La hanul de Manjoala de I L Caragiale - comentariu

La hanul de Manjoala

de I L Caragiale

I.           Introducere

In nuvele si povestiri, I.L.Caragiale depaseste suprafata banala si neteda a realului, deschizand cateva porti catre teme si spatii epice, uneori incitante, receptate ca o experienta de creatie, adaptata la curentele literare ale epocii. Nuvelele lui I.L. Caragiale au un caracter psihologic si vizeaza moralul. Ele pot fi clasificate astfel:

• Nuvela aflata la limita dintre tragic si comic (Doua loturi, Inspectiune).

Actiunea nuvelelor se desfasoara scenic, dialogat, scriitorul urmarind reactiile eroului (Doua loturi), care sub povara banului suporta un dezechilibru psihic evoluand de la "rasul pesimist" la violenta si stare de nebunie.

• Nuvela fantastica (Calul dracului, La hanul lui Manjoala, Kir Ianulea).

Fantasticul patrunde in planul real al actiunii sporindu-i semnificatiile si nota de mister. Nuvelele reprezinta o impletire intre banalitatea vietii reale si fabulosul folcloric in simetrii savante. Caragiale recurge la mitul strigoiului (Calul dracului) sau valorifica necuratul ca tema, in "La hanul lui Manjoala" si "Kir Ianulea". Scriitor realist, Caragiale aduce in spatiul real fantasticul, concept literar care patrundea timid in literatura romana a epocii sale.

• Nuvela naturalista (O faclie de paste, Pacat, In vreme de razboi).

Aici se deschid spatii ale psihologiei abisale ale observatiilor terifiante ajunse uneori la paroxism, la acte si gesturi iesite din comun. G. Calinescu vorbeste despre un naturalism radical in contextual acestor opere, subliniind elementul predominant psihologic in nuvela "In vreme de razboi".

Nuvela La hanul lui Manjoala se incadreaza in programul junimist, adoptat si de Caragiale, prin originalitatea structurii narative, valorizarea folclorului romanesc si atentia acordata valorii estetice a operei literare. Totusi motorul, "elementul vital" al unui text epic sau dramatic este personajul, ale carui gesturi, a carui mimica, al carui comportament este plin de sensuri care vin spre noi, cititorii. Personajul este "influentat" de tema/temele trata/tratate in textul literar, adica de "coordonatele" lumii fictive in care traieste. Fanica, personajul lui Caragiale din La hanul lui Manjoala, isi prezinta experientele de cunoastere, prin raportare la tema iubirii si la preoblematica fantasticului

Stim ca fantasticul este o categorie referitoare la ceea ce este propriu unui element misterios, inexplicabil, care perturba ordinea fireasca a intamplarilor, starnind nelinistea sau chiar groaza personajelor. In orice opera fantastica, exista doua tipruri de reprezentare a realitatii, fiind vizibila "fanta" care delimiteaza lumea reala de cea a operei literare. Asadar, este expusa realitatea intr-un mod real, veridic (se creeaza asa numita "iluzie a vietii"); in plus fata de acest plan denotativ se prezinta o realitate care "nu seamana" cu cea obisnuita - acesta fiind planul fantastic propriu-zis. Denotativul si planul fantastic propriu-zis se armonizeaza epic si formeaza un univers al textului in care se imbina continuu "realul" cu "irealul". Aceasta impletire intre cele doua planuri (real si imaginar) provoaca deruta, confuzia, incertitudinea cititorului si a personajului deopotriva. De fapt, ezitarea, incertitudinea (intratextuala pentru protagonist si extratextuala pentru cititor) este trasatura de baza a oricarei proze fantastice. Afirmatia o face Tzvetan Todorov in "Introducere in literatura fantastica" - o carte de referinta pentru acest gen literar. Astfel, fantasticul cunoaste trei categorii: fantasticul propriu-zis (pur), cel straniu si cel fabulos (miraculos).

II.Tema Opera La hanul lui Manjoala de I.L. Caragiale se incadreaza in problematica fantasticului, iar cel care incearca incertitudinea, ezitarea, confuzia este Fanica, protagonistul textului. In plus, protagonistul traieste la han o poveste de dragoste cu proprietara, aparand, asadar, o a doua tema (iubirea). In text se imbina diverse forme de fantastic (conform grilei lui Todoov). Aceasta impletire (intre diversele tipuri de fantastic) confera nuvelei modernitate. De asemenea, prin raportare la cele doua teme (iubirea si fantasticul), sunt derulate experientele de cunoastere ale personajului. V Fanache introduce, referitor la nuvela fantastica a lui Caragiale, conceptul de atmosfera realist fantastica: "Fantasticul este impus de structura insasi a personajelor feminine al caror malefic ascendent asupra barbatilor scapa inltelegerii rationale si e raportat la cauze supraomenesti, diavolesti. Functia fantasticului este astfel pur estetica, el facand parte din normalitatea umana -P.Zarifopol - a unei lumi dintr-un anumit timp istoric, dincolo de care transpare mereu fascinanta dimensiune a eternului feminin: imprevizibilitatea comportamentului".

III. Titlul. Constructie interioara, eponim, identifica toposul desfasurarii actiunii. Valentele semnatice ale prepozitiei la se inscriu in aceeasi caracteristica a fantasticului: prepozitia creeaza ambiguitate (adica camp semantic deschis): arata directia, locul propriu-zis, persoana etc.

IV Compozitia. Nuvela incepe cu evidentierea planului realist, prin monologul narator-personaj (Fanica) in ipostaza calatorului. Acesta se indrepta catre socrul sau Iordache, spre Popestii-de-Sus, unde socotea sa ajunga in jurul orei zece. Calaretul zareste ca la "o bataie buna de pusca, luminile hanului lui Manjoala". Isi aminteste ca proprietarul a murit si a lasat afacerea pe mainile nevestei sale Margioala. Tot referitor la han, Fanica isi aminteste de o intamplare cu niste hoti care au incercat sa jefuiasca hanul, dar au fost pedepsiti inexplicabil (unul moare, celalalt amuteste). Povestirea o auzise in copilarie, iar acum ne-o povesteste si noua. Intamplarea cu hotii anticipeaza oarecum intamplarile, capacitatile vrajitoresti ale hanului si forta malefica a acestuia. Folosind termenii lui Todorov, in aceasta parte a textului intalnim fantasticul de tip fabulos: Margioala si hanul sunt integrate perfect in realitate, precum in basm.

In continuare, intamplarile scapa planului realist si se inscriu intr-un cadru fantastic. Intreaga actiune se afla sub semnul fantasticului pur, iar personajul trece prin diverse momente, fiind derutat de impletirea "realului" cu "irealul", nestiind ce i se intampla. El ajunge la han si descrie atmosfera de acolo: in curtea hanului poposeau oamenii ca sa se odihneasca si sa-si hraneasca animalele (aici, intamplarile se afla inca in planul real). Derapand din planul real, intamplarile protagonistului se inscriu intr-un cadru fantastic. Calatorul este intampinat de Marghioala cu bucurie ("- Bine-ai venit, cocoane Fanica!"), fiind si singura data cand apare numele personajului principal pe parcursul nuvelei. Barbatul o cunostea de cand era copil, dar intre timp crescuse si sa facuse tanar "curatel, dar obraznic, mai mult obraznic decat curatel" - personajul fiind caracterizat direct. Indraznet (trasatura desprinsa indirect din comportamentul sau), o ciupeste pe hangita si ii face complimente, acestea fiind si primele semne ale tentatiei la care este supus calatorul. Dus intr-o camera foarte curata, el o saruta in intuneric pe femeia vesnic tanara; aici apare cealalta tema -iubirea. Aceasta sustine problematica fantasticului popular tratat in nuvela. Observam ca scriitorul, pe langa problematica fantasticului, propune si mitul stravechi al vrajitoarei malefice

Atragatoare si demonica, Marghioala inspaimanta si toata lumea stie ca la han se afla raul, mai putin personajul nostru, care este derutat de ceea ce i se intampla. Asadar, femeia poate fi o coincidenta a contrariilor. Dupa cum spune eseistul Ortega y Gasset in cartea sa Studii despre iubire, femeia este o intalnire, un "colaj" intre "misterium tremendum" (mister inspaimantator) si "misterium fascinans" (mister fascinant). Deoarece ii inspaimanta pe ceilalti, Marghioala este caracterizata de "trimendum". Totusi, ea atrage prin frumusetea sa, cu ai sai ochi "strasnici" toti tinerii, exemplu pentru "fascinans".

Fanica, personajul principal, este si el atras de hangita, asadar textul caragialian prezinta, in partea sa mediana, o interesanta poveste de iubire. El este ars de o "dubla flacara", precum Otavio Paz in cartea intitulata Dubla flacara. Rational -caracterizare indirecta din comportament -, calatorul stie ca trebuie sa isi indeplineasca un anumit statut social. Totuti, irationala pasiune il tine la han, fiind prins in mrejele vrajitoarei malefice, ars de "dubla flacara". Cele doua teme (iubirea si fantasticul) se armonizeaza, povestea de iubirea incadrandu-se in fantasticul propriu-zis. Observam din caracterizarea indirecta si din monologul interior (intre starile spirituale proprii) si exterior (relatia cu celelalte personaje, Marghioala si Iordache) ca Fanica este confuz, nu stie, nu intelege ce i se intampla. Putem vorbi, asadar, de un fantastic pur, in termenii lui Todorov.

Revenind la povestea de iubire, am putea spune ca cei doi traiesc o "iubire-pasiune". Asa numeste Denis Rougemont aceasta imbinare intre eros si thanatos, in cartea sa Iubirea si occidentul. Dezvoltand teoria lui Stendhal despre cristalizare, se stie ca persoana iubita este idealizata, iubitul vede in ea doar "cristale si diamanturi". Deci iubirea dintre cei doi (mobilul esential al desfasurarii actiunii) constituie elementul misterios care da fantasticul pur. Aceasta iubire determina miscarea centripeta a protagosnistului.

Fanica este oprit in "devenirea" sa (drumul vietii inainte) la han de elementele fantastice cu o semnificatie circulara, cum ar fi: caciula vrajita de hangita, starile inexplicabile ale protagonistului ("parca ma strangea de cap o menghinea" - caciula-, "mi-era rau") din timpul calatoriei, iedul ce pare sa se fi metamorfozat din cotoi, vremea dezlantuita si frumusetea bizara a femeii. Prezenta in aelasi text literar a doua elemente malefice complementare - cotoiul si iedul, unul principiu masculin al raului, celalalt, principiul feminin - constituie baza stranie a fantasticului. Forma in care se dezvolta aceasta baza, tine de geniul creator al lui Caragiale. Cu alte cuvinte, nuvela are o tema de tip fantastic pur si o rema de tip straniu.

Spatiul. Hanul reprezinta un taram dominat de haos, in opozitie cu lumea exterioara, ale carei reguli sunt cunoscute si stapanite de personaj. Poate fi considerat un centru al raului, in cercul construit de erou pe parcursul calatoriei sale neverosimile. In momentul in care patrunde in acest spatiu, el devine captiv si nu are decat iluzia ca isi poate impune vointa de a pleca. Neplatindu-si datoria fata de hangita, devine dependent de aceasta.

Timpul. Nuvela are ca laitmotiv timpul ambivalent. Exista un timp obiectiv ce masoara durata conreta a orelor si unul subiectiv, masurabil prin perceptia interioara a personajului, in functie de intensitatea trairilor. Trairea in dimensiunea fantastica e posibila prin dilatarea acestui timp subiectiv.

Conflictul nuvelei este exterior, intre dorinta hangitei de a-l retine pe Fanica la han si intentia acestuia de a-si urma drumul. De asemenea, exista un conflict intre interpretarea fantastica si cea realista a textului.

Perspectiva narativa este subiectiva, naratorul prezentand actiunea la peroana intai, ca direct implicat in faptele relatate. Nuvela prezinta astfel o perspectiva unica     asupra celor relatate. Iordache este un cititor intratextual, care "descifreaza" intreaga actiune si care il determina pe Fanica sa desprinda invataturi din experientele traite. Acest tip de cititor confera modernitate operei.

Daca am "decupa" textul caragialian si am lua doar partea sa mediana (povestea de iubire), finalul ar fi tragic. Totusi, Caragiale salveaza personajul, care a trait o "iubire-pasiune", fiind atras spre moarte (intreruperea "drumului vietii"), iar acesta isi indeplineste iubirea prin casatoria cu logodnica sa. Iata ca iubirea se implineste prin taina sfanta a casatoriei, iubire numita de Denis Rougemont "agape" (contrar iubirii-pasiune). In maniera tipic caragialiana, finalul translateaza intreaga actiune in anecdotic: Fanica, surprins sa constate ca socrul sau, detine numeroase informatii despre hangita si primeste aceasta replica aluziv: "aceasta-i alta caciula!".

Finalul Ca orice nuvela fantastica, finalul este dublu. Fanica este indepartat cu ajutorul socrului sau, Iordache, de forta thanatica (atractia spre moarte), de han, de Marghioala, "prin post si rugaciune". Al doilea epilog il constituie discutia dintre Fanica si Iordache, care explica oarecum intamplarile ("Era dracul, asculta-ma pe mine", "cotoiul si iedul erau totuna"), sugerand ca a trait o experienta asemanatoare ("Asta-i alta caciula"). Tot in timpul discutiei, acestia afla ca hanul si hangita au ars, sugerandu-se purificarea.

Asadar, personajul principal este caracterizat direct si indirect, strabate "lumi fantastice", se bucura de "iubire", "istoria sa" fiind una exemplara. "Suveica texturii epice" - personajul principal Fanica - "tese" o panza in care fiecare fir reprezinta o morala, fiecare culoare un sens.