 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Alimentatie | Asistenta sociala | Frumusete | Medicina | Medicina veterinara | Retete |
CAP. I
ANATOMIA-GENERALITATI
Definitie: este acea ramura a stiintelor biologice, care se ocupa cu studiul structurii fiintelor organizate, mijlocul principal de investiagtie, fiind disectia.
Structura organelor este strans legata de functia lor. Aceasta legatura structura-functie este considerata anatomia functionala. Fenomenele morfologice si cele fiziologice se conditioneaza reciproc, constituind o unitate dialectica: structura-functie.
Structura si functiile organismului sunt rezultanta necesitatii de miscare, ca factor principal al existentei
Pozitia anatomica - este de statica bipeda (ortostatism) si corespunde pana la un punct cu pozitia de drepti din gimnastica, fiind analizata pe trei palnuri (tridimensional):
planul frontal vertical (paralel cu fruntea) imparte corpul in fata-spate;
planul sagital vertical (antero-posterior sau profil) imparte corpul in stanga-dreapta;
planul transversal, orizontal, imparte corpul in sus-jos.
Centrul de greutate, apare ca urmare a actiunii gravitatiei, fiind
punctul masei asupra caruia actioneaza rezultanta liniilor fortelor gravitationale, cu formula g = F / M, deci F = Mg. Corpul uman nefiind perfect simetric, cu diverse greutati si densitati ale segmentelor, centrul de greutate nu coincide cu cel geometric, ci se afla in mijlocul micului bazin, la cca. 5 cm. sub ombilic.
In raport cu centrul de greutate, cu axele si planurile mentionate, orientarea segmentelor devine posibila, folosindu-se urmatorii termeni:
Median - pe mijloc;
Medial - intern
Lateral - extern
Proximal - apropiat
Distal - departat
Dorsal - posterior
Ventral - anterior
Cranial - superior
Caudal - inferior
Longitudinal - pe lungime
Transversal - pe latime
Sagital - pe grosime
Radial, cubital, tibial, peronier (catre oasele omonime)
Fig.1 Planurile anatomice
Pentru miscari:
Abductie - in afara fata de axul longitudinal
Adductie - invers fata de abductie
Flexie - indoire
Extensie - intindere
Rotatie - in jurul axului (interna sau externa)
Circumductie - in jurul unui punct fix
Pronatie - plamele in jos
Supinatie - palmele in sus.
Numarul total al oaselor = 205
Greutatea in conditii uscate este de numai 6,5 Kg
Forma si dimensiunile difera ( in legatura cu functiile lor).
Oasele lungi - un tub de substanta osoasa compacta, cu un canal medular pe mijloc, ce formeaza corpul osului (diafiza), iar la capete 2 extremitati (epifize) din os spongios. Oasele lungi contribuie la miscarile rapide, de mare amplitudine (alcatuiesc scheletul membrelor).
Oasele scurte - blocuri de substanta osoasa spongioasa, acoperite de un strat subtire de os compact. Rolul lor este de a suporta greutatea corpului, de a mentine echilibrul, sau de executare a miscarilor complexe.
Oasele plate sunt largi si subtiri si contribuie la formarea peretilor cavitatilor care protejeaza organele vitale (creier, cord, pulmoni etc.), realizeaza suporturi stabile, sau ofera muschilor suprafete intinse si mobile de insertie.
Suprafata osului nu este neteda, prezentand din loc in loc, anumite neregularitati, reliefuri sau depresiuni (apofize, tuberozitati, spine, spiculi etc.), care servesc pentru prinderea muschilor, alunecarea tendoanelor si ligamentelor si a altor componente articulare.
Structurile macroscopice ale osului se pot vedea cu ochiul liber. Pe suprafata se vad reliefurile mentionate mai sus, Pe sectiune se vad traveele osoase (linii determinate de directia de actiune a fortelor asipra osului).
Periostul este un manson fibros, albicios, de grosime
diferita, care inconjura diafiza, metafizele si, partial, epifizele si se continuandu-se cu extremitatile articulare. Are o fata externa in contact cu formatiunile extraosoase si o fata interna (endost) catre interiorul osului. Are rol de protectie, de a asigura insertia formatiunilor articulare si de crestere in grosime a osului, prin apozitie concentrica (ca inele de copac).
Cartilajul articular acopera extremitatile articulare, fiind
alb-sidefiu, suplu, elastic, de grosimi variabile.
Osul propriu-zis este format dintr-o fie din tesut
compact, de grosimi diferite, format din structuri numite sisteme Haversiene (osteoane-unitati functionale ale osului) respectiv interHaversiene, fie din tesut spongios.
Canalul medular are pereti neregulati si contine maduva
osoasa (rosie la copil, glabena la adult si cenusie la varstnic).
Metafiza, cartilajul de crestere sau de conjugare, este
prezent cat timp osul creste in lungime.
Structurile microscopice:
Osul compact contine din sisteme Havers, contin oseina
(substanta fundamentala) impregnata cu saruri de calciu, cu celule osoase (oateocite-mature si osteoblaste-tinere) intre care se afla sistemele interhaversiene.
La osul spongios structura este sub forma de travee
delimitate de cavitati osoase (areole) pline cu maduva rosie-hematogena.
Reteaua vasculara este formata din artere, vene si
limfatice puternic intrepatrunse (anastomozate), cu rol de hranire si aparare imuna a osului.
Reteaua nervoasa este mai mult formata din structuri
senzitive.
Fig. 2 Structura microscopica a osului (dupa GRAY)
Procesele fiziologice ale osului se refera la permanenta remaniere a lui, prin doua procese antagoniste: osificarea si resorbtia
Osificarea este procesul de fixare a sarurilor fosfo-calcice
pe oseina (osificarea de membrana) sau transformarea structurilor cartilaginoase in structuri osoase (osificarea de cartilaj). Nu trebuie confundata cu calcificarea care este un proces distrofic.
Resorbtia este scaderea consistentei osului prin pierderea
continutului sau mineral sau organic. In acest proces sunt implicati hormoni (calcitonina, parathormonul etc.), enzime si factori nervosi. Resorbtia minerala in exces duce la osteomalacie, iar resorbtia organica in exces determina osteoporoza.
Condensarea este ingrosarea, densificarea, sau
hipermineralizarea tesutului osos obisnuit. Exista o condensare fiziologica (transformarea osului primar in os definitiv-calus) si una patologica (calus vicios).
Osul ca unitate functionala rezulta din procesul de actiune-reactiune la fortele mecanice externe si interne. Osul este solicitat in cadrul miscarilor prin: compresiune, tractiune, incovoiere, torsiune-rasucire si forfecare. Exista o stransa corelatie intre fortele mecanice care actioneaza pe os si structura functionala a acestuia. Functiile mecanice ale osului transforma energia mecanica in energie electrica, care poate fi inregistrata cu ajutorul unor dispozitive prevazute cu cristale piezoelectrice. Astfel se evidentiaza ca in zonele de compresiune osul dezvolta potentiale electrice negative. Fenomenele de polaritate sunt determinate de directia de actiune a fortei.
CAP. III
Definitie: muschiul este un organ diferentiat, care produce prin contractie lucru mecanic
Muschii-generalitati:
Numar- peste 430 de muschi.
Forma si dimensiunea lor este variabila.
Dupa forma sunt: lungi (fusiformi si cilindrici) , lati (grosi si subtiri, se grupeaza in ansambluri) si inelari (sfincteri).
Componentele muschilor striati sunt: corpul muscular (partea carnoasa, activa) din fascicule de fibre (vizibile cu ochiul liber) impreuna cu tesut conjunctiv, vase si nervi.
Structurile macroscopice: corpii musculari, inveliti de o fascie comuna (aponevroza) din tesut conjunctiv dens, cu fibre dispuse pe mai multe planuri si celule conjunctive fixe. Din fascia comuna se desprind prelungiri care inconjoara fiecare corp muscular (epimisium) din care pornesc despartituri ce invelesc si izoleaza fascicule de fibre musculare (perimisium), iar fiecare fibra musculara are o teaca conjunctiva proprie (endomisium). Fasciculelele musculare sunt de gradul I, II si III.
Structurile microsocpice: celulele (fibrele) musculare sunt delimitate la exterior de mebrana plasmatica (sarcolema), au citoplasma proprie (sarcoplasma), multiplii nuclei, situati periferic si organite celulare comune, dar si proprii (miofibrilele).
Miofibrilele sunt alcatuite din miofilamente, care contin proteine contractile (actina si miozina) si proteine reglatoare (tropomiozina). Exista si proteine cu pigmenti (mioglobina-derivat de hemoglobina).
Unitatea morfounctionala a fibrei musculare se numeste sarcomer si este cuprins intre 2 membrane Z succesive. Dispozitia alternativa a filamentelor subtiri (actina) cu cele groase (miozina) da aspectul striat al muschiului prin alternanta de zone clare (stria lui Amici) cu zone intunecate (stria Hensen-banda H).
Contractia musculara consta in alunecarea filamentelor de actina printre cele de miozina, cu formarea complexului acto-miozinic, apropierea mb.Z → contractie.
Tendonul este un organ alb-sidefiu, foarte rezistent si inextensibil, de forma cilindrica, format din tesut fibros dens, cu fascicule rectilinii pe o singura directie. Intre fibre sunt celule fibroase (fibrocite) si putina substanta fundamentala. Ca si la muschi, intalnim fascicule de ordinul I, II si III.
Jonctiunea musculo-tendinoasa este locul unde muschiul se continua cu tendonul, iar insertiile osoase sunt punctele de relief, prindere a muschiului pe os (in care tendonul se continua cu periostul).
Tecile sinoviale sunt formatiuni de invelis, cu rolul de a facilita alunecarea muschiului prin canalele (santurile) osteo-fibroase. Ele sunt formate dintr-o foita viscerala si una parietala, intre care se delimiteaza o cavitate virtuala cu o mica cantitate de lichid sinovial.
Biodinamica tendoanelor forta de contractie de la muschi se transmite de-a lungul directiei de miscare la tendon in procent de 100% (fara frecare la alunecare).
Bursele seroase sau mucoase se formeaza prin frecare sau prin contact intermitent. Sunt cavitati virtuale, cu putin lichid similar celui sinovial si rol de a favoriza alunecarea, protectia si nutritia tendoanelor.
Vascularizatia muschilor este realizata de o bogata retea de arteriole (unele terminale si altele intrepatrunse sub forma de retele in perimisium), astfel incat fiecare fibra musculara este inconjurata de o retea de capilare ovale, din care pleaca venule, paralele cu arteriolele. Cand muschiul este in contractie numarul capilarelor permeabile creste de 20-25 ori fata de repaus, pentru a asigura suportul nutritiv si energetic necesar.
Inervatia muschilor se face printr-o portiune speciala (hilul muscular Ogniev) prin intermediul unor fibre nervoase motorii (eferente) si senzitive (aferente). Fibrele motorii provin din motoneuronii alfa, din coarnele anterioare ale maduvei spinarii, care formeaza calea motorie finala comuna, locul de patrundere a acestora in muschi, fiind numit jonctiune neuro-musculara (placa motorie). Fibrele senzitive deservesc sensibilitatea proprioceptiva (analizatorul kinestezic sau motor) fiind reprezentate de fusurile neuro-musculare, corpusculii Golgi si terminatiile nervoase libere.
|
|
|
FIG.3. Portiune unei fibre musculare de dimensiune medie, marire x 800. Se observa in zona B fascicule separate de fibrile mici (a,a) si mari (b,b) mai mici c si mai mici d,d, mai mici decat acestea neputand fi separate. (dupa GRAY) |
Proprietatile fizice ale muschilor sunt in principal contractilitatea si elasticitatea.
chimica potentiala in energie mecanica efectiva.
dimensiunile sub actiunea unor forte externe si de a reveni la caracteristicile initiale odata cu incetarea acestora. Cu cat forta este mai mare alungirea este mai mare, pana la un punct, cand nu se mai produce alungire proportionala cu intensitatea fortei de intindere (stretch). Intre forta de contractie si rezistenta muschiului la alungire este o relatie de proportionalitate.
Definitie: articulatiile sunt acele parti moi care asigura legatura intre segmentele osoase ale scheletului.
Clasificare
A. Dupa gradul de mobilitate:
inexistente, nu au cavitate articulara (zone interosoase cu minim tesut intermediar);
in care zona intermediara are o fanta incompleta, sub influenta miscarilor de amplitudine mica;
mobilitate si cavitate articulara limitata de tesut conjunctiv (capsula articulara). Este intarita de ligamente, care limiteaza miscarile exagerate.
B. Dupa forma:
intercarpiene);
radio-carpiana);
toate tipurile de miscari.
Elementele componente ale diartrozelor
articulara si sunt modelate de insertiile muschilor;
de tip hialin, lucios galbui, cu un strat superficial si altul profound, cu grosime inegala (mai mare la punctele de maxima presiune si la persoanele tinere) aflate in prelungirea periostului. Substanta lor fundamentala se numeste condromucoid, iar fibrele colagene au dispozitie "in arcada", formand 4 straturi: zona superficiala, zona de tranzitie, zona radiara si zona calcificata.
Cartilajul este lipsit inervatie si de vase fiind hranit de la nivelul capsulei sinoviale. Proprietatile sale sunt: compresibilitatea, elasticitatea si porozitatea.
3. Bureletul fibro-cartilaginos apare pentru compensarea suprafetelor articulare care lipsesc, el prelungind marginile cavitatilor. Are o baza, un varf, 2 fete (interna si externa) iar rolul sau este de a mari suprafata articulara si de a mentine extremitatile osoase in contact.
folosesc pentru mentinerea congruentei suprafetelor articulare, actionand ca niste resorturi (veritabile amortizoare) pentru socuri.
grosime variabila, care continua periostul celor 2 segmente osoase, prezentandu-se ca un manson in jurul epifizelor, format din 2 straturi (extern-fibros si intern-sinovial), uneori cu prelungiri (ligamente capsulare). Fibrele capsulei sunt fie longitudinale fie oblice, dupa traiectul fortelor care actioneaza asupra lor.
pentru a permite mentinerea in contact a suprafetelor articulare, dar si pentru a facilita simultan mobilitatea articulara.
colagene (nu elastice) cu celule numite histiocite de tipul fibroblastilor, care secreta componenta mucoasa a lichidului sinovial. Are prelungiri externe (funduri de sac sinoviale) si interne (de tip vilozitati sinoviale sau placi adipoase), care umplu spatiile articulare pentru a mentine vidul articular.
articulatiei si din produsele de descuamare de pe fata superficiala a sinovialei (miscarea constituie deci factorul principal al producerii de lichid sinovial-sinovie). El este usor galbui, cu pH=7,4 contine mucina, monocite, limfocite, granulocite si putina glucoza. Rolul sau este triplu: de nutritie (trofic), de curatire si de lubrefiere a articulatiei. Lichidul sinovial este in permanenta schimbat, pentru a-si putea indeplini functiile.
articulare din trunchiurile vasculare ale membrelor care realizeaza o retea din care se desprind arterele epifizare. Acestea se ramifica in interiorul capsulei si formeaza reteaua intrasinoviala. Sangele este colectat de vene care se intrepatrund cu arterele formand anastomoze arterio-venoase, cu rol de reglare a aportului de sange articular si epifizar.
inerveaza si celelalte componente ale aparatului locomotor. Unii nervi pot inerva chiar mai multe articulatii mari. Filetele nervoase se distribuie larg la componentele articulare, dupa ce patrund in articulatie, fiind de 2 feluri: senzitive (aferente)-mielinice sau amielinice- care dau terminatiile nervoase libere, respectiv motorii (aferente-efectoare) care au rol in realizarea miscarilor articulare. Nervii prezinta fenomenul de adaptare, daca stimulul persista prea mult.
Notiuni de hidrodinamica si de tribologie articulara
Un rol important al lichidului sinovial, cel de lubrefiere, sta la baza tribologiei (studiul fortelor care permit la doua corpuri solide alaturate sa se deplaseze unul pe celalalt). Fortele tangentiale din timpul deplasarii depind de: masa corpurilor, forma si natura chimica a suprafetelor de contact, viteza de deplasare relativa, existenta unui lichid intermediar. Coeficientul de frecare σ se calculeaza raportand forta necesara deplasarii F la masa corpurilor care se deplaseaza M, dupa formula: σ = M / F. Lubrefierea articulara este un proces complex, realizat, in cazul lichidului sinovial, nu datorita vascozitatii ci compozitiei sale chimice (greutatii moleculare). Pentru sinoviala coeficientul de frecare este de 0,01 in timp ce pentru cartilaj acesta este de 0,003-0,03 (frecare minima). Conditiile hidrodinamice normale ale spatiului articular fac ca miscarile sa se realizeze fara frecarea suprafetelor articulare si fara producerea leziunilor de uzura.
Definitia locomotiei: este o deplasare a corpului in totalitate sau a segmentelor sale, dintr-un punct in altul (fata de un punct de referinta). Este realizata cu ajutorul aparatului locomotor (oase, muschi, articulatii).
Miscarea este forma de existenta fundamentala a materiei vii, in afara careia nu exista viata. Ea este vesnica, absoluta, iar repausul ii da masura, fiind opusul miscarii.
Principalele forme de miscare: miscarea microparticulelor, miscarea mecanica, miscarea fizica, chimica, biologica etc. Intre ele exista o legatura reciproca, astfel incat se poate inregistra o permanenta trecere a unei forme de miscare in alta. Formele superioare ale miscarilor nu pot fi explicate complet, prin legile formelor inferioare. Acestea din urma nu sunt fundamentale ci numai auxiliare si de aceea in intelegerea si interpretarea miscarii biologice este necesara mai mult decat cunoasterea legilor fizicii sau chimiei.
Contractilitatea este modul de raspuns specific al muschiului la actiunea factorilor externi.
Reflectivitatea este realizarea unor miscari automate ca raspuns la stimuli externi. In dezvoltarea acestei calitati esentiale superioare exista 3 etape: reflectivitatea aneurogena, neuroida si nervoasa.
Tipurile
de statica si de locomotie: statica si locomotia reptiliana,
cvadrupedia (pozitia "in 4
Pozitia si deplasarea bipeda (caracteristica omului). Aceasta difera de cea ocazionala bipeda de la alte specii. Membrele inferioare se intind din genunchi si din solduri, iar curburile compensatoare apar la nivelul coloanei vertebrale. Rezulta modificari functionale iimportante fata de alte tipuri de statica/locomotie:
Eliberarea membrelor superioare
Verticalizarea coloanei vertebrale, cu 24 de vertebre
mobile deasupra sacrului (care este segmentul de sustinere al coloanei, fiind parte integranta a bazinului). Rezulta o curbura principala (cifoza toracala) si doua curburi compensatorii, situate deasupra si dedesubt (lordoza cervicala si lordoza lombara), aspectul global din profil al coloanei fiind sinusoidal.
Orizontalizarea gaurii occipitale, care permite o mare
dezvoltare a cavitatii craniene
Echilibrarea centrului de greutate care necesita multa
energie, si intrarea in actiune a unor reflexe de postura cu milioane de receptori si circuite nervoase si interesarea a zeci de mii de centri nervosi care coordoneaza muschii posturali. Centrul de greutate oscileaza continuu intre inainte si inapoi, respectiv stanga-dreapta si sus-jos.
Largirea campului visual contribuie la marirea creierului
si evolutia omului.
Modificarea lungimi membrelor (scurtarea membrelor
superioare, care ajung la 158,6% fata de trunchi) si lungirea celor inferioare (care ating 172% fata de trunchi). Astfel axa longitudinala a trunchiului in pozitie bipeda este orientata cranio-caudal si de jos in sus (invers ca la patrupede sau primate).
Evolutia ontogenetica a miscarilor la om
Embriogeneza aparatului locomotor este strans legata de evolutia miscarilor de la o varsta la alta. Dezvoltarea motorie a omului, prezentata pe etape de varsta, este urmatoarea:
predominanta tonusului flexorilor. Pozitia este intins.
capul, coloana, apoi soldurile.
miscare.
mana (stanga sau dreapta).
maini.
merge tinut.
sustinere, nu se poate intoarce decat mergand in cerc.
Corpul omenesc ca un tot unitar
Este un concept larg intalnit in medicina si in anatomie, implicit, ca o sinteza a structurilor si functiilor sale, care vor fi prezentate pe larg in cursurile urmatoare. Rezultat al evolutiei organismelor vii si al speciei, corpul uman este organismul cel mai complex si mai performant din natura.
La baza miscarii stau mecanismele rezultate din interdependenta structura - functie a aparatului locomotor. Organismul in miscare este tot un intreg, miscarea prezentand: o etapa de initiere, faze intermediare si repaus. La un moment dat anumite miscari se automatizeaza si devin stereotipuri dinamice. Este important sa cunoastem factorii externi care influenteaza miscarea: elasticitatea solului, acceleratia gravitationala, etc.
Influenta exercitiilor fizice asupra formarii corpului uman:
Urmand preceptul "functia creeaza organul", putem spune ca actiunile fiziologice sunt procese complexe desfasurate in timp si spatiu, care au ca efect modelarea structurilor. Forma si functia pot fi private, deci, ca doua fatete ale aceluiasi fenomen, care se conditioneaza reciproc. Locomotia, este dezvoltata prin exercitii fizice, fie in cazul activitatilor de munca sau in diferite sporturi.
Structura tesuturilor si organelor sub influenta factorilor mecanici
Exercitiile fizice actioneaza asupra tesuturilor si organelor prin declansarea unor forte mecanice: de compresiune, de incovoiere, de torsiune, de forfecare, de tractiune. Toate aceste forte rezulta mai ales din actiunea gravitatiei. In afara fortelor mecanice externe asupra structurilor actioneaza si forte interne rezultate din: dezvoltarea si cresterea lor, presiunea vasculara, procesele metabolice etc. Actiunea fortelor asupra structurilor este uramata de reactiunea acestora, care consta in aparitia starilor: de tensiune, de eforturi unitare sau stare de stress (intre o valoare minima si una maxima). Starea de tensiune modeleaza, si ea, structurile, astfel incat cu minim de material sa se dezvolte cu un efect maxim de rezistenta la solicitari (constructii minime absolute). Acest fenomen este rezultatul adaptarii mecanice la factorii externi, de-a lungul evolutiei filogenetice si ontogenetice. Unul din scopurile educatiei fizice este de a intretine aceste mecanisme in conditii normale, si de a le imbunatati.
Schema raporturilor de interdependenta
Raporturile de interdependenta dintre factorii morfo - functionali care executa miscarea (SNC fiind pupitrul de comanda al miscarii) sunt reprezentate de interrelatia intre mediu si exercitiile fizice adaptative. Organismul, ca tot unitar, prezinta structuri morfo-functionale pentru realizarea miscarilor, a caror interdependenta este realizata prin mecanisme nervoase. Coordonarea tuturor factorilor implicati in miscare duce la realizarea corecta a acesteia si, implicit, la performanta sportiva.
CAP. VI
MECANISMELE GENERALE ALE LOCOMOTIEI
Introducere
Miscarea locomotorie rezulta prin interactiunea intre fortele interne ale organismului si cele externe ale mediului.
Forta este orice cauza care modifica sau tinde sa modifice starea de repaus sau de miscare a unui corp. Ramura mecanicii care se ocupa cu studiul fortelor se numeste dinamica. Ramura biologiei care se ocvupa cu studiul fortelor declansate, sau care actioneaza asupra corpurilor animale se numeste biodinamica. Miscarea apare ca o modificare a pozitiei corpurilor, sau a partilor acestora. Stiinta care studiaza formele si aspectele miscarilor in timp si spatiu se numeste cinematica. Aplicarea cinematicii la formele biologice poarta numele de biocinematica.
Reperul este acel punct sau plan considerat conventional fix, la care se raporteaza orice miscare, considerata relativa. Punctele fixe poarta numele de repere ale miscarii, fara de care aceasta nu ar putea fi studiata.
Directia de miscare reprezinta traiectoria miscarii pe cele 3 dimensiuni (orizontala: inainte si inapoi, verticala: in sus si in jos, si laterala: dreapta si stanga). Directia miscarii poate fi rectilinie sau curbilinie. Daca mai multe puncte se misca simultan pe o directie rectilinie avem de-a face cu o miscare de translatie, iar daca aceste puncte se misca pe o traiectorie curbilinie vorbim despre o miscare de rotatie.
Viteza si acceleratia
Reperul reprezinta componenta miscarii legata de spatiu, dar miscarea mai trebuie interpretata si in functie de timp. Din acest punct de vedere se caracterizeaza viteza ca fiind spatiul parcurs de un obiect aflat in miscare in unitatea de timp. Acceleratia reprezinta evolutia vitezei in sensul cresterii sau scaderii valorii sale, pe durata efectuarii miscarii. Astfel vorbim despre miscari uniforme, accelerate sau decelerate. Acceleratia gravitationala notata "g" reprezinta componenta acceleratiei prin care pamantul actioneaza asupra tuturor corpurilor aflate sub influenta fortei sale gravitationale.
Fortele interne
Corpul uman reprezinta un transportor si un transformator de energie (fizica, chimica si biologica) prin intermediul metabolismului si locomotiei. Energia rezultata in urma proceselor metabolice celulare genereaza fortele interne. Succesiunea fortelor interne care stau la baza realizarii unei miscari este urmatoarea: impulsul nervos → contractia musculara → actiunea parghiei osoase→ mobilitatea articulara.
Impulsul nervos este prima forta interna a miscarii, care are ca suport morphologic arcul reflex format din: segmentul receptor, calea senzitiva (aferenta), centrul nervos, calea motorie (eferenta) si efectorul.
Organele de simt sau analizatorii sunt raspunzatoare de inregistrarea conditiilor permanent schimbatoare ale mediului extern si intern. Analizatorul este un sistem functional unitary, format dintr-un segment periferic (receptorul), un segment aferent de conducere (reprezentat de caile senzitive si senzoriale) si un segment central de analiza si integrare a informatiei (centrul nervos). Dupa localizarea receptorilor acestia sunt exteroceptori (care culeg informatii de la excitantii externi), interoceptori (care culeg informatii de la organele interne) si proprioceptori (care culeg informatii de la componentele aparatului locomotor).
Functiile maduvei spinarii constau in: functia de transmitere a informatiei, functia reflexa si functia efectoare. Transmisia se face de la segmentul receptor pe cai specifice ascendente sensitive si senzoriale, catre centrii nervosi medulari sau superiori. In acesti centrii se exercita functia reflexa care consta in generarea impulsului nervos efector, care va fi transmis pe cai descendente specifice catre muschi sau glande.
Rolul cerebelului (creierul mic) este deosebit de important in asigurarea echilibrului miscarii si in efectuarea acesteia. El are 3 functii importante: functia stenica, functia tonica si functia statica. Prin aceste functii el intervine in procesele de coordonare a miscarilor voluntare si de pastrare a echilibrului.
Rolul scoartei cerebrale se realizeaza prin centrii nervosi senzitivi, motori si de asociatie. Centrii senzitivi sunt segmental de analiza si integrare a informatiilor, iar centrii motori sunt cei care declanseaza reflexele, sau miscarile voluntare.
Caile motorii pornesc din centrii corticali si subcorticali si sunt reprezentate de sistemul piramidal (raspunzator de miscarile voluntare fine) si sistemul extrapiramidal care raspunde de miscarile involuntare automate si de mentinerea tonusului muscular. Calea finala motorie comuna este reprezentata de axonii neuronilor motori din coarnele anterioare ale maduvei, care se distribuie prin intermediul placilor motorii (jonctiunile neuro-musculare) la organele efectoare (muschi striati sau netezi, respectiv glande exocrine sau endocrine).
Actul reflex reprezinta expresia fiziologica a arcului reflex, care determina aparitia miscarii. Fiecare miscare este controlata si reglata prin intermediul feed-back-ului care reprezinta procesul de aferentatie inversa, ce sta la baza activitatii cibernetice a creierului. Acesta este reprezentat de asa-numita bucla γ (care porneste din alti neuroni motori, tot din coarnele anterioare ale maduvei spinarii) si care actioneaza prin intermediul analizatorului motor sau kinestezic, reprezentat in special de fusurile neuro - musculare.
Timpul de reactie este durata intre aplicarea stimulului si initierea miscarii. El depinde de viteza cu care impulsul nervos parcurge componentele arcului reflex, precum si de viteza de contractie a muschiului. Timpul de reactie poate fi scurtat prin cresterea vitezei de reactie, in urma antrenamentelor specifice. La baza efectuarii miscarii stau potentialele de actiune atat ale neuronilor cat si ale muschiului striat.
Contractia musculara se realizeaza prin jocul coordonat al unitatilor motorii (reprezentate de fibrele nervoase efectoare impreuna cu muschii pe care ii inerveaza). Pentru fiecare moto-neuron α din coarnele anterioare medulare sunt afectate 120 - 180 de fibre musculare care constituie un miotom. Neuronii motori determina contractii musculare daca impulsul generat de ei are o anumita intensitate prag, contractia fiind maximala, conform legii "totul sau nimic". Intensitatea de contractie poate fi totusi modulata prin variatia frecventei impulsurilor nervoase.
Tonusul muscular reprezinta starea speciala de semicontractie permanenta a muschilor, prin care acestia pot trece fara leziuni de la repaus la activitate. Tonusul este un fenomen constant realizat pe cale reflexa prin reflexul de intindere (reflex miotatic sau stretch). Prin acest reflex fusurile neuro-musculare informeaza permanent centrii superiori asupra oricarei modificari de dimensiunea muschilor, avand ca efect contractia musculara. Dupa tipul de contractie putem intalni urmatoarele variante: contractia izometrica (fara lucru mecanic), contractia izotonica (in care se produce deplasare), contractia pliometrica si contractia in electro-stimulare.
Sincronizarea actiunilor musculare reprezinta impartirea miscarii prin intrarea in actiune a unor grupe cuplate de muschi, dintre care unii sunt favorabili miscarii (agonisti), iar altii se opun miscarii (antagonisti) limitandu-i amplitudinea. Muschii de fixare sustin segmental in pozitia cea mai utila, iar muschii neutralizatori suprima miscarile secundare si intervin dupa terminarea miscarii. Muschii nu actioneaza izolat ci sub forma unor lanturi musculare cinematice, dupa cum nici articulatiile nu se misca izolat ci prin intermediul lanturilor articulare, rezultand miscari sumative.
Clasificarea miscarilor:
a) Dupa intensitatea si viteza lor:
b) Dupa directia de miscare:
c) Dupa planul in care este dispusa axa de miscare :
Miscari voluntare si involuntare reprezinta impartirea lor in functie de
centrii motori care le genereaza si de caile pe care sunt transmise. Miscarile voluntare sunt constientizate, la inceput nediferentiate, slabe si lente. Ulterior, prin repetare, se intaresc, se permanentizeaza si se perfectioneaza, devenind reflexe conditionate sau stereotipuri dinamice. Miscarea inconstienta se realizeaza reflex, automat, fara participarea. sau cu participare foarte redusa, din partea centrilor nervosi superiori.
Forta musculara reprezinta cantitatea de energie mecanica dezvoltata de un muschi, avand ca efect mentinerea posturii, sau deplasarea unor segmente sau a organismului in totalitate.
Factorii care determina intensitatea fortei musculare:
Sectiunea fiziologica a muschiului (1 cm2 de muschi dezvolta 5 - 8 kg
forta).
Lungimea fibrelor: mschii lungi au amplitudine mare de miscare (muschi
de viteza) in timp ce muschii scurti au amplitudine mica (muschi de forta).
Combinarea sectiunii cu lungimea fibrelor este data de formula:
F = SF x S x 10 unde F - forta iar S - sectiunea.
Greutatea uscata a corpului muscular: se obtine prin deshidratarea
muschiului si a tendoanelor (reprezinta 25 - 30% din masa muschiului in viu).
Parghiile osoase reprezinta a 3-a forta care intervine in realizarea miscarilor. Segmentele osoase pe care actioneaza muschii se comporta ca niste parghii din fizica. La o parghie mecanica se recunosc 3 puncte de aplicare a fortelor: punctul de sprijin S, punctul de rezistenta R si punctul de aplicare a fortei motorii F. Functia mecanica a parghiilor se deduce din formula lor de echilibru: F x l = R x r in care l = bratul fortei,
F = forta, R = rezistenta, r = bratul rezistentei. Parghiile de gradul I (cu S la mijloc) sunt parghii de echilibru, cele de gradul II (cu R la mijloc) sunt parghii de forta, iar cele de gradul III (cu F la mijloc) sunt parghii de viteza.
Segementele osoase ca parghii
La parghia osoasa sprijinul S este axa biomecanica a miscarii, rezistenta R este data de greutatea corpului sau segmentului care se misca, iar F este inertia pe segmentul osos al muschiului care realizeaza miscarea. Numai intr-o singura situatie intalnim in corpul omenesc un exemplu de parghie de gradul II, cand individul se ridica pe varful degetelor. In rest intalnim parghii de gradul II si cele mai numeroase parghiile de gradul III. Acestea sunt parghii de viteza permitand deplasari foarte mari. Distantele dintre punctele de aplicare a rezistentei R, a fortei F si a sprijinului S determina caracteristicile unei parghii.
Descompunerea fortelor musculare rezulta dupa paralelogramul fortelor si se face pe doua componente: una musculara si alta articulara, de mentinere a suprafetelor osoase.
Momentul muschiului reprezinta raportul dintre muschi si parghia lui, in functie de faza actiunii. Faza de actiune in care incidenta perpendiculara ii permite un maxim de actiune se numeste momentul muschiului. Momentul muschiului reprezinta produsul dintre forta musculara si bratul virtual al parghiei.
Forta de actiune a parghiilor
Pentru a calcula forta necesara deplasarii unei greutati P folosim formula:
F=P (OB/Oa) x sinα) in care P = greutatea,
Mobilitatea articulara este determinata secundar de lucrul mecanic al muschiului si reprezinta un factor activ al miscarii. Muschii efectueaza miscarea, dar directia acesteia este imprimata de orientarea anatomica a axei principale articulare.
Axele biomecanice ale articulatiilor exista in functie de gradele de libertate ale articulatiei respective. Axa reprezinta linia situata intr-un anumit plan, in jurul caruia unul din segmentele osoase se deplaseaza fata de celalalt. Axa poate fi fixa sau se poate deplasa odata cu segmentul.
Miscari active si pasive
Prin miscare pasiva se intelege miscarea executata de o forta exterioara. Prin miscarea activa se intelege miscarea executata de subiect cu ajutorul propriilor sale grupe musculare. De obicei amplitudinea miscarilor pasive este mai mare decat a celor active.
Cupluri si lanturi motrice
Actiunea simultana a cuplurilor si lanturilor motrice se face astfel:
Cupluri de forte:
In timpul miscarii se realizeaza atat fortele active cat si cele contrarii, formand impreuna cupluri de forta. Cuplul este format din doua forte paralele care actioneaza asupra parghiilor in directii opuse.
Cupluri cinematice
Doua segmente mobile apropiate realizeaza un cuplu cinematic. In mecanica se descriu 3 cupluri cinematice: de translatie, de rotatie si helicoidale.
Lanturi cinematice
Cuplurile cinematice se leaga intre ele realizand lanturi cinemetice, de 2 feluri: inchise respectiv deschise. Lantul cinematic I inchis are ambele capete fixate. Lantul cinematic deschis are un capat liber. Dupa localizare pot fi descrise 3 lanturi cinematice principale: 1.al trunchiului, gatului si capului; 2. al membrului superior; 3. al membrului inferior.
Lanturi musculare
Grupele musculare care deservesc un lant cinematic se numesc lanturi musculare. Acestea actioneaza fie static, fie dynamic. Uneori in alcatuirea lanturilor musculare intra numai portiuni din anumiti muschi. Reglarea miscarilor acestor lanturi musculare se face datorita capacitatii plastice a scoartei cerebrale de a stabili legaturi temporare intre diferite zone neuronale.
Exista 3 categorii de lanturi musculare: 1. Lantul muscular al triplei flexi; 2. Lantul muscular al triplei extensii; 3. Lanturile musculare de postura.
Fortele externe:
In realizarea miscarii, pe langa fortele intern actioneaza si forte externe. Cea mai importanta este forta gravitationala, la care se adauga: presiunea atmosferica, rezistenta mediului, forta de reactie a suprafetei de sprijin, forta de frecare si alte categorii de rezistente exterioare.
CAP. VII
ANATOMIA FUNCTIONALA SI BIOMECANICA SEGMENTELOR APARATULUI LOCOMOTOR
Capul
Extremitatea cefalica prezinta 2 regiuni distincte: neurocraniul (care adaposteste encefalul) si viscerocraniul (care reprezinta oasele fetei).Totalitatea oaselor capului formeaza craniul.
Articulatiile dintre oasele cutiei craniene se numesc suturi. Fata externa a
oaselor cutiei craniene este invelita de periost, in timp ce pe fata interna se afla dura mater. Ea adera de os, contribuind la cresterea rezistentei craniului.
Fig.4 Craniul, vedere laterala de ansamblu (dupa GRAY)
Neurocraniul (cutia craniana) prezinta o bolta craniana si o baza a craniului. Oasele neurocraniului sunt in numar de 8:
2 perechi (oasele temporare si parietale);
4 neperechi (frontal, etmoid, stefonid si occipital);
Fig.5 Craniul, vedere de ansamblu, plan frontal (dupa GRAY)
Apartin exclusiv bazei: etmoidul si sfenoidul. Baza craniului are 2 fete: endobaza, respectiv exobaza.
Fig.6 Endobaza (dupa GRAY)
Fig. 7 Exobaza (dupa GRAY)
Viscerocraniul este format din 14 oase, dintre care 6 sunt perechi si 2 sunt neperechi. El este centrat de osul maxilar, os pereche fixat de baza craniului, precum si de un os nepereche, mandibula, articulat prin articulatia temporo-mandibulara de baza craniului. Viscerocraniul este adaptat functiei de masticatie, respiratie si limbajului articular. Legarea capului de coloana vertebrala se face prin articulatia cranio-vertebrala.
Descrierea scheletului extremitatii cefalice:
Osul frontal are o portiune verticala (scuama, solz), doua orizontale (orbitale) si una nazala.
Solzul face parte din bolta craniului, si are 2 fete: externa
convexa si interna concava.
Fata externa prezinta bosele frontale (laterale, respective
medio-inferioara numita glabella + sutura metopica). Limita inferioara a fetei externe formeaza arcadele sprancenare (orbitare) care prezinta extern procesul (apofiza) zigomatica iar intern orificiul supraorbitar.
Fig. 8 Frontalul fata externa (dupa GRAY)
Fata interna prezinta median creasta frontalului, care se
continua cu santul sagital in care este prezenta o portiune a durei mater numita "coasa creierului", iar pe toata suprafata fetei intene se afla impresiuni (reliefuri neregulate) datorate circumvolutiilor cerebrale.
Fig. 9 Frontalul, fata interna (dupa GRAY)
Portiunile orizontale, orbitale, formeaza o parte din plafonul
orbitei iar antero extern fosele glandelor lacrimale.
Portiunea nazala prezinta incizura etmoidala prin care se
articuleaza cu osul etmoid si spina nazala prin care se leaga cu oasele nazale.
In grosimea frontalului se afla 2 sinusuri (cavitati pneumatice)
care se deschid in meaturile conjunctive.
Osul etmoid are o lama orizontala (ciuruita) una verticala si 2
mase laterale (labirinte).
Fig. 10 Etmoidul, vedere de sus (dupa GRAY)
Lama ciuruita (cribriforma) are o parte verticala (apofiza
crista galli - creasta de cocos) - portiunea superioara si o lama perpendiculara (inferioara) care impreuna cu osul vomer formeaza septul nazal.
Fig. 11 Etmoidul, vedere posterioara (dupa GRAY)
Labirintul (situat latero-inferior de lama ciuruita) are un
perete extern (plan, neted) care face parte din peretele intern al orbitei numit lama orbitara (situata intre oasele lacrimale si aripa nazala) si un perete intern care este o parte din peretele extern al fosei nazale, cu 2 cornete: superior si mijlociu care alcatuiesc meatul nazal.
Structura labirintului cuprinde lame si lamele osoase dispuse
astfel incat sa delimiteze 8-9 cavitati, numite impropriu "celule".
Osul sfenoid este situat in mijlocul bazei craniului (intre etmoid
si frontal pe de o parte si occipital, temporal pe de alta). Are o forma spefiica, de fluture cu 3 parti: corp, aripi si apofizele pterigoide.
Corpul sfenoidului are forma unui cub neregulat cu 4 fete:
superioara (saua hipofizei), posterioara - lama patrulatera + tuberculul chiasmei, anterioara - tuberculul seii + chiasma optica, care prezinta la capete orificiile optice. In grosimea sa sfenoidul contine sinusurile omonime, care comunica cu fosele nazale.
Fetele laterale prezinta fiecare santul carotidian.
Aripile mici se prind antero-lateral pe corp. Sunt dispuse
orizontal, au forma triunghiulara si se termina cu apofizele clinoide anterioare, completeaza posterior plafonul orbitei si prezinta orificiile optice.
Fig. 12 Sfenoidul, vedere de sus (dupa GRAY)
Aripile mari sunt tot laterale, dar inferior si posterior fata de
cele mici, fiind despartite de cele mici prin fisura orbitala (sfenoidala) strabatuta de ramuri ale nervilor cranieni: III, IV, V(ramura oftalmica), VI. Mai sunt prezente orificiul oval, strabatut de ramura mandibulara a nervului V si orificiul spinei prin care trec artera si vena menigee mijlocie.
Fig. 13 Sfenoidul, vedere antero-inferioara (dupa GRAY)
Apofiza pterigoidiana (situata la nivelul exobazei) prezinta o lama externa si
una interna situate in vecinatatea fosei pterigoidiene.
Fig. 14 Sfenoidul, vedere posterioara (dupa GRAY)
Osul occipital: situat postero - meridian prezinta:
Orificiul (gaura) occipitala - foramen magnum - prin care
trec bulbul cerebral si arterele vertebrale;
Este format din: un corp (procesul basilar), 2 condili,
apofizele jugulare si solzul occipitalului;
Corpul prezinta 2 fete: una apartinand exobazei numita
tuberculul faringian si cealalta endobazei: cu santul basilar in care este adapostita puntea lui Valorio si portiunea superioara a bulbului;
Condilii sunt: anterior cu orificiul nervului hipoglos (perechea
XII de nervi cranieni) si posterior pe unde trec vase de sange;
Apofizele jugulare formeaza impreuna cu stanca osului
temporal gaura rupta posterioara (jugulara) pe unde trec: nervul glosofaringian, nervul vag, nervul spinal si vena jugulara interna;
Solzul (scuama) prezinta o fata externa care are pe mijloc:
protuberanta occipitala externa, creasta occipitala externa si liniile cefei (nucale) superioara si inferioara, care delimiteaza intre ele planul nucal.
Fig. 15 Occipitalul -fata interna (dupa GRAY)
- Fata interna prezinta pe mijloc: protuberanta occipitala interna, creasta ocipitala interna, santul sinusului sagital si santurile sinusurilor transversale care se deschid in orificiile jugulare, delimitand: anterior doua fose cerebeloase (care adapostesc emisferele cerebeloase) iar posterior doua fose cerebrale (care adapostesc emisferele cerebrale).
Fig. 16 Occipitalul fata externa (dupa GRAY)
Osul parietal: este un os pereche, care apartine exclusiv boltei
cerebrale. Este delimitat posterior de solzul frontalului si se articuleaza cu: solzul occipitalului, solzul temoporalului si aripile mari ale sfenoidului. Este format din 2 parti:
Fata externa, convexa prezinta liniile temporale superioara si
inferioara;
Fig. 17 Parietalul, fata externa (dupa GRAY)
Fata interna concava prezinta impresiunile circumvolutiilor
cerebrale, ale vaselor de sange, care delimiteaza girusurile cerebrale;
Fig. 18 Parietalul, fata interna (dupa GRAY)
Osul temporal: este un os pereche, apartinand atat boltii cat si
bazei craniului. Portiunile sale sunt: stanca (piramida) reprezentata de apofiza mastoida, portiunea timpanica, portiunea hioida si solzul (scoica).
Portiunea mastoida prezinta 4 fete: 2 superioare, apartinand
endocraniului, 2 inferioare apartinand exocraniului, o baza (apofiza mastoida propriu - zisa) si un varf, care prezinta orificiul intern al canalului carotidian. Intre: varful piramidei, corpul sfenoidului si aripa mare a sfenoidului se delimiteaza gaura rupta anterioara.
Fata interna prezinta foseta lui Gasser (Meckel) care cuprinde
ganglionul omonim. In plus mai cuprinde eminenta arcuata, cu canalul semicircular superior, precum si orificiul auditiv intern in care sunt prezente ramurile nervilor cranieni: IX si VIII, precum si artera auditiva interna;
Fig. 19 Temporalul, fata interna (dupa GRAY)
Portiunea externa este formata din: o zona timpanica,
continand conductul auditiv cu cele 2 laturi ale sale (externa si inferioara), oirificiul extern al canalului carotidian, fosa venei jugulare si apofiza stiloida care apartine portiunii hioide a temporalului. La baza aceasta apofiza prezinta orificiul stilo - mastoidian prin care trece nervul cranian X;
Fig. 20 Temporalul, fata externa (dupa GRAY)
Baza (mastoida) este formata din componente numite
impropriu "celule" si intern prezinta santul muschiului digastric;
Solzul are o fata externa (fosa temporala) cu apofiza
zigomatica si cu cavitatea glenoida si o fata interna care prezinta amprentele circumvolutiilor cerebrale. In grosimea oaselor temporale se afla: conductul auditiv intern, canalul carotidian si canalul facial.
Fig. 21 Temporalul, sectiune transversala (dupa GRAY)
VISCEROCRANIUL:
Este format din: oase pereche: maxilarul, premaxilarul, palatinul, lacrimalul, nazalul, cornetele nazale inferioare si osul zigomatic (malar) si oase nepereche: vomerul, mandibula si hioidul.
Maxilarul: este format dintr-un corp si 4 prelungiri: frontala, zigomatica, palatina si alveolara.
Fig. 22 Maxilarul, fata externa (dupa GRAY)
Corpul (piramida) de forma triunghiulara, are 4 fete:
anterioara, subtemporala, nazala si orbitala, si prezinta un sinus maxilar care este delimitat de meatul mijlociu. Fata anterioara prezinta orificiul suborbital, prin care trece un ram al nervului maxilar, iar pe mijloc incizura nazala (fosa canina). Fata subtemporala prezinta inferior tuberculul (apofiza maxilara) cu canalele alveolare prin care trec nervii si arterele temporale. Fata nazala formeaza peretele lateral al foselor nazale si prezinta orificiul Highmore, iar in grosime prezinta sinusul maxilar. Pe aceiasi fata anterior exista un sant ce delimiteaza canalul naso - lacrimal iar inferior o creasta ce se articuleaza cu cornetele nazale inferioare. Fata orbitala ia parte la formarea planseului orbitei;
Apofiza frontala prezinta creasta lacrimala, care delimiteaza santul lacrimal;
Apofiza zigomatica se articuleaza cu osul malar;
Apofiza palatina, impreuna cu cea de pe partea opusa fac parte din palatul osos si
planseul nazal;
Fig. 23 Maxilarul, fata nazala (dupa GRAY)
Apofiza alveolara participa la formarea arcadelor dentare, cu exceptia dintilor
incisive.
Fig. 24 Palatul dur si arcadele dentare superioare (dupa GRAY)
Osul premaxilar: prezinta anterior apofiza premaxilara, in care se
leaga de osul maxilar si delimiteaza gaura palatina anterioara. Acest os poarta alveolele dintilor incisive superiori.
Osul palatin: Este format din 2 lame: orizontala (completeaza
bolta palatina) si verticala (ia parte la formarea peretelui lateral al foselor nazale).
Fig. 25 Palatinul, fata nazala (dupa GRAY)
Fig. 26 Palatinul, fata posterioara (dupa GRAY)
Osul zigomatic (malar): formeaza pometii fiind format din 3 fete:
anterioara, orbitala si posterioara si 3 apofize: frontala, temporala si maxilara.
Fata anterioara este convexa si neteda;
Fig. 27 Zigomaticul, fata temporala (dupa GRAY)
Fata orbitala, neteda ia parte la formarea peretului lateral si inferior al orbitei;
Fata posterioara delimiteaza anterior fosa temporala;
Fig. 28 Zigomaticul, fata interna (dupa GRAY)
Apofiza frontala face parte din peretele lateral al orbitei;
Apofiza temporala ia parte la formarea arcadei zigomatice (pometul obrazului);
Apofiza maxilara se articuleaza cu osul maxilar.
Osul lacrimal (unghiul intern al orbitei) este de forma patrulatera cu o creasta
verticala care delimiteaza o portiune plana posterioara si alta concava anterioara (care impreuna cu apofiza frontala a osului maxilar delimiteaza foseta sacului lacrimal).
Fig. 29 Lacrimalul, fata orbitala (dupa GRAY)
Osul nazal este un os patrulater, care impreuna cu simetricul sau formeaza un plan, de
forma asemanatoare acoperisului unei case, numit proeminenta nazala.
Fig. 30 Nazalul, fata externa (dupa GRAY)
Fig. 31 Nazalul, fata interna (dupa GRAY)
Cornetele inferioare iau parte la formarea peretului lateral al foselor nazale,
independent de osul etmoid si prezinta la marginea superioara o apofiza lacrimala (parte a canalului naso - lacrimal).
Fig. 32 Cornetul inferior, fata interna (dupa GRAY)
Fig. 33 Cornetul inferior, fata externa (dupa GRAY)
Osul vomer continua lama perependiculara a etmoidului, iar marginea posterioara a sa
delimiteaza coanele (orificiile nazale interne).
Fig. 34 Vomerul (dupa GRAY)
Mandibula (unicul os mobil al fetei) e format dintr-un corp si 2 ramuri.
Fig. 35 Mandibula, fata externa (dupa GRAY)
Corpul prezinta o fata superioara (ce cuprinde alveolele dintilor inferiori), pe
mijloc un trigon mandibular (mentonier) cu protuberanta mentoniera (barbia) si 2 tuberculi, extern cu orificiile mentoniere (cu ramuri ale nervului mandibular si vase de sange), iar intern 2 apofize genii care dau insertia muschilor omonimi. Tot aici e prezenta si fosa: digastrica, sublinguala si mandibuala.
Fig. 36 Mandibula, fata interna (dupa GRAY)
Ramurile prezinta la capete condilii (apofizele articulare) si apofizele coronoide,
intre care se delimiteaza incizura semilunara, iar la partea interna orificiul mandibular (prin care trec nervul mandibular si vase de sange).
Osul hioid situat in unghiul facut de craniu cu coloana cervicala.
Este un os sesamoid,
in forma de potcoava ce prezinta pe mijloc un corp alungit transversal si convex anterior, iar lateral 2 prelungiri (coarne), mari si mici.
Fig. 37 Hioidul, fata anterioara (dupa GRAY)
COLOANA VERTEBRALA:
Fig.38 Coloana vertebrala, vedere de ansamblu (dupa GRAY)
Este formata din 33 - 34 vertebre, fiecare luand parte la formarea acestui ax al
corpului: flexibil, rezistent, care protejeaza maduva spinarii si sustine capul. Pozitia coloanei este mediana si posterioara, fiind formata din urmatoarele portiuni:
Cervicala cu 7 vertebre;
Toracala (dorsala) cu 12 vertebre;
Lombara cu 5 vertebre;
Sacrata cu 5 vertebre sudate care formeaza osul sacru;
Coccigiana cu 4-5 vertebre sudate care formeaza osul coccis;
Vertebra - tip este formata dintr-un corp vertebral si un arc vertebral. Corpul
vertebral are forma unui segment de cilindru, situat anterior, cu 2 fete: superioara si inferioara, ce vin in contact cu discurile intervertebrale. Arcul vertebral este alcatui din 2 pediculi si 2 lame. Pediculii se leaga cu corpul vertebral, prezentand 2 incizii (superioara si inferioara) care delimiteaza gaurile de conjugare (intervertebrale) prin care trec radacinile nervilor spinali. Lamele, sunt portiuni latite pe linia mediana si se continua cu apofizele spinale. Intre pediculi si lama sunt situate apofizele articulare (superioara, inferioara si transversa). La mijloc se delimiteaza gaura (orificiul) rahidian, vertebral sau neural, care prin suprapunere formeaza canalul medular, in care este adapostita maduva spinarii.
Coloana cervicala este formata din vertebre - tip cervicale, formate dintr-un corp mic,
alungit transversal si din apofize semilunare situate pe fata latero-superioara. Apofiza spinoasa este scurta si bifurcata. Apofizele costo-vertebrale reprezinta ultimele prelungiri ale coastelor, fiind suportul arterelor cerebrale. Orificiul vertebral este larg si are un contur triunghiular;
Fig. 39 Vertebra-tip cervicala, vedere de sus (dupa GRAY)
Fig. 40 Vertebra-tip cervicala, vedere laterala (dupa GRAY)
Osul Atlas nu are corpi vertebrali (acesta fiind reprezentat de apofiza odontoida a
osului inferior - axis). Cuprinde 2 mase laterale, 2 arcuri anterior si posterior, fiecare cu un tubercul intern, respective extern. Arcul anterior prezinta o foseta pentru articularea cu apofiza odontoida a axisului. Arcul posterior prezinta santul arterelor vertebrale. Fata superioara are 2 mase laterale, ce delimiteaza 2 fosete articulare superioare (glenoide).
Fig. 41 Atlas, vedere de sus (dupa GRAY)
Osul Axis prezinta in mod particular apofiza odontoida, care reprezinta corpul
vertebral al Atlasului.
Fig. 42 Axis, vedere de sus (dupa GRAY)
Coloana toracala: prezinta o vertebra - tip cu un copr cilindric, care are pe fata laterala 2 fosete pentru coastele superioara si inferioara, o apofiza spinoasa cu aspect alungit si inclinat in jos, o apofiza transversa bine dezvoltata cu o foseta pentru tuberculul postal, intre toate delimitandu-se orificiul vertebral mic si de forma circulara.
Fig. 43 Vertebre toracale (dupa GRAY)
Coloana lombara este formata din vertebra - tip care prezinta un corp vertebral voluminos, alungit transversal (reniform), o apofiza spinoasa orizontala turtita lateral, un proces costiform, tuberculi accesorii si suprafete articulare superioara si inferioara care se continua cu tuberculii mamilari.
Fig. 44 Vertebra-tip lombara, vedere laterala (dupa GRAY)
Fig. 45 Vertebra lombara, vedere de sus (dupa GRAY)
Coloana sacrata este de forma unei piramide patrulatere cu baza superioara si varful inferior prezentand: o fata dorsala, una anterioara, 2 laterale si 2 margini.
Fata dorsala prezinta creasta mediana, santurile sacrale, crestele sacrale
intermediare articulare, orificiile sacrale dorsale, crestele sacrale laterale prevazute cu coarnele mari (superior) si coarnele mici (inferior).
Fata anterioara prezinta pe mijloc corpurile vertebrale sudate ale vertebrelor
Fig. 46 Sacrul, fata pelvina (dupa GRAY)
sacrale, pe lateral orificiile sacrale anterioare, iar adiacent rudimentele coastelor sacrale.
Fetele laterale prezinta suprafetele articulare unde se articuleaza cu oasele
coxale si aripioarele sacrate.
In grosimea osului se afla canalul sacrat care contine coada de cal (nervii
Spinali ai regiunii lombare si sacrale) si filum terminale (ultima portiune a maduvei spinarii).
Orificiul inferior al sacrului se numeste hiatusul sacral.
Osul coccis este un os rudimentar format din 4 - 5 vertebre sudate, reduse la corpul vertebral (cu exceptia primei vertebre care prezinta apofize articulare si laterale). In partea superioara a coccisului sunt prezente 2 prelungiri numite impropriu "coarne" .
Oasele sacru, coccis si coxale formeaza impreuna scheletul bazinului.
Fig. 47 Sacrul, vedere din lateral (dupa GRAY)
TORACELE
Fig.48 Toracele, vedere din fata (dupa GRAY)
Fig. 49 Toracele, vedere din spate (dupa GRAY)
COASTELE:
Sunt 12 perechi de arcuri osoase alungite si de forma concava spre interior.
Dintre ele 7 perechi se numesc adevarate, deoarece se articuleaza cu sternul prin intermediul cartilajelor sterno - costale.
Fig. 50 Coasta adevarata (dupa GRAY)
Alte 3 perechi se numesc false, deoarece sunt legate indirect de stern prin
intermediul cartilajului coastei a 7 - a.
2 perechi se numesc flotante (libere) fiind mai scurte, nu se articuleaza cu sternul.
Fiecare coasta contine o portiune lunga (coasta vertebrala - care se articuleaza
la vertebrele toracale) si o portiune scurta, cartilaginoasa, sternala.
Fiecare coasta este formata dintr-un cap, un gat (col), un tubercul si un corp.
Capul prezinta o fata articulara pentru 2 fosete articulare a 2 vertebre toracale
succesive.
Corpul - prezinta o margine superioara rotunjita si una inferioara ascutita. Pe
fata inferioara se afla santul costal care cuprinde trunchiul vasculo-nervos intercostal.
Fig. 51 Coasta falsa (dupa GRAY)
STERNUL:
Este un os impar situat median si anterior, alcatuind impreuna cu coastele si
coloana vertebrala scheletul toracelui.
Este alungit supero - inferior si turtit antero - posterior, fiind format din 3 parti:
una superioara numita manubriu (maner), una mijlocie numita corp si una inferioara cartilaginoasa numita apendice xifoid.
Manubriul prezinta in zona supero - interna incizura jugulara iar lateral
incizura claviculara.
Corpul prezinta lateral 7 perechi de incizuri costale, dintre care prima la
manubriu si urmatoarele la corpul sternal.
Fig. 52 Sternul, fata posterioara (dupa GRAY)
Scheletul si articulatiile membrului superior:
Scheletul membrului superior este format din centura scapulara, si membrul superior propriu - zis.
Centura scapulara este formata din clavicula si omoplat (scapula). Ele formeaza o centura, deschisa posterior, cu distanta intre cele doua scapule.
Clavicula se formeaza prin osificare de membrane. In diafiza ei apare primul punct de osificare a scheletului. Dezvoltarea claviculei este conditionata de miscarile de lateralitate ale membrului superior (abductia si adductia). Clavicula este situata sub piele, formand linia dintre gat si trunchi. Are forma literei S culcat.
OMOPLATUL:
Formeaza impreuna cu clavicula centura scapulara.
Este un os plat, subtire, de forma triunghiulara, sustinut de muschi striati.
Fig. 53 Omoplatul, fata costala (dupa GRAY)
Fig. 54 Omoplatul, vedere din lateral (dupa GRAY)
Componentele sale sunt: o fata dorsala, convexa, care prezinta 2 fose superioara si inferioara, o spina numita acromion, o fata ventrala (costala), concava cu fosa subscapulara si 2 - 3 creste oblice pentru insertia muschiului subscapular, o margine superioara, scurta cu incizura scapulara si apofiza coronoida, o margine interna (vertebrala) lunga, subtire, sinuasa, o margine externa (axilara) groasa, care are superior tuberculul subglenoidian, un unghi superior ascutit, unul inferior rotunjit si un unghi articular, care cuprinde cavitatea glenoida ce prezinta deasupra tuberculul glenoidian.
Omoplatul se aplica pe fata posterioara a toracelui. Este un os lat si subtire, de forma triunghiulara, cu baza in sus. Largirea bazei si dezvoltarea spinei scapulare maresc capacitatea functionala a membrului superior, deoarece pe ea se prind mai multi muschi.
CLAVICULA:
Are forma literei S culcat, transversal, fiind situata intre omoplat si manubriul
sternal.
Corpul claviculei are o fata superioara neteda si una inferioara aspra.
Prezinta un capat sternal voluminos si un capat acromial turtit, care este fata
articulara a osului.
Fig. 55 Clavicula, fata superioara (dupa GRAY)
Scheletul membrului superior propriu - zis este format din:
scheletul bratului - osul humerus;
scheletul antebratului - oasele radius si cubitus (ulna);
scheletul mainii - oasele carpiene, metacarpiene si falange.
OSUL HUMERUS:
Este un os lung, formeaza scheletul bratului, fiind alcatuit dintr-o diafiza lunga
Si rasucita, ce prezinta antero - superior tuberozitatea deltoidiana de la care porneste V - ul deltoidian si 2 epifize dintre care una proximala care contine capul humeral ce se articuleaza cu cavitatea glenoida a omoplatului.
Gatul anatomic este situat sub cap iar sub gat in portiunea externa este prezenta pe
fata externa marea tuberozitate iar anterior mic tuberozitate delimitand intre ele santul (culisa) bicipitala.
Fig. 56 Osul humerus, vedere posterioara (dupa GRAY)
Metafiza superioara reprezinta gatul chirurgical.
Epifiza distala prezinta intern trohleea (mosorelul) care are la exterior epitrohleea.
Extern de epifiza distala este prezent condilul humeral si mai extern epicondilul.
Anterior de epifiza distala si deasupra trohleei se afla apofiza coronoida iar
posterior se afla cavitatea olecraniana, prin care se articuleaza cu osul radius.
Fig. 57 Scheletul antebratului-radius si cubitus, vedere anterioara (dupa GRAY)
OSUL RADIUS:
Este un os lung, cu diafiza concava anterior, de forma prismatic -triunghiulara, cu
3 fete si 3 muchii.
Epifiza proximala prezinta un cap radial cu cupusoara radiala si un gat infero
lateral delimitat de tuberozitatea bicipitala.
Epifiza distala prezinta incizura radiala situata intern iar extern apofiza stiloida.
Inferior este o suprafata articulara pentru oasele scafoid si semilunar.
OSUL CUBITUS:
Este mai lung decat radiusul, avand o diafiza concava anterior.
Muchia laterala a sa se numeste creasta interosoasa pe care se prinde membrana omonima, care il solidarizeaza de radius.
Epifiza proximala prezinta anterior incizura semilunara situata intre apofizele coronoida si olecraniana.
Epifiza distala se numeste capul cubitusului, cu o suprafata articulara inferioara pentru osul piramidal si o apofiza stiloida situata inferior si posterior.
Articulatia dintre radius si cubitus permite 2 tipuri de miscari specifice numite pronatie si supinatie, prin care fata palmara este rotita in jos, respectiv in sus.
OASELE CARPIENE:
Sunt situate pe 2 randuri si prezinta dinspre police spre degetul mic (auricular):
Randul I: osul scafoid, semilunar, piramidal, pisiform.
Randul II: osul trapez, trapezoid, osul mare, osul cu carlig.
Fig. 58 Scheletul mainii stangi, fata volara (dupa GRAY)
OASELE METACARPIENE:
Sunt oase alungite, care se articuleaza cu oasele carpiene, cu exceptia
matacarpianului I care se articuleaza mobil cu osul trapez.
FALANGELE:
Sunt dispuse pe 3 randuri cu exceptia degetului mare care are 2 falange.
Scheletul mainii:
Este format din:
Oasele carpiene - in numar de 8, dispuse pe 2 randuri transversale se articuleaza
intre ele. In partea superioara se articuleaza cu oasele antebratului, articulatia radio - carpiana si cubito - carpiana. Inferior se articuleaza cu oasele metacarpiene formand articulatia carpo - metacarpiana.
Oasele metacarpiene - sunt in numar de 5 si se articuleaza cu randul 2 carpian
prin articulatia carpo - metacarpiana si cu falangele proximale ale degetelor prin articulatiile metacarpo - falangiene.
- Falangele - cu exceptia degetului mare (police) care are numai 2 falange, restul degetelor au cate 3 falange. Privite de sus in jos falangele se numesc: proximala, intermediara (medie) si distala, respectiv: falanga, falangina, falangeta. Falangele se articuleaza cu metacarpul si intre ele prin articulatiile interfalangiene.
Articulatiile membrului superior:
Articulatia sterno-claviculara permite miscari de ridicare, coborare, proiectie inainte si inapoi, si combinarea lor (circumductia).
Articulatia acromio - claviculara asigura miscari solidare cu ale claviculei.
Articulatia scapulo-humerala sau a umarului are ca miscari posibile: flexia, extensia, abductia, adductia, rotatia interna si externa si sumatia lor (circumductia).
Articulatia cotului este o diartroza completa care face legatura intre humerus, radius si ulna. Din punct de vedere functional este formata din 3 articulatii: humero - cubitala, humero - radiala si radio - cubitala - proximala. Cavitatile articulare comunica intre ele, dar exista o singura capsula articulara. Miscarile in articulatia cotului sunt: flexia si extensia in jurul axului transversal care trece prin trohlee si condilul humeral.
Articulatia radio - cubitala distala permite miscarile de pronatie si supinatie.
Articulatia mainii este formata din mai multe articulatii:
radio - carpiana, intre radius si primele 3 oase ale randului proximal carpian;
intercarpiana, intre randul proximal si cel distal al oaselor carpului;
cubito - carpiana.
In articulatia mainii se realizeaza miscari de: flexie, extensie si inclinatie interna si externa.
carpo-meta-carpiana intre oasele randului distal al carpului si baza metacarpienelor;
Articulatia policelui permite urmatoarele miscari:
flexia sau opozitia policelui, aducandu-l pe fata anterioara a celorlate degete;
extensia;
abductia - adductia;
circumductia.
Articulatiile degetelor sunt:
metacarpo - falangiene cu miscari de flexie - extensie si abductie - adductie;
interfalangiene cu miscari de flexie - extensie.
Fig. 59 Scheletul mainii stangi, fata dorsala (dupa GRAY)
SCHELETUL BAZINULUI:
Fig. 60 Coxalul drept, fata externa (dupa GRAY)
Este alcatuit antero-extern din 2 oase coxale reunite anterior prin simfiza pubiana si posterior prin segmental sacro - coccigian.
Scheletul si articulatiile membrului inferior:
Scheletul membrului inferior este alcatuit din:
Oasele centurii pelviene sau coxale;
Oasele extremitatii libere a membrului inferior:
femur (scheletul coapsei);
tibia si peroneul (fibula) - scheletul gambei;
tarsiene, metatarsiene si falange (scheletul piciorului);
se adauga patella sau rotula, situata in partea anterioara a articulatiei genunchiului.
Centura pelviana:
Este formata din 2 oase coxale formate fiecare prin sudarea a 3 oase primitive (ilion, ischion si pubis). Sudarea lor permite o crestere a rezistentei bazinului, adaptandu-l la sustinerea greutatii trunchiului si miscarea extremitatilor inferioare libere, prin intermediul articulatiei coxo - femurale. Cele 3 oase care formeaza bazinul se dispun astfel:
superior - osul iliac;
inferior si posterior - osul ischion;
inferior si anterior - osul pubis.
Ramurile ischionului si pubisului formeaza intre ele gaura obturatoare. Corpurile celor 3 oase se unes deasupra acestei gauri si formeaza, pe fata laterala a coxalului, o cavitate articulara numita acetabulara. Articulatiile centurii pelviene sunt articulatii cu mobilitate foarte redusa. Legatura lor cu trunchiul este fixa:
oasele coxale se articuleaza anterior, pe linia mediana, formand simfiza pubiana;
Fig. 61 Pelvisul la barbat (dupa GRAY)
posterior oasele coxale se articuleaza cu coloana vertebrala, prin intermediul
osului sacru. Prin aceasta articulatie greutatea trunchiului se transmite bazinului si membrelor inferioare.
In articulatia sacro-iliaca se pot executa miscari reduse, de basculare in jurul unui ax transversal.
Bazinul este impartit de linia terminala (care are o parte sacrata, una iliaca si una pubiana) in 2 etaje: bazinul mare si bazinul mic (pelvisul). Bazinul mare este format posterior si lateral de partile osoase ale coxalului si sacrului, iar anterior de peretele abdominal, care se intinde pana la simfiza pubiana. Superior comunica larg cu cavitatea abdominala, iar inferior cu pelvisul.
Clinic si topografic, bazinul mare apartine cavitatii abdominale. Bazinul mic, pelvisul, sau bazinul obstretical, este format anterior de simfiza pubiana, posterior si superior de osul sacru, iar lateral de gaura si membrana obturatoare. Inferior este delimitat de stramtoarea pelviana inferioara (marginea inferioara a simfizei pubiene si a ramurilor ischio - pubiene si de varful coccis).
Osul coxal este un os plat, patrulater format din 3 componente: iliacul, pubisul si ischionul, toate convergand catre centrul osului coxal, care prezinta pe fata externa cavitatea cotiloida sau fosa acetabulara.
Fig. 62 Coxalul drept, fata interna (dupa GRAY)
Coxalul are 2 fete (externa si interna) si 4 margini (superioara, anterioara,
inferioara si posterioara).
Fata externa prezinta cavitatea cotiloida delimitata de spranceana cotiloida, care
se articuleaza cu capul femurului, formand articulatia soldului. Deasupra cavitatii cotiloide este fosa iliaca unde se prind muschii fesieri. Sub cavitatea cotiloida se afla gaura obturatorie.
Fata interna prezinta pe mijloc o proeminenta (linia nenumita) deasupra careia se
afla fosa iliaca interna iar sub ea se afla tuberozitatea iliaca si fateta articulara a coxalului.
Marginea superioara numita creasta iliaca are forma unui S culcat si se termina
anterior cu spina iliaca antero-superioara.
Marginea anterioara prezinta o scobitura si o spina iliaca antero-inferioara, o
eminenta ileo-pectinee, o suprafata pectinee, un tubercul numit spina pubisului si se termina cu unghiul pubisului.
Marginea inferioara prezinta dinainte inapoi o fateta pubiana si se termina cu
corpul ischionului numit si marea tuberozitate ischiatica.
Marginea posterioara prezinta de jos in sus: mica scobitura sciatica, spina sciatica,
marea scobitura sciatica si spina iliaca postero - inferioara. Marginea posterioara se termina cu spina iliaca postero - superioara.
Fig. 63 Liniile de forta care actioneaza pe epifiza femurala (dupa KOCH)
Osul femur este un os lung pereche si nesimetric, alcatuind scheletul coapsei.
Extrimitatea superioara prezinta un cap articular, un gat, o tuberozitate mare si
una mica.
Fig. 64 Femurul drept, fata anterioara (dupa GRAY)
Capul articular reprezinta 2/3 dintr-o sfera si are langa centru o foseta pentru
ligamentul rotund.
Gatul femurului uneste capul cu diafiza, formeaza un unghi de inclinatie si un
unghi de declinatie.
Marea tuberozitate (marele trohanter) este patrulater care continua in sus corpul
osului. Pe fata externa prezinta suprafete pentru insertia fesierilor, obturatorilor, si gemenilor.
Mica tuberozitate (micul trohanter) este present pe partea posterioara a gatului.
Extremitatea superioara a femurului prezinta pe sectiune o arhitectura a
trabeculelor osoase dispusa sub actiunea fortelor exterioare care se exercita asupra femurului. Dispozitia acestor trabecule poarta numele de sistemul arciform.
Corpul femurului prezinta o axa anatomica ce difera de cea biomecanica, cu un
unghi de 8 - 10◦. Corpul are o forma de prisma triunghiulara cu 3 fete (anterioara, interna si externa) si 3 margini (posterioara, interna si externa).
Marginea posterioara prezinta o linie numita linia aspra si o creasta interna.
Tibia formeaza impreuna cu peroneul scheletul gambei si prezinta o extremitate superioara, corpul tibiei si o extremitate inferioara.
Extremitatea superioara, de forma patrulatera alungita prezinta 2 mari tuberozitati
solidare (interna si externa) avand pe linia mediana o alta tuberozitate anterioara. La acest nivel se afla tuberculul lui Gerdy. Suprafata superioara a epifizei proximale se numeste platoul tibial.
Corpul tibiei este prismatic triunghiular cu 3 fete (externa, interna si posterioara)
si 3 margini (anterioara, interna si externa).
Fata posterioara prezinta linia oblica a tibiei.
Marginea anterioara (creasta tibiala) este superficiala si proemina direct dub
tegmentul.
Marginea interna si externa dau insertie aponevrozei gambiere.
Extremitatea inferioara a tibiei se continua cu maleola tibiala, care se articuleaza
cu osul astragal.
Peroneul (fibula) este lung, subtire, postero-extern fata de tibie. Extremitatea superioara (capul peroneului) prezinta o suprafata articulara pentru tibie, si apofiza stiloida in zona postero - externa.
Corpul peroneului are 3 fete (interna, externa si posterioara) si 3 margini
(anterioara, interna si externa).
Fata interna prezinta creasta interosoasa pe care se prinde membrana omonima,
care solidarizeaza peroneul de tibie.
Fata externa prezinta santul muschilor peronieni.
Extremitatea inferioara se continua cu maleola peroniera, care intra in contact cu tibia si astragalul, iar pe varful ei se prinde ligamentul peroneo - calcanean.
Scheletul membrului inferior liber:
Femurul este cel mai lung os al corpului. Epifiza proximala prezinta capul femoral, care patrunde in cavitatea acetabulara, formand articulatia coxo - femurala, sau a soldului. Epifiza distala prezinta 2 proeminente: condilii femurali (intern mai lung, si extern mai scurt). Condilii au fete articulare care se unesc anterior si se articuleaza cu rotula. Inferior ei se articuleaza cu tibia prin articulatia genunchiului.
Scheletul gambei corespunde oaselor tibia si peroneul (fibula) unite intre ele prin membrana interosoasa, omoloaga celei de la antebrat.
Tibia este situata in partea interna a gambei, fiind principalul os de sprijin al acesteia. Epifiza inferioara tibiala prezinta intern o excrescenta numita maleola interna a gleznei.
Fig. 66 Tibia si peroneul, membru inferior drept, vedere anterioara
(dupa GRAY)
Peroneul este situat in partea laterala a gambei. Epifiza sa superioara se articuleaza cu capul tibial prin articulatia genunchiului. Epifiza inferioara se prelungeste in jos si lateral cu maleola externa a gleznei.
Rotula sau patella este un os sesanoid, triunghiular, cu baza in sus si varful in jos, care se articuleaza pe fata posterioara cu condilii femurali.
Scheletul piciorului:
Fig. 67 scheletul piciorului drept, fata dorsala (dupa GRAY)
Este alcatuit din 3 segmente:
Oasele tarsiene, reprezinta segementul superior, format din 7 oase dispuse pe 2 randuri:
posterior: astragalul si calcaneul;
anterior: navicularul, cuboidul si trei cuneiforme.
Oasele metatarsiene, reprezinta segmental mijlociu al piciorului, format din 5 oase, notate de la I - V, dinauntru spre inafara.
Falangele reprezinta segmental distal al piciorului, formand degetele. Sunt in numar de 3 pentru fiecare deget, proximala, mediana si distala, cu exceptia degetului mare (haluce) care are numai 2 falange (proximala si distala).
Fig. 68 Oasele piciorului drept, fata plantara (dupa GRAY)
Articulatiile extremitatii libere a membrului inferior
Articulatia coxofemurala se realizeaza intre capul femurului si cavitatea acetabulara a coxalului. Miscari posibile: flexi - extensie, abductie - adductie, rotatie interna - externa, circumductie. Articulatia soldului este o articulatie foarte solida.
Articulatia genunchiului se realizeaza intre condilii femurali, rotula si condilii tibiali. Condilul intern al femurului coboara mai jos decat cel extern, formand cu tibia un unghi cu deschiderea spre exterior de 174◦. Cand aceste unghiuri sunt < 150◦ avem de-a face cu genu valgum (in x) iar cand sunt > 174◦ avem de-a face cu genu varum (in o).
Fig. 69 Rotula dreapta, fata anterioara (dupa GRAY)
Incongruenta intre fetele articulare este completata de 2 meniscuri, intern si extern, de forma literei C. Miscari posibile: rotatia interna si externa, inclinatia laterala.
Articulatia tibio - peroniera, atat cea superioara cat si cea inferioara sunt fixe.
Articulatia gleznei (talo - crurala) se realizeaza intre epifizele inferioare ale tibiei si fibulei si osul calcaneu (talus). Maleolele, interna si externa, formeaza o scoaba intre care este prins calcaneul. Miscari posibile: flexie dorsala (piciorul se apropie de gamba), flexie plantara (invers).
Articulatiile intertarsiene (subtalare) intre oasele tarsului. Miscari posibile: pronatie sau eversiune (marginea interna a piciorului e coborata iar cea laterala ridicata) supinatia sau inversiunea (invers), abductia - adductia.
Articulatia tarso - metatarsiana se realizeaza intre: primele 3 metatarsiene si cele 3 cuneiforme, respective ultimele 2 metatarsiene (IV si V) si osul cuboid.
Articulatiile metatarso - falangiene intre metatars si falanga proximala a degetelor.
Articulatiile interfalangiene intre falangele degetelor.
MIOLOGIE
Este ramura anatomiei care se ocupa cu studiul muschilor si anexelor acestora. Totalitatea muschilor din corp formeaza sistemul muscular. Histologic si functional exista 3 categorii de muschi: striati, netezi si muschiul cardiac (miocard). Pentru a revedea structura si proprietatile muschilor adresati-va la cap.1
Principalele grupe de muschi somatici si actiunile lor:
I. Muschii capului si gatului
Dupa actiunea pe care o indeplinesc, muschii capului se impart in muschii
mimicii si muschii masticatori.
Fig. 70 Muschii capului, fetei si gatului, vedere de ansamblu (dupa GRAY)
Muschii mimicii (muschii pielosi) sunt situati imediat sub piele, avand capatul
de insertie chiar la acest nivel. Prin contractia lor se produc plicaturi ale pielii, exprimandu-se astfel diferite sentimente (tristete, bucurie, ras, suparare, furie, dezgust, etc.). Muschii mimicii sunt grupati in jurul orificiilor: bucal, nazal, orbital si auditiv, avand rol de dilatatori sau constrictori.
Fig. 71 Muschiul orbicularul ochiului stang, vedere posterioara (dupa GRAY)
Muschii care actioneaza asupra articulatiei temporo - mandibulare:
a) Muschi masticatori, a caror actiune principala este de a ridica
mandibula, intervenind in actul masticatiei. Ei isi au originea pe craniu si insertia pe mandibula. Sunt inervati de nervul cranian trigemen (perechea V). Sunt in numar de 4: temporal, maseter, pterigoidian intern si extern.
Fig. 72 Muschii faringelui si obrazului (dupa GRAY)
b) Muschii coboratori ai mandibulei se prind cu un capat pe osul hioid
sau craniu si cu celalalt pe mandibula. Participa si la formarea planseului bucal. Cand iau punct fix pe osul hioid determina coborarea mandibulei. Cand iau punct fix pe mandibula, ridica hioidul si larigele in timpul deglutitiei.
Fig. 73 Muschiul temporal stang (dupa GRAY)
Fig. 74 Muschiul pterigoidian stang (dupa GRAY)
Muschii gatului sunt cei care fac legatura intre musculatura capului si cea a trunchiului.
Fig. 75 Muschii gatului, vedere laterala (dupa GRAY)
Din punct de vedere topographic se impart in: muschii cefei (nucali - extensori si rotatori ai capului), si in muschii regiunii anterioare (superficiali - platisma si: sternocleidomastoidieni, hioidieni, scaleni si prevertebrali).
Fig.76 Muschii gatului, vedere anterioara (dupa GRAY)
II. Muschii trunchiului:
Se grupeaza dupa originea si actiunea lor in: muschi posteriori (ai spatelui si
cefei), muschi antero-laterali (ai toracelui si abdomenului).
Muschii spatelui si ai cefei: se dispun pe mai multe straturi / planuri
musculare. Se grupeaza in: muschiul trapez, muschiul mare dorsal (stratul superficial), muschii romboizi si ridicatori ai scapulei (stratul profound). Toti sunt inervati de ramurile anterioare ale nervilor spinali. Actioneaza pe oasele centurii scapulare si ale articulatiei umarului. Lor li se adauga muschii santurilor vertebrale care formeaza regiunea cea mai profunda a spatelui, sub toate celelalte straturi. Prin actiunea lor se realizeaza extensia coloanei vertebrale si a capului, avand rol in mentinerea pozitiei verticale a corpului (statiunea bipeda), in mobilitatea trunchiului, in mentinerea echilibrului corpului (atat static cat si dynamic). Muschii paravertebrali se intind ca 2 coloane musculare, de o parte si de alta a apofizelor spinoase ale vertebrelor, de la nivelul bazinului pana la craniu. Muschii paravertebrali sunt si ei dispusi pe 2 straturi: unul superficial si altul profund.
Fig. 77 Muschii anteriori vertebrali (dupa GRAY)
Muschii antero-laterali ai trunchiului: apartin toracelui si abdomenului, fiind
inervati de ramurile
anterioare ale nervilor spinali si nervilor intercostali si lombari.
Muschii toracelui sunt: muschiul mare pectoral, mic pectoral si
dintat anterior (actioneaza asupra oaselor centurii scapulare
si asupra articulatiei umarului, fiind inervati de ramuri
ale plexului brahial) muschii respiratori - proprii toracelui
(muschii intercostali externi - inspiratori, 11 perechi; muschii
intercostali interni - expiratory; muschii subcostali; muschiul
transvers al sternului; muschii ridicatori ai coastelor; muschii
dintati posteriori - superior, inferior; muschiul diafragm-
muschi respirator, plat, de forma unei cupole, care separa cavitatea
toracica de cea abdominala). Diafragmul este un muschi
inspirator, inervat de nervul frenic, ramura plexului brachial. Este format
dintr-o portiune centrala (centru tendinos) de forma unei
Fig. 78 Muschii profunzi ai spatelui (dupa GRAY)
Muschii abdomenului sunt muschi lati, care participa la formarea peretilor
antero-laterali si posteriori ai abdomenului. Aponevrozele lor anterioare se intretaie pe linia mediana, formand un rafeu fibros care se intinde de la apendicele xifoid la simfiza pubiana, fiind cunoscuti sub numele de linia alba abdominala.
III. Muschii membrului superior
Sunt in general muschii lungi, raspuzatori de miscarile rapide si ample. Ei pot sari
peste 2 articulatii, contribuind la miscarea mai multor segmente ale membrelor. Sunt inervati de ramurile anterioare ale nervilor spinali prin intermediul plexului brahial. Din punct de vedere functional sunt:
a) Muschi care actioneaza asupra centurii scapulare.
fac legatura membrului superior cu trunchiul;
sunt situati la nivelul toracelui anterior si posterior;
din acest grup fac parte:
Muschiul trapez, situat in planul superficial al musculaturii spatelui. Se intinde de
la craniul pana la jumatatea spatelui. Are forma triunghiulara, cu baza pe coloana si varful pe clavicula si pe spina omoplatului. Este inervat de nervul accesor (perechea XI) si ramuri din plexul cervical. Miscari: ridica si coboara umarul, apropie marginea omoplatului de coloana vertebrala.
Muschiul romboid este acop[erit de trapez, ridica umarul si il trage inapoi.
Muschiul ridicator al scapulei ridica omoplatul.
Muschiul dintat anterior este localizat pe peretele extern al toracelui si ajuta la
ridicarea bratului pana la verticala, ca si in inspiratia fortata, fiind un muschi inspirator auxiliar.
Muschiul mic pectoral participa si el la inspiratia fortata si la proiectia anterioara
a umarului.
Muschiul subclavicular este si el muschi inspirator auxiliar intervenind in
inspiratia fortata.
b) Muschi care actioneaza asupra articulatiei umarului.
au originea pe oasele trunchiului si centurii scapulare si insertia pe humerus;
dupa actiunea pe care o executa se impart in:
Muschi abductori ai bratului: muschiul deltoid si muschiul supraspinos.
Muschi adductori ai bratului: muschiul mare pectoral, muschiul mare dorsal,
muschiul mare rotund.
Muschi flexori ai bratului (realizeaza proiectia anterioara a bratului): muschiul
deltoid, muschiul mare pectoral, muschiul biceps brahial.
Muschi extensori ai bratului (realizeaza proiectia posterioara a bratului): Muschiul
deltoid, muschiul mare dorsal, muschiul mare rotund, capatul lung al muschiului triceps. Actiunea muschilor extensori este mai slaba decat a flexorilor bratului.
Muschi rotatori interni ai bratului: muschii deltoid, muschiul mare rotund,
muschiul mare dorsal, muschiul mare pectoral.
Muschi rotatori externi ai bratului: muschiul deltoid, muschiul infraspinos,
muschiul mic rotund.
c) Muschi care actioneaza asupra articulatiei cotului.
sunt dispusi pe fata frontala sau dorsala a bratului si raspund de miscarile de
flexie, respectiv extensie a antebratului pe brat;
Muschi flexori ai antebratului pe brat (situati in loja anterioara a bratului):
muschiul biceps brahial, muschiul brahial, muschiul brahio - radial.
Muschiul extensor al antebratului pe brat este muschiul triceps brahial.
d) Muschi care actioneaza asupra articulatiei radio - cubitale (proximala
si distala).
executa miscari de:
pronatie: muschiul rotund pronator, muschiul patrat pronator.
supinatie: muschiul supinator, muschiul biceps brahial (cel mai puternic
supinator) si muschiul brahio - radial.
e) Muschi care actioneaza asupra articulatiei mainii.
Muschi flexori ai mainii (dispusi in loja anterioara a bratului): muschiul radial al
carpului, muschiul lung palmat (inervati de nervul median), muschiul flexor ulnar al carpului (inervat de nervul cubital), muschi flexoi ai degetelor.
Muschi extensori ai mainii (flexori dorsali), situati in loja externa si posterioara a
antebratului. Sunt inervati de nervul radial: muschiul lung extensor radial al carpului, muschiul scurt extensor radial al carpului, muschiul extensor ulnar al carpului.
Muschii abductori ai mainii (realizeaza inclinatia laterala, flexia laterala sau
abductia mainii): muschiul flexor radial al carpului, muschii extnsori radiali ai carpului (lungul si scurtul), muschiul extensor al degetelor.
Muschi adductori ai mainii (executa inclinatia interna, flexia interna sau adductia
mainii): muschiul flexor ulnar al carpului, muschiul extensor ulnar al carpului.
f) Muschi care actioneaza asupra degetelor
se grupeaza in:
muschi lungi care vin de la antebrat, contribuind la miscarea articulatiei
mainii.
Muschi proprii ai mainii.
pentru miscarile complexe ale policelui si degetului mic exista grupe musculare
individualizate:
Muschi flexori ai degetelor actioneaza asupra articulatiei metacarpo - falangiene
si interfalangiene. Sunt situati in regiunea palmara a mainii: muschiul flexor superficial al degetelor, muschiul flexor profund al degetelor, muschii lombricali si muschii interososi.
Muschii extensori ai degetelor sunt muschi lungi, situati in loja posterioara a
antebratului: muschiul extensor al degetelor, muschii extensori ai policelui (lungul si scurtul), muschiul extensor al indexului, muschiul extensor al degetului mic.
Muschi abductori ai degetelor: muschii interososi dorsali pentru degetele II - V,
muschi abductori ai policelui (lungul si scurtul), muschiul abductor al degetului mic.
Muschi adductori ai degetelor: muschi interososi palmari, muschiul adductor al
policelui.
g) Aponevroza palmara este o lama de tesut fibros, de forma
triunghiulara, cu baza situata distal si varful proximal, care ocupa regiunea palmara mijlocie, imediat ub piele. Este formata din fibre longitudinale provenind de la muschiul lung palmar, in prelungirea tendonului acestuia, care se desfac in evantai si se intrepatrund cu alte fibre transversale.
h) Tecile sinoviale ale tendoanelor flexorilor:
tendoanele muschilor flexori ai degetelor sunt incluse in teci fibroase captusite de
o sinoviala care le favorizeaza alunecarea. Exista 2 categorii de teci sinoviale:
Teci digitale, care invelesc tendoanele la nivelul degetelor.
Teci carpiene situate sub ligamentul transvers al carpului.
Tecile sinoviale au o deosebita importanta practica, deoarece de - a lungul lor se
pot propaga supuratiile mainii.
IV. Muschii membrului inferior
Sunt inervati de ramurile anterioare ale nervilor spinali prin plexul lombar si
sacral. Din punct de vedere functional se impart in:
Muschi care actioneaza asupra articulatiei soldului:
au originea pe oasele bazinului sau coloana vertebrala si insertia pe femur si chiar oasele gambei;
se impart in: muschi flexori ai coapsei pe bazin: muschiul psoas - iliac, muschiul
drept femural si muschiul croitor; muschi extensori ai coapsei pe bazin: muschiul mare fesier (cel mai puternic extensor al coapsei); muschii adductori ai coapsei (lungul, scurtul si marele adductor), muschiul gracilis (dreptul intern) si muschiul pectineu; muschi rotatori interni ai coapsei: fesierul mijlociu, micul fesier, marele adductor; rotatori externi ai coapsei: muschi fesieri (mare, mijlociu si mic), muschii profunzi ai regiunii fesiere (piriform, obturatori intern si extern).
Muschi care actioneaza asupra articulatiei genunchiului au originea pe femur sau
oasele centurii pelviene si insertia pe oasele gambei.
Muschii extensori ai gambei: muschiul cvadriceps femural, cu 4 capete de origine
(dreptul femural si vastul intern, extern si intermediar). Aceste 4 capete se unesc si se termina printr-un tendon puternic care inglobeaza rotula si se continua cu ligamentul rotulian pana la tuberozitatea tibiei. Are rol important in statica si mers. Este inervat de nervul femural, apartinand plexului lombar.
Muschii flexori ai gambei pe coapsa sunt situati pe fata posterioara a gambei si
coapsei: muschiul biceps femural (inervat de nervul ischiatic), muschiul semitendinos (inervat de nervul tibial), muschiul semimembranos (inervat de nervul tibial), muschiul popliteu, muschiul croitor, muschiul drept intern si muschii gemeni sau gastrocnemieni.
Rotatia interna a gambei este realizata de: muschiul semitendinos, muschiul
semimembranos, muschiul plopiteu, muschiul croitor si muschiul drept inter.
Rotatia externa agambei este realizata de muschiul biceps femural.
Muschi care actioneaza asupra articulatiei gleznei si piciorului:
Flexia dorsala a piciorului este realizata de muschii situati pe fata anterioara
agambei, cu originea pe tibie si peroneu. Ei apropie piciorul de fata anterioara a gambei: muschiul tibial anterior, muschiul extensor lung al degetelor, muschiul extensor lung al degetului mare (haluce).
Flexia plantara a piciorului este realizata de muschii din loja posterioara a gambei:
muschiul triceps sural (muschii gemeni + muschiul solear), muschiul tibial posterior, muschiul lung flexor al degetelor, muschiul lung flexor al halucelui.
Muschii abductori si pronatori ai piciorului: muschii peronieni (lungul si scurtul),
muschii extensori lungi ai degetelor si halucelui.
Muschi adductori si supinatori ai piciorului: muschii tibiali
(anteriori si posteriori), muschiul triceps sural, muschii flexori lungi ai degetelor si halucelui.
Muschi care actioneaza asupra degetelor, sunt: lungi si scurti
(situati pe fata dorsala a piciorului).
Extensia degetelor este realizata de: muschiul lung extensor al
degetelor si al halucelui, muschii scurti extensori ai degetelor, muschii lombricali si interososi (pentru extensia ultimelor 2 falange).
Flexia degetelor revine: muschiului flexor lung al degetelor, flexor scurt al
degetelor, patratul plantei, muschi lombricali, interososi (dorsali si plantari).
Abductia degetelor este realizata de muschii interososi dorsali.
Adductia revine muschilor interososi plantari.
Membrele inferioare si rolul lor in statica si locomotia bipeda:
Membrele inferioare la om s-au adaptat mentinerii echilibrului corpului si
locomotiei bipede.
Mentinerea echilibrului in pozitia statica se datoreaza contractiei tonice a grupelor
de muschi agonisti sau sinergici si antagonisti, care actioneaza simultan asupra articulatiilor.
In pozitia verticala greutatea corpului se transmite articulatiei soldului, de aici
trece anterior de genunchi pana la articulatia gleznei. Apoi prin cele 3 puncte de sprijin ale piciorului (unul posterior - tuberozitatea calcaneului si 2 anterioare - intern capatul metatarsianului I si extern - capatul metatarsianului V), greutatea corpului se transmite la sol. Astfel verticala care trece prin centrul de greutate al corpului cade in interiorul poligonului de sustinere format de suprafata talpilor si spatiul dintre ele.
In pozitia verticala la nivelul articulatiei soldului sunt contractati atat muschii
flexori cat si extensori. La nivelul articulatiei genunchiului caderea inainte a corpului este impiedicata de contractia muschiului cvadriceps femoral si a flexorilor gambei.
La nivelul articulatiei gleznei caderea inainte este impiedicata prin contractia
muschilor flexori plantari si antgonistilor acestora, muschii flexori dorsali ai piciorului. Concomitent cu actiunea muschilor membrelor inferioare echilibrul corpului este mentinut de contractia muschilor trunchiului, mai ales a celor ai santurilor vertebrale.
In timpul mersului sau alergarii, centrul de greutate se deplaseaza anterior, vertical si lateral. Mentinerea echilibrului se face prin sprijin unilateral pe un singur picior. Astfel punctual de sprijin posterior, pe calcaneu, suporta singur 2/3 din greutatea corpului (in pozitie statica cei 2 stalpi posteriori suporta 2/3 din greutate). Concomitent cu muschii membrelor inferioare sunt antrenati in aceste miscari si muschii trunchiului si ai membrelor superioare.
SISTEMUL NERVOS
Definitie: sistemul nervos reprezinta componenta cea mai inalt specializata a organismului, care raspunde de relatia organismului cu mediul (sistem nervos somatic SNS - al vietii de relatie) si de buna functionare a organelor (sistem nervos vegetativ SNV - autonom).
Clasificare: din punct de vedre anatomic este subimpartit in sistem nervos central (encefalul si maduva spinarii) si sistem nervos periferic (nervii periferici, prelungiri ale nervilor spinali si cranieni).
Compartimentele functionale ale sistemului nervos (SN) stau la baza reglarii nervoase a functiilor corpului si au ca fundament activitatea centrilor nervosi care prelucreaza informatiile primite de la receptori si elaboreaza comenzi pentru efectori.
Unitatea de baza, anatomica, functionala si genetica a sistemului nervos este neuronul. In structura SNC in afara de neuroni se mai gasesc si celulele gliale (nevroglii) cu rol de suport, protectie si nutritie pentru neuroni.
Neuronul
Celula nervoasa este de diferite forme si dimensiuni, dar pastreaza aceeasi structura de baza: membrana celulara (neurolema), citoplasma (neuroplasma) si nucleul, cu un nucleol proeminent. Corpul celular (pericarion) prezinta mai multe prelungiri aferente (centripepete sau celulipete) numite dendrite care conduc impulsul nervos de la periferie catre corpul celular si o singura prelungire eferenta (centrifuga sau celulifuga) numita axon, care conduce impulsul nervos de la corpul celular catre periferia neuronului. La nivelul axonului se afla mai multe teci concentrice care il invelesc (teaca Henle, teaca de mielina si teaca Schwann) cu rol de protectie, nutritie si de conducere a impulsului nervos. In axonii cu mielina, teaca Schwann prezinta din loc in loc niste strangulatii (nodurile Ranvier) care permit conducerea saltatorie a impulsului nervos ( de la un nod la altul, marind de cca. 10 ori fluxul nervos).
In afara organitelor comune se intalnesc si organite specifice: neurofibrilele si corspusculii Nissl (substanta tgigroida).
Tipuri de neuroni
a.) dupa numarul de prelungiri:
unipolari;
bipolari;
pseudounipolari;
multipolari.
b.) dupa forma corpului celular (pericarion)
piramidali (scoarta cerebrala-cortex);
stelati (trunchiul cerebral, maduva spinarii);
granulari (cortexul cerebral si cerebelos);
in forma de para - piriformi (cortex cerebral);
fuziformi (cortex cerebral).
c.) dupa functii:
neuroni senzitivi (receptori) somatici si viscerali;
neuroni motori (efectori) somatici si viscerali;
neuroni de asociatie (intercalari).
Sinapsa
Reprezinta legatura dintre neuroni (neuro-neuronala) sau intre neuroni si viscere (receptori sau efectori) neuro-viscerala se face prin contiguitate (cele 2 segmente pre- si postsinaptic nu se ating ci intre ele se afla un mic spatiu - fanta sinaptica).
Sinapsele neuro-neuronale pot fi si ele: axo-somatice (intre axonul neuronului presinaptic si corpul celular al neuronului postsinaptic), axo-dendritice (intre axon si dendrita) si axo-axonale (mai rare). Componentele sinapsei sunt: presinaptica, fanta sinaptica si postsinaptica.
Gruparea neuronilor
Se face sub mai multe forme:
a.) nucleii (centrii) nervosi, formati exclusiv din corpi celulari;
b.) ganglionii nervosi senzitivi (spinali si cranieni) si vegetativi;
c.) fasciculele (caile nervoase) prezente in substanta alba, lipsita de tesut conjunctiv;
d.) nervii: senzitivi, motori si micsti.
Nevrogliile
Reprezinta celulele de sustinere, protectie si nutritie, precum si de substitutie a
neuronilor morti. Sunt de mai multe forme si dimensiuni (astrocite, oligodendroglii, microglii etc.).
Meningele
Sunt foitele de invelis ale encefalului (axului cerebrospinal - nevrax) fiind formate din variante de tesut conjunctiv: semidur (pahimeningele - dura mater, situata la exterior) respectiv moale (leptomeningele: arahnoida - bogat vascularizata si pia mater). Intre arahnoida si pia mater se delimiteaza spatiul subarahnoidian plin cu lichid cefalorahidian (LCR) format prin drenarea sangelui prin formatiuni specializate numite plexurile coroide.
LCR
Este un lichid transparent, clar ca "apa de stanca", care contine: apa 99%, substante organice (aminoacizi si glucoza) substante anorganice (minerale) - NaCl si celule (limfocite). LCR este drenat intr-un sistem de vase si dilatatii (ventriculi cerebrali) aflat in grosimea encefalului (sistemul ventricular) cu rol de atenuare a socurilor mecanice, de nutritie si de aparare imunologica a SN.
Acest sistem se numeste ventricular cerebral si incepe prin orificiile Lushka si Magendie, legate de spatiul subarahnoidian prin care se dreneaza in sange, continua cu canalul ependimar (pe mijlocul maduvei spinarii), care comunica apoi cu ventriculul IV din grosimea trunchiului cerebral (rombencefal), apoi prin apeductul lui Sylvius (in grosimea mezencefalului), apoi cu ventriculul III (in grosimea diencefalului) care prin orificiul Monro comunica cu cei 2 ventriculi laterali (I si II) din grosimea emisferelor cerebrale (stanga respectiv dreapta).
Maduva spinarii
Are o structura segmentara (metamerica - reminiscenta de la speciile inferioare) in care fiecare metamer se afla in legatura cu cate o pereche de nervi spinali (12 perechi in total), prin intermediul carora se face conexiunea cu periferia (receptori si efectori).
Forma maduvei spinarii este de cilindru turtit antero-posterior (sagital) si se intinde de la orificiul (marea gaura) occipitala (in partea superioara) si pana la nivelul vertebrei L2 (in partea inferioara), de unde se prelungeste cu o formatiune anatomica numita con medular si de la aceasta porneste in jos, pana la nivelul vertebrei coccigiene 2 o prelungire filiforma (filum terminale - ultima portiune a maduvei spinarii).
Regiunile anatomice ale maduvei spinarii sunt denumite analog celor ale coloanei vertebrale (desi nu le corespund exact ca topografie): maduva cervicala, toracala, lombara, sacrata si coccigiana. Prin intermediul gaurilor de conjugare, situate pe partile laterale ale vertebrelor ies si intra radacinile nervilor spinali, care au in portiunea superioara a maduvei traiect orizontal, pentru a deveni apoi oblice si chiar verticale, pe masura ce ne situam la un nivel din ce in ce mai jos. La final ele alcatuiesc, impreuna cu filum terminale, asa-numita "coada de cal".
Maduva spinarii prezinta 2 umflaturi: brahiala (cervicala) pentru membrul superior si alta lombara (pentru membrul inferior) si 3 perechi de santuri: mediane (anterior si posterior) delimitate de celule gliale, laterale (anterior si posterior) pentru emergenta radacinilor anterioara respectiv posterioara ale nervilor spinali si santurile intermediare posterioare care delimiteaza cordoanele Goll si Burdach.
Structura interna este formata din substanta: cenusie (centrii nervosi) si alba (situata in periferie), unite intre ele prin comisura centrala.
1. Substanta cenusie este dispusa ca o coloana ce are pe sectiune transversala froma literei "H" cu 2 coarne anterioare, 2 posterioare si 2 laterale ale lui Lissauer, fiecare prezentand un cap si o baza. Coarnele anterioare sunt scurte si rotunjite in timp ce coarnele posterioare sunt lungi si formeaza 2 coloane: interna Clarke si externa Bechterew. Intre coarnele anterioare si cele posterioare se afla substanta reticulara (in regiunea superioara a maduvei). In mijlocul comisurii cenusii se afla canalul ependimar, care o imparte in comisura cenusie anterioara si posterioara. Substanta cenusie contine in principal corpii neuronali (pericarioni), impreuna cu fibre amielinice si celule gliale.
Functiile substantei cenusii sunt determinate de centrii nervosi pe care ii adaposteste: nucleii anteriori (motori) formati din neuroni somatici (la varf) si vegetativi (la baza) si nucleii posteriori senzitivi (somatici si vegetativi) si de cordoanele de substanta alba, care asigura functia de conducere a maduvei. La nivelul coarnelor laterale (respectiv a substantei reticulate) se afla neuronii de asociatie sau intercalari.
2. Substanta alba situata la periferia celei cenusii este formata din fibre mielinizate si grupate in 3 cordoane: anterior, lateral si posterior, cate unul de fiecare parte.
a.) Cordonul anterior: situat intre comisura mediana
anterioara si coarnele anterioare. Acest cordon se intalneste pe partea dreapta si stanga fiind unit cu un cordon transversal, mielinizat, numit comisura alba (fisura mediana anterioara).
b.) Cordonul lateral: situat intre cordonul anterior si
cel posterior.
c.) Cordonul posterior: situat intre cordonul median
si coarnele posterioare.
Functia de conducere a maduvei spinarii se trealizeaza prin intermediul substantei fundamentale: anterioara, laterala si posterioara, care cuprinde fibre de asociatie ce unesc diferite etaje ale maduvei spinarii. Fibrele ascendente, ale sensibilitatii, pornesc de la receptorii care reprezinta segmentul final al analizatorilor si se termina in cortexul senzitiv. Fibrele descendente sau motorii transmit comenzile de la cortex catre centrii motori din maduva spinarii.
Fibrele ascendente
Aduc informatii de la: exteroceptori, proprioceptori si interoceptori (visceroceptori) si sunt specifice si nespecifice.
1) Sensibilitatea specifica conduce impulsuri senzitive proprii pentru fiecare tip de sensibilitate. Impulsurile ajung in anumite arii cerebrale, care formeaza cortexul senzitiv ce raspunde de sensibilitatea constienta. Alte fibre se opresc in trunchiul cerebral sau in cerebel si apartin sensibilitatii inconstiente.
Fasciculele spinobulbare (a lui Goll situat intern si a lui Burdach situat extern) sunt reprezentate de axonii lungi ai neuronilor pseudo-unipolari din ganglionii spinali de pe radacinile posterioare ale nervilor spinali, de aceiasi parte. Centrii lor sunt situati in nucleii Goll si Burdach din trunchiul cerebral, al caror axon se incruciseaza pentru a forma decusatia senzitiva si au traiect spre talamus. Nucleii de releu din talamus, reprezinta a II-a statie a cailor spinobulbare, axonii lor proiectandu-se la nivelul cortexului cerebral in circumvolutia postcentrala. Ele conduc sensibilitatea proprioceptiva constienta, o parte din ele ajungand la cerebel, apartinand sensibilitatii inconstiente. In plus aceste fascicule conduc si sensibilitatea tactila fina.
Fasciculele spinotalamice dorsal si ventral sunt formate din axoni ai neuronilor din coarnele posterioare de partea opusa. Acestea se incruciseaza formand comisura cenusie anterioara. Urmatoarea statie se afla la nivelul talamusului de unde axonii lor se proiecteaza pe scoarta cerebrala in girusul postcentral. Sensibilitatea termica si dureroasa (somatica si viscerala) este transmisa prin fasciculul posterior, in timp ce sensibilitatea tactila fina si protopatica este transmisa prin fasciculul anterior.
Fasciculele spinocerebeoase: direct (Flechsig) si incrucisat (Gowers) sunt raspunzatoare de transmiterea sensibilitatii proprioceptive inconstiente. Fasciculul spinocerebelos direct este situat in cordoanele posterioare si este reprezentat de axonii neuronilor din coloanele Clarke de aceeasi parte, care fac statie in bulb, in pedunculii cerebelosi inferiori si in cortexul cerebelos. Fasciculele spinocerebeloase incrucisate fac parte din cordoanele anterioare si sunt reprezentate de axonii neuronilor situati la baza coarnelor posterioare (neuronii Bechterew). O parte din fibrele spinocerebeloase se incruciseaza la nivelul comisurii anterioare si au traiect prin bulb, punte si pedunculii cerebelosi superiori pana la nivelul cortexului cerebelos.
Fasciculul spinotalamic, situat in cordoanele laterale este alcatuit din fibre provenind din neuronii coarnelor posterioare de partea opusa care fac statie in tuberculii cvadrigemeni superiori. Ele conduc sensibilitatea tactila, termica si dureroasa inconstient.
2) Fibrele sensibilitatii nespecifice (derivate) se gasesc la nivelul substantei reticulare activatoare ascendente si conduc sensibilitatea interoceptiva, cu proiectie difuza la nivelul cortexului cerebral. Reprezinta cai aferente multisinaptice, mai lente, conduse prin cordoanele posterioare si laterale (partea externa).
Fibrele descendente (ale motilitatii) sunt adapostite de cordoanele anterioare si laterale (partea interna) si sunt de 2 feluri: piramidale (trec prin piramidele bulbare) si de aici prin cordoanele anterioare si extrapiramidale (care au statia finala la nivelul motoneuronului din coarnele anterioare ale maduvei).
Fasciculele piramidale (corticospinale) sunt responsabile de miscarile voluntare. 80 % din ele se incruciseaza la nivelul bulbului cerebral, formand decusatia piramidala, de unde trec in cordoanele laterale (fasciculul piramidal incrucisat). Restul de 20% trec in cordoanele anterioare si formeaza fasciculul piramidal direct (Turk) dar se incruciseaza si ele la nivelul maduvei spinarii, in comisura alba, trecand in cordoanele anterioare, unde fac sinapsa cu neuronii somatomotori.
Fasciculul extrapiramidal primeste comenzi de la centrii corticali si mai ales subcorticali pentru a coordona miscarile involuntare. Este format din mai multe fascicule:
fasciculul vestibulospinal (lateral si anterior) responsabil de tonusul muschilor
de postura si de mentinerea echilibrului;
fasciculul tectospinal provenit din tuberculii cvadrigemeni anteriori si
posteriori, care raspunde de miscarile automate si de orientarea capului si corpului catre sursele luminoase, respectiv sonore;
fasciculele rubro- si olivospinale care trec in cordoanele laterale si contribuie
la mentinerea tonusului musculaturii gatului si la miscarile automate ale capului;
fasciculul reticulospinal se afla in legatura cu neuronii somatomotori si
visceromotori (din coarnele anterioare, respectiv laterale) care determina proiectia controlaterala a miscarii (daca excitatia vine din stanga, corpul se misca spre dreapta) cat si impulsuri ale musculaturii de pozitie. Fibrele lor se incruciseaza si formeaza decusatiile ascendenta (din maduva) si descendenta (din bulb).
Nervii spinali rahidieni (31 de perechi)
Sunt situati simetric, bilateral, parvertebral. Parasesc coloana vertebrala prin gaurile de conjugare si sunt formati din 2 radacini anterioara - ventrala, motorie si una posterioara - dorsala, senzitiva, la care se adauga centrii motori si 4 ramuri:
ramura anterioara formata din axonii motoneuronilor somatici din coarnele
anterioare si ai motoneuronilor vegetativi din coarnele laterale. Acestia ajung la musculatura scheletica (striata), respectiv la ganglionii vegetativi;
ramura posterioara prezinta un ganglion spinal, in care se gasesc neuroni
pseudounipolari somatici si vegetativi, aflati in legatura cu receptorii de la diverse niveluri;
trunchiul nervului spinal are structura mixta, senzitiva si motorie, somatica si
vegetativa;
ramura anterioara mixta formata din filete provenind de la tegument,
respective filete care se distribuie la muschi pe partile anterioare si laterale ale trunchiului si membrelor superioare si inferioare. Ramurile toracale sunt independente si formeaza 12 perechi de nervi intercostali. Restul ramurilor se anastomozeaza intre ele si formeaza 5 plexuri nervoase: cervical, brahial, lombar, sacrat si coccigian;
ramura meningeala se reintoarce prin orificiul intervertebral si este formata din
fibre vegetative vasomotorii;
ramura comunicanta alba contine exclusiv fibre vegetative preganglionare
mielinizate si fibre postganglionare amielinice.
Arcul reflex
Reflexul (actul reflex) reprezinta raspunsul automat al sistemului nervos la stimuli care se numesc excitanti. El are la baza cele 2 functii principale ale neuronului: excitabilitatea si conductibilitatea. Dupa numarul de sinapse intalnim reflexe simple, monosinaptice si bineuronale (in care exista doar 2 neuroni: unul receptor si celalalt efector), cum sunt reflexele de postura (osteotendinoase: bicipital, tricipital, rotulian, ahilean etc.) sau reflexe complexe, multisinaptice si multineuronale (la care intre neuronal receptor si cel efector se interpun mai multi neuroni intercalar, de asociatie). Din punct de vedere al legaturii cu stimulul se intalnesc reflexe somatice si vegetative, cat si reflexe conditionate (in care se obtine reactia reflexa la un stimul conditionat, dupa ce acesta a fost asociat in mod repetat cu stimulul neconditionat, care produce de drept reactia reflexa). Cel mai bun exemplu de reflex conditionat este cel al lui Pavlov. Acesta a asociat stimulul neconditionat (hrana) cu cel conditionat (stimul luminos) obtinand reactia reflexa (salivatie sau secretie gastrica) la aplicarea numai a stimulului conditionat.
Suportul anatomic al actului reflex este arcul reflex format din: receptor, cale aferenta, centru nervos, cale eferenta si efector. Reflexele medulare sunt fie reflexe simple, fie se inchid in centrii situati la etaje superioare ale maduvei, fiind supravegheate si modulate de alti centrii nervosi corticali si subcorticali.
Encefalul (axul cerebrospinal sau nevraxul) este format din: mielencefal, metencefal, mezencefal, diencefal si telencefal.
Trunchiul cerebral
Este asezat in axul median al etajului inferior al cutiei craniene si continua maduva spinarii la nivelul encefalului. Este format, de sus in jos, din: bulb, puntea lui Varolio si mezencefal (coliculii-tuberculii cvadrigemeni si peducnculii cerebrali).
Bulbul (maduva prelungita) are o configuratie externa de trunchi de con, de 3 cm, cu baza mare in sus, fiind separata de maduva prin I pereche de nervi spinali iar de punte prin santul bulbo-pontin.
Are 3 fete:
anterioara, cu un sant median si unul lateral, la acest nivel situandu-se
piramidele bulbare si un sant inferior la nivelul caruia se afla decusatia piramidala (motorie);
laterala, cu santurile laterale anterior si posterior, avand superior oliva bulbara
si santurile pre- si retroolivar;
posterioara cu nucleii Goll si Burdach, superior de care sunt situate piramida
posterioara, corpii restiformi si pedunculii cerebelosi inferiori, prin care se uneste bulbul cu cerebelul. In grosimea bulbului se afla ventriculul IV care are o forma de romb cu o ½ inferioara si ½ superioara.
Structura interna este fragmentara, sub forma unor nuclei bulbari (senzitivi,
motori, echivalenti celor din maduva si proprii ai bulbului).
Nucleii echivalenti:
a) Nucleii motori reprezinta originea reala a nervilor cranieni motori:
nucleul ambiguu: pentru nervul IX, X, XI;
nucleul hipoglosului (XII);
b) Nucleii senzitivi, care reprezinta prima statie pe traseul nervilor
cranieni senzitivi:
nucleul tractului solitar: perechea VII bis, IX, X;
nucleul senzitiv al nervului V;
nucleul vestibular si cohlear III;
c) Nucleii vegetativi:
nucleul dorsal al vagului X;
nucleul salivar inferior al nervului IX (pentru glanda carotida);
Nucleii proprii:
nucleii Goll si Buradch;
nucleul olivar;
formatia reticulata;
nucleul rosu;
substanta neagra.
In afara de substanta cenusie, in bulbul rahidian se afla substanta alba, formata din fibre ascendente, descendente si din fasciculul longitudinal intern. Acestea reprezinta fibre de asociatie intre nucleii nervilor III, IV, VI si cei vestibulari (III).
Puntea lui Varolio (protuberanta inelara):
Are o configuratie externa ce prezinta la partea anterioara a metatalamusului o banda transversala de 3 cm, care leaga cele 2 emisfere cerebeloase. La partea superioara exista santul bulbo-pontin si ponto-peduncular.
Fata centrala (anterioara) prezinta santul bazilar , la nivelul caruia se afla o proeminenta numita piramida pontina. Intre piramida si pedunculii cerebelosi mijlocii se afla emergenta nervului V.
Fata dorsala reprezinta planseul ventriculului IV (impreuna cu bulbul si pedunculii cerebelosi superiori). Intre pedunculii cerebelosi se afla valvula lui Vieussens care formeaza plafonul ventriculului IV, reprezentand o lama de substanta alba (valul median anterior) si o lama centrala, numita ligula, care formeaza lobul vermicular al cerebelului.
Structura interna a puntii este formata din nuclei echivalenti (motori, senzitivi si vegetativi) si nuclei proprii ai puntii.
Nucleii echivalenti:
a) Nuclei motori:
nucleul nervului masticator, ram motor al nervului V, care inerveaza nervul
maseterin;
nucleul oculomotorului extern (III) care se distribuie la muschii extrinseci ai
globului ocular (muschii drepti externi);
nucleul motor al nervului facial (VII) care raspunde de musculatura mimicii;
b) Nucleii senzitivi:
nucleul gelatinos al nervului trigemeni (V) la care vin fibre din ganglionul
Gasser;
nucleul cohlear (VIII) care reprezinta sinapsa cu axonii neuronilor din
ganglionul lui Corti;
c) Nucleii vegetativi:
nucleul salivar superior (VII bis - intermediarul lui Wrisberg) care se
distribuie la glandele salivare sublinguale si submaxilare;
nucleul lacrimal al nervului facial ( VII) care raspunde de secretia glandelor
lacrimale;
Nucleii proprii:
nucleul reticulat mijlociu la care vin fibre cortico-pontine si de la care pleaca
fibre ponto-cerebeloase;
olivele superioare care reprezinta statii pe traiectul caii auditive.
Substanta alba reprezinta caile de conducere formate din fibre longitudinale descendente si transversale ponto-cerebrale.
Mezencefalul:
Este situat intre punte si diencefal, fiind format din pedunculii cerebrali (situati anteriori) si tuberculii cvadrigemeni (situati posterior) + apeductul lui Sylvius, situat interior.
Pedunculii cerebrali reprezinta 2 cordoane scurte, late,
divergente, formate din substanta alba, care delimiteaza intre ele spatiul perforat posterior.
a) Substanta cenusie este formata din :
nuclei echivalenti (motori si vegetativi). Nucleii motori sunt situati in jurul
apeductului lui Sylvius si sunt reprezentati de nucleul nervului III si IV. Nucleii vegetativi, parasimpatici, sunt reprezentati de nucleul ciliar (Edinger - Westphall) si care reprezinta originea fibrelor vegetative ale nervului III, care controleaza muschii contrictori ai pupilei.
Nucleii proprii (din calota mezencefalului) sunt statii pe caile extrapiramidale
si sunt reprezentati de: nucleul rosu, substanta neagra si formatia reticulara.
b) Substanta alba este formata din fascicule ascendente si
descendente, reprezentand caile de legatura cu centrii situati deasupra si dedesubtul mezencefalului si din fasciculul piramidal anterior care il leaga de pedunculii cerebrali.
Tuberculii (coliculii) cvadrigemeni, superiori si inferiori, se afla
la regiunea situata deasupra apeductului Sylvius, ca 4 proeminente intre care se delimiteaza un sant in forma de cruce. Sub tuberculii inferiori este situata emergenta nervului IV (trohlear, sau patetic), coliculii inferiori fiind solidari ca functie si reprezentand un nucleu legat de calea auditiva, prin corpii geniculati mediali. Tuberculii superiori reprezinta structuri stratificate, ca si la cortexul cerebral ei fac legatura, fie direct, fie prin corpii geniculati lateral cu calea optica, fiind raspunzatori de reflexele vizuale de orientare.
SISTEMUL ENDOCRIN:
Reprezinta a II -a modalitate de control a functiilor organismului si de integrare a acestuia ca un tot unitar, impreuna cu sistemul nervos.
Este format din glande endocrine, al caror produs de secretie se numeste hormon. Glandele endocrine nu prezinta canal de secretie, astfel incat hormonii sunt transportati prin sange, la distanta, in organele tinta, unde isi exercita functia specifica. Aceasta se refera la actiunea hormonilor asupra metabolismului si morfogenezei. Rolurile hormonilor sunt asemanatoare cu ale omologilor lor, substante secretate de sistemul nervos central, si sunt roluri stimulatoare sau inhibitoare.
Intre sistemul nervos si cel endocrin se realizeaza o unitate morfo-functionala reprezentata de hipotalamus si glanda hipofiza. Hipo- sau hipersecretia de hormoni este daunatoare avand ca rezultat aparitia bolilor endocrine.
Glanda hipofiza:
Reprezinta legatura dintre sistemul nervos si cel endocrin si se mai numeste glanda pituitara. Este situata in cutia craniana, la baza diencefalului, inapoia chiasmei optice, intr-o depresiune speciala a osului sfenoid numita "saua turceasca". Tija hipofizara reprezinta legatura anatomo-functionala dintre hipofiza si hipotalamus. Marimea hipofizei este cat un bob de fasole, iar greutatea ei este intre 0,4 - 0, 6 g. Ea prezinta 3 lobi: anterior, intermediar si posterior, cu origini embriologice diferite.
Adenohipofiza este alcatuita din lobul anterior si cel intermediar. Deriva dintr-o componenta embrionara numita punga lui Rathke (partea secretorie a sa).
1. Lobul anterior: este format din cordoane de celule (pituicite) intre care se afla capilare sinusoide dispuse sub forma de retea. Celulele adenohipofizei sunt de 2 feluri: cromofobe si cromofile, dupa cum se coloreaza sau nu cu coloranti acizi, respectiv bazici. Lobul anterior secreta hormonii "tropi" (care se distribuie celorlalte glande endocrine, carora le regleaza functia). Acesti hormoni sunt:
hormonul somatotrop (STH, GH);
hormonul tireotrop (TSH);
hormonul adrenocortitrop (ACTH);
hormonii gonadotropi (FSH si LH la femeie, respectiv ICSH la barbat);
STH stimuleaza cresterea organismului pana la perioada de pubertate. Actiunea sa se face pe os la nivelul cartilajului de crestere, dar si asupra organelor si sistemelor. Hipersecretia de STH la adolescent determina cresterea globala in exces a organismului (gigantismul). Daca are loc dupa perioada de crestere propriu-zisa determina acromegalia (cresterea extremitatilor: barbie, limba, urechi, etc.). Secretia diminuata de STH determina nanismul hipofizar (piticismul) in care dimensiunile organismului sunt mai mici decat normalul, dar se pastreaza proportia intre segmentele corpului, iar functia sistemului superioare nervoase sunt normale.
TSH reprezinta hormonul care regleaza secretia glandei tiroide. Hiper- sau hiposecretia de TSH se reflecta deci prin cresterea respectiv scaderea activitatii hormonilor tiroidieni.
ACTH reprezinta hormonul care regleaza activitatea glandelor cotricosuprarenale si deci influenteaza nivelul secretiei acestora.
Hormonii gonadotropi se adreseaza functiei gonadelor (ovare, respectiv testiculi) si sunt reprezentate de hormonul foliculino-stimulant (FSH) si luteinizant (LH) la femeie si de hormonul stimulant al celulelor interstitiale, testiculare (ICSH) la barbat. FSH regleaza activitatea secretorie a hormonilor estrogeni, in timp ce LH regleaza ovulatia, dezvoltarea corpului galben si secretia de progesteron. ICSH are ca actiune tesutul germinativ testicular.
In afara de acestia se mai secreta si hormonul lactogen (prolactina - PRL) care influenteaza dezvoltarea glandelor mamare si secretia laptelui.
2. Lobul intermediar:
Secreta hormonul melanocistostimulator (MSH) care raspunde de nivelul de secretie al melaninei din celulele melanofore (din piele si retina). In functie de hipo- sau hipersecretia acestuia vom avea de-a face cu o depigmentare respectiv hiperpigmentare a organismului.
Neurohipofiza (lobul posterior) este alcatuita dintr-o stroma conjunctivo-vasculara, fibre din tractul hipotalamo-hipofizar, celule gliale si celule bazofile. Fibrele reprezinta axoni ai neuronilor supraoptici si paraventriculari din hipotalamus. Exista 2 sisteme de legatura intre hipotalamus si hipofiza: sistemul porthipofizar si sistemul neurohipofizar.
Secretia neurohipofizei este reprezentata de oxitocina (ocitocina) care stimuleaza contractia muschiului uterin (miometrul), creste secretia lactata si are efect vasomotor. Alt hormon secretat de neurohipofiza este vasopresina (ADH - hormonul antidiuretic) care este vasoconstructor in doze mari, iar a carui lipsa duce la diabetul insipid (pierderea de cantitati mari de apa si electroliti prin urina).
Glanda epifiza
Se mai numeste glanda pineala, deoarece are forma unui trunchi de con. Este situata in cutia craniana, in santul median dintre tuberculii cvadrigemeni superiori. Face parte din plafonul veziculei diencefalice. La exterior prezinta o capsula derivata din piamater, care trimite la interior septuri conjunctivo-vasculare, ce delimiteaza parenchimul glandei. Celulele sale sunt de mai multe feluri:
celule principale (pinealocite);
celule gliale ;
celule pigmentare (analoage melanocitelor);
celule nervoase;
Epifiza are rol important in cresterea si dezvoltarea organismului, impiedicand instalarea pubertatii precoce, in metabolismul mineral, protidic si glucidic si in impiedicarea dezvoltarii precoce a glandelor sexuale.
Glanda tiroida
Este situata intr-o loja speciala la partea antero-laterala a gatului, anterior de laringe si trahee. Are forma literei H, cu 2 lobi laterali uniti printr-un istm si se continua superior cu lobul piramidal. Greutatea glandei este de 30 - 40 g (mai mare la femei). La exterior este invelita de o capsula fibroasa, care trimite in interior septuri conjunctivo-vasculare, care impart parenchimul glandei in lobi, lobuli si acini tiroidieni. Ultimele formatiuni secreta coloidul tiroidian care este adapostit in formatiuni specifice numite foliculi (vezicule) tapetate de un epiteliu simplu secretor. Compozitia chimica a coloidului tiroidian cuprinde hormonii tiroidieni, dintre care mai importanti sunt: tirozina (T3), triiodotironina (T4) si calcitonina.
Hormonii tiroidieni au rol important in metabolism si in cresterea si dezvoltarea organismului.
Hipersecretia de
hormoni tiroidieni poarta numele de boala Basedow -
Hiposecretia de hormoni tiroidieni poarta numele de nanism tiroidian (in care cresterea si dezvoltarea organismului este incetinita, iar segmentele sale nu mai sunt proportionale si se insoteste de retard mintal (cretinism gusogen). Daca apare la adult duce la boala numita "mixedem" caracterizat prin retinerea in exces a lichedelor in organism insotita de gusa hipotiroidiana (endemica) de dimensiuni mari, favorizata de lipsa iodului din apa de baut.
Calcitonina este un hormon care intervine in metabolismul hidromineral, al calciului, avand efecte inverse parathormonului (vezi mai jos).
Glandele paratiroide:
Sunt 4 formatiuni ovoide situate pe fata dorsala a lobilor tiroidieni (2 de fiecare parte). Fiecare este situata in afara capsulei tiroidiene si prezinta o capsula proprie, care trimite in interiorul glandei septuri conjunctivo-vasculare ce impart glanda in lobuli. Acestia sunt formati din celule epieteliale secretoare, dispuse sub forma de cordoane care formeaza foliculi.
Produsul de secretie se numeste parathormon si intervine in metabolismul hidromineral al calciului, determinand cresterea calcemiei, pe baza mobilizarii calciului din oase. Efectul sau este antagonist celui al calcitoninei.
Timusul
Supranumit glanda copilariei, este format dintr-un tesut limfoepitelial si o componenta endocrina. Este situat in portiunea anterioara a mediastinului si se dezvolta pana la inceputul anului 2 de viata. Timusul involueaza la pubertate transformandu-se intr-o masa de tesut conjunctiv intr-o atmosfera grasoasa.
Forma timusului este alungita, fiind alcatuit din 2 lobi, inveliti la exterior de o capsula fibroasa. Aceasta trmite la interior septuri conjunctivo-vasculare care imparte glanda in lobuli. Un lobul timic este format dintr-o corticala in care se matureaza limfocitele timo-dependente (LT) numite timocite si dintr-o medulara alcatuita din celule reticulare si din corpusculii Hassal.
Rolul timusului este complex: are functii in crestere si dezvoltare, asigura procesul de osificare, impiedica maturizarea precoce a glandelor sexuale, iar prin intermediul limfocitelor contribuie la apararea imunitara a organismului.
Glandele suprarenale
Se denumesc astfel deoarece sunt mici, pereche si situate la polul superior al rinichiului. Au o greutate intre 10-12g si sunt formate din 2 portiuni distincte embriologic, morfologic si functional: cortico-suprarenala si medulo-suprarenala. Structura glandei per ansamblu este analoaga altor glande endocrine, fiind formata din stroma si parenchim, invelite la exterior de o capsula fibroasa.
Corticosuprarenala (CSR) este alcatuita din celule epiteliale dispuse sub froma de ordoane. Din ele se desprind sinusuri venoase. CSR este formata la randul ei din 3 zone:
zona glomerulara, subtire, care secreta hormonii mineralocorticoizi, cu rol in
metabolismul hidro-mineral;
zona fasciculata, mai groasa, cu celule dispuse sub forma de cordoane paralele
intre ele si care secreta hormonii glucocorticoizi, ce intervin in reglarea metabolismului protidic, glucidic si lipidic;
zona reticulara, subtire si ea, secreta hormonii cortico-steroizi, analogi celor
secretati de gonade.
Insuficienta globala a secretiei hormonilor CSR determina aparitia bolii
Adisson.
Medulosuprarenala (MSR) este alcatuita din celule mari, ovale, intre care se
delimiteaza spatii numite sinusuri. Celulele MSR reprezinta de fapt neuroni postganglionari simpatici, intreaga aceasta glanda putand fi considerata un ganglion simpatic modificat. Ea secreta 2 hormoni numiti catecolamine: adrenalina si noradrenalina, ale caror efecte sunt analoage celor determinate de actiunea sistemului nervos vegetativ simpatic.
Pancreasul
Este o glanda mixta, situata in cavitatea abdominala, a carei componenta endocrina este reprezentata de insulele Langherhans, dispuse sub forma de retea, in ochiurile careia sunt prezente capilare sanguine. Cordoanele celulare contin celule alfa care secreta glucagon si celule beta care secreta insulina. Acesti 2 hormoni au actiune antagosnista, intervenind in reglarea metabolismului glucidic.
Celeluele alfa sunt mai putin numeroase, situate central, in timp ce celulele beta, mai mici si mai putine sunt situate in periferie. Hiposecretia de insulina determina cresterea nivelului de glucoza in sange (hiperglicemie) cu aparitia bolii numita diabet zaharat.
SISTEMUL DIGESTIV
Definitie: reprezinta structura complexa destinata transformarii alimentelor, prin mecanisme mecanice, fizice, chimice in principii alimentare (nutrimente) si absorbtiei acestora in mediul intern. Este format din tubul digestiv si galndele anexe ale sale.
Tubul disgestiv are mai multe segmente: cavitatea bucala (orala), faringe, esofag, stomac, intestin subtire si intestin gros (colon).
Cavitatea bucala
Este delimitata intre 2 orificii: bucal (face legatura cu exteriorul) si buco-faringian (care se continua cu faringele). Peretele anterior este format din buze (superioara si inferioara) ce delimiteaza impreuna cu arcadele dentare vestibulul bucal. Buzele se termina cu comisurile labiale si prezinta in grosimea lor muschii orbiculari ai buzelor.
Cei 2 pereti laterali ai cavitatii bucale sunt reprezentati de obraji. Peretele inferior este format dintr-un planseu reprezentat de muschii: milohioidieni, geniohioidieni si pantecele anterior al digastricului. Peretele superior este ca un platou (palat dur) format din oasele palatinale si apofizele palatine ale maxilarului. Inapoia acestui palat dur se afla palatul moale sau valul palatin. De o parte si de alta sunt flancati de pilieri si amigdalele palatine.
Mucoasa care tapeteaza acest prim segment al tubului digestiv este denumita dupa formatiunile pe care le captuseste: mucoasa bucala, linguala, gingivala, jugala (a obrajilor).
Arcadele dentare se intind de la nivelul vestibulului bucal pana la peretii laterali ai cavitatii bucale propriu-zise.
Aparatul masticator, care se ocupa cu fragmentarea mecanica a alimentelor, este format din dinti si limba.
Limba este un organ musculo-membranos tapetat de o mucoasa specializata in receptarea excitantilor gustativi, servind atat la masticatie cat si la fonatie (vorbire). Limba are 3 portiuni distincte: varful, corpul si radacina. Aceasta din urma o leaga de osul hioid si de epiglota. Limba prezinta 2 fete (superioara si inferioara) si 2 margini (stanga si drepta). Structura limbii este complexa (ca si functiile sale): in profunzime contine un schelet fibros pe care se infasoara musculatura striata voluntara, iar la suprafata este tapetata de mucoasa de care vorbeam mai inainte. Pe fata inferioara, pornind de la baza se afla o formatiune anatomica numita fraul limbii, in vecinatatea sa aflandu-se 2 caruncule, prevazute cu orificiile externe excretoare ale glandelor salivare sublinguale. Functiile limbii sunt in: masticatie, deglutitie, fonatie (vorbire), perceperea gustului.
Dintii sunt formatiuni dure, in numar de 32 (cate 16 pe fiecare arcada) impartiti astfel dupa pozitie, forma si functie: 8 incisivi (pentru retezarea alimentelor), 4 canini (pentru sfasiere), 8 premolari, 8-12 molari (pentru maruntire, triturare). Fiecare dinte este format din smalt si dentina, pe mijloc se afla camera pulpara ce contine pachetul vasculo-nervos al dintelui. La exterior se afla coroana dentara, iar pe arcade si respectiv in gingie, este prezenta o depresiune speciala pentru fiecare dinte in parte (alveola dentara), de care dintele este legat printr-un ligament alveolo-dentar.
Faringele
Reprezinta al II-lea segment al tubului digestiv, la nivelul caruia se produce incrucisarea cu tractul respirator. Faringele se intinde de la baza craniului la orificiul superior al esofagului. Este dispus inaintea coloanei cervicale si inapoia si mai jos de fosele nazale, prezentand pe mijloc cavitatea faringiana care comunica atat cu esofagul cat si cu laringele. Posterior se afla coloana cervicala, lateral pachetul vasculo-nervos al gatului, superior ligamentul faringo-bazilar. Anatomic faringele cuprinde 3 portiuni: nazo (rino)-faringele, cuprinzand choanele si orificiul trompei Eustachio (tuba auditiva); buco (oro)-faringele si laringo-faringele.
Esofagul
Este al III-lea segment al tubului digestiv, cu forma tubulara, aproximativ vertical. Este lung de 20-25 cm si face legatura intre faringe (prin orificiul faringo-esofagian prevazut cu epiglota) si stomac (prin orificiul cardia prevazut cu un sfincter). Esofagul este dispus pe fata anterioara si mediana a toracelui intre trahee (anterior) si coloana vertebrala (posteior), fiind un organ toracic (2/3) dar si abdominal (portiunea inferioara) unde ajunge strabatand diafragmul prin hiatusul diafragmatic. Prezinta pe traiectului 3 stramtori: cricoidiana (in dreptul osului cu acelasi nume) bronho-aortica (la incrucisarea cu cele 2 componente) si diafragmatica. Rezulta deci 3 segmente: cervical, toracal, abdominal (1-2 cm). Structura esofagului cuprinde (ca a intregului tub digestive) 4 tunici concentrice, care dinspre interior spre exterior sunt: mucoasa, submucoasa, musculara si adventicea.
Stomacul
Este situat in abdomen, sub diafragm, in stanga etajului supramezocolic, intinzandu-se intre orificiul cardia (superior) si cel piloric (inferior). Are forma de cimpoi (litera J, sau carlig de undita) cu 2 fete (superioara si inferioara), 2 margini (marea si mica curbura) si 2 portiuni: una verticala (fundul stomacului-fornixul, camera cu aer) si una orizontala cuprinzand antrul si canalul piloric.
Fata anterioara se afla in raport cu peretele abdominal, cea posterioara cu pancreasul, rinichiul stang si splina, marginea dreapta cu ficatul, iar cea stanga cu splina.
Mucoasa gastrica prezinta pliuri prevazute cu glande ce secreta mucus si suc gastric (contine HCl si enzime proteolitice: gastrina, pepsina, catepsina), in timp ce digestia mecanica se face prin miscarile peristaltice ale musculaturii netede dispusa circular, oblic si longitudinal. Rezultatul este chimul gastric, puternic acid, ce trece prin pilor in intestinul subtire.
Intestinul subtire
Este cel mai lung segment al tubului digestiv situat intre stomac (cu care comunica prin pilor) si intestinul gros (prin care comunica prin orificiul ileo=cecal prevazut cu sfincterul si valvula omonime). Intestinul gros are 3 segmente: duoden, jejun si ileon.
Duodenul, prima portiune de dupa stomac, are o lungime de 25-30 cm, forma de potcoava (in golul careia care se afla capul pancreasului) si este segment fix. La nivelul duodenului se deschid: canalul Wirsung (pancreatic principal) prin marea caruncula, prevazuta cu ampula Vater, canalul coledoc (care il leaga de colecist) prevazut cu sfincterul Oddi, iar mai sus mica caruncula prin care se deschide canalul accesor pancreatic (al lui Santorini). Jejunul si ileonul reprezinta segmentul mezenteric, mobil al intestinului subtire, lung de cca 4m cuprinzand 14-16 anse intestinale. Se deschide in intestinul gros prin orificiul ileocecal.
In interiorul intestinului subtire se continua digestia chimului gastric sub influenta sucului intestinal, pancreatic si a bilei. In plus se produce absorbtia nutrimentelor (aminoacizi, monozaharide si glicerina-acizi grasi) prin mucoasa intestiala dispusa sub forma vilozitatilor intestinale, din celule ciliate (care formeaza marginea in perie-platoul striat).
Intestinul gros (colonul)
Se intinde de la orificiul ileo-cecal la cel anal pe o lungime de 1-1,7m cu urmatoarele portiuni : cec, colon ascendent, colon transvers, colon descendent, sigmoid, rect, canal anal.
Cecul este o portiune de cca 7 cm situat sub unghiul ileo-cecal, care prezinta o prelungire in deget de manusa (apendicele vermiform) de 6-7 cm.
Colonul propriu-zis se intinde sub forma unui cadru in care colonul ascendent se afla in vecinatatea ficatului (unghiul hepatic, colic drept) iar descendentul in vecinatatea splinei (unghi splenic, colic stang).
Sigmoidul porneste de la fosa iliaca stanga pana la nivelul vertebrei S3, unde se prelungeste cu rectul.
Rectul are 3 parti: rectilinie, ampula rectala, canalul anal, care se continua cu orificiul omonim prevazut cu 2 sfinctere: intern, neted, automat si extern, striat partial voluntar.
Mucoasa intestinului gros prezinta formatiuni numite haustre si tenii, tunica sa mucoasa fiind bine reprezentata si determinand miscari peristaltice de 3 feluri: circulare, longitudinale si de avansare-evacuare mai ales in portiunea terminala culminand cu actul defecatiei.
Functia intestinului gros este de a evacua reziduurile neabsorbite, de a absorbi apa, de a lubrefia aceste reziduuri formand bolul fecal. La nivelul mucoasei se afla o bogata flora de fermentatie si de putrefactie, care asigura descompunerea reziduurilor din bolul fecal.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
