INSTITUTIONALIZAREA

INSTITUTIONALIZAREA

Constituind o problema de mare actualitate in spatiul realitatii sociale romanesti, problema copiilor institutionalizati are in aceeasi masura nevoie de o rezolvare cat mai rapida si mai favorabila.

Aceasta deoarece una dintre normele impuse de legislatia in vigoare, adoptata odata cu aderarea la Uniunea Europeana o constituie reducerea numarului de copii institutionalizati si integrarea lor in forme alternative de protectie.

1. Date actuale

La sfarsitul anilor '80 existau aproximativ 950.000 de copii in ingrijire publica in tarile din Europa Centrala si de Est, din care 40% erau in leagane si case de copii cu handicap.

Pana in 1996 numarul total al copiilor in institutii a crescut pana la 1 milion, in pofida reducerii in cifre absolute a numarului de copii in aceasta perioada, datorita scaderii ratei natalitatii.

Pentru Romania, datele actuale, furnizate de Organizatia "Salvati Copiii" Romania, arata ca in 2002 din totalul de 4.965.044 copii existenti, 0,87% se afla intr-o forma de ingrijire de tip rezidential. 38.599 copii se afla in institutii de stat, iar 5.104 in institutii de tip nonguvernamental.

Aceeasi sursa indica faptul ca in septembrie 2002, 41.782 copii se aflau in plasament/incredintare la familii substitutive, astfel: 60% dintre ei in grija familiei extinse, iar 30% in grija asistentului maternal profesionist. Ulterior, numarul de copii aflati in plasament la asistentul maternal profesionist a crescut considerabil, asa cum se va vedea din datele prezentate in continuare.

Desi actiunile guvernamentale au urmarit reducerea numarului de copii din institutiile rezidentiale, problemele cu care se confrunta atat copiii care au parasit institutiile, cat si cei care se afla in continuare in sistemul rezidential constituie inca un subiect delicat in aria protectiei copilului. Si, desi in ultimii anii se remarca o scadere a numarului de copii abandonati la nastere, de la 5.130 in 2003 la 2.216 in 2006, sistemul de adoptii nu poate raspunde tuturor intrarilor in sistemul de protectie a copilului.
Incepand cu anul 2001, se deruleaza un program intens de dezinstitutionalizare. In urma strategiei guvernamentale, in ultimii ani s-a reusit dezinstitutionalizarea a unui numar considerabil de copii. Datele statistice oferite de ANPDC (Autoritatii Nationale pentru Protectia Drepturilor Copiilor) arata ca in Martie 2007 un numar de 26.599 copii, reprezentand aproximativ 36% din copii separati de parinti se afla in institutii si un numar de 47.194 copii (aproximativ 64%) sunt copii protejati prin servicii de tip familial (asistenti maternali, rude pana la gradul IV, alte familii/persoane). Tot in martie 2007 existau 1.615 centre de plasament, din care 1.206 publice si 409 private.
La finele primului trimestru al anului 2007, 11.016 copii cu dizabilitati beneficiau de protectie in cadrul unor institutii publice (95,13% dintre acestia) sau private (5,87%).
O problema, care ramane inca nerezolvata, este reintegrarea sociala a copiilor si tinerilor care parasesc sistemul institutional, numarul serviciilor de reintegrare sociala fiind destul de redus. La sfarsitul anului 2006, functionau, la nivelul intregii tari, doar 2 centre pentru dezvoltarea deprinderilor de viata independente. Considerand aceste asprecte, se poate afirma ca sistemul de protectie a copilului detine inca o capacitatea redusa de a asigura un mediu adecvat dezvoltarii copilului in spiritul reintegrarii sociale a acestuia in momentul parasirii institutiei.

2. Cauzele institutionalizarii

Principalul motiv care sta la baza deciziei de institutionalizare a copilului il reprezinta starea de saracie a familiei copilului. Fie ca este vorba de copiii doriti sau nu, aceste familii nu dispun de resursele necesare care sa le permita sa hraneasca copilul, sa ii cumpere imbracaminte, sa-l scolarizeze. Este vorba de familii in care parintii fie ca nu lucreaza, fie ca dispun de slujbe cu caracter sporadic, asa numitul "lucrul cu ziua".

Pentru aceste familii, institutia apare ca un camin sau internat, care le poate oferi copiilor cu mult mai mult decat reusesc ei.

Un alt segment in populatia copiilor institutionalizati il constituie cei care sunt internati in institutii nu din cauza saraciei ca atare, ci din cauza altor evenimente care ii amplifica efectul. Abandonul familial, destramarea familiei prin divort, separare sau deces reprezinta situatii care adaugate la factorul saracie, ii amplifica efectul.

Familiile cu un singur parinte nu reusesc sa faca fata dificultatilor economice, in cazul in care tatal sau mama copilului (mai rar) dispar pur si simplu sau cand tatal refuza sa-si recunoasca paternitatea. Chiar si in familiile biparentale, o serie de alti factori de stress social pot agrava problema saraciei si nesigurantei materiale.

Violenta domestica este o tema care se regaseste des in discutiile cu mamele care opteaza pentru institutionalizarea copiilor lor. Violenta indreptata impotriva femeilor si copiilor are uneori ca urmare directa internarea copiilor intr-o institutie, ca de pilda, in cazul violurilor sau a cazurilor evidente de maltratare a copiilor.

Un alt context situational care genereaza institutionalizarea si chiar abandonul, este cel legat de copiii rezultati din sarcini nedorite.

In plus, la aceste cazuri se pot adauga copiii abandonati "functional" ca urmare a institutionalizarii. in cazul lor, despartirea indelugata si lipsa de contact cu familia de provenienta duce la instrainarea treptata si retragerea familiei din viata copilului.

Nu in ultimul rand, trebuie mentionati copiii cu diverse handicapuri sau boli cronice, care prezinta cerinte speciale de ingrijire, greu de asigurat in contextul unei vieti nesigure si limitate din punct de vedere economic.

Mai jos este configurat un model social privind riscul internarii in institutii :

Fig. 1. Modelul cauzal al institutionalizarii

dupa P. STEPHENSON et al, 1997)

Concluzia la care se ajunge este aceea ca saracia nu este nici necesara, nici suficienta pentru a determina institutionalizarea in majoritatea cazurilor. Acele cazuri in care saracia apare ca fiind singurul motiv al institutionalizarii copilului ar putea fi solutionate prin ajutorarea financiara a familiilor.

Rezulta ca, saracia si nesiguranta materiala creeaza conditiile in care este cel mai probabil sa se produca institutionalizarea, ca reactie la alte evenimente, cum ar fi abandonul familial si destramarea familiei.

3. Ingrijirea rezidentiala

3.1. Conceptul "ingrijirii suficient de bune"

Pe baza unui studiu privind initiativele imbunatatirii ingrijirii rezidentiale in 14 tari din lume, DAVID TOLFREE, reprezentant al organizatiei "Save the children" din Regatul Unit al Marii Britanii, a elaborat un model, un cadru general al ingrijirii de tip rezidential.

Modelul, care foloseste drept ghid Conventia Natiunilor Unite privind Drepturile Copilului, identifica 8 arii prioritare ale acestei politici, care trebuie avute in vedere:

- Filosofie si obiective

- Mediul fizic

- Integrare in comunitate

- Contactul cu familia

Respectarea opiniilor copilului

- Oportunitatile educationale

Management si conducere

Scopul acestei politici este descris ca fiind "ingrijire suficient de buna"- nu neaparat idealul, ci un sistem de ingrijire care pune la dispozitie standarde bazate pe resurse limitate.

Punctele principale asupra carora trebuie sa se concentreze aceasta ingrijire sunt:

Scopul ingrijirii - il reprezinta nu numai nevoile fizice, ci dezvoltarea generala a copilului, punandu-se accent si pe pregatirea acestuia inainte de parasirea institutiei. Tot acestui scop ar trebui sa-i fie subsumata si dezvoltarea unor relatii stabile, bazate pe incredere intre copii si personalul de ingrijire, pentru cultivarea identitatii individuale.

Iinstitutionalizarea trebuie facuta in urma unui proces minutios, in care alternativele la ingrijirea    rezidentiala sa fie luate in considerare

Un mediu ambient de tip familial, compus din unitati de mici dimensiuni in care traiesc laolalta copii de varste si sexe diferite este cea mai buna varianta de ingrijire de tip rezidential.

Dezvoltarea optima a copilului ar trebui sprijinita activ, aceasta insemnand stimulare adecvata pentru sugari, continuitate in ingrijire, crearea unui sentiment de individualitate, elaborarea unui plan individual de dezvoltare pentru fiecare copil, crearea unor canale eficiente de comunicare pentru ca parerile copilului sa fie ascultate, si o obligatie statutara de a implica copilul in orice decizie privind intrarea/iesirea din institutie.

Integrarea in comunitate ar trebui sa se realizeze prin frecventarea de catre copii a scolilor din comunitate si sprijinirea copilului in tranzitia spre viata independenta in comunitate.

Contactul cu familia trebuie incurajat permanent, in afara cazurilor in care el este in conflict cu interesele majore ale copilului. Relatia de apropiere a copilului cu familia se poate mentine prin initierea contactului cu familia, plasarea copilului in institutii care se afla in aporpierea domiciliului parintilor naturali, pastrarea impreuna a fratilor si surorilor, modificarea regulilor care descurajeaza contactul cu familia.

Coordonatorii de institutii trebuie sa joace un rol-cheie in acest proces de schimbare, reformuland politica institutiei in functie de aceste linii, respecializand personalul si implementand procesul de schimbare.

3.2. Caracteristicile ingrijirii centrate pe copil

In lucrarea sa Good enough practice in residential care, Tolfree (1995) sustinea ca: "toate institutiile de tip rezidential trebuie sa lucreze cu copiii pentru atingerea urmatorului scop:a-i inzestra cu acele cunostiinte, valori si abilitati necesare pentru a putea functiona in mod adecvat si independent in comunitate. Aceasta inseamna satisfacerea nevoilor fizice, afective, sociale, educative, culturale si spirituale ale copiilor."

In speta, obiectivele dezvoltarii copilului ar trebui sa includa nu numai crearea unui mediu potrivit pentru o dezvoltare si o protejare completa a copilului, dar si pregatirea lui pentru momentul in care va parasi institutia, astfel incat sa se poata adapta la mediul social si sa poata trai independent. In acest sens, sunt necesare:

1. Crearea unor relatii stabile si bazate pe incredere, pentru asigurarea unei "bunastari afective", parametru fundamental al unei dezvoltari armonioase;

2. Dezvoltarea unei identitati individuale pozitive, oferirea posibilitatii de a dobandi o imagine pozitiva despre sine insusi si un simt adecvat al identitatii. Copiii trebuie sa-si inteleaga si sa-si accepte trecutul, sa stie cum au ajuns in institutie, dar si sa invete cum sa-si aleaga viitorul. O abordare marcata de flexibilitate si excesiv de marcata de reguli a ingrijirii, va impiedica dezvoltarea copilului pe aceasta directie;

3. Dobandirea unor capacitati practice si a cunostintelor necesare vietii inafara institutiei, cum ar fi: deprinderile domestice fundamentale (gatit, curatenie, intretinerea imbracamintii); deprinderile pentru viata in comunitate (cumparaturi, utilizarea transportului public si a locurilor de recreere, familiarizarea cu facilitatile comunitare, relationarea cu persoanele din afara institutiei)

3.3. Crearea unui mediu potrivit

Cu privire la acest aspect, lucrarea lui Tolfree mentioneaza ca: "Mediul fizic al institutiilor rezidentiale pentru copii trebuie sa reflecte conditiile materiale din cadrul unei culturi mai largi. Conditiile excesiv de spartane sau conditiile materiale excesiv de generoase, pot fi la fel de daunatoare in efortul de a-i deprinde pe copii cu viata din lumea exterioara. Acolo unde este cu putinta, cladirile vor fi asemanatoare cu cele din zona inconjuratoare si nu vor iesi in evidenta in comparatie cu acestea."

Problema considerata a fi cea mai importanta este cea a dimensiunilor unitatilor. In institutiile care sunt organizate cu dormitoare mari, sali de mese si alte spatii mari este dificil de realizat o ingrijire focalizata asupra copilului.

Restructurarea spatiilor in unitati de dimensiuni mai mici, familiale, asigurarea unui acces liber al copiilor in toate zonele institutiei rezidentiale pentru a diminua sentimentul de prizoneriat - sunt pasi importanti in crearea unui mediu institutional adecvat. Mediul fizic al institutiei rezidentiale nu trebuie sa fie mult peste nivelul comunitatii inconjuratoare, deoarece aceasta ar putea crea o tendinta in randul parintilor de a-si institutionaliza copiii pentru a le asigura un nivel mai bun de viata.

Cladirile trebuie sa fie asemanatoare celor din comunitate, pentru a reduce sentimentul de stigmatizare si diferentiere si pentru a-l dezvolta pe cel de apartenenta la comunitate. Situarea institutiei in orase care dispun de facilitati educative si modalitati de petrecere a timpului liber, si care va permite accesul facil al parintilor pentru vizite - sunt elemente care vor favoriza integrarea sociala a copilului institutionalizat.

3.4. Institutia deschisa: integrarea in comunitate si contactul cu familia

In intreaga regiune a Europei Centrale si de Est, institutiile rezidentiale functioneaza intr-o relativa izolare fata de comunitatile inconjuratoare, ceea ce face ca la varsta de 16-18 ani, cand tinerii parasesc institutia, sa se confrunte cu situatii dramatice.

Caracterul deschis al unei institutii ar putea fi asigurat prin punerea in practica a mai multor idei:

1. Scoli si gradinite comunitare: educarea copiilor in scoli si gradinite din afara institutiei, care sa le permita sa ia contact cu ceilalti copii din comunitate, familiarizandu-i cu viata din mediul social inconjurator si contribuind la reducerea stigmatizarii. Este nevoie insa si de perseverenta pentru a depasi rezistenta initiala a comunitatii.

2. Crearea de legaturi cu comunitatea: voluntarii pot juca un rol important in acest sens, oferind ajutor in cadrul institutiei si organizand vizite in comunitate. Aceasta va oferi copiilor prilejul unor experiente in afara institutiei si va face sa creasca preocuparea si cunostintele comunitatii cu privire la institutie

3. Sprijinirea tranzitiei din regim institutional in comunitate: se poate materializa in asigurarea pentru cei care parasesc institutia a unei slujbe si a unei mici sume care sa acopere costurile imediate. In Rusia, de exemplu, copiii care parasesc institutia au dreptul prin lege la o locuinta, ceea ce impiedica aparitia situatiilor determinate de lipsa unui adapost.

4. Mentinerea legaturilor cu familia - aspectul legat de asigurarea unui contact intre familie si copil este insuficient accentuat in Europa Centrala si de Est. Acest lucru are consecinte negative asupra sentimentului de identitate si auto-respect al copilului, diminuandu-i sansele ca acesta sa-si reia existenta alaturi de parintii sai biologici. Exista insa numeroase exemple de programe care au ca obiectiv mentinerea si consolidarea contactului copiilor cu familiile lor:

a. Restabilirea contactului cu familiile - initiativele de a relua contactul cu familia biologica s-au dovedit eficiente, avand deseori ca urmare reluarea vietii de familie a copilului institutionalizat.

b. Apropierea de familie - trebuie facute eforturi pentru a institutionaliza copiii in locuri cat mai apropiate de domiciliul parintilor naturali, deoarece costurile transportului pot constitui unul din factorii care limiteaza aceasta relatie. Acordarea unei sume de bani parintilor pentru a-si vizita copiii la sfarsit de saptamana este o varianta eficace de a creste frecventa vizitelor familiilor sarace.

c. Camere pentru parintii care isi viziteaza copiii - infiintarea unor camere in care parintii care isi viziteaza copiii sa poata dormi in cursul vizitei poate crea un contact mai intim cu copiii lor.

d. Pastrarea fratilor si surorilor impreuna - segregarea in functie de varsta sau gen ia uneori posibilitatea fratilor si surorilor de a fi impreuna, incalcandu-se astfel o nevoie fundamentala si un drept al copiilor.

e. Formarea lucratorilor sociali pentru munca cu familiile: prezenta lucratorilor adecvati, instruiti in lucrul cu familiile, constituie un element care asigura succesul in mentinerea legaturilor cu familia. Lipsa de pregatire in acest sens ii poate determina pe unii lucratori sociali sa stigmatizeze sau sa ofenseze familia copilului institutionalizat sau din contra, sa promoveze o atitudine de rezistenta la promovarea contactului cu familia, temandu-se ca integrarea copiilor si micsorarea numarului lor le-ar ameninta stabilitatea locului de munca.

f. Reforma legislatiei si regulamentelor - uneori acestea pot sa impiedice mentinerea contactului cu familia, cum ar fi normele cu caracter sanitar care pot interzice parintilor sa participe la ingrijirea copiilor, deoarece ar putea introduce boli infectioase in institutie.

Contactul cu familia este un drept fundamental, exprimat explicit in Conventia Natiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, si el trebuie regasit in legile nationale.

4. Reintegrarea copiilor abandonati in institutii

4.1. Conceptul de "abandon"

Prin copil abandonat se intelege "orice copil care nu traieste alaturi de unul sau ambii sai parinti, iar responsabilitatea cresterii, educarii si ingrijirii este transferata unei institutii sau altei persoane care nu ii este ruda." (Holt Romania, 2002:34). Este cazul copiilor ai caror parinti pleaca la munca in strainatate si lasa copilul in ingrijirea unui prieten sau vecin, cu angajamentul ca vor trimite bani pentru intretinerea lui. Odata plecati, ei nu respecta aceasta promisiune, copilul fiind practic abandonat, desi nu exista o decizie legala in acest sens. Similar este cazul copiilor parasiti in spitale, ai caror parinti nu ii mai viziteaza.

In aceste situatii de abandon, responsabilitatea parintilor a fost transferata diverselor institutii: maternitati, sectii de spital, de unde, in cea mai mare parte a cazurilor, copiii vor fi plasati la asistentul maternal sau, in cazul copiilor mai mari, vor fi institutionalizati.

Este necesara realizarea diferentierii intre situatia in care parintii transfera responsabilitatile cu privire la ingrijirea si cresterea copilului in afara familiei temporar unei institutii sau altei forme de protectie sau cand o fac definitiv.

In primul caz, parintii vor pastra legatura cu copilul, il vor vizita si vor manifesta interes fata de situatia lui. Unii autori numesc aceasta situatie de quasiabandon, deoarece contine potentialitatea ca acel copil sa fie abandonat. In cazul abandonului definitiv, parintii isi manifesta clar dorinta de a rupe relatiile cu copilul, prin consimtamantul la adoptia lui, dat in fata instantei de judecata.

Copilul institutionalizat este copilul abandonat care a ajuns intr-o institutie de ocrotire in baza unei hotarari a Comisiei pentru Protectia Copilului in raza careia se afla domiciliul familiei respective. Din momentul in care copilul este institutionalizat, parintii transfera in intregime responsabilitatea cresterii si ingrijirii copilului institutiei sau altfel spus,"statului". De aceea, cei care lucreza in domeniul protectiei copilului aud adesea expresii de genul: "Mi-am dat copilul la stat".

In cazul institutionalizarii, riscul de abandon definitiv al copilului este sporit fata de situatia in care copilul este plasat pentru ingrijire unui asistent maternal de exemplu, deoarece stilul de relationare este institutional si nu interpersonal.

Din punct de vedere juridic, abandonul reprezinta "fapta celui care avand obligatia legala de intretinere fata de copil, il paraseste, il alunga sau il lasa fara ajutor, expunandu-l la suferinte fizice sau morale" (Holt Romania, 2002:34 apud Mitrofan, 1991:3)

Exista multi copii in centre de plasament sau in ingrijirea asistentului maternal care sunt parasiti de parinti si nu mai au nici o legatura cu acestia. Cu toate acestea, ei isi mentin drepturile parentale, copilul devenind liber de adoptie numai dupa ce parintii si rudele pana la gradul IV inclusiv declara ca nu doresc sa ia in ingrijire copilul.

Activitati de prevenire a abandonului

Momentul actual se caracterizeaza prin demararea unor activitati in aceasta directie. Astfel, Directiile Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului dispun de un serviciu de tip preventie abandon, care are drept scop prevenirea situatiilor de abandon a copiilor in spitale, maternitati sau alte institutii de ingrijire.

4.2. Conceptul de "reintegrare"

Reintegrarea reprezinta "reunificarea familiei dupa o perioada de separare a copilului de familia sa, perioada in care s-a luat o masura de protectie fata de copilul aflat in dificultate (plasament la un Serviciu Public Specializat sau plasamentul la asistentul maternal (Holt Romania, 2002:35)

Reintegrarea reprezinta un proces complex, care necesita parcurgerea mai multor etape. In final, cazul este prezentat Comisiei pentru Protectia Copilului care va revoca masura de plasament pe care a instituit-o initial.

4.3. Aspecte ale reintegrarii

Un aspect-cheie al reintegrarii este readaptarea copilului cu familia sa, aceasta fiind o etapa intermediara intre institutionalizare si reintegrare.

Readaptarea incepe prin initierea unor contacte intre copil si familie. Parintilor li se relateaza diferite aspecte cu privire la viata copilului lor in institutie, li se arata fotografii, copilul este dus intr-o scurta vizita la domiciliu in prezenta asistentului social, copilul petrece o perioada de timp in familie (un week-end, o vacanta scurta) - toate acestea avand ca scop acela de a atenua acel soc pe care l-ar putea traversa copilul dupa o despartire mai indelungata de familie.

Reintegrarea unui copil in familia naturala va implica atat lucrul cu copilul, cat si cu familia sa. Acest demers complex trebuie sa aiba in vedere urmatoarele aspecte (dupa Holt Romania, 2002:38):

-evaluarea necesitatilor copilului (in functie de varsta, stare de sanatate, diferite nevoi speciale)

- consiliere si sustinere oferite copilului

- evaluarea situatiei familiale a copilului (vizite la domiciliul familiei, contactarea familiei extinse); aceasta evaluare se va referi la:

Identificarea nevoilor familiei biologice

Consilierea familiei si sprijinirea acesteia in vederea stabilirii unui     plan de viitor pentru copil

Responsabilizarea familiei pentru viitorul copilului

Asistarea familiei in obtinerea drepturilor egale

Sprijinirea pentru eliberarea actelor necesare externarii copilului (acte     medicale, adeverinte de obtinere a alocatiei, adeverinte pentru transfer scolar, etc.)

Bibliografie:

Cauzele institutionalizarii copilului in Romania, 1997, Lucrare editata cu sprijinul reprezentantei UNICEF Romania

Holt Romania, 2002, Ghiduri de buna practica in asistenta sociala a copilului si familiei, Bucuresti, Ed. Lumen

Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991, Familia de la A.la Z, Bucuresti, Ed. Stiintifica

Pop, L., (coord), 2002, Dictionar de politici sociale, Bucuresti, Ed.Expert