ITALIA

,, . Italia ! looking on thee,

Full flashes on the soul the light of ages . ''

Byron

(Italia ! privind la tine

Lumina varstelor ne napadeste-n suflet)

Voiajul in Italia ca aventura arhetipala

Cat de prezumtioasa ar parea nararea unor impresii de calatorie italiene in zilele noastre, daca n-am accepta cu umilinta gandul existentei unei adevarate aventuri de cunoastere de mult constituite, in contactul cu aceasta magnifica tara.

Rememorand nenumaratele calatorii italiene ale oamenilor de cultura europeana, am inteles intr-adevar, insumand-le, caracterul lor arhetipal. De la Albrecht Durer, la Poussin, Goethe si Byron, de la Schelley si Keats, la Ruskin si prerafaeliti si, mai departe, pana la calatorii zilelor noastre, toti au schitat aceleasi gesturi si au trecut prin aceleasi momente, marturisite de toti cu aceeasi neascunsa emotie, in pagini memorialistice ori in opere de arta. Necontestatul prestigiu italic a operat si opereaza asupra sufletului european cu un impact irezistibil care genereaza reactii identice asupra oricarui calator din orice timp. Si, inregistrand reactiile acestora, le-am descoperit reductibile la trei momente sau gesturi fundamentale, pe care le-am numit : 1) atractia, 2) recunoasterea, 3) linistirea sau bucuria, si care alcatuiesc adanca experienta interioara a voiajului italian.

Intr-adevar, momentul premergator, al atractiei, se constituie intr-un proces unic de relatie intre orice european si Italia. Adevarat miracol al istoriei si spiritului, aceasta tara a sudului, in modul cel mai inalt ilustrativa pentru civilizatiile si culturile Mediteranei, dezminte parca teoria ciclurilor, a cresterilor si descresterilor. Ea exista pur si simplu, odata pentru totdeauna, si parca n-a incetat niciodata sa exista, semnificand un fel de eterna intoarcere in fiecare etapa a istoriei sale, in Antichitate, in Evul Mediu, in Renastere, in Baroc, in secolul Luminilor, in Romantism si neintrerupt de atunci incoace.

In cea mai veche din aceste epoci, peninsula italica a nascut prestigiul latinitatii si grandoarea ideii imperiale ; in veacul de mijloc a izbutit prin limba si religie exemplaritatea ideii de universalitate de aceeasi Roma ; in Renastere a marcat si pornit unitatea spiritului european, cu o pecete de umanism perpetuu. Si acumuland toate urmele si inlantuindu-le intr-o superba existenta unica, ea devine centrul incontestabil al lumii europene, in istorie si cultura.

Ceea ce grecii teoretizasera si simbolizasera in miturile lor despre o lume centrata devenea in Italia demonstratie in practica istoriei si in valoarea umanismului. Loc de convergenta a tuturor ideilor mari despre masura si frumusete, tara aceasta in care masura clasicitatii a devenit regula a artei (de la Vitruviu la Fra Luca Pacioli di Borgo, sectiunea de aur a marcat si impus pretutindeni proportia) si chiar a naturii parca, a talmacit pentru Europa Kalokagathia greceasca in termeni de spiritualitate mai profunda, unificand spatiul mediteranean si fixand pentru acest spatiu reunit cu cel european, odata pentru totdeauna, fascinatia centrului. Au gravitat catre acest centru popoarele Africei din apropierea bazinului mediteranean, cum spunea odata presedintele Senegalului, poetul si umanistul Leopold Sedar Senghor, amintind de contributia lor prin Terentiu si Sfantul Augustin. Au gravitat, manati de o nostalgie a sudului, printr-un ricoseu al contrariilor, anglo-saxonii si germanii, saturati de ceturi si setosi de masura (ca Durer care venea in peninsula sa-l cunoasca pe Leonardo). Au gravitat spre acest centru, din analogii de stirpe, popoarele neo-latine, francez si iberic, purtate de necesitatea intaririi unei constiinte a comunitatii de surse.

Cu atat mai mult pentru romani, neo-latinii singulari si singurateci de la extremitatea orientala a Romaniei, atractia Romei ca centru a derivat dintr-o ascunsa nostalgie a originilor si a operat in sufletul romanesc, in toata istoria noastra, ca un fel de nevoie ontologica si de spirit. Si-am putea lua drept pilda pe Ovidiu, marele exilat la Pontul Euxin, ca paradigma dramatica a acestui dor italic.

In fapt, toate aceste tipuri de atractie nu inseamna altceva decat recunoasterea Italiei si Romei ca centre ale istoriei si raspandirii culturii apollinice, mediteraneene. Si din aceasta recunoastere deriva si nevoia voiajurilor imaginare in Italia, precedand pe cel real, alcatuite, cu mici variatiuni, pe o schema a unei peninsule italice ideale, schema nelipsita, fireste, de povara unor locuri comune, a unor inevitabile poncife, si care fac abstractie de cronologii istorice si de realitati ireductibile. In schema intra, de-a valma, amintiri din toate vremurile, despre For si Coliseu si despre ruinele Pompeiului, despre Roma pontificala si cearta cu orgolioasele cetati medievale, despre Madonele rafaelite, Gioconda si David, despre Monteverdi si Respighi dar si despre Verdi, despre Dante, Leopardi si D'Annunzio. Si asa mai departe. Dar nu lipsesc nici conventiile turistice din aceasta harta sincronica : garda elvetiana de la Vatican, porumbeii din piata San Marco sau Napoli vazut ca intr-o anumita pictura cu tarmuri de mare si pescari, pictura fabricata din abundenta in secolele XVIII si XIX.

Am trait si eu , desigur, intr-un timp destul de lung, cu o schema a unei Italii imaginare facuta din juxtapuneri mai mult sau mai putin adecvate.

Recunosteam de mic copil o pictura cu Angeli musicanti a lui Melozzo da Forli, suprapuneam afectiv imaginea mamei mele cu Beata Beatrix a unui prerafaelit, imi placea sa ma uit la o cromolitografie tipatoare care reprezenta Vezuviul. In adolescenta, recitam Noi leggevamo un giorno per dilettosau Dolce color d'oriental zaffiro,iar pe la douazeci de ani scriam poeme naive despre Capella Pazzi din Florenta, ori despre Domul din Milano si ascultam cu fervoare pe Giovanni Perluigi da Palestrina.

Lucrurile se amestecau amorf in minte si in inima, dar pregatirea se facea. Si asteptarea incepea sa lucreze intr-un fel care se reclama intregit.

Cum calatoria italiana a venit destul de tarziu, dupa patruzeci de ani, ma consolam cu gandul ca, la urma urmei, Goethe insusi a ajuns in ,,tara fagaduintei'' tot in jurul acestei varste.

Clipa calatoriei a insemnat un adevarat soc, ea coborand ca din cer, peste noapte. Am aterizat la Venetia, unde s-a produs, brusc, al doilea moment al acestei unice aventuri a spiritului, momentul recunoasterii. Intr-o agitatie interioara de natura cu totul particulara, intr-o stare de perplexitate, de neliniste fertila, a inceput confruntarea celor stiute, a bagajului greu de istorie si cultura, cu realitatea aproape incredibila in proximitatea si frumusetea ei. Operatia aceasta a pornit atunci si s-a prelungit de-a lungul intregului periplu italian si dincolo de el, caci nu era vorba numai de lepadarea prejudecatilor si de eliberarea de locuri comune, ci de un proces de reajustare a judecatilor de valoare, proces indelungat si pur intelectual.

Intre imaginea preconstruita si cea noua, reala, se producea adesea o identitate rapida prin interventia acelui inefabil du deja vu ; alteori insa adevarate coliziuni marcau intalnirea. Si vechea imagine se indeparta, cedand celei noi, investite cu puterea de persuasiune a adevarului.

Asa bunaoara, natura dezmintea conventiile edulcorate ale unei plastici minore, ale unui pitoresc idilic, neexpresiv. Caci ea reuneste contrarii, dulceata si putere, aratand nu rareori caracterul sau exploziv, incarcat de un prea plin de sensuri care devine factor activ intr-un uimitor mod de racordare. La Herculanum, ruinele sunt retrecute inapoi in viata prin maci si galbene, solare ginestre abundente care invaluie si vindeca ranile pietrei. Pietrele Venetiei, ca sa folosim chiar vorbele lui John Ruskin, isi indulcesc vechimea aspra si cenusie cu matasea verde a Adriaticei, Iar la Tivoli, muschiul si apa, chiparosii torsionati si fantanile fara sfarsit, mineralul si arta traiesc o simbioza unica intr-o scenografie in care natura s-a automodelat. Caci ea stie sa se metamorfozeze, proteic, in functie de mediul pe care-l slujeste, cu mestesugul tainic al artistilor mari, incat te intrebi, cine s-a nascut mai intai, natura sau arta ?

Eram intr-o seara la Palestrina pe superba scara de marmura a palatului Barberini si asteptam rasaritul de luna. In tacerea si in solitudinea plina de amintiri de cultura, am simtit deodata o acuta nevoie de prezenta marii care sa umple spatiul dinspre orient, pentru a da albei cladiri stralucitoare, adancimea unui decor mirific. Ca si cum topos-ul acesta ar fi avut puteri miraculoase de comunicare sub lumina alba, irizata, a lunii care s-a aratat la orizont, sesul ondulat a capatat dintr-o data infatisarea unei mari incremenite. Sa fi fost oare magia pamantului acestuia saturat de arta care raspundea nevoii extraordinare de configuratie plastica a locului sau era numai proiectia propriului nostru deziderat de complementaritate ?

Se petrecuse, de fapt, o convergenta de factori subiectivi si obiectivi in acest moment de gratie, de transfigurare care marturisea totusi puterea modelatoare a unei naturi binecuvantate, capacitatea ei de raspuns si integrare in opera omului care nu-i mai era nici straina, nici exterioara. Dincolo de orice dorinta subiectiva a contemplatorului, natura se supunea, se supunea naturii artistice, intregind-o ca intr-o misterioasa inrudire de substrat care se revela in astfel de momente de electiune.

Dar demersul intelectual de reajustare a judecatilor de valoare se desfasura fara intrerupere, intr-o solicitare neincetata. Caci esti in fiecare clipa constrans la optiuni pe toate nivelurile in acea Italie suprasaturata de frumusete, ca si cum tu insuti ai fi implicat si raspunzator in constituirea scarii de valori adevarate.

Si atunci iti dai seama ca Herculanum-ul, mai putin spectaculos si mai putin muzeal, e mult mai autentic decat Pompeiul ; ca bijuteria giottesca din Padova, Capella degli Scrovegni, are un pret mult mai inalt decat domul din Miloano ; ca intre comorile Vaticanului, atat de somptuoase, pictura lui Angelico din apartamentele papei Alexandru al VI-lea Borgia, reprezentand Martiriul Sf. Stefan, se bucura de rafinamentul supremelor simplitati. Si asa mai departe, pana ce socul se depaseste si adaptarea la realitatile profunde ale Italiei se produce. Atunci tensiunea se rezolva intr-un acord major de fond care constituie cel de-al treilea moment al arhetipalei aventuri, momentul linistirii, al bucuriei, al iluminarii.

Puteri spirituale noi te insufletesc, ca si cum te-ai fi regasit in centru recastigat al fiintei, ca si al cosmosului, ca si cum te-ai fi reintegrat in origini. In lumea aceasta subordonata sectiunii de aur, asa cu simti mai cu seama in Florenta, de la Santa Maria Novella cu fatada ei conceputa de Leon Battista Alberti, arhitect, geometru si pictor, si pana sus la San Miliato al Monte esti stapanit de legile interioare ale ordinei si masurii. Si traiesti plenar aceasta stare de gratie in Capella Pazzi de langa Santa Croce, corola superba de floare exotica, gandita de geniul ordonator prin excelenta al lui Brunelleschi. La fel iti strangi fortele launtrice in Sacristia lui Michelangelo din San Lorenzo sau privind Tempietto-ul Bramante din Roma, rotunda minune, ori unele palate ferrareze. Caci nu intamplator geometrul, si arhitectul, si pictorul s-au intalnit atata vreme in Italia in aceleasi persoane, dand lumii intregi imaginea unui urias efort integrator in gandirea creatoare de sinteza simbolica intre matematica, filozofie si arte.

Pentru Durer sau pentru Goethe, incheierea acestei unice aventuri a spiritului a insemnat o noua etapa creatoare, marcata, pentru poet, de limpezitele Elegii romane. La fel pentru Byron si Shelley. Dar si pentru noi, modestii intelectuali umanisti ai Europei, trairea in lumea sectiunii de aur, aceasta descoperire greaca a spiritului aplicata la armonioasa Renastere italiana, a fost ca un adevarat botez de cunoastere. Caci calatoria italiana ca experienta arhetipala este o duminica a spiritului, odihna in regasitele origini.

Venetia

De deasupra Alpilor, de deasupra culmilor lor acoperite cu zapezi eterne si insirate intr-un lant sclipitor, foarte lung, intrerupt doar de cate un lac rotund, ochi neclintit de smarald in imparatia albului, am coborat brusc in aeroportul venetian Marco Polo, asezat intr-o margine a cetatii de pe lagune. Era o zi cu ceata subtire, sidefie, care punea pe apele verzui reflexe laptoase, facand pamantul sa para mai rosiatic si smocurile de iarba mai verzi si dand zborului de columbe albe, ca si mersului lent al panzelor de la barcile de pescari, o inconsistenta de vis. Intram, dupa cum simteam, intr-un taram unde imparatea lumina, capricioasa si jucausa suverana a unei lumi ciudate, supuse ei intru totul. Ea te fermeca, imbratisandu-te cu dulceata si moliciunea ei, te putea intrista imputinandu-se si indepartandu-se pentru cateva clipe, ca sa se arate din nou zambitoare, dar intr-alt loc care pe data se limpezea si se colora altfel decat pana atunci. Se purta vadit ca o doamna medievala stapana pe filtre si vraji menite sa-i cucereasca pentru totdeauna inimile uimite ale cavalerilor credinciosi.

Urmaream metamorfozele-i incredibile in vreme ce vaporetto-ul aluneca angajandu-se pe acel bulevard-minune care e Canal Grande si pe care intri, plutind, intr-o istorie milenara. E istoria unei provincii intregi, dar mai ales a bogatei republici serenissime, Venetia, ale carei vestigii de frumusete si putere dainuie falnice. Un amestec de real si ireal, un joc neintrerupt de iluzii te insotesc in singulara parcurgere a acestui drum prin mijlocul unei lumi care iti pare atat de pitoreasca, de vesela, de galagioasa, dar care nu ofera decat aparenta ei frumoasa, ramanand inchisa in sine si incremenita in vechimea ei multiseculara, pastrandu-si tainic comorile amenintate deopotriva de coroziunea timpului implacabil, ca si de curiozitatea superficiala, formala a turistilor.

Prin fata ochilor nostri defileaza lent palate mandre lovite de apa pe ale caror trepte de piatra ori de marmura, acum acoperite de muschi, urcau, triumfatori ori invinsi in competitii politice, in nenumarate conjuratii ori conspiratii, patricieni cu nume rasunatoare pastrate pana azi. Palazzo Vendramin Calergi deschide, pe partea stanga, seria celor mai celebre, in majoritate cu trei niveluri, construite intre inceputul secolului XV si secolul XVII. Cu fatade armonioase, desfasurate in stricte simetrii bilaterale pe fiecare nivel, scandate orizontal de balcoane ca niste brane in relief, iar vertical de gratioasele colonete ale ferestrelor trifoliate, ele au linistea uniforma a perfectiunii proportiilor (cele construite mai tarziu) sau gratia agitat decorativa a goticului (cele mai timpurii).

De palatul Vendramin Calergi (in care astazi se afla sediul Televiziunii italiene) se leaga si alte amintiri de cultura decat acelea ale secolului XVI in care a fost construit. In el a locuit si a murit Richard Wagner in imprejurarile carora le-a dat o aura de eternitate artistica D'Annunzio in acel imn somptuos inchinat de fapt Venetiei, romanul sau Focul.

Urmeaza in lina alunecare, palatul Corner-Spinelli, apoi Ca'd'Oro (Casa de aur), filigran arhitectonic cu dantelaria balcoanelor si colonetelor gotice tot mai subtiri pe masura ce etajele se inalta. Rialto, podul cu arcade suitoare si coboratoare, marcheaza, cu tipica lui silueta desprinsa ca dintr-o panza de Carpaccio, inima prima a cetatii venete, Rivus Altus, ramasa azi doar locul pietei pline de bogatie si vioiciune.

Coboram langa un alt palat, Ca' Foscari, o replica mai inalta cu un etaj, mai pretentioasa si mai incarcata a Casei de Aur, si care inchide istoria unei familii de dogi cu nefasta inraurire in viata victorioasei republici, familia lui Francesco Foscari,

Ne instalam, dupa multe cautari prin stradute cotite, in alt fost palat, acum colegiu, Ca' Dolfin, care pastreaza intr-unul din saloanele sale o fresca rinasscimentala de tavan.

Auzeam de dimineata, de la opt, si pana seara, la sase, fara incetare, clopotele unei vechi biserici din vecinatate si priveam din camera mea de la etajul III peisajul original al acoperisurilor pe care hornurile puneau o nota de eleganta si miscare zvelta. Palnii cu gat foarte lung, aceste hornuri ale vechilor case venetiene ca si campanilele bisericilor scandau vertical cerul cu destula noblete a gestului chiar deasupra cartierelor cele mai incarcate, cu stradutele cele mai stramte si mai sumbre. Si tot de la inaltimea aceea mi se dezvaluia, jos, frumusetea verde intunecata a vegetatiei din gradinile interioare ale palatelor, gradini de un farmec fara seaman, puse mai mult in valoare de trandafiriul vechi, obosit, patinat, al zidurilor. Iar printre acestea, sclipea stins frumusetea matasoasa a canalelor laterale pe care miscarea insasi se indulceste, se face mai blanda. Pe dalele mari ale strazilor inguste, intre zidurile trufase deasupra carora nu prea vezi cerul, ecourile pasilor in miez de noapte rasunau, ducandu-ma cu gandul spre istoria teribila a vechii cetati in care nu arareori purpura opulentei si a splendorii acoperea sange si suferinta, orgolii insatiabile si sete de putere.

Coborand dimineata, am descoperit biserica ale carei clopote sunasera dulce in amurgul zilei trecute, in lumina aceea venetiana, de miere topita, transparenta : Santa Maria Gloriosa ai Frari. Edificata in secolele XIV si XV, batrana cladire infatiseaza austeritatea nobila a goticului temperat de clasicitatea funciara a gustului italian. Masivitatea romanica a zidurilor nu e apasatoare din pricina bunelor raporturi de inaltime intre nava centrala si cele laterale, accentuate de inclinarea geamana a acoperisurilor. Iar pe fatada dinspre apus a marii intrari, portalul gotic isi indulceste ascutimea arcadei ogivale, dupa cum rozeta de pe nava centrala se echilibreaza cu cele doua medalioane rozete de pe navele secundare, dand cu rotunzimea lor un gust de geometrism timpuriu rinascimental. Dealtfel ceea ce pare izbitor in edificiile ridicate aci in etape mai lungi de timp (cum se intampla si la San Giovanni Paolo, bunaoara, si mai cu seama la Palatul Dogilor) este diversitatea de stiluri care oriunde in afara Venetiei ar fi suparatoare. Aci insa totul se armonizeaza, totul consuna. Artistii (cei mai multi cumuland calitatea de arhitect cu aceea de sculptor) au reusit fuziuni de stiluri variate pe suprafetele vastelor spatii de decorat cu toate mijloacele artelor decorative. Cei mai timpurii dintre ei, cei din secolul XIV, si-au lasat operele de sculptura in basilica San Marco si in San Giovanni Paolo. Sunt fratii delle Masegne, cu Apostolii lor infasurati in falduri de bronz inca tepene dupa tipic gotic, peste trupurile lor inca prinse in poze conventionale, veghind deasupra iconostaselor in San Marco. Tot ei sunt autorii mormantului dogelui Morosini in San Giovanni Paolo. Caci gloria redevenise pentru venetieni o virtute, foarte devreme, la iesirea din Evul Mediu. Si de aceea familiile cu nume vestite si le prelungeau dupa moarte, avand grija ca monumentele funerare sa fie la inaltimea faimei lor.

Din secolul urmator, al XV-lea, s-au ales, dintre cei multi inzestrati, fratii Buono care si-au lasat carti de vizita durabile prin statuile portii Carta a Palatului Dogilor si, in special, Antonio Rizzo ale carui statui de marmura din acelasi palat, Adam si Eva, au simplitatea candida si plina de putere a primaverii Renasterii. Tot lui i se datoreste si mausoleul dogelui Francesco Foscari, sinteza inca neclara intre gotic si arta prerafaelita, in care si friza de pe postamentul sarcofagului si chiar statuile care-l flancheaza au inca gratia frusta, stangace, a recentei iesiri de sub arcada ogivala.

Aici, in Santa Maria Gloriosa ai Frari, intalnesti laolalta, chiar putin de-a valma, opere de autori, epoci si stiluri diferite, ca intr-un rezumat muzeistic de glorii. Asa le-au lasat secolele trecute judecatii noastre de valoare, intr-o alaturare din care capodopera striga si fascineaza. Langa lucrarile lui Rizzo, de-a lungul si de-a inaltul peretilor, se aduna, mai tacute sau mai zgomotoase, statui (ca Sfantul Hieronim de Alessandro Vittona, sec. XVI ), morminte si mausolee de dogi si artisti (printre care acela a lui Tizian, al dogelui Pesaro din secolul XVII, opera greoaie a unui sculptor saxon, Barthel, sau acela al lui Canova din secolul XVIII), picturi numeroase si reci, afumate de vreme, restaurate mai bine sau mai rau. Si deodata ai un soc. Deasupra altarului central, o panza sta sa zboare. Un joc de maini, cade pasari, al personajelor de pe toate trei nivelurile structurii plastice, ii da o dinamica irezistibila care sustine subiectul :Inaltarea la cer a Maicii Domnului, Asumptiunea de Tizian. Figura centrala, intr-o stare de levitatie pe care o simti si-o impartasesti, are un elan nestavilit inspre cer, inspre centrul lumii, inaltandu-se pe un fundal auriu in care nu mai ramane nimic din lemnul aurit, neexpresiv, al scolii sieneze, ci un aur topit in stravezia lumina a Venetiei. Intensificata de un eclairage mestesugit de reflectoare de jos in sus, senzatia de zbor te suspenda deasupra timpului si spatiului intr-o clipa de eternitate. Cand reizbutesti distantarea si incepi comparatiile, vezi de unde vine, poate, elanul formidabil al panzei lui El Greco pe acelasi subiect, pastrat din amintirile lui venetiene.

Si aceasta pictura poate coexista, in aceeasi biserica, cu mormantul baroc, incarcat, rece, greoi al bietului Canova, sculptorul secolului XVIII, atat de gustat de contemporani, dar acum atat de inghetat si academizant.

Alaturi de Frari stau biserica di San Rocco si Scuola di San Rocco, constructii de secol XVI-XVII, Renastere tarzie si baroc, in care abunda frescele lui Tintoretto cu subiecte biblice. Pentru cel interesat de studiul amanuntit al procedeelor picturii baroce, peretii si plafoanele Scuolei ofera un camp nesfarsit de investigatie usor de parcurs cu ajutorul oglinzii mari si rotunde care ti se pune la indemana la intrare pentru observarea mai cu seama a frescelor de tavan. Si, ca intr-un adevarat manual de pictura baroca, te edifici treptat asupra directiilor principale ale compozitiei in panza baroca asupra éclairage-ului, jocului insistent de umbre si lumini, asupra coloritului specific al lui Tintoretto (preluat mai tarziu si perfectionat de El Greco).

Dar, la un moment dat, placerea contemplatiei estetice dispare si ramane in tine doar interesul pentru detaliul tehnic, deosebit de interesant si edificator. In prea mult se pierde esenta si sute de metri de fresca izbutesc sa-ti slabeasca entuziasmul.

Cand insa odata am ascultat aci un concert de muzica venetiana din secolul XVII, in care Renato Fasan dirija excelentul ansamblu specializat Virtuosi di Roma, lucrurile s-au schimbat. Caci ochii nu mai percepeau, disociind, un fenomen artistic izolat, pur figurativ. Spatiul se umpluse in aceasta noua imprejurare cu acele vibratii sonore care insufletesc lumea si care-i restituie ritmurile originare. Cum magia orfica a lui Amphion facea sa se structureze de la sine zidurile Tebei, legand nevazutele fire care coreleaza temeiurile unitatii numerice matematice ale artelor si lumii, tot asa declansata putere ascunsa a muzicii in Scuola din San Rocco topea laolalta volume, forme, culori arhitectura si pictura si ne purta inspre ordinea esentelor, a integritatii sincretice a artelor, unde numarul straluceste in toata frumusetea lui adanc ordonatoare. Acolo barocul nu mai insemna incarcatura fastidioasa prin repetare si ornat, ci redevenea ritm organizat si activ, emotie si putere.

Dealtfel mi s-a parut de cate ori am fost la Venetia ca lumina ei miraculoasa are ceva de acord muzical, o capacitate de a lega si transfigura tot ce cade sub incidenta ei. Caci iesind din bazilici, muzee ori palate si indreptandu-te din nou spre Canal Grande, te napadea din nou lumina aceea reverberata pe apa, in asa fel, incat ea parea vinovata ca miscarea nu era decat ritmica leganare, iar viteza incercare de zbor domol. Si lunecai mai departe printre verde si rozuri vestede, printre gotic si rinascimental si baroc, pe langa Ca' Rezzonico si Palazzo Loredan, pe dreapta, iar pe stanga, pe langa palatul Contarini Fasan, zis al Desdemonei, deoarece, dupa traditia locala (din nefericire neconfirmata de istorie), aci s-ar fi indragostit delicata venetiana de vestitul general maur.

In fata Academiei de arta, care inchide valori inestimabile ale artei venetiene (Bellini, Tizian, Veronese, Tintoretto, Tiepolo, dar mai cu seama cativa Carpaccio de prima mana), vaporetto-ul se opreste. E penultima statie spre inima Venetiei. Ultima e marcata de Santa Maria della Salute care pune pe partea dreapta a Marelui Canal cu cupola ei masiva, cu masa ei de zidarie baroca, adevarata anamorfoza baroca a unui tholos grecesc clasic, un accent greoi, nu lipsit insa de armonie si parca necesar pentru sfarsitul acestei limbi de pamant, care pe harta e ca un aratator respectos, dar ineluctabil, inspre Piazza San Marco.

Pentru acest loc si intalnirea cu el ti-ai strans toata emotia si toate puterile sufletului. Dar aci trebuie sa faci cel mai sustinut efort pentru ca, dincolo de conventie, sa descoperi autenticul si sa receptezi mesajul tainic al frumusetii adevarate, greu de decelatul numen al cetatii. Piata este zi si noapte plina de straini, singuri ori in grupuri zgomotoase, ca si de sute de porumbei autohtoni, foarte civilizati, si functionand ca niste discreti si afabili agenti ai turismului italian. Ca sa te poti bucura, cum se cuvine, de vederea ei, in liniste si singuratate, e nevoie sa vii pe ploaie mare ori iarna, sau s-o privesti de undeva foarte de sus. Am venit si am vazut-o si asa, cu piata acoperita de apa, dar cu contururile purificate de orice scorie exterioara, ingemanate dincolo de diferentele stilistice, prin negura usoara, luminoasa a toamnei tarzii, a amurgului. Vestibulul, ca un coridor spatios dar inegal, fiindca operele de arta mandre de frumusetea lor iau parca fiecare cu un pas inainte pentru a fi luate in seama, se deschide cu doua coloane impunatoare. Una, cea din dreapta, poarta Leul sfantului Marcu, emblema evanghelistului, iar cea din stanga, statuia sfantului Theodor cu crocodilul. Aduse de dogele Micheli in 1126, din campania impotriva cetatii Tyra (anticul Tir), si montate pe locul unde se afla abia in 1172, s-au adaos trupurilor lor zvelte de piatra sura si trandafirie, capiteluri cu cornise, si statuile insesi, asa cum povesteste admirativ John Ruskin in cartea sa, St. Mark's Rest (Odihna Sf. Marcu).

Inaintand, ai deoparte un paralelipiped gotic dantelat, cu fatadele lui de secol XV care reproduc multiplicate, in mai solemn, in mai grav, gratia aproape orientala a Casei de Aur (Ca' d'oro). Este Palatul Dogilor a carui asezare arata bogatie, ordine si putere, amintind cu severitatea lui, asprimea consiliului celor zece care veghea la bunul mers al treburilor dinauntrul si din afara ale Republicii Serenissime.

De cealalta parte sta Licreria (Biblioteca) lui Jacopo Sansovino, din alt veac, altfel ordonata cu geometrismul ei staruitor izvorat din egalitatea nivelurilor si a deschiderilor intre coloane.

In continuarea Palatului Dogilor, intr-o probabil voita nealiniere care sa-i dea intaietate, iti iese in fata, umplandu-te de nedumerire Basilica San Marco. Cladirea cea mai veche din tot complexul pietei, catedrala se ingramadeste intr-adevar uluitoare, cu masele ponderoase de constructie echilibrate in chipul bizantin si dominate de cupolele cele cinci, dispuse in cruce. Goticul se amesteca si aici in fatade, ornamentate copios, flamboyant, cu ogive, pinacluri si flese caracteristice care fac un contrast capricios cu celelalte edificii ale pietei, fiecare din epoca si cu stilul sau particular.

Ca un nod vital al legaturii Venetiei cu Bizantul si Orientul, basilica impune si astazi, ca altadata, o viziune de opulenta si putere la o intretaiere de drumuri dintre cele mai fertile sub raportul civilizatiei si culturii. Modelul ei, inca de la prima constructie, ce a urmat aducerii din Alexandria Egiptului a moastelor Sf. Marcu, patronul venerat al orasului, in secolul IX, se arata a fi fost nu Sfanta Sofia, spre a carei grandoare aspira totusi conducerea Republicii, ci o alta catedrala constantinopolitana, Apostoleion (Sfintii Apostoli), distrusa de turci dupa ocuparea capitalei fostului Bzant. Reconstruita dupa un incendiu, in secolul X, apoi ultima oara in secolul XI, sfintita in 1094, basilica a ramas (in linii mari) cu planul ei grandios de cruce greaca cu cele patru brate surmontate de tot atatea cupole, plus una pe axul central. Pe spatiul acesta de imperiala amintire, pietatea, bogatia si arta urmasilor au adaugat necontenit prinosul lor, asa incat azi patrunzi in San Marco intampinat de o enorma si descumpanitore diversitate de stiluri. Dar dincolo de varietatea ametitoare a decoratiei mozaicate, a policromiei marmurelor mergand de la rozul delicat la verdele generos al malachitului si la albastru laptos, dincolo de capelele si altarele laterale, de coloanele numeroase sustinand balcoane si galerii, arhitectura cu claritatea ei superba ritmeaza spatiul, unificandu-l centrandu-l irezistibil in tensiunea ascensionala a cupolei centrale spre care toate converg, intr-o celesta armonie. Trebuie sa vezi de mai multe ori catedrala, sa te apropii treptat de fiecare din bijuteriile ei, sa le asimilezi si sa le interiorizezi, ca sa poti ajunge la mult dorita sinteza. Altfel te opresti la detaliu, la prodigioasa risipa de frumusete lasata de fiecare generatie pe fatade, pe ziduri, pe plafoane sau paviment. Caci n-a ramas colt fara interventia unei maini de master mare, arhitect, sculptor ori pictor (si mozaicurile mai tarzii au fost facute dupa cartoanele artistilor celor mai notorii). Decoratia gotica a fatadei, de care am pomenit mai inainte, cu flese, clochetoane si sculpturi de ingeri si sfinti, a fost adaugata pe la sfarsitul secolului XIV - inceputul secolului XV, iar inaltarile capetelor laterale , a baptisteriului, a sacristiei, ca si operele de consolidare a zidurilor si cupolelor au durat pana la interventia celebrului Sansovino, prin 1529-30. Sculptorii au lucrat si ei la iconostase si statui si registrele amintesc pe fratii Magesne si pe Pietro Lombardo in secolul urmator. Tehnica mozaicurilor, ca si morfologia lor stilistica tradeaza insa lucrarea sirului de generatii la o opera de stralucire unica. Inceputa de pe la sfarsitul secolului XI (adica odata cu edificarea actualei constructii a basilicei), aceasta lucrare, executata de artisti locali pana la sfarsitul secolului XIV, are o savoare cu totul particulara. Istoria sacra e pusa cu candoarea unei credinte naive si calde, incepand din nartex (vestibulul) unde pe una din bolti figureaza cartea biblica a Facerii (Geneza) de la porunca de a se face lumina si pana la izgonirea din rai a primilor oameni, Adam si Eva. Plimbandu-ti ochii pe scenele dispuse in trei cercuri concentrice si dominate coloristic de verde, alb si brun, retraiesti placerea povestii atat de dezvoltata la omul medieval.

Alaturi, istoria potopului se desfasoara pe benzi, intr-o juxtapunere de scene inchise in cadruri dreptunghiulare si al caror farmec sta in evidentele abateri de la canoanele bizantine altfel destul de strict respectate mai cu seama in interiorul basilicii. Gustul popular a modificat hieratismul bizantin, eliberand trupul omenesc din rigorile canoanelor, dandu-i miscare (daca nu inca suplete) in scenele vii, de munca, si alcatuind mici scene dupa compozitia miniaturilor romanice atunci in circulatie in occidentul Europei. Grupurile fiilor lui Noe construind corabia sunt astfel structurate, ca si scenele cu alegerea animalelor de varat pe corabie, excelent pretext coloristic pentru un mic si rafinat bestiariu medieval.

Inauntru, Noul Testament prevaleaza in iconografie. Cupola centrala e ilustrata cu scene din viata lui Christ si numita a Inaltarii. Si aci stilul bizantin ravenat e amestecat vadit cu inrauriri locale, mergand spre o accentuare a psihologiei personajului, care diferentiaza individualizand. Asa se simte durerea omeneasca in Ghetsemani, intr-un din cele mai zguduitoare scene din viata Redemptorului. Asa se adancesc figurile profetilor din Baptisteriu. Asa suita de mozaicuri consacrata Sf. Marcu respira un dramatism nou in istoria speciei, insufletind original, neasteptat imaginea altfel numai decorativa pe fond de aur.

Si podoaba aurie, placere somptuoasa a ochilor, luceste stins sau strafulgerand, dupa mersul luminii, in toata catedrala, chiar daca tratarea subiectelor se modifica la un moment dat prin intrarea artistilor Renasterii. Se adauga marmurei policrome si aurului vechi, culoarea smalturilor si pietrelor pretioase folosite in podoabele altarurilor si retablelor, ca la Pala d'Oro sau in Christ binecuvantand, lucrata ca o bijuterie de secol XIV.

Si cand nu le mai erau de ajuns venetienilor frumusetile de acasa pentru impodobirea basilicei lor, aduceau din lume altele, de oriunde ii purta pe mari dorul de aventura si glorie. Reliefuri de marmura placate pe fatada (cu muncile lui Hercule), de provenienta elenistica, coloane bizantine ca acelea care sustin Ciboriul de marmura verde de langa altarul principal, icoana Fecioarei Nicopeia (a victoriei), adusa de la Bizant, cei patru caliti de bronz aurit, scosi de la o quadriga de la Constantinopol, o coloana exterioara in patru colturi, din Acritas, cei patru barbati in porfira, ciudata opera de arta aflata jos in coltul din stanga al fatadei, langa Porta Carta a Palatului Dogilor si cate altele, au fost transportate in corabii de razboi care imbogateau patria venetiana dupa triumfurile repurtate de dogi (ca Enrico Dandolo) impotriva paganilor sau chiar a bizantinilor. Dar totul era facut ad majorem Dei sau mai degraba serenissimae patriae gloriam.

Covarsit de atata pompa, iesi din nou in piata. Acum te gasesti pe bratul celalalt al L-ului, inconjurat de-a lungul si in curmezis de arcadele unor neintrerupte porticuri. Magazine cu preturi exorbitante etaleaza cristale de Murano in forme de la gustul cel mai subtire pana la cel mai comun, turistic, si tot felul de maruntisuri, Keepsake-uri venetiene cu lei, gondole si crini. Sub aceleasi porticuri canta vara orchestrele unor cafenele celebre, printre care Florian si Quadri, vechi de sute de ani si la care platesti nu numai vederea frescelor din secolul XVIII, cat si amintirea unor clienti celebri care te-au precedat si printre care Casanova nu e cel mai neinsemnat. La un miez de noapte, dupa o lunga sedinta UNESCO, am asteptat le o masa band o citronada, cu Valentin si Rely Lipatti, sa auzim bataile orologiului vestit pentru maurii sai care lovesc alternativ bronzul clopotului de deasupra unui palazzo de secol XV situat in latura basilicii. De aci porneste lunga uniformitate a celor trei randuri de arcade marcand fatada Procuratiilor vechi. La capatul lor, in dosul arcadelor care inchid Piazza, muzeul Correr. In salile lui ale caror ferestre se deschid pe larga perspectiva a pietei si a catedralei, se gasesc obiecte destul de disparate : vesminte de dogi quasi monahale, rosii si albastre, cu coafele ciudate ce le strangeau fruntile, colectii de brocarte cu aurul stins, faianta fara prea mare valoare, arme acum istorice care la vremea lor amenintau viata dogilor si linistea republicii. In schimb cativa Carpaccio, Barbatul cu tichie rosie, cu fizionomie dura de condottiere, cu gura aspra si ochii taiosi tradand un dispret si o superioritate greu ascunsa, si mai ales Curtezanele, piesa mai cu seama decorativa, cu psihologia personajelor cu totul stearsa (cele doua femei destul de vulgare, in ciuda hainelor bogate), cu detalii incantatoare, creatoare de atmosfera, arcadele si colonetele proiectate pe un acva-marin generos mergand in degrade spre partea inferioara, a tabloului, copilul(sau piticul, caci nu stii bine ce e) usor strambat, ca o sculptura romanica, sub prima arcada, apoi vasele, porumbeii, cainii si paunul, prezenta si intens colorata si gratioasa, toate spun o poveste fara subiect dar plina de farmec.

Apoi in sala Ballini, a intregii familii, unde se gasesc si Jacopo, si Gentile si Giovanni, fii sai, doua piese frapante : o Rastignire de proportii mici, cu contururi severe, pe care figura indurerata a lui Ioan ia infatisarea unei masti primitive, cu o expresie sfasietoare ; o Schimbare la fata in doua planuri, in cel de sus trei verticale limpezi, maiestoase, Isus cu Ilie si Moise, iar jos, la picioarele lor, in contursiuni chinuite, Petru, Ioan si Iacob. Contrastul e intarit de lumina alba, stralucitoare, celesta a planului de sus unde, dupa toate datele vizibilului, se petrece o epifanie.

Cand iesi din muzeu, de sub porticul fostului San Geminiano, ai in fata catedrala, dar privirea iti fuge pe urias de inaltul (in raport cu celelalte dimensiuni ale constructiilor din piata, caci are 98 de metri), distonantul, dar stabilul, impozantul si, in sine, extrem de armoniosul Campanile. Conceput la origine ca accesoriu firesc al basilicii San Marco, turnul are o asezare cam extravaganta, peste drum de biserica, cam intr-un colt fata de ea si taind cu verticalitatea lui agresiva (accentuata de ascutitul acoperis piramidal surmontat de un inger) masa orizontala a cladirii. Loggetta care-i inconjoara baza cu eleganta echilibrata a balustradelor cu dispunerea egala a coloanelor flancand cate doua cele trei arcade care impun si fragmentarea egala a frizei, se datoreste aceluiasi Sansocino, autor al Libreriei ce merge in continuarea Loggettei pe dreapta si al acelei Zecca (Monetaria, cu care se iese din piata pe chei, de la numele careia vin probabil techinii, monede cu larga circulatie in secolele trecute).

Asa de obositor, de simetric, de inchis in maiestatea lui incarcata de istorie, Palazzo Ducale ti se deschide ca o gradina miraculoasa a florilor de piatra cand intri pe Porta della Carta.

Pustie, curtea interioara arata ca o muzica incremenita cu arhitectura ei iesita ca din lira unui Amphion fantasc, care s-a amuzat sa scoata variatiuni bizantino-gotice-rinescimentalo-baroce pe simpla tema a arcadei. Pe una din cele doua fatade, pe care marmura alba alterneaza cu umbra intr-o competitie de forte egale, Antonio Rizzo (autorul lor) a adaugat o scara monumentala ale carei trepte, ca o apa egala, urca spre doua statui uriase puse mai tarziu de Sansovino sa strajuiasca locul: Neptun si Marte. Apoi, simetrice, doua fantani de bronz puse in valoare de trei trepte de marmura, impart pavimento-ul curtii in trei sectiuni, dand relief si expresie si suprafetei plane.

Cand se umple de lume, locul castiga in caldura si miscare ceea ce pierde in imobila puritate a liniilor si volumelor.

Am vazut odata palatul palpitand de viata, cu prilejul unei conferinte UNESCO deschise festiv in Sala dello Scrutinio. Sub marea fresca a Judecatii din urma a lui Palma cel tanar se stransesera reprezentantii a zeci de tari ale lumii ca sa gaseasca modalitati culturale de cunoastere intre popoare care sa contribuie la pace si colaborare. A vorbit, cu referiri simbolice la Venetia, ca loc de interferente de istorie si cultura, primarul unei cetati, apoi a raspuns cu elocinta pe care nu i-o vom uita niciodata, Rene Maheu, presedintele de atunci al prestigioasei institutii internationale. Un mic concert al unui cvartet local de coarde (cu un Boccherini, op. 26, nr. 2 si o slaba transcriere a Micii Serenade de Mozart) n-a izbutit sa ne puna intr-o stare de gratie ca aceea descrisa de D'Annunzio in Focul.

O clipa am trecut, in timpul receptiei care a urmat, prin Sala Consiliului celui Mare, ca sa aruncam o privire asupra Paradisului lui Tintoretto si a frescei de plafon, Triumful Venetiei de Veronese.

Receptia s-a desfasurat in galeria Foscara care da in curtea interioara. Se lasase intre timp intunericul si curtea luminata acum palid se inconjurase de un aer impresionant de vechime, oboseala si pustietate.

Iesind de la receptie, am trecut, cu Pompiliu Macovei, pe atunci ministru al culturii, pe langa Chiesa della Pieta, pe Riva degli Schiavoni, si, auzind muzica, am intrat. Se cantau Anotimpurile de Vivaldi de catre formatia Virtuosi di Roma condusa de Renato Fasan, si partea doua rasuna in biserica aproape goala cu o nesfarsita dulceata, cu niste note fin filate care se pierdeau undeva sub cupole, chiar daca acestea nu se vedeau de sub schelaria care le ascundea. Aci, ca si la Scuola di San Rocco, acustica perfecta facea din sunet un singur liant, infailibil, intre volumele si formele arhitectonice, sculpturale, si valorile coloristice si miscare insasi a sufletului.

Dar am asistat si la un concert mai putin favorizat de conditiile de auditie si anume in Chiesa San Geremia, departe de centru, tocmai langa Palazzo Vendramin Calergi. In lacasul baroc, foarte incapator, ticsit de invitatii U.N.E.S.C.O.-ului, concertul incepuse. Se cantau, in prima auditie, fragmentele de muzica stranie, parca nepamanteasca, ale lui Giovanni Gabrieli venetianul (organist la San Marco din 1584). Stranse in Sacrae Symphoniae, editate recent de Fundatia Giorgio Cini. Canta corul de camera al Radio-televiziunii italiene, condus de Nino Antonellini, impreuna cu vestitul ansamblu de alamuri (Brass Ensamble) al lui Edward Tarr. Sunetele scriiturii specifice aveau simplitatea modurilor gregoriene, dar purtau o incarcatura afectiv-dramatica extraordinara. Executia impecabila a corului vadea grija permanenta a dirijorului pentru gruparile riguroase, dar mereu schimbate, de volume sonore. Iar alamurile, cu forta lor de trambite ale judecatii de apoi, dadeau textului sacru un irezistibil vehicul suitor. In ciuda interpretarii insa, bucuria estetica fireasca se impiedica de acustica proasta a bisericii. In aripile mari, in navele laterale, sunetele se amestecau, se suprapuneau, iar in cea centrala loveau cu stridenta. Si totusi se petrecea un curios fenomen de directionare afectiva spre mai sus, fiindca nu era vorba de o deteriorare a structurii muzicale, ci de o intarire printr-un fel de bombardament sonor, a receptivitatii tale, constranse in felul acesta sa suie spre alte zone odata cu imnurile lui Gabrieli care, cum s-a spus, tind sa evadeze din spatiul arhitecturilor terestre, ducand spre experiente de un ordin mai adanc de cunoastere.

M-am intalnit in Venetia primei mele calatorii si cu o experienta mai putin armonioasa cu un moment de reevaluare, de readaptare estetica europeana. Daca mergi de pe Riva degli Schiavoni tot inainte pe chei ajungi la Giardini Publici, gradini celebre prin expozitiile pe care le adapostesc. Mondial recunoscutele bienale venetiene popularizeaza creatiile celor mai reprezentativi artisti contemporani, tinand la curent lumea intreaga cu creativitatea prezentului imediat, cu inovatiile cele mai indraznete ale fanteziei.

Era pe la capatul lunii septembrie si Bienala se apropia de sfarsit, iar ziua destul de mohorata indepartase probabil pe vizitatori. Intrarea costand scump, n-am mai putut cumpara si catalog, asa incat am fost lasata la discretia propriilor mele impresii, fara judecati prefabricate, fara stirea numelor celor care expuneau.

Am patruns la intamplare intr-un prim pavilion de pictura, evident non-figurativa. Nimic nu deosebea o panza de alta, nimic nu individualiza o inzestrare mai iesita din comun in petele de culoare aruncate la intamplare. In fundul salii insa, doua panouri se inaltau deasupra celorlalte nu numai prin dimensiuni. Monocromia rafinata, intr-una pe movuri, in cealalta pe albastruri, sugera directia de ebulitie, de eruptie. Liniile structurilor coloristice cresteau zvelte, cu un elan irezistibil, intr-o severa, nobila verticalitate, asa incat tablourile pareau construite cu o rigoare care mi-a amintit pe loc de Velasquez si de El Greco. Am zabovit cu o reala placere estetica in fata cadrelor acelora. Cand am iesit, am bagat de seama ca trecusem prin pavilionul spaniol. Iata ca si non-figurativul de calitate izbuteste sa exprime specificul national ! Intr-alt pavilion m-am gasit singura intre zeci de rasteluri ca acelea pe care invata copii numaratoarea. Dar in loc de bile, pe sarmele groase se insirau tot felul de cioturi. Parca ar fi fost de lemn uscat, unele strambe, altele noduroase, cat o palma cu degete raschirate, cat o mana pana la cot, cat niste buturugi. Pana sa ma uit imprejur, pana sa ma dumiresc, odata au inceput toate a se misca. Am simtit un fel de spaima amestecata cu oroare, parca as fi trecut prin padurea blestemata din cercul al saptelea al Infernului lui Dante si putin mai ramasese pana sa aud din cioturi glasurile chinuite ale damnatilor. Am iesit in graba, dar m-a intampinat zambind paznicul salii, intrebandu-ma daca mi-a placut. La raspunsul meu foarte franc, mi-a marturisit ca si lui i se parea la fel, dar ca acesta era scopul urmarit, reactia dorita de autorii acelor mostre de arta cinetica pe care el le punea in priza de cate ori cineva vizita pavilionul.

Alaturi un sculptor nastrusnic umpluse o sala intreaga cu ,,opere de arta'' din piane demolate. Un fel de cavou din cusca pianului sugera o carcasa umana: un picior scurt si gros (din cele trei ale pianului) se alatura unuia subtire (stinghia care sustinea capacul), viscerele erau coardele desfacute si incurcate, clapele se insirau in chip de dinti. Fara comentarii !

Ceea ce revenea ca o obsesie, in ipostaze diverse si in materiale diferite, era sfera sparta. Mutilata dureros, cand era de marmura, aratand roti stricate, ori zimti tociti, cand spartura afecta metalul, sfera, simbolul mandru al gandirii noastre europene cosmicizante, ordonatoare, sa fi infatisat oare un declin amar, ineluctabil al culturii occidentale ? Nu sunt spengleriana, dar luni de zile, ca un cosmar, am purtat in mine imaginea aceea cu spaima pentru viitorul culturii europene. Din fericire, arta abstracta are totusi in fata modelul perfectiunii clasice, spiritualizate pana la esenta, a lui Brancusi, care cheama mereu la ordine si echilibru, dincolo de modelele trecatoare si deprimante lasate de artisti cu conceptie indoielnica si executie vadit lipsita de har.

Multe intrebari si ,,suferinte'' starnite de Bienala aceea a primei mele intalniri (in 1964) cu arta ,,pop'', cu arta cinetica si altele, se vindecau repede, la intalnirea neancetat dorita si reimprospatata, dupa fiecare pavilion, cu colturile gradinii care gazduieste expozitiile internationale. Dupa ce parcurgeam o sala cu picturi facute din afise si bucati de saci ori din capete de papusi violent fardate si gatite cu petice de dantela ponosita, paseam in gradina calma, frumoasa, indiferenta la exploziile de ciudate fantezii umane, cu ape pline de nuferi in bazine de marmura, sau priveam printr-un ochi rotund de sticla asupra unui canal strabatut in tacere de gondole.

,,Mangaierile'' orasului fermecat sunt nenumarate. Treci un podet usor arcuit peste un rio si in apele nemiscate zaresti oglindindu-se ogive si colonete de secol XV. Depasesti un gang si deasupra lui descoperi urmele unei fatade din cinquecento, cu geometrismul specific marcat de medalioane rotunde ori rombice, in jurul carora se organizeaza, ca de la sine, suprafetele armonioase. Din fundatura unui traghetto zaresti cristalul verzui al lagunei si turlele semete ale bisericilor din insule. In curtea unei biserici care ti se pare parasita gasesti o fantana de toata frumusetea, iar inauntru nu se poate sa nu descoperi o panza de un mare maestru.

Pietele mici, familiare, au aceeasi animatie ca pe vremea lui Goldoni si cand ii vezi pe venetieni vorbind tare de la o fereastra la alta peste drum ori peste piata, parca te-ai afla la o reprezentatie de commedia dell'arte. Daca te strecori pe langa Chiesa della Pieta, pe straduta intortochiata care trece pe langa San Zaccaria, traversezi Rio dei Greci, te opresti la SanGiorgio dei Greci si la Muzeul de arta bizantina. Mai mergi inca putin piezis, mai treci un pod peste alt rio si dai de Scuola di San Giorgio degli Schiavoni (sau Scuola Dalmata dei Santi Giorgio e Trifone). In neinsemanata cladire cu fatada de caramizi, noua panze de Carpaccio aduc revelatia altei varste a picturii marelui venetian decat aceea reprezentata de ciclul Sfintei Ursula, pretioasa podoaba a Academiei. Fermecatorul realism naiv, analitic si decorativ cu care zugravul reproducea viata Venetiei, vesela, opulenta, cu procesiuni, cortegii, solii pline de pompa si ostentatie, i se substituie la Schiavoni o alta viziune, mai construita, mai puternica, mai convingatoare. Din suita de trei picturi inchinate Sfantului Hyeronim (si din care doua, Minunea cu leul ranit si Moartea Sfantului seamana surprinzator in spirit cu Miracolele Sf. Zenobie ale lui Botticelli), cea mai placuta ochiului infatiseaza pe sfant in chilia lui, la lucru. Cu o sarguinta si o placere flamanda a descrierii obiectelor, pictorul a construit un cabinet de umanist rinascimental, spatios, luminat de circulatia unui aer colorat de intensitatea concentrata a obiectelor insesi. Un confort estetic, confort al mintii creatoare inconjura cu aura lui de voluptati intelectuale personajul care prin asezarea lui, in dreapta langa fereastra, descentreaza prea geometrica structura a incaperii si a panzei. Se spune ca figura impozanta a sfantului ar fi a marelui umanist bizantin, devenit la Venetia cardinalul Bessarion, fondatorul Bibliotecii Marciana, vestita si in Renastere si astazi. Intre instrumentele sale de lucru, clericul intelectual, asa cum il formasera Evul Mediu si Renasterea, cauta cuvantul cel mai potrivit pentru idea care-l inspira. Urmele vii ale demersului gandirii se vad peste tot : in antifonarele si manuscrisele rasfoite de curand si lasate deschise pe masa verde prinsa in tinte aurite, ca si pe banca si sub masa, ori sprijinite pe podiumul care le sustine si de strana din firida a carei usa sta deschisa la dreapta in fund lasand sa se vada alte contraste de verde si rosu intens, alte obiecte frumoase sporind curiozitatea si placerea privitorului. Ochii nostri pipaie cu o reala bucurie tactila vasele, mojarul, sfesnicul, statuetele de pe consola de sub raftul bibliotecii apoi fotoliul de piele rosie asezat sub ele, cu buloane de aur. Un catel minuscul, alb si pufos, facand pendant cu sfantul in spatiul liber din dreapta, incalzeste atmosfera dand o nuanta de intimitate locului care ar fi prea elegant cu nisa de marmura a altarului de sub arcada si cu plafonul ornat de caissoane.

Si in celalalt ciclu, inchinat Sf. Gheorghe, patronul dalmatienilor, se gasesc cateva momente plastice de retinut. Intr-o compozitie ordonata pe diagonala formata de sulita eroului, sfantul se infrunta cu balaurul care a pustiit tinutul Silenei, dupa cum se vede din macabra presarare a primului plan cu ramasite de trupuri omenesti. Incrancenata infruntare dintre erou si dihanie se petrece intr-un taram pe care fiece detaliu il vadeste ca fabulos, de la vegetal la arhitectonic, si valoarea panzei sta in dinamica ritmurilor de lupta desfasurate pe pomenita diagonala in cateva puncte de tensiune. Triumful Sf. Gheorghe duce povestea mai departe. Acum insa, in aceasta tarzie panza, ecourile innoirilor rinescimentale in materie picturala se vede ca au ajuns pana la Carpaccio. Venetianul construieste scena dupa canonul devenit clasic al centrarii panzei intr-un element de cadru arhitectonic (in felul in care tot cam in aceeasi vreme, pe la 1504, Rafael, de pilda, construia panza sa Sposalisio de la Vergine). In fund, un templu hexagonal, surmontat de o cupola, marcheaza centrul spre care, pe dreapta si spre stanga, avanseaza varfurile celor doua triunghiuri ale grupurilor de oameni si cai. Frumos incordate sau torsionate, capetele acestora din urma pun cateva accente verticale intarite de prezenta elansata a catorva turnuri in ultim plan. Exact in fata templului, in prim plan, grupul principal : sfantul ridicand spada, cu un gest de spadasin sigur de sine si elegant, se pregateste sa imoleze balaurul, acum supusa si amarata carcasa animala.

A treia panza nu mai are claritatile de compozitie si conceptie ale primelor doua. Masele de arhitectura ale cadrului se inghesuie ca intr-un decor prea incarcat, la care se adauga si podiumul muzicantilor si estrada cu trepte pe care se petrece botezul regelui si al familiei sale. Atentia si placerea iti sunt captate insa de virtuozitatile decorative ale pictorului care se amuza parca, dincolo de gravitatea subiectului, sa infatiseze culoarea unei piete orientale. Intr-adevar, muzicienii de pe podiumul acoperit cu un covor oriental, barbosi, cu caciuli rosii, hirsute, imbracati in stofe scumpe, cu vadit caracter exotic, sufla din tube ca la caderea zidurilor Ierichonului. Alaturi, un grup de trei demnitari, purtand inca turbane pitoresti, se consulta probabil, asupra oportunitatii primirii botezului. Fiindca langa ei, in genunchi, altii trei si-au lepadat aceste insemne ale apartenentei la religia mahomedana, in semn de optiune pentru cea crestina pe care o vor primi in clipa urmatoare botezului regal. Si estrada, la baza careia ei asteapta, devine pentru artist pretextul unei incantatoare fantezii decorative. Mai intai, pe cele patru trepte de marmura fildesie cateva romburi de porfira incrustata evita monotonia coloristica. Un turban legat cu un mestesug savant reuneste, pe treapta intaia, acelasi contrast coloristic, ivoriu cu rosu, un rosu mai inchis, de granat insa. O pasare rara, un papagal de culoarea flacarii, indoaie cu ciocul o ramurica dintr-o planta delicata aflata la baza scarii si ajungand cu florile ei minuscule pana la treapta a treia. Ogarul alb care urmeaza intoarce plictisit capul care atinge treapta a patra. Un slujitor maur ingenunchiat la extremitatea scarii, imbracat si el intr-o tunica rosie, incheie micul dar delectabilul sir de fapturi si obiecte devenite forma si culoare pura, facute parca inca odata spre educarea, si la acest nivel mic al vietii, a simtului culorii.

Dar nu numai venetienii fac frumusetea si faima cetatii lor prin arta. Daca mai ai putere, de la Scuola di San Giorgio, sa faci si bucata buna de drum pana la San Giovanni e Paola, esti rasplatit cu varf si indesat. In piata larga, aerisita, cum nu sunt multe in Venetia, sta o statua ecvestra. Pe un soclu neobisnuit de inalt (datorat lui Alessandro Leopardi), mult deasupra liniei firesti a orizontului privirii noastre, condotierul Bartolomeo Colleone. Fostul generalisim al Venetiei, in armura si cu bastonul gradului sau in mana, isi calareste calul de bronz dand o imagine unica de orgoliu si energie concentrata. Stapanind cu masa-i puternica si calma (dar atat de tensionata !) zvacnetu nerabdator al calului gata sa se avante, barbatul acela cu chip inspaimantator de vointa care-l brazdeaza suprima tot ceea ce vedea secolul XV in omul de actiune, in omul politic, in comandantul de armate, in cuceritorul intrupand idealul energiilor titanice eliberate de Renastere. Spatele larg cu umarul stang impins in fata din pricina cotului incordat cu o crancena dar neostentativa miscare, picioarele prinse in scari si intinse cu siguranta sfidatoare, domina nobilul animal care simte calitatea amenintatoare a incarcaturii si i se supune intr-o acceptata solidaritate a puterii. Asa a inteles Andrea Verrocchio comanda pe care i-a facut-o Consiliul dupa moartea eroului (caruia i s-a refuzat Piata San Marco drept loc al statuii din motive de obarsie nonvenetiana) si asa ni se comunica pana astazi grandoarea unei personalitati definitorii pentru acel secol in interpretarea unui artist care a exaltat-o.

Si dupa ce-l privesti indelung pe Colleone, nu mai vezi nimic imprejur, chiar daca te afli intre Spitalul Civil (fosta Scuola di San Marco) si vechea biserica San Giovanni Paolo. Intri in batranul edificiu, treci pe langa mormintele a douazeci si doi de dogi, pe langa cateva panze remarcabile ca Sf. Cristofor de G. Bellini sau Incununarea Fecioarei de Cima da Conegliano, si te opresti numai in fata unei alte surse de putere, o madona bizantina adusa tot din Orient, de peste o jumatate de mileniu. Sta singura si innegrita intr-un altar lateral, dupa o grila, si-ti aminteste de propria ta tara, de valorile gemene in materie bizantina de pe pamant romanesc.

Un alt sculptor de reputatie mondiala a lasat o curioasa urma a inspiratiei sale care insa nu mai exalta energii fizice, asa cum facea Verrocchio. Donatello, contemporanul sau florentin, a compus spre sfarsitul vietii sale o opera stranie, tradand, abandonand cuceririle rinascimentale, adica tineretea si plenitudinea trupului, frumusetea si certitudinea daruite de natura. Facand o intoarcere asemanatoare aceleia savarsite de Botticelli tot la sfarsitul vietii, adica o intoarcere spre valorile medievale ale solitudinii, vietii contemplative, ascezei, Donatello a creat un Ioan Botezatorul dramatic, chinuit de viziuni interioare si emaciat de practicile ascetice, aflat la Santa Maria Gloriosa ai Frari. De la cea mai inalta tehnica a lucrarii marmurei si bronzului, sculptorul se intoarce la simplitatea uscata, dureroasa a lemnului policrom pentru a reface, intr-o viziune gotica aproape, asprimea drumului catre adevar intreprins de personajul reprezentat. Descarnat, imbracat in par de camila, Ioan cautatorul schiteaza si aci tainicul gest dialectic cu care il infatisa Leonardo da Vinci, dar aratatorul indreptat spre cer arata obosit sfios. Iar ochii, pe fata trasa, exprima tulburarea marilor intalniri nerelevate ochilor comuni, cu o forta aproape expresionista.

Intre Verrocchio si Donatello, Venetia ofera si polaritatea intreaga a Renasterii, ca un moment in lunga ei istorie tacuta ale carei conexiuni ascunse ti se dezvaluie atat de greu. Dar cetatea lagunei se intregeste cu insulele ei. Nu atat cu Lido, prea moderna si turistica, cat cu celelalte, intre care San Giorgio Maggiore arata ca o minuscula reductie a Venetie insasi. Peste drum de Piata San Marco (adica peste apa), ostrovul e locul linistii si al meditatiei. Biserica ridicata de Andrea Palladio in a doua jumatate a secolului XVI e strajuita de un campanile leit cu cel al catedralei San Marco, dar intr-o varianta de dimensiuni mai mici, si arata proportii armonioase pe toate laturile. Inauntru, Ultima cina de Tintoretto, construita cu o indrazneala baroca din cele mai desantate, cu masa pusa pe diagonala continuata printr-o spirala ce duce si arata spre sus, spre dincolo. Dar piesa pastrata bine, ascunsa aproape ochilor profani, e un alt Sfant Gheorghe ucigand balaurul de Carpoccio, mai concentrat, mai ritmat pe un centru mai strans definit de inclestarea dintre cavalerul in armura si monstru. Epurat de anecdotica uzuala, tabloul e parcurs de dinamica unei coliziuni decisive si dominat de o sobra armonie de rozuri si brunuri, dand net impresia indelebila a capodoperei.

Fostul chiostro, cu pure fatade geometrice, cu porticuri pe toata intinderea lor, cu fantani de Renastere in curti interioare, este acum sediul fundatie Cini, factor extrem de activ in viata culturala a Italiei si in primul rand al Venetiei, acordand burse, desfasurand o splendida activitate editoriala, gazduind cele mai diverse manifestari de cultura internationala, de la conferintele UNESCO, la tot ce priveste prezenta vechii republici in istoria lumii. De cate ori am intrat aci, am revizitat cu placere reinnoita parcul imbalsamat de aromele amare ale laurului salbatic, ale chiparosilor si ale nenumaratelor conifere care inainteaza pana la malul marii, ca si micul amfiteatru in aer liber. Aci a avut loc odata, in 1964, un Convegno a carui amintire imi reda intotdeauna constiinta universalitatii poetului nostru national. Atunci, intr-o intalnire postuma, Eminescu ca unul din dogii spiritului european, s-a unit cu marea, eterna iubita.

Strofele sonetului Venetia au rasunat simbolic, la deschiderea simpozionului, sub boltile palatului Cini. La-a rostit cu emotie regretatul Angelo Monteverdi, savant arheolog de prestigiu mondial, presedinte atunci al Academiei dei Lincei, prieten de demult al Romaniei si culturii ei si care, impreuna cu Rosa del Conte, distinsa eminescologa italiana, sefa catedrei de limba si literatura romana de la Universitatea din Roma, au initiat si au patronat intreaga manifestare. Contele Cini a dat, prin prezenta sa, mai multa pondere Convegnoului, asa cum discursul domnului Branca, secretarul general al Fundatiei, a consfintit oficial interesul prestigioasei institutii italiene fata de poetul roman.

Cateva adeziuni si saluturi trimise de personalitati cu faima au marcat ele insele rasunetul acestei intalniri in lume. Ungaretti, Sukov, Arghezi, Perpessicius, Galdi si altii au intarit cu misivele lor unitatea perspectivei asupra lui Eminescu poet roman si universal. Iar cuvantul lui Tudor Arghezi, tradus si citit la festivitate de catre Rosa del Conte, care-l si adusese din cea mai recenta vizita la Bucuresti, a insemnat o alta confirmare a recunoasterii valorilor romanesti pe plan international. Dealtfel toti participantii romani din tara (acad. Al. Rosetti, prof. Mircea Zaciu si subsemnata) si din strainatate (Basil Munteanu, Victor Buescu, Al. Cioranescu, Teodor Onciulescu, George Uscatescu, Paul Miron, I. Gutia, A. Rauta), italieni, apoi din Franta, Anglia, Suedia, Spania, Cehoslovacia, R.F. Germania si din alte tari au fost uniti prin constiinta aceasta a universalitatii eminesciene si a necesitatii de a se transmite publicului contemporan mesajul de geniu al poetului in forme cat mai pure, cat mai aproape de sensul originar. De acest mesaj s-au ocupat in primul rand exegetii, ca Rosa del Conte, a carei intaietate printre ei e necontestata, ori Alain Guillermou de la Sorbona, autorul cartii despre geneza motivelor eminesciene. Despre limba poetului au vorbit lingvistii, Al. Rosetti, Alf Lombardo (Suedia), Carlo Tagliavini (Italia), prof. Elvert (R.F.G.). Traducatorii si-au impartasit experientele proprii pe marginea textului eminescian. Asa Rafael Alberti si Maria Tereza Leon, poeti spanioli binecunoscuti, au explicat fascinatia operata de Eminescu asupra lor. La fel au simtit nevoia sa expuna motivarile adanci ale legaturii lor cu poetul roman scriitorul Wilelm Zavada (R.S. Cehoslovaca) sau Gerbore (Italia), fost consilier cultural in Romania. Victor Buescu (Portugalia) a prezentat un volum de traduceri din Eminescu in portugheza. Dar mai presus de orice, edificatoare a fost asezarea necontenita a poetului nostru national in perspectiva comparatista, aceea care descopera afinitatile si filiatiile intre operele notabile ale lumii, omologand valorile si stabilind ierarhia lor certa. Astfel l-am vazut proiectat pe Eminescu in chip obiectiv in ordinea care i se potriveste si i se cuvine, alaturi de cei mai mari poeti si ganditori universali. A fost intr-adevar in actul de cultura savarsit la Venetia, in insula San Giorgio Maggiore, o definitiva judecata de valoare care a emotionat pe cercetatorii si admiratorii lui Eminescu de pretutindeni si pentru care suntem si astazi plini de gratitudine fata de Italia prietena.

Am stat in fata cuptoarelor vestite din insula Murano si mi s-au fabricat pe loc replici diminutivate, albastre, de cristal, al calutilor de pe catedrala. Substanta vitroasa fierbinte era manuita cu indemanare de prestidigitatori de catre mesterii care taiau din ea bucati informe carora le dadeau cu cateva miscari dibace forma finala, asa de gracila. Mesterii au ramas la fel de indemanateci ca si acum cateva sute de ani, dar gustul clientilor s-a schimbat, obligandu-i la crearea unui nou stil de cristal de Murano pe langa cel clasic (devenit uneori putin fastidios) sau pe langa cel modern, dar de forme si culori de o rara eleganta. De aceea, in depozitul deschis intr-o duminica dupa-amiaza reprezentantilor a peste 60 de tari la o Conferinta UNESCO, am putut vedea servicii de cristal, lampi, oglinzi, vase ca o carne de fruct transparent sau ca aerul inchegat, in palide nuante de liliac, miosotis, ori de trandafir tarziu, tomnatec, dar alaturi nu stateau , ci strigau scrumiere, statuete in rosuri sangerii si albastru de scrobeala infatisand marinari americani ori dansatori negri, cosuri cu flori si frunze ingramadite intr-un rococo imposibil. Fireste, turistii care impun acest gust si platesc produsele lui nu sunt nici unul bolnavi de calofilie

Am trecut cu placere prin insula Torcello unde la fiecare pas descoperi un colt tihnit peste care istoria si zbuciumul ei parca n-au trecut. Palate minuscule si fantani de marmura se oglindesc in apele neclintite ale canalelor inguste, pe petice de verdeata vie, ascunse dincolo de strazile destul de zgomotoase ale insulei care altfel pare un targ mare si vesel. Am trecut poduri mici, am intrat in catedrala romanica flancata de inaltimea austera a campanile-lui sau, apoi in Santa Fosca ce-si rotunjeste imprejur porticurile bizantine.

Prin Burano am alergat pe o ploaie deasa care ne uda parul si hainele, dar nu ne-a impiedicat sa vedem. Caci asa cum spuneam intruna, nici ploaia, nici ceata, aproape nici intunericul nu afecteaza lumina, miracolul acesta local, permanent in universul venetian. Inainte sa fi vazut locul de electiune care e Venetia, nu pricepeam de ce la unii pictori ca Monet si Whistler, Dufy si Carra ea apare in verde, albastru ti argintiu, de ce la altii ca Renoir ori Signac creste arzatoare ca o flacara rosie, iar la Turner e coplesita de aur. Imi inchipui ce voluptati poate trai ochiul unui artist cu viziune coloristica acuta, daca un muritor de rand ca mine nu-si mai poate aduce aminte de culoarea marii venetiene. Era ea oare verde, albastra, opalina, galbuie, fumurie ori roz dupa ora celesta pe care o oglindea ?

N-as mai putea spune ! Nu-mi mai aduc aminte. De fapt, niciodata Venetia nu poate fi suprapusa, identificata cu amintirea ei. De vina e starea pe care o traiesti in momentele in care o contempli, starea estetica absoluta. Din orasul care seamana, dupa vorba lui Byron, cu un vis, nu poti retine decat visul. Contururile realului fug, se dizolva in fata esentei de frumusete care e, si ameninta sa nu mai fie, Venetia.

Imprejurimi venetiene

Cand am pornit din Venetia spre Padova cu autocarul, era intr-o duminica spre amiaza si ploua. Prea putinii pasageri italieni faceau o galagie care pastra atmosfera voiajului in ciuda zilei ursuze. Priveam, de pe fotolii comode, cand pe dreapta, cand pe stanga, la limbile inguste de pamant intre ape pe care se desfasurau impecabilele sosele carosabile. O apa fumurie insotea mersul nostru lin printre liniile drumului drept desenat, ale cosurilor de uzine si rafinarii care presara laguna tinutului Veneto.

Mai repede decat ne asteptam, masina s-a oprit la marginea unei gradini care se deschidea intr-o vasta piata publica. Eram in Padova. Si, cum aveam sa descoperim, in preajma unui clasic punct de referinta, Arena, ruinele amfiteatrului roman din Patavium.

In verdeata care acopera acum parcul, am intalnit doua bijuterii vechi, doua racle adapostind doua nume celebre. Mai timpurie, Chiesa degli Eremitani, construita intre 1276 si 1306, si pastrand neatinsa frumusetea plafonului originar de lemn in acolada, realizat in trepte care moduleaza, te trimite in chip firesc spre capela din fund. Distrusa de un bombardament in luna martie a anului 1944, Capela Ovetari a facut obiectul unei restaurari dintre cele mai spectaculoase. Se salvase in prealabil, fiindca fusese scoasa pentru reconditionare, fresca de pe peretele din dreapta, cu Martiriul Sf. Cristofor. Dar acum, pe zidul din stanga, dispuse ca intr-un ,,fotomontaj'', se vad fragmente din Martiriul Sf. Iacob, refacute cu penseta din moloz intr-o munca de furnici eroice intreprinsa de studentii Institutului de Arta. Rabdarea, tenacitatea, pasiunea tinerilor acelora anonimi iti reveleaza, in mod dramatic, solidaritatea oamenilor de buna vointa de oriunde, in dorinta de a pune capat grozaviilor razboiului si a reface valorile create de geniul uman. Restituirea catre iubitorii de arta a acestor fresce de Andrea Mantegna le dau deci un dublu pret : al capodoperei, ca atare, si al valorii ei morale care o face mai scumpa decat aurul in ochii oamenilor doritori de a se impotrivi furiei distrugatoare a fortei brute, agresive. De aceea intarzii in fata acestor picturi pe zid vrand sa le dai un semn al propriei tale solidaritati cu suferinta si triumful lor. Si-ti plimbi privirile cu dragoste pe fiece centimetru, pe fiece detaliu salvat, pe gris-urile si verdele palide care imbraca dulce aproape totul, pe proeminenta ireala (munte ori cetate fortificata ? din planul al II-lea, pe calaretul din primul plan, superb pictat, ca o floare exotica, cu scutul si coiful in verde de apa, cu hainele galbene si mov stins, pe harapul cu turban galben si maneca liliachie. E aci o tinerete lirica a lui Mantegna, in care structurile arhitectonice n-au cuprins rigid tot universul picturii, in care silueta omeneasca se plimba inca libera si invoalta.

In partea cealalta a parcului, cealalta racla, adevarat chivot, pastrat intreg, tinand cea mai completa opera a lui Giotto, Cappella degli Scrovegni. Cu o suta cincizeci de ani inaintea lui Mantegna, florentinul a venit aci sa savarseasca o lucrare comandata de bogatul Enrico Scrovegni si a dat opera vietii lui, poema care leaga, in talmaciri pioase, ipostazele logosului si ale istoriei omului. Cu simplitatea naratorilor antici, zugravul genial care terminase in prealabil frescele de la Assisi, se ridica la inaltimea subiectului dramatic pe care-l relateaza. Istoria vietii christice devine arhetipul conditiei umane, incarcand cu o coplesitoare expresivitate fiecare din momentele ei majore, de la nastere la implinire, la tradare, suferinta, moarte si inviere. Pe peretii laterali (caci pe cel de la intrare se desfasoara, ca in manastirile noastre, dupa aceleasi canoane parca, Judecata de apoi), se desfasoara, cum s-a spus, ca pe un manuscris frumos ilustrat, intamplarile bine cunoscute credinciosilor medievali. Ceea ce deosebeste insa pictura giottesca de cea de pana atunci, miniaturala ori monumentala, este si intelegerea adanc omeneasca a dramei reprezentate si modificarea formelor traditionale. Un sens nou al omenescului, al demnitatii si plenitudinii spirituale, se degajeaza din imaginile foarte variate si foarte unitare totusi ale povestirii relatate succesiv in ordinea vizualului. Un spatiu altfel inteles inconjura personajele, vast, deschis, construit din modulatiile albastrului ceresc. Mai abstract si mai adevarat in acelasi timp, nemaiavand exultanta panteistica a cadrului natural din scenele de la Assisi, acest spatiu, a carui limpezime geometrica e subliniata de fruste structuri arhitectonice, incadreaza personajele principale in momentele hotaratoare pentru propulsarea istoriei sacre. Ioachim intre pastori, Ioachim visand sunt scene de o rara valoare plastica, in care coline cu aspect de munti lunari, decupate cu putere pe cerul intens si unitar colorat se imbina cu trupurile umane de nobila masivitate statuara, scandand, si savant, si familiar, cu movurile si rozurile lor sterse, spatiul picturilor. Iar Ana rugandu-se, face o scena de genre de un farmec deosebit, accentuata de prezenta slugii care toarce in fata usii. Cerul coboara simplu pe pamant unde se petrec cele dinainte hotarate. Un realism naiv se ingemaneaza pe de alta parte cu un hieratism de sursa orientala intr-un amestec dozat dupa imprejurarile reprezentate. Pastorii din Nasterea Domnului, cu picioare groase, stranse in tarlici, cu trupuri otova invelite in straie sarace, prost asezate, se uita cu uimire si chiar putin speriati la cele ce li se arata. Ei sunt greoi si stangaci ca si mielele lor care li se inghesuie la picioare, intr-o bine sugerata ambianta rustica, pastoreasca. Dar Adoratia magilor aduce in scena inalte personaje dintr-un Orient fabulos, sugerat si de camilele care-i insotesc si de darurile pe care le poarta, fildesuri si alabastruri. Incununati cu aur, magii stau imobili in brocarturile tepene si in brodechinii purpurii.

Si detaliile vestimentare fac parte din modalitatile unui realism incipient, plin de frumusete inca, de prospetime, care se releva mai izbitor in contraste fizionomice, cu bataie departata, caracterologica. Si in aceasta privinta amintesc una din imaginile cele mai frapante, in a carei structura se deslusesc implicatii simbolice. Sarutarea lui Iuda, caci despre ea e vorba, inseamna o pagina picturala bantuita de patimi inferioare, agitata de ura si resentimente josnice. O gloata ignoranta si agresiva umple scena indreptandu-se amenintatoare spre centru. Vehementa urii lor se proiecteaza pe un cer inchis, brazdat doar de o padure hirsuta de ciomege, suliti, facle, inaltata de maini numeroase, anonime, malefice. Fizionomiile se acorda cu toata aceasta atmosfera sumbra, de furtuna. Intunericul patimilor, agresivitatea salbatica se zugraveste pe fetele celor mai apropiati de personajul central care, in tot tumultul acesta nefiresc, in mijlocul nebuniei si urii dezlantuite, isi pastreaza frumusetea pura, netulburata. De profilul sau perfect, calculat parca dupa secreta sectiunii de aur, de liniile curate ale modelului uman absolut, se apropie de fetele intunecate ale ucigasilor si mai cu seama aceea a vanzatorului Iuda, ucenicul tradator, fatarnic. Imbratisarea larg spectaculoasa, cu atat mai larga cu atat mai falsa, acopera simbolic, capcana coloristica, trupul invatatorului cu mantia inexorabilei stransori a ucenicului ticalos. Pentru ratiuni adanci de contrast intre mizeria morala victorioasa si perfectiunea data mortii, pictorul s-a folosit de antiteza fizionomica. Puse alaturi, figurile se resping. Fruntea tesita, arcada proeminenta, vagul prognatism, gatul scurt arata in accente fizionomic-somatice, caracterul negativ al personajului Iuda si al celor care-l insotesc. Si sensul dramatic al picturii se adanceste prin aceasta potentare realista a contrastelor caracterologice, care dovedeste preocuparile stiintifice ale pictorului acestuia daruit deopotriva artei sale si intrebarilor nesfarsite ale unei gandiri iscoditoare. Caci in acest inceput de Renastere, Giotto inseamna, desigur mutatis mutandis ceea ce Leonardo a insemnat in toiul ei, adica nu numai ochi si perceptie vizuala depasind inzestrarile obisnuite, nu numai pasiune creatoare, adica impuls de a exprima un univers intreg, rod al unei viziuni personale pline de forta, dar si gand nelinistit incercand sa treaca dincolo de suma cunostintelor comune si general acceptate, cautand nesatios alte explicatii pentru determinarile fiintei si formei umane si ale vietii. Si una din probele acestor cautari se afla tot in Padova, mai spre inima vechiului oras. Cum ploua, era duminica, si la amiaza, strazile erau goale si cetatea arata ca un muzeu pustiu. Am trecut pe langa cafeneaua Pedrocchi, mandrie mondena a patavinilor, despre care nici unul nu uita sa-ti spuna ca e citata de Stendhal in Chartreuse de Parma. Ne-am angajat pe sub porticuri jose, obscure, sustinute de piloni grosi. Si pasii nostri aveau ecouri ciudate in solitudinea acestui ceas si ne duceau inapoi in timp cand o multime colorata si zgomotoasa foia pe langa Palatul Municipal sau in Piata delle Erbe, marginita si stapanita de glorioasa cladire a Palatului della Ragione datand din secolul XIII si ridicand deasupra a doua siruri de arcade o carena trufase acoperita cu plumb. Inauntru, un imens Salone in care inaintezi cu sfiiciune ca pe o arena deschisa. De jur imprejur peretii decorati cu fresce, pe care descifrezi cu incantare ilustratii zodiacale si tot catalogul muncilor omenesti, pictate in secolul XV. Deasupra, ca un cer inchis si ostil, bolta uriasa in lemn de culoarea calda a castanei. In mijlocul salii un gigantic ,,cal troian'', de lemn, replica dupa calul lui Gattamelata condotierul, infatisat de Donatello in alta piata patavina, arata ca o jucarie a unui urias de balci, ori ca montura unui Don Quijote cat se poate de burlesc.

Dar friza in trei niveluri tratand despre om si astre, lucrata de penelul lui Miretto pe la 1430, reedita modest o capodopera giottesca, pictura de plafon intreprinsa de maestru dupa incheierea operei din Capela Scrovegni. Aci, Giotto daduse frau liber gandurilor sale despre om si univers pe care le vedea corelate intim, tainic, in inextricabile interdeterminari. Temele ii fusesera sugerate de un om de stiinta al vremii, Pietro d'Abano, care se bucura de o binemeritata celebritate printre contemporani ca medic, filozof si astrolog. Din nefericire un incendiu a distrus fara sa lase vreo urma, in 1420, ,,acele semne scanteietoare de astre si planete'' care faceau pe tavan un urias zodiac cu implicatii cosmice si antropologice. Iar ceea ce Miretto a refacut dupa Astrolabul aceluiasi Pietro d'Abano, ramane, pare-se, departe de profunzimea gandirii alegorizante a lui Giotto, ca si de tehnica lui inimitabila.

Depasind impunatoarele monumente din Piazza delle Erbe, am patruns, prin alte siruri de porticuri de pe strada Manin, intr-alta piata cu aspect mai echilibrat, mai pe masura omului, in Piazza dei Signori, inchisa spre apus de Palatul del Capitanio (vechea resedinta a principilor Padovei, da Carrara), impartit in doua aripi simetrice de turnul orologiului. Aceasta opera a lui Falconetto, sfarsita in 1532, are aerul de a fi fost inaltata din cuburi pe patru niveluri. Cel de jos pe care se sprijina, arata ca un arc de triumf cu deschiderea-i rotunjita. Rotocol perfect, orologiul cu cadran albastru se inscrie, dupa gustul Renasterii, intr-un patrat, fixat parca pe patru buloane albastre. Deasupra, un dreptunghi e taiat in mijloc de o fereastra bilobata. Iar ultimul cub e construit dintr-o lanterna destul de greoaie cu calota metalica, inconjurata de o balustrada minuscula. In stanga, o constructie isi expune coloanele fine ale unei logii evident de secol XVI, opera a unui arhitect ferrarez. E palatul Guardia, ale carui proportii, de la scarile mici si egale, suind ca o apa lina, la portic, de la ferestre bi si trilobate si pana la cornisa respira cel mai pur geometrism rinascimental.

Catedrala si Baptisteriul isi intind masele impresionante de zidarie in apropierea pietei dei Signori. Legenda, ca si insemnarile, trimit construirea catedralei foarte departe inapoi, in secolele primului mileniu al erei noastre. Dar ea poarta in corpul ei puternic pecetile succesivelor interventii arhitectonice, mai ales ale acelora operate intre secolele XVI si XVIII pe un plan partial al lui Michelangelo (realizat in absida).

Intact, dar cu neinsemnate modificari, a ramas Baptisteriul domului, cu cilindrul romano-lombard inaltat pe o baza patrata (dateaza din secolul XI). Inauntru in lumina alba, te cuprinde bucuria unei picturi vii, de un cromatism intens, a carei naivitate produce un efect modern, decorativ si abstract. Giusto de' Menabuoi, autorul acestei opere admirabil conservate, pictor neo-giottesc dar foarte departat de arta constructivista a florentinului, a ilustrat viata lui Christ si a lui Ioan Botezatorul, iar pe tavan, in jurul Pantocratorului, a strans toate cununile celor din Paradis in cercuri concentrice pe care stralucea explozivul galben solar si intensul albastru de peruzea.

Palatul Universitatii (Palezzo del Bo), cu o curioasa istorie (a fost la un moment dat chiar hotel) pana la sfarsitul secolului XV, adaposteste a doua Universitate italiana dupa Bologna. Curtea interioara pastreaza intacta, pentru cei de azi, o mostra de arhitectura rinascimentala tipica. In anticamera aulei de onoare, un tarc umil de scanduri roase de cari, cu trepte tocite : tribuna catedra de pe care Galileo Galilei a predat, dupa 1592, senzationalele sale lectii de fizica. Alaturi, aula magna insasi, decorata somptuos cu blazoanele rectorilor, asesorilor si studentilor nobili ai Universitatii, ofera inca o data un prilej de meditatie asupra desertaciunii ce insoteste non-valoarea si asupra modestiei, adevarata aura a valorii. Tot celebra e si sala de anatomie, ,,teatrul anatomic'' de la etajul I, datand din 1594, primul de acest fel in Europa, alcatuit din elipse concentrice de lemn, dispuse asa incat toti privitorii sa aiba simultan sub ochi masa pe care profesorul de anatomie isi expunea materialele prelegerii.

Si in orice aripa, in orice sala a Universitatii patavine te-ai afla (si am trecut prin toate mai tarziu, cu prilejul unui simpozion de poetica italo-roman), esti covarsit si aci de greutatea amintirilor intelectuale, cu atat mai mult cu cat Padova a fost o generoasa alma mater pentru numerosi umanisti romani. Oricat ai fugi de conventii si de lucruri spuse, nu te poti opri sa nu pomenesti cu un respect infinit de Constantin Stolnicul Cantacuzino, carturarul acela adanc al epocii brancovene, care a facut aci studii de matematica, fizica si filozofie intre anii 1666-68, dobandind, in cetatea universitara a umanismului italian, si constiinta limpede, si argumentele de latinitate si continuitate pentru poporul roman exprimate in Istoria Tarii Romanesti, opera lui de istorie si ganditor umanist. Tot la Padova a publicat stolnicul si o harta a Tarii Romanesti cu detailate indicatii pentru uzul strainilor privitoare la structura tarii. La bogatiile ei. Si datorita sfatului sau priceput, Constantin Brancoveanu trimitea la Padova, in aceeasi Universitate, tineri bursieri care urmau sa devina profesori la Academia domneasca din Bucuresti.

Cu gandurile acestea parasim Universitatea care ne parea astfel inrudita si prietenoasa printr-o traditie de relatii rodnice de cultura si care pana astazi starneste emotii umanistului deschis glasului amintirii. Si ne-am indreptat spre celalalt punct de mare interes al Padovei, spre piata si biserica sfantului cum i se spune, adica a Sf. Antonie de Padova, a carei constructie a fost inceputa inca din secolul XIII (dupa 1231). Cum s-a lucrat, ca la toate marile basilici, sute de ani in completarea si infrumusetarea ei, stiluri variate se deosebesc in alcatuirea impozanta, de la romantic si bizantin, la arab si gotic, si generatii dupa generatii de artisti si-au lasat prin toate ungherele urmele pietatii si talentului. Prin profunzimea uriasa de bronzuri, marmure si picturi, stralucesc aici fresce din secolul XIV, dincolo, pe altarul principal, Crucifixul, sapte statui in bronz si basoreliefuri de Donetello, intr-alta parte, in capela Tezaurului sculpturile in marmura ale lui Filippo Parodi, intr-alta basoreliefurile lui Sansovino. Se spune ca aci Donatello e stapanul artistic al locului, cum Giotto era in aria Capelei degli Scrovegni. Si operele din basilica, si scoala de bronzieri pe care a intemeiat-o, si ale carei produse artistice se pot pretui alaturi de acele ale maestrului, dar in special statuia ecvestra purtand porecla condotierului venetian Gattamelata ( pe numele lui adevarat Erasmo de Narni), confirma dominium-ul creator al sculptorului. Fara vointa patimasa a lui Coleone, fara incordarea violenta a aceluia, personajul lui Donatello se inalta in spatiul din jurul catedralei, intr-o asezare calma, sigura, pe calul robust. O viziune de putere, alta decat aceea exprimata de Verrocchio, se incheaga aci, in momentul care celebreaza o glorie lumeasca dupa modelele latine dragi umanistilor. Ca un Cezar, cum s-a spus (si intr-adevar impresia e frapanta), in armura, fara coif, cu capul descoperit de o usoara calvitie, generalul Republicii tine, destins, si fraul si bastonul puterii. Iar calul, tot atat de sigur de sine ca si stapanul, isi sprijina piciorul stang dinainte pe un glob, care, oricat de modest in dimensiuni, tradeaza orgolioasa putere a Venetiei aspirand spre universalitate, spre stapanirea lumii. Astfel, una din cele mai acuzat clasicizante opere ale lui Donatello se leaga, intr-o coerenta profunda, de una din cetatile umaniste prin excelenta ale Italiei unde memoria latinitatii e inca foarte vie. Si tot dupa moda latina, Padova a conceput in secolul XVIII, un loc al evocarii gloriilor ei pe o piata larga si pitoreasca, datand de pe vremea imperiului roman, a anticului Patavium, pe asa numitul Prato della Valle. Pe la 1775, un arhitect ingenios, Domenico Cerato, a gandit frumoasa piata de azi, unica in lume, ca pe o masa rotunda (trecuse peste artisti barocul cu perspectivele sale de decor, in trompe l'oeil etc.),constituita dintr-o insula in care platanii insemnau florile. Inconjurata de apele albastre ale canalului circular, ea comunica cu restul orasului prin patru poduri de marmura alba, dispuse in cruce si trecand si peste banda circulara de gazon ce margineste canalul pe partea exterioara. Optzeci si sapte de statui de marmura alba (fara prea mare valoare artistica insa) scandeaza gratios cele doua maluri ale canalului, la distante egale. Cu ele, Padova secolului XVIII si-a onorat ganditorii, umanistii, oamenii de stiinta, artisti ca intr-un Who is who, moderna reeditare a ceea ce insemnau in traditia umanista, cartile despre barbatii ilustri (De viris illustribus), continuata de la istoricii romani la Petrarca , si el patavin de marca. Dealtfel, vizita facuta intr-o dupa amiaza iernatica insorita la Arqua Petrarca, la resedinta pe care printul Francesco da Carrara o oferise poetului, intre Colli, muntii aceia cu costise blande, cultivate cu vita de vie, ne-a ingaduit sa patrundem o clipa in universul fizic bine pastrat al umanistului si in care se mai simte parca o unda din gandul sau nobil, din eleganta sa sensibilitate.

Pentru mine, Ferrara, dincolo de monumentele care atesta importanta ei comunale si stralucirea casei d'Este, inseamna o strada ideala, dintr-o utopie de frumusete si perfectiune rinescimentala. Sigur, castelul familiei d'Este, construit in sec. XIV de Bartolino Ploti Novara, inconjurat de apa si strajuit de cele patru turnuri semete cu ciudatul sau aer extrem-oriental, marcheaza centrul istoric al cetatii, cu toti avatarii ei mai mult sau mai putin dramatici, cu aventuri politice si sentimentale, cu tradari si razbunari tainuite. S-au perindat pe aci femei si barbati celebri, principi, cardinali, condotieri, poeti, umanisti si artisti, lasand urmele lor inscrise in aura locului. A trecut pe aci Lucretia Borgia, ca sotie a unuia din ducii d'Este. Lodovico Ariosto a slujit, curtean de frunte, intre sfetnicii si solii casei. Pe aci isi va fi purtat Torquato Tasso iubirea aprinsa pentru Leonora d'Este, asa cum ne spune Goethe in drama sa.

Catedrala este si ea un martor pretios al devenirii frumoasei cetati ferrareze, pentru care au lucrat atatea nume ilustre. Niccolo a edificat, probabil, nivelul romantic al cladirii si a sapat reliefurile de pe portal. A fost arhitectul dintai, intrat intr-un fel de legenda regionala, legat de secolul XII si de numele casei Adelarzilor, ctitorii mult mai iubitori ai gloriei ,,comunei''. Mesteri gotici au adaugat nivelurile superioare ale fatadei dantelate cu logii. Campanilele care imbina soliditatea cu gratia unui geometrism riguros ce decupeaza in cate doua arcade fiecare din cele patru etaje, a fost construit la inceputul secolului XV dupa desenele umanistului artist si geometru, Leon Batista Alberti. Iar Biagio Rossetti, arhitectul al carui nume se leaga in mod esential de Ferrara dupa parerea noastra, a modificat absida largind-o, pe la 1498, dandu-i o forma circulara, de sobra eleganta rinascimentala, incununata doar cu o delicata cornisa in teracota. Madona cu rodia, sculptura de Jacopo della Quercia si patru panouri de Cosimo Tura, panze de Renastere pline de dramatismul nemijlocit al liniei aspre, nude, de expresivitatea chinuita a unor figuri in care goticul inca se ascunde, abia depasit, constituie plusurile mari ale catedralei cu aspect original pe toata intinderea ei si mai cu seama de-a lungul fatadelor.

Pentru mine insa amintirea Ferrarei ramane simbolic legata de frumusetea ireala a unei strazi gandite in viziunea de perfectiune a arhitectului mai sus pomenit, Biagio Rossetti. Ea porneste sa se configureze din fata acelui palat de basm, ca din 1001 de nopti, ale carui 12 000 de pietre sunt taiate in fatetele diamantului de la care-si trage numele, Palazzo dei diamanti.

Lucrat ca o bijuterie rara, cu balconase de marmura parca filigranate, sustinute de piloni incastrati in colturile cladirii, bogat sculptati si purtand, ca niste candelabre uriase, consolele de sprijin, edificiul sta ca o invoalta floare minerala, crescuta parca de la sine in mirabila gradina de piatra ce-si arata splendoarea de o parte si de alta a strazii, alee de repaus si contemplatie intelectuala printre produsele atat de diverse si atat de unitare ale fanteziei arhitectonice italice in vremea maximei ei glorii. Dar splendoarea se arata totusi rar in afara. Ea trebuie cautata, ca orice adevar, dincolo de fatada neutra, in cutia cuminte, neostentativa a proportiilor chibzuite cu rigoare matematica. Pe orice zid al caselor pastrate de demult, pe suprafetele ingrijit masurate, usi si portaluri introduc o varietate cautata dar simpla, invioratoare in ceea ce altfel ar fi monotonia rozurilor cenusii intinse pretutindeni. Fiecare amanunt vorbeste despre mana unui maestru. Epura severa care tiveste o fereastra, arcul incremenit al unui portal, cornisa, limita colorata a suprafetei murale, incheind ca o rama tabloul arhitectonic. Dar cand intri pe sub ganguri ! Sfiala si rezerva cu care comiti indiscretia patrunderii in curti interioare de case particulare se schimba brusc intr-o incantare estetica de zile mari.

In patio-uri singuratice, calci pe pavimente de marmura cu desene geometrice, printre pergole cu coloane zvelte pe care spanzura ciorchini de glicine. Ici, un portic inconjoara pe patru laturi o astfel de curte interioara, cu regularitatea calculata cu compasul a succesiunii de marmura alba si penumbra. Dincolo, intr-o piazzetta desenata firesc de patrulaterul armonios al vechiului notariat municipal, o scara, scara ducala realizata de Pietro Benvenuti in 1481, urca imediat la dreapta, intrerupta, la mijlocul celor patru arcade suitoare ale loggiei, de un palier drept, gratios si neasteptat punct de odihna, reprodus la nivelul acoperisului si marcat de o lanterna cu o turla cat deschiderea arcadei pe care o surmonteaza. Impresia de fragilitate a colonetelor si a balustradei, trase cu o rigla minuscula parca, e intensificata si de contrastul coloristic intre lucirea mata a marmurei albe si trandafiriul inchis al zidurilor.

Retraind mereu intalnirea cu strada aceea de vis de Renastere, sunt mereu ispitita sa-i adaug, sa-i anexez toate cladirile capabile sa suscite aceeasi emotie estetica, indiferent unde s-ar afla si cand ar fi fost construite. Ii adaug, de pilda, Palatul Schifanoia, castelul de vara al lui Borso d'Este, opera de secol XIV, a carei simplitate asimetrica poarta acea incarcatura de geometrie ascunsa care avea sa se dezvolte logic, dupa o suta de ani, in constructiile de tipul palatului Ruccelai de la Florenta. Iar portalul principal care poarta pe structura de camin, ca pe o consola, un urias blazon de marmura, isi vede repetata rotunjimea arcadei in mic, in dublele semicercuri de deasupra celor doua ferestre flancand blazonul. Cornisa bruna, cu un lung motiv dantelat, pune o bordura de ton inchis, cald, pe rosul ce se incinge in lumina de aur cernut a crepusculului. Ii pot adauga palatul din secolul XV al lui Lodovico il Moro, ducele de Milano, sotul Beatricei d'Este, si in a carui curte interioara se insiruie toate frumusetile de constructie si ornamentatie ale sfarsitului de quatrocento, policromia marmurelor de pe paviment, coloanele loggiei de la nivelul al doilea dubland numarul celor ale porticului cu joc accentuat de umbre si lumini, ferestrele rectangulare ale nivelului al treilea punctand locurile de intalnire a arcadelor, doua cate doua, largind astfel spatiul de vedere a cerului pana la liniile nete ale cornisei si acoperisului care opresc parca astfel dilatarea volumelor arhitectonice la nesfarsit. Joc superb si gratuit al unor arhitecti beti de masura si armonie, conventia strazii acesteia, veritabil muzeu imaginar, staruie in mintea mea, pecete de indelebila frumusete. De aceea Ferrara, in reductia de utopie artistica pe care o port cu mine, e goala ca o cetate lunara.

Spre Assisi

Cu pictorul Ion Nicodim si sotia sa Ariana am plecat intr-o dimineata de mai spre Perugia, pe un drum nemaipomenit, cu vai si coline incarcate de salcami infloriti. Edificiul comunal, primaria, este un cub greoi si obstinat, impodobit cu creneluri medievale, cu ferestre gotice (dar gotic moderat, ca in toata Italia) si o scara exterioara monumentala, cu gradine numerose si subtiri, desfoiate spre baza. In fata lui, ocrotita de un grilaj subtire, mai mult simbolic, sta o fantana, ornamentul si mandria orasului. Inaltate pe cateva trepte, cele doua bazine de marmura veche, cenusie, povestesc tot felul de lucruri pe metopele lor despartite prin statuete. Dupa moda medievala, povestea fantanii amesteca motive clasice, de fabula, cu reprezentari ale muncii oamenilor in toate anotimpurile, ca pe peretii si capitelurile catedralelor romanice si gotice. Asa, lupul si mielul, barza si lupul si traditionalele personaje ale lumii fabulei se invecineaza cu batutul granelor, culesul poamelor, injunghiatul porcului, intr-o dulce familiaritate narativa. De aceea poate, cand ridici ochii spre cupa de bronz care iese din bazinul superior, iti pare adaugata si straina.

Cum pinacoteca e inchisa, ne marginim a trece prin imensa sala comuna de intrare unde inelele masive de fier prinse in perete, de care se priponeau caii, ni se par pline de grele, aspre amintiri. De aci, din Umbria culorilor blande, incepe gri-ul cetatilor italiene, luminos, cu reflexele acelea de petale de trandafir presat.

Ne indreptam spre Assisi cu o livresca infiorare mai intai, apoi cu sentimentul unei experiente, al unei intalniri fundamentale. De departe, din masina, orasul apare, la o prima, neclara vedere, ca o rosatura leproasa in trupul colinei. Treptat, incepi sa distingi zidurile, intr-o orizontalitate ametitoare. Doar sub capela sfantului Francisc zaresti cateva puncte de sprijin verticale, in ziduri ca de viaduct, de care ochiul se prinde pentru echilibru. Toate pornesc sa se arate, in forma si culoare, de o indicibila armonie in acest loc al armoniei reconstituite a omului cu lumea. Urcand incet spre cetate, spectacolul ramane acelasi, fara nici o stridenta, unitar, plin de pace, bland in rafinamentul lui coloristic.

Dominand o campie intinsa, verde ca indepartata Adriatica, basilica izbuteste sa reuneasca, ordonandu-le, mase arhitectonice variate. Inteligenta structurata a constructorului a legat cu ele niveluri diferite (caci in fapt e vorba de trei capele suprapuse), facandu-le sa asprire catre o piramida ideala, al carei apex virtual ar coincide cu varful triunghiului in care se aduna intreaga fatada atat de pura, de severa, de parcimonios taiata de podoabe. In afara portalului gotic cu doi batanti lipsit de orice ostentatie, cu un trandafir stilizat in medalion deasupra lintelului, fatada mai are o rozeta pe nivelul al doilea, frumoasa alaturare de patru cercuri concentrice fiecare altfel brodat, dar apasand pe modelul radiant care produce de departe iluzia unui cadran solar, si un medalion inscris in triunghiul ultimului nivel. O scurta loggie si o turla pe o aripa laterala nu numai ca nu dauneaza strictului geometrism al intregului, dar se integreaza ca un accent, ca un detaliu decorativ in orizontalitatea acuzat marcata de cele doua brane despartitoare ale etajelor, orizontalitate aspirand cu sete spre contrariul sau, spre dimensiunea sugerata in flancul drept de mandrul campanile.

De pe scara laterala pe care venim, descoperim, intr-o rapida succesiune, elementele acestei mase de volume arhitectonice, dar nu realizam decat de departe armonia lor aleasa. Intrand, ne aflam dintr-o data in imparatia culorii modelatoare manuite de Giotto. E un Giotto mai tanar decat acela de la Padova, mai putin stiutor, de aceea poate mai liric, mai muzical, daruit acordurilor cromatice mai mult decat unei plasticitati sculpturale a formelor, unei monumentalitati statice a viziunii. Primind comanda de a decora basilica de sus de la Assisicu scene din viata poverello-ului, Giotto a intrat, daca privim rezultatele muncii lui, adanc in spiritul franciscan. Nu in latura de renuntare uscata si dureroasa la frumusete si bucurie, de interdictii saracitoare pentru suflet, ci in simplitatea si smerenia luminoasa a contemplarii naturii si omului infratit cu toate elementele ei. Din sirul de fresce din capela superioara dedicate fericitului Francesco, te cuprinde mai cu seama intelegerea poetului si a reformatorului spiritual din secolul XIII, din partea lui Gitto. Caci dincolo de geometrismul frapant pe care se sprijina fresca giottesca aci la Assisi (si in care pe de o parte staruie amintirea antichitatii clasice ca o matca de structuri armonice trecute prin romantic si gotic, iar pe de alta se anunta o noua etapa de degajare a formelor si volumelor din bidimensionalismul decorativ anterior), ceea ce surprinde e vivacitatea unei fantezii care doreste sa zboare liber, omeneste, adevarat, sensibilitatea innoita si entuziasmul cald, abia ascuns pentru eroul urmarit in etapele uimitoarei sale deveniri. Simti in pictura aceasta dialogul, ca esenta a comunicarii, intre oameni, intre oameni si natura, intre oameni si fortele lumii. Simti ca un artist al culorii traduce aci viata altui artist, mai inalt, mai complex, mai tainic decat el. Ca Gitto incearca sa intoneze, in imaginea din ordinea vizualului, imnul vestit compus de fratele ,,cel sarac'' in cinstea ,,domnului frate soare'', cu laude pentru sora apa si fratele foc, ca si pentru sora noastra moartea. Cosmica viziune de iubire a lui Francesco, refacuta osmoza dintre om si univers izbutita prin nesfarsita lui comprehensiune pentru tot ce exista, piatra si floare si pasare, a dilatat din nou sufletul cumva stramtat de asceze crude in Evul Mediu, reducandu-i capacitatea bucuriilor simple. Si aceasta reinsufletire e incercata de pictor atunci cand aminteste miracolele trezirii unei noi sensibilitati de catre Francesco. Profundul sau simt al culorii il ajuta sa refaca elementele prin modulari din cele mai diverse registre cromatice. Verdele lui aci este acela al apelor din Umbria, laptos si transparent totodata. Uneori apa se aseamana cu verdele copacilor, sugerand adancimi ti volume. Asa de pilda intr-o scena evanghelica (din basilica de jos) petrecuta pe apa, doi copaci de pe mal unifica estetic cadrul, extinzand si rotunjind imparatia culorii verzi.

Alta data, ea apare intr-un context indraznet, in alb. Albul, piesa de rezistenta pentru orice artist, se bucura la Giotto de o stralucita modestie si se desfasoara mai insistent in peisajele stranii in care muntii sunt construiti parca din gheata topita, ca intr-un peisaj lunar. Astfel in Miracolul izvorului, apa fluidifica un colt din cremenea muntoasa alba si bruna, taiata asa incat sa incapa, functional, ca in sculptura romantica, barbatul care bea lichidul atunci izbucnit din stanca.

Alta data, in scena probei arzande in fata sultanului din Babilon, apare focul. Facand un joc delicat de planuri si volume, arde, pe fondul unui perete, de un verde diafan, o flacara ca un buchet rosu, cam hirsut, presarat cu ochi de paun rubinii, luminand si purificand.

Colorate cu o mare placere de miniaturist, casele si turnurile de cele mai diferite forme din Izgonirea demonilor din Arezzo, atestau si bucuria crearii si contemplarii unor opere de arhitectura urbana plina de fantezie, fermecator decorate si intr-o scara cromatica destul de cuprinzatoare. Creatia omului, iata, nu era nici ea de dispretuit.

Fara indoiala insa natura, ipostaza a creatiei socotita pana atunci minora si iluzorie, sursa de periculoase ispite, redevenise prin conceptia originala si indrazneata a lui Francesco din Assisi cosmosul ingloband pamant si cer si om si fapturi, legate intre ele prin nemuritoarea valoare a iubirii egale pentru toate fapturile. Si Giotto, dincolo de Cimabue, dincolo de sienezi, urmeaza incercarea temerara a reformatorului de a face sa explodeze tiparele vechi de gandire si reprezentare a naturii si construieste cateva scene in aer liber. Am pomenit de Miracolul izvorului si de puterea stilizarii elementelor naturale, a muntilor, a pomilor.

Intr-un alt peisaj de costise despartite de unghiul unei vai, Francesco daruieste mantaua sa unui sarman. O unda de libertate, de bucurie circula parca in aceasta scena, intre cele doua personaje, si insufleteste si dealurile si vegetatia sfioasa si asezarile omenesti si cerul.

Dar comunicarea totala, de care vorbeam, ni se pare ca se produce in scena in care Francesco batran, incarcat de ani, predica pasarelelor. Aplecat asupra sfioaselor necuvantatoare stranse in jurul sau, el le spune cuvantul iubirii universale, cu o putere de persuasiune blanda, daruita, care se raspandeste asupra intregului loc. Nimic (decat o linie putin stramba, stangace) nu mai desparte pamantul de cer. Arborii involti isi bulbuca frunzisul ca la auzul unei muzici celeste, benefice, cu un aer de inflorire primavarateca. Parca cerul insusi a coborat pe pamant odata cu imponderabilele sale vietuitoare, iar cuvantul inteleptului inalta pamantul prin iubire spre cer. Simplitate si plenitudine, asa s-ar putea defini atmosfera scenei incarcate cu o forta de sugestie irezistibila. Si de fapt ne aflam aci cu inspiratorul noii directii, Francesco din Assisi, si talmaciul sau, Giotto zugravul, in zorii umanismului si ai Renasterii, ai reevaluarii pozitiei omului in universul intuit de pe acum infinit, si a raportului dintre el si celelalte puteri ale lumii.

Atmosfera, aura acestei gandiri si a artei care a exprimat-o, staruie asupra intregei cetati medievale. Coborand spre centru pe cateva carari abrupte, printre casele vechi, mangaiem cu un fel de evlavie istorica pietrele lor tocite, patinate de timp in culoarea amurgului primavaratec in Italia. Si oamenii si locuintele lor radiaza parca o luminozitate mai intensa, mai curata, aprinsi de aripa visului de solidaritate cosmica pornit de aici din inima Umbriei. Pana si in centru unde roiesc turistii si masinile, ramanem totusi cu acelasi sentiment de liniste calda, intarit de vizita la Santa Maria degli Angeli. Biserica cea mai noua, foarte incapatoare, a fost ridicata in jurul schitului vechi, umil, minuscul in care se inalta gandul pios, generos al sfantului : Porziuncola. Gradina cautarilor sale infrigurate, a vedeniilor interioare e si acum plina de pomi, de flori si de pasari cuminti. Intr-o statuie votiva si-au facut cuib doua turturele. Chilia lui, cu totul impresionanta, foarte joasa, ca un mormant, are drept ca singura mobila doar doua trunchiuri de copac negeluite. O evlavie plina de poezie, de caldura, o atmosfera lirica, de dulce daruire umplu de farmec tot locul acesta de pace launtrica, acest Assisi notabil ca putine altele in istoria spiritului european.

Printre negustori multi si guralivi care-si recomanda marfa, majolica de Perugia, cerand turistilor preturi fabuloase in asteptarea tocmelii impamantenite, ajungem si la Santa Chiara, biserica tinerei la fel de iubite la Assisi ca si Francesco, si-i vedem moastele innegrite de vreme intr-o racla de cristal pazite de o calugarita cu fata acoperita de o panza neagra. Ai, fireste, un moment de strangere de inima care contrasteaza cu toata ambianta de libertate interioara profunda traita aci in amintirile franciscane.

Domul San Rufino se bucura de o incantatoare fatada romanica, impodobita cu tot felul de motive animaliere, tratate intr-un fel de naivitate jucausa. In jurul rozetei sunt animale miniaturale, pe cornise la fel, iarasi rezumat de bestiariu medieval. La intrare, de-a dreapta si de-a stanga, doi lei rod linistiti doi martiri la fel de calmi.

Curioasa, generoasa, inepuizabila fantezie, ciudat si contradictoriu suflet de oameni ai veacului de mijloc se dezvaluie in acest complex Assisi, locul de innoire in sens adanc uman, dincolo de norme si dogme, a intregii gandiri crestine in pragul Renasterii.

In Florenta

Am facut singura prima mea experienta florentina. Plecand din Roma cu unul din primele trenuri de dimineata, intentionam sa cobor la Arezzo (desigur pentru Piero della Francesca). M-am razgandit pe drum si am ajuns in gara Florenta pe la orele 10. Cu ghidul in mana, libera de orice constrangere, am inceput un pelerinaj ale carui puncte imi erau limpezi. Mergeam inapoi pe firul timpului, fara sovaiala, caci oprirea se facea intr-o singura etapa de istorie. Spre deosebire de Venetia atator epoci si atator stiluri fuzionate, Florenta poarta, coplesitoare, o singura mare amintire: Renasterea. Un nume se ridica apoi deasupra tuturor celorlalte. El ctitor, el insusi artist, om politic socotit de adversarii lui drept tiran, el, Lorenzo de Medici, zis pe drept Magnificul, nu se poate desparti de imaginea si renumele peste veacuri al orasului florentin. Dante ramane dincolo de Florenta si de Toscana: el este al Italiei intregi si al lumii. Dar chipul de frumusete incremenit in piatra al cetatii de pe Arno nu scapa de sub obsesia medicee. Stiind foarte bine ca Palazzo Vecchio (celebra, impozanta Signorie, sediul mandrei Republici) dateaza in prima sa forma din secolul XIV, ca Giotto e autorul campanilei din piata Domului, ca Santa Maria Novella a fost inceputa de ordinul dominicanilor la sfarsitul secolului XIII (pe la 1278), esti nu ispitit, ci constrans fara incetare sa reduci tot ce inseamna reper de cultura, la numitorul unic al secolului XV. Imi este cu neputinta sa scot Florenta de sub strivitoarea aducere aminte a acelui veac care strange intre Santa Maria Novella si San Miniato al Monte, intre palatul Pitti si manastirea San Marco, istoria rezumata a Renasterii italiene si europene. Cum s-ar putea uni sutele de nume rasunatoare care a lucrat la innoirea si eternizarea gloriei florentine decat punandu-se la adapostul unui gand care i-a cuprins pe toti intr-o viziune de grandoare ? Ca au lucrat inaintea lui, in vremea lui, ori dupa el, nu mai are nici o importanta. Un mit florentin ar trebui sa construiasca o viata a lui Lorenzo si creatiile celorlalti, asa cum traditia greaca lega biografiile celor trei tragici nascuti in momente istorice diferite, de momentul prin excelenta glorios al luptei de la Salamina. In felul acesta s-ar putea ordona, ca in jurul unui centru magnetic, mare parte din uriasul muzeu tezaur al Florentei altminteri cu neputinta de structurat. Asa, prezenta lui Cosimo cel batran (Il Vecchio), bunicul lui Lorenzo, ar imbraca valoarea unui antemergator, a unui precursor. Caci fiecare gest, fiece hotarare a lui capata retrospectiv un sens, o directie, implinite in anii stapanirii nepotului. Intalnirea, bunaoara, dintre batranul bancher si bizantinul Georgios Gemistos Plethon, venerabilul platonizant care l-a impresionat in asa masura, incat l-a facut sa intemeieze la Florenta un loc de studiu adanc al limbii eline si al filozofiei platonice si neo-platonice, a constituit partea de preliminarii administrative a viitoarei Academii platonice, patronate de Lorenzo si frecventate de personalitati de prima mana ale umanisticii italiene. De aci avea sa pulseze o gandire noua urmand si intruchipand idea resurectiei lumii antice atat de scumpa umanistilor si atat de rodnica pentru istoria culturii europene.

Despartindu-se de spiritul de acum depasit al scolasticei medievale intemeiate pe scheme aristotelizante, ferventii platonismului stransi sub stiutoarea aripa a lui Marsilio Ficino, traducatorul si comentatorul Banchetului, conducatorul Academiei, regandeau omul si universul intr-un fel liber si armonios, in lumina unei adevarate religii a frumusetii.

In seri sarbatoresti, in palatul Medici sau in vila de la Careggi, ,,divino Plato'' era citit si discutat in greceste in adunari savante de la care nu lipseau stapanul insusi, Lorenzo, directorul Ficino, Angelo Poliziano, poetul, preceptor si profesor de greaca al copiilor lui Lorenzo, Pico della Mirandola, genialul spirit enciclopedic, autor printre altele al unui Discurs despre demnitatea omului. Participau adesea Leon Battista Alberti, umanistul arhitect, Sanndro Botticelli, pictorul Luigi Pulci, poetul, ca si un adolescent setos de invatatura platonica, Michelangelo Buonarroti.

Filozofia aceasta care purta mintile inspre ordinea frumusetii ideale se insotea de poezie si arte, de activitatile supreme ale creativitatii umane. Restatornicit ca centru al lumii, omul isi afirma puterea si plenitudinea, exaltand viata si valorile ei, recreandu-le intr-un plan mai inalt.

Poezia si arhitectura, pictura si muzica, sculptura erau toate permeate de ideile filozofice sustinute si raspandite cu atata pasiune. Gradinile Florentei redevenisera parca adevarate gradini ale lui Akademos insufletite de ganduri si populate cu opere de arta. Iar mitul se arata vehiculul cel mai potrivit intre idea filozofica si creatia artistica. In restaurata primavara a Antichitatii pe pamant toscan, Orfeu revenea in stanzele lui Poliziano ca si Androginul, iar Botticelli reinchipuia nasterea Afroditei din spuma marii sau iubirea dintre Marte si Venus.

Strazile, parcurile, palatele rasunau de larma vesela a cortegiilor mitologice in care divinitati mai mari si mai mici defilau insotite de nimfe si satiri. Si aci, ca si in jocurile de carnaval, Lorenzo insusi, cu membri curtii sale, intrau in travestiurile care imbracau pentru ei semnificatia filozofica a mastilor, a succesiunii de imagini parelnice, iluzorii, sub care esenta ramane neatinsa. Originalul duce al Florentei incerca in toate aceste schimbari de masca, de roluri, de costume, trairea infrigurata de cunoastere a altor ipostaze de existenta, invesmantarea in coaja altor personalitati. Dincolo insa de vanatori, turniruri, alaiuri, de fast, frumusete si bogatie, lucrarea mintii depasea la Lorenzo valul pestrit al aparentelor, trecatoarele si aprigele bucurii ale simturilor. Peste bucuriile pagane fara numar ale curtii sale (pentru care avea sa-l mustre greu fratele Girolamo Savonarola de la manastirea San Marco, ireductibil dusman al Renasterii), o neliniste metafizica il chinuia. Si dupa placerile violente ale tineretii, dupa optimismul fara margini pe care-l impartasise cu umanistii increzatori la inceput in posibilitatile nelimitate de transformare a lumii conform gandului lor prea inalt pentru timpul lor, indoielile filozofice au inceput sa-l asalteze. In chiar unul din poemele sale de inspiratie epicureica, refrenul toarna in chemarile irezistibile spre viata si placere, o indoiala trista : ,,Di doman non c'e certezza'' (De ziua de maine siguri nu suntem).

Consolarea fata de inadecvarea schemelor filozofice la conditia umana reala, dramatica, o oferea insa tot lumea ideilor si aceea a artei care o sugera, care transmitea dinspre acolo inspre aci mesajul frumusetii fara moarte, al iubirii si al pacii. Si, desi Florenta a fost ravasita de razmerite, de lupte intestine, de conjuratii (cum a fost aceea urzita de familia Pazzi impotriva familiei Medici si care a costat in 1478 viata lui Giuliano, fratele lui Lorenzo), operele ei de arta pastreaza viu inca visul nostalgic al artistilor dupa perfectiunea ideala. Il simti mai cu seama in tablourile lui Botticelli de la galeria Uffizi (nu in piesele de la National Gallery din Londra unde Marte si Venus de influenta platonizanta se pierde intre celelalte, marturii ale unei intoarceri pline de contritie spre o viziune reluata de Ev Mediu).

Miturile platonice sunt traduse pe panza intr-o viziune primavarateca, dominata de un Eros superior, incarcata cu figuri alegorice si podoabe ale unei naturi incantatoare, stranse laolalta de puterile imaginative ale artistului. Renumita Primavera din 1478, cu sursele ei stiute (o scrisoare a lui Ficino si Stanze per la Giostra, poemul lui Poliziano) ramane pentru noi o opera cu sensuri multiple, alegoric-simbolice, carora cei mai savanti dintre criticii de arta le cauta zadarnic cheile. Frumusetea ei fascinanta, de tapiserie policroma, tradeaza o dubla directie a spiritului rinascimental si, in special, a celui al artistilor plastici de prima marime. Pe de o parte o apriga sete de structura se manifesta in centrarea stricta a panzei si in miscarea mestesugita, convergent-divergenta, a grupurilor. Silueta Venerei, ca maica si fecioara, invaluita in grele catifele, se inalta deasupra celorlalte figuri, avand in jurul capului un nimb de frunzis rarit si mult dantelat pe margini. De-a stanga ei, un grup de trei personaje se misca. Un zefir cu mantie involburata agita copacii incercand sa imbratiseze o Flora al carei suflu naste flori si al carei trup urmeaza inclinarea copacilor. Inainte lor una din Ore (din cortegiul lor alegoric), invesmantata in valuri inflorate, purtand cununa si colan vegetal, seamana flori din poala ei incarcata pe pajistea smaltuita de petale in zeci de fete. De-a dreapta Venerei, un alt grup, nemiscat in miscare : cele trei gratii dansand. Trupurile lor sidefii se stravad prin transparenta valurilor care le tempereaza mai mult materialitatea. Paloarea figurilor, neutralitatea lor sub raportul expresiei, dezinvolta imobilitate a intregului grup, mainile intalnindu-se intr-un gest care arata spre cer, duc pe privitor spre descoperirea celeilalte tendinte a picturii botticelliene, de trecerea prin imagine si prin contemplarea ei adecvata, spre o lume a ideilor. Intr-adevar, in vreme ce grupul din stanga Venerei se agita, lucreaza si directiile principale ale mainilor celor trei personaje arata spre pamantul pe care-l presara cu flori mari, colorate, celalalt grup, intarit de verticalitatea, ireductibila parca, a pomilor cu fructe aurii, ireale, si abia calcand pe un pamant luminat doar de paloarea unor minusculi boboci plapanzi (deci cu valorile de fertilitate, de germinatie schimbate) semnifica spre un taram celest spre care contemplatia ne intoarce (poate si taramul mortii, fiindca Giuliano de Medici, ucis de curand, e prezent in cadru in aceeasi zona cu gratiile si impartasindu-le gestul spre cer). Dinspre cer inspre pamant, prin natura si viata activa, dinspre pamant inspre cer si viata contemplativa, ciclul eternei primaveri a Erosului in dubla lui ipostaza se desfasoara pe panza in jurul Venerei generatoare. De aceea privirea nu ti se opreste pe nici un fragment, ci alearga, daca ai prins sensul, in directia ciclului firesc. Lumea iluziilor fugitive, a schimbarilor neincetate, e transformata in frumusete de linii unduioase, culori transparente si lumini de o mare blandete difuza, calma. Ochii aluneca de pe o figura pe alta, fara oprire asa incat totul devine un superb joc de linii, un arabesc incantator, fara spatialitate propriu-zisa, totul se tine in forma unei ghirlande gratioase si tainice, fara punct de sprijin. Fiecare dintre personajele mladioase prinse in remarcabila euritmie a tabloului, este inchis in sine, in paradisiacul peisaj care are din aceasta pricina o usoara tristete, o gravitate moderata de linii si culori, de bucuria frumusetii ideale.

Fata de Primavera, mai tarziu Nastere a Venerei, aflata acum tot la Uffizi, are o simplitate vadita, o compunere mai stransa in care echilibrul partilor capata o pondere mai evidenta, fiind vorba de oprirea pe o clipa esentiala de traire in intelect, semnificativa si aci (dar altfel) prin opozitia dintre static si dinamic, intr-o constructie de gandire arhitectonica. Alegoria ficinesca se manifesta si aci ca fundal filosofic. Pentru ca Venus sa se nasca, marea a trebuit sa fie fecundata de Saturn, ceea ce in gandirea esotericilor platonizanti florentini inseamna fecundarea umanitatii de catre zei pentru geneza simtamantului frumusetii in sufletul omenesc.

Sezand pe bancheta salii in care se aflau panzele lui Botticelli la galeriile Uffizi, mi-aduceam aminte de vorbele lui Wolfflin. In clasica lui carte, el vede in Venus intruparea perfecta a idealului formei botticelliene care se inalta, efilata, zvelta. Criticul de arta mai vorbea despre verva, despre miscare, despre energie in figura centrala a tabloului. Dar noua ni se pare ca dulci-sinuasele linii ale trupului desfasurate in linii domoale, invaluitoare alcatuiesc o zona de miscare imperceptibila, aproape de calm, care anihileaza dinamica izbitoare a celor doua laturi ale triunghiului, creand o tensiune de tip special, echilibrand liniile de miscare intr-o constructie. Si ce rafinat se leaga intre ele planurile coloristice! Cum racordeaza trupul mat de ivoriu si trandafir al zeitei nacrul stralucit al scoicii pe care pluteste, cu rozurile de vinuri vechi si nobile care stralucesc stins in haina de brocart intinsa de Ore Venerei iesind din ape! Cat de grele si chiar fin prafuite ca de un polen aerian sunt catifelele gri-albastrui ce infasoara pe unul din geniile zburatoare! Iar apa se intinde si inconjura scoica, subtire, fluida, transparenta, infiorata de sunetul de alauta al trupului Venerei. Structura plastica muzicala cu liniile ei cazande, Venus are goliciune si castitate de arhetip, dincolo de orice reprezentare senzoriala. Contempland, poate, imaginea aceasta va fi soptit Rilke stiutele versuri:

Von erster Sonne schimmerte der Haarschaum

der weiten Wogenschaum, an deren Rand

das Madchen aufstand, weiss, verwirrt und feucht.

So wie einjunges, grunes Blatt sich ruhrt,

Sich reckt und Eingerolltes langsam aufschlagt,

Entfaltete ihr Leib sich in die Kuhle

Hinein und in den unberuhrten Fruhwind *

,, De intaia raza scanteia-nspumata,

coama de valuri pe al caror tarm

fata statea sfioasa, alba, uda.

Si cum se misca-o verde, dulce frunza

Se-ndreapta si incet se desfasoara,

Si al ei trup se desface-n racoare

Si-n neatinsul vant al diminetii.'' (tr. a.)

Intr-o alta panza botticelliana isi face loc nu numai alegoria platonizanta, dar si triumfatorul spirit geometric derivat tot din filozofia anticului ganditor. La Derelitta, fabula muta despre sufletul exilat in contingent, infatiseaza o figura feminina pierduta in durere ti solitudine, in fata unei porti inchise semnificand excluderea solicitantei de la beatitudinea cunoasterii absolute, de la revelatie. Atmosfera dezolanta, care permeaza reprezentarea temei moral filozofice de obarsia platonica, e temperata doar de predominanta maselor arhitectonice in care raporturile dintre orizontal si vertical se echilibreaza frumos. Puterea de rare sugestii ordonatoare a sectiunii de aur din efectul coplesitor al severelor volume arhitectonice fata de care figura omeneasca in insingurarea ei fara iesire.

Nu mai suntem confruntati aci cu calmele culmi ale miturilor din panzele timpurii ale pictorului filozof vorbind despre Afrodita celesta si Erosul superior. Dar perfectiunea tehnica a structurii tabloului starneste o reactie intelectuala foarte cautata, foarte putin comuna. E reactia tipica fata de operele Renasterii in plenitudinea unei demiurgii constructiviste. Caci creatia pictorilor celor mai reprezentativi, mai supusi geometrismului funciar al noii viziuni despre lume, provoaca reactii identice cu acelea suscitate de lucrarile arhitectilor care parca au ales, ca loc de electiune pentru nebunia lor intru geometrie, tocmai Florenta. Fatada bisericii Santa MariaNovella (biserica cu un celebru crucifix de Giotto si altul de Brunelleschi, o fantana de faianta alb-albastra cu ghirlande verzi-galbene, datorita lui Giovanni della Robbia, o fresca de Ghirlandaio si o Treime de Masaccio in care prevaleaza o reinoita perspectiva si un gust evident pentru structurile clasicizante) produce, de cum o vezi - si o vezi curand fiindca se afla chiar langa gara - un efect frapant. Mai intai dicromia marmurei ( si aci ca si la San Miniato, ca si la Dom) creeaza de la sine alternante si simetrii pe fasiile orizontale ori verticale care strabat fatada in lung si in lat. Un mic dezechilibru stilistic intre partea de jos, prevazuta cu arcade si nise de stil trecento, si partea de sus, conceputa de Leon Battista Alberi la jumatatea secolului urmator, se rezolva prin rigoarea absolut geometrica a desenului. Aceasta impune irezistibil o orizontalitate in asa masura dominanta, incat nu-ti mai poti lua ochii de pe friza cuprinsa intre doua barne puternice, taind pur si simplu de la un cap la altul toata fatada si coplesindu-i partea inferioara (cu portal cu tot) prin inaltarea sigura si mandru asezata a unui alt nivel ingust, flancat de doua superbe volute. Deasupra, aerian, un timpan triunghiular, ca un adevarat si uimitor principiu treimic cu laturile foarte apasate. Si aci totul respira raportul geometric si placerea intelectuala superioara a edificarii, a constructiei ca operatie primordiala.

Acelasi sens al volumelor clare si definite se regaseste in palatele Florentei, in chip egal elegante si austere, incepute cu Palazzo Medici, comandat tot de Cosimo batranul arhitectului Michelozzo, dar tot pentru a darui decorul potrivit vietii de mai tarziu a nepotului sau Lorenzo.

In cladirea aceasta tipica pentru Renastere, cu trei niveluri bine marcate, pe de o parte de brane orizontale puternice si de cornisa cu streasina, ineluctabila margine, pe de alta de materialele diferite folosite in constructia fiecarui etaj (de la blocul de piatra bolovanoasa, rustic cioplita, pentru cel mai de jos, la piatra fin lustruita a celui de-al doilea si pana la varuiala neteda a celui mai de sus) si care intaresc iluzia retragerii treptate, regasesti amintirea vestitei familii de Medici, legata de locul unde s-a nascut si a murit Lorenzo.

Il vezi pe Magnific, ca intr-un dramatic raccourci, mai intai pe o fresca a lui Benozzo Gozzali, Cortegiul Magilor, intruchipand pe unul din personagii, ivesmantat in straie de matasuri grele ti purtand cununa, asa cum se cuvenea infloritei sale tinereti. Mandru si nepasator, el trece pe calu-i alb prin fantascul peisaj toscan inchipuit de pictor, ca unul care nu s-a intalnit inca cu destinul.

Ii vezi apoi masca mortuara, indurerata marturie a inaltarii si caderii legate de conditia umana. Ravasita fata spune, mai bine si mai adevarat decat orice, dezamagirea dureroasa care a lovit o nesfarsita incredere in puterea omului de a schimba fata lumii inainte ca vremea sa se fi copt. Tiranul generos si visator care a stapanit Florenta cu mana tare si care o lume intreaga il admira pentru ceea ce stransese la stralucita sa curte, acela care traise intr-o desfasurare fara sfarsit de forme frumoase si cautase nesatios iluzia perfectiunii, marturiseste, cu suferinta prezenta nemilos in fiecare cuta a obositului sau chip, grava, inevitabila drama a neimplinirii. Toate intamplarile prea bogatei sale existente, de la viata publica la cea intima, de la glorie la insuccese, de la fericire la tristete, de la placere la dezamagire, l-au invatat pe coboratorul din bancherii florentini neadevarul schemelor filozofice si tragismul inevitabil al conditiei umane care nu ingaduie sa se faca din vieti opere de arta. Optimismul sau ingropat in deceptie si durere marca finele unei epoci de temeritati eliberatoare, de incredere fara margini in natura si fiinta umana, in modele antice mult iubite si socotite fara gres.

In cele doua imagini ale lui Lorenzo, Palazzo Medici conserva de fapt rezumatul expresiv al unei vremi de varf din istoria spiritului european. Si nu numai atat. Palatul, imitat de foarte multi arhitecti si constructori, a stat si sta, de departe cel mai urmat si respectat model arhitectonic, ca o inima stinsa de mult, in centrul vechii Florente. Dupa el abia s-au inaltat celelalte palate, si Rucellai, dupa planurile lui Leon Battista Alberti, si Pitti, si Strozzi si multe altele. Abia de poti sa le distingi intre ele, atat de izbitoare fiindu-le asemanarea. Toate au brane si cornise (afara de Pitti unde brana e inlocuita cu balustrade gratioase, lungi, monotone, cu efect static), mai toate au ferestre bilobate sub arcuri in plin centru pe cele doua etaje superioare, producand un efect de soliditate, stabilitate si putere(uneori chiar amenintatoare).Viziunea arhitectonica exprimand si ea o epoca, era firesc sa se simta in edificii vibratiile nevazute ale setei de forta si demiurgie, caci titanismul Renasterii n-a fost numai o vorba si o podoaba. Si arhitectii, cei dintai dintre artisti, au dat glas grandiosului si gratiosului deopotriva. Brunelleschi ne-a parut intotdeauna a se fi miscat cu aceeasi usurinta intre cele doua categorii, fiind primul inter pares. Geniul lui si-a pus in aceeasi masura pecetea pe uriasa cupola a Domului Santa Maria del Fiore care domina intregul oras dintre colinele Toscanei, ca si pe muzicalele coloane din San Lorenzo, ca si pe crucifixul pe care vazandu-l, zice legenda, Donatello insusi a scapat din mana cosul cu provizii cumparate din piata. Biruinta a spiritului, a creativitatii umane, cupola lui Brunelleschi uimeste prin felul extraordinar in care reuneste o masivitate enorma, sfidand legile gravitatii parca, si o eleganta sigura de sine, o elansare asigurata de savanta dispunere a volumelor sugerand o virtuala piramida. Buchetul in care tribune sustinute de contraforti si acoperite cu mici cupole alterneaza cu delicatele exedre cu nise (lucrate tot de mana lui Brunelleschi) inconjura primul nivel al tamburului octogonal. Din el porneste al doilea nivel care puncteaza, pe fiecare din cele opt fatete, cu cate un medalion circular (oeil de boeuf), fiecare acoperis de pe nivelul inferior. Asa se obtine o neta distantare de restul cladirii, o trambulina mai inalta pentru temeritatea saltului final al cupolei. Si mai mult, din cele opt unghiuri pleaca, lungind si subtiind, cele opt creste de piatra care impart cupola in felii, facand sa transeze atat de frumos albul pe roz, si se reunesc in varf, fiecare devenind la randul sau, printr-o fantezie de semn, contrafortul lanternei albe in forma de templu care, cu zvacnetul sau vertical, scuza si modeleaza rotunjimea intregului.

Tot Brunelleschi a refacut, la ordinul lui Cosimo, biserica San Lorenzo, in mod special draga familiei de Medici. Dar partea care-i seamana cel mai mult este Sacristia veche, incapere patrata, de pure nuditati lineare. In alb si cenusiu (datorita nervurilor granitice), suprafetele nu au alte podoabe decat o cupola mica emisferica si patru lunete pe pereti in care Donatello si-a exersat odata mai mult capacitatile decorative.

Pentru noi insa spiritul cel mai autentic al Renasterii s-a cristalizat in formele cele mai pure la Florenta in gradina chiostro-ului adiacent catedralei Santa Croce, in Capella Pazzi.

In Sacristia Vecchia din San Lorenzo, ca si la biserica Santo Spirito, se simtea bucuria si forta cu care artistul arhitect ajunsese sa stapaneasca, dupa o dura ucenicie a masuratorilor, petrecuta vreme de doi ani la Roma, fascinantele taine ale suprafetelor si volumelor armonioase. Alternanta obsedanta a folosirii patratului, cercului, triunghiului dezvaluia ceva ce semana a cautare febrila. Vazand neincetatele reveniri si reluari, simteai ca artistul era tot mai aproape de momentul fericit cand proportiile aveau sa fie desavarsite si frumusetea ideala atinsa intr-o strafulgerare de clipa reunind stiinta si inspiratia. Si intr-adevar, proba geniului e data magistral de arhitectul cel mai varstnic al epocii cu aceasta capela Pazzi unde ti se taie rasuflarea de atata perfectiune.

Te afli brusc in fata unui spatiu ordonat dupa legile unei armonii aproape naturale, ca aceea a unui cristal. Aici simti sectiunea de aur traind intr-o constructie de dimensiuni modeste si de o sobrietate monahala, intr-o rafinata armonie de alb si gri-uri mai deschise si mai inchise. Din cand in cand, in ritmuri egale de aparitie, cate o pata albastruie, medalioanele de majolica in stilul clasicizant al lui Luca della Robbia.

Porticul, cu sase coloane corintice fine, e spart la mijloc de un arc elegant, ca o indiscretie jucausa, ca o dezvelire neasteptata a fatadei ce capata astfel lumina. Un inceput de trompe l'oeil (venit probabil de la ajutoarele si elevii care au lucrat aci dupa moartea maestrului, din 1436) arunca deasupra trabeatiei porticului o galerie umbrita de o streasina si scandata de colonete care continua elanul taiat al coloanelor corintice. Incununand totul, un mic dom (asemanator acoperisurilor exedrelor de la Santa Maria del Fiore), ca o jucarie, isi arata cu gratie artificiul, surmontat cum e de o supla lanterna a jour.

Cum spuneam, interiorul este foarte mic, foarte familiar ; un paralelipiped cu o baza dreptunghiulara, spart la mijloc nu de o nava, ca in catedrale, ci de spatiul restrans de la intrare pana la altar. Coloanele sunt numai reliefuri, dar par adosate, in aceeasi dificila si suprem rafinata culoare gri-inchis. Arcurile zvacnesc incremenite, ca desenate de un compas angelic. Totul se rotunjeste, se inchide in etern-prezenta obsesie a cercului, intensificate de prezenta lunetelor deasupra arcurilor. Pe timpane, pe cele patru pandantive (unde se afla cei patru evanghelisti).

Cupola, in douasprezece coaste subtiri ca niste nervuri cenusii, se deschide ca o floare stranie, frumoasa ti uscata. Deasupra altarului, o alta cupola minuscula, albastra, se sprijina pe patru scoici. Fereastra ingusta, dreptunghiulara, e corectata sau intregita indata de o rozeta cu vitraliu. Un brau de majolica, o friza continua serpuieste pe deasupra coloanelor, urca peste arcuri refacand, mimand curbele lor, si reunind motivele decorative geometrice in albastru, alb, rosu sters.

Este poate aci constructia cea mai pura si mai unitara a inceputului Renasterii, demonstratia entuziasta, ferventa, a proportiei ,,divine'' si a triumfului regulilor, facuta de un mare artist care a avut, din fericire poate, mai mult geniu decat stiinta si s-a lasat purtat de nestavilita pasiune a meseriei lui creatoare.

In aspiratia necontenita a arhitectilor acestei vremi reintinerite de a da expresie superioara spatiului, de a transforma golul in plenitudine artistica, momentul Pazzi straluceste ca intr-un zenit de limpezimi cristaline. Un critic italian compara odata contemplarea dinauntru a acestor monumente cu trairea intr-un cristal si deci cu participarea la ritmul unei lumi perfecte. Desigur, recunoastem si noi, omul Renasterii aspira spre armoniile supreme ale unui univers desavarsit pe care dorea sa-l reconstruiasca dupa modelul geometric pentru a se implini pe sine conform unor prea inalte, de-a dreptul temerare cerinte intelectuale. Dar in ritmul acesta nu se poate trai in mod obisnuit, fiindca tensiunea grandiosului autentic ucide. Brunelleschi l-a atins intr-adevar, intr-o clipa de har, intr-o creatie unica. Dovada cea mai pertinenta este insa ca ultima lui creatie se indeparteaza de formele inchise, rotunjite, intorcandu-se spre orizontalitatea romanicului in care, insufletita de duhul unui titan, piatra ponderoasa se aseaza de la sine pe masivele etaje ale Palatului Pitti de care am mai vorbit.

Acesta nu mai este, precum capela Pazzi, creatie de orfevru florentin, ci revarsarea de putere a unui spirit care, venind dinspre Evul Madiu, s-a lasat fecundat de himera magnifica a sectiunii de aur nou descoperite si a izbutit, din toate, o geniala sinteza, prefigurand deopotriva in sine pe Cellini ca si pe Michelangelo.

De fapt, cei mai multi veneau in Florenta dinspre Evul Mediu. Ev Mediu toscan, fireste, dar totusi Ev Mediu. De aceea aspectele Renasterii in floare, ale geometrismului atotstapanitor, te intampina la fiecare pas. Dar privirea iscoditoare indreptata inspre mai adanc iti revela mereu abateri de la norma raporturilor matematice esentiale, intoarceri spre o libertate altfel castigata sau spre alte norme ale altor discipline exterioare ori launtrice.

Asa, bunaoara, intri in manastirea San Marco unde pana azi a ramas necontestat stapan intru creatie fericitul frate Angelico. Plina si ea de amintirea framantatului timp al Renasterii, manastirea a fost martora inaltarii si caderii mandrei cetati si n-a ramas departe nici de conflictele spirituale majore ale epocii. Forma ei actuala se datoreste tot li Cosimo cel batran care a obtinut de la papa Eugen al IV-lea permisiunea de a construi un lacas special pentru dominicanii de la Fiesole de care Medicii se simteau foarte legati. Si acelasi arhitect care a conceput palatul familiei, Michelozzo, elevul lui Brunelleschi, a cladit manastirea. De aceea cand intri in infloritul chiostro, covarsit de pacea amiezii si ocrotit de umbra cedrului urias, te odihnesti in echilibru senin al proportiilor elegante, in egal masuratele distante dintre coloane si arcade care anunta intotdeauna spiritul Renasterii. Doar aci insa si la etaj, in biblioteca, simti gandul si mana arhitectului geometru (in cele cateva coloane ionice zvelte, dar izolate intre atatea antifonare, graduale si manuscrise ilustrate cu miniaturi din secolele XIII si XIV, dar si din ordinul piosului Cosimo care-si pastrase doua chilii de la etaj pentru zilele lui de retragere si reculegere). Incolo, (cu exceptia unei fresce de un fermecator realism datorita unui pictor laic, lui Ghirlandajo, si reprezentand o Cina de taina cu cirese rosii stralucind pe panza alba a fetei de masa), totul respira austeritate si ganduri sacre, hranite exclusiv de ilustrari ale istoriei christice. Fiece chilie se lumina de o scena pictata de Fra Beato Angelico, acel poet al pietatii monahale care se apropia de toate lucrurile cu o inima de copil si dadea imaginilor in care traducea traditia, contururile si cromatica blanda a visului colorat. De la Bunele Vestiri, unde ingerii au aripi de fluture impodobite cu cele mai alese si rare nuante si gesturi de balerine celeste, si pana la Coborarile de pe cruce ti Punerile in mormant, calugarul pictor a scris cu inima sa poemele simple si eterne ale umanitatii. Pe el nu l-a atins nici sectiunea de aur, nici pasiunea platonizanta. El nu si-a modoficat nici tehnica picturala, dupa cum nu si-a schimbat nici viziunea despre lume. Convingerile pietatii sale candide erau spuse intregii lumi cu un penel inspirat si pur, dincolo de orice influenta exterioara. Si frescele din chilii, oferite ca substanta de meditatie fratilor celorlalti, exprima o fantezie paradisiaca exercitandu-se asupra catorva teme permanente, mereu altfel reluate in coloritul suav pastelat care rareori se inflacareaza in fulgurari dense de rosu si albastru. Iar candoarea extatica a figurilor fereste de patos si da picturii lui Angelico o profunzime de un soi deosebit, o interioritate lipsita de orice ostentatie, si o picturalitate in sine, luminata de valorile launtrice ale unei spiritualitati pline de certitudini. Dar Fra Angelico murise de mult cand conflictul izbucni intre manastirea dominicana si familia care o fundase si o sustinuse. In anii stapanirii lui Lorenzo, ai macenatului sau luminat care umpluse cetatea de un nou fior de frumusete dand impulsuri nestavilite studiului umanistic ca si creatiei artistice, palatul Medici nu mai putea cuprinde, oricat era de incapator, enorma productie a sculptorilor. Pictorilor, orfevrilor adunata in sali si curti interioare. Parte din ele fura transportate si la San Marco unde umplura cele doua chiostro-uri. Basoreliefuri si statui de marmura, panouri pictate se rasfatau in gradini si pe sub bolti, punand sub ochii calugarilor neingaduitele imagini ale goliciunii si frumusetii pagane. O mitologie intreaga retraia viata misterioasa a marmurei. Aphrodita si Bacchus aratau anatomii perfecte monahilor care trebuiau, dupa canoane, sa uite de trup. Cortegii de satiri si amorasi prelungeau prin operele de arta amintirea carnavalurilor si bacanalelor prea des organizate de Lorenzo si de prietenii sai. Pana si scenele sacre capatau infatisari mai mult ori mai putin profane, florentine si curtenesti, obisnuind privirile credinciosilor cu o prea ingaduitoare simbioza crestin-pagana, abatandu-le de la rigorile bine statornicite dogmatic-canonice.

Prea fusese insa frumoasa primavara florentina ca sa poata dura. Si reactia a venit de la manastirea San Marco insasi. Staretul dominican, fratele Girolamo Savonarola, adus de Lorenzo la sfatul tanarului, genialului sau prieten Pico della Mirandola, a pornit intr-o buna zi fanatica sa ofensiva impotriva casei de Medici si impotriva intregului spirit al Renasterii. Stapanind o fascinanta oratorie cu care paraliza ori starnea masele dupa bunul sau plac (socotit insa drept inspiratie de sus), calugarul cu ochi arzatori si glas de porunca a dezlantuit o adevarata cruciada anti-pagana si antimediceana care a ravasit cetatea, a indurerat pana la moarte pe Lorenzo si a dat pieirii nenumarate opere de arta. Rugurile lui Savonarola mistuiau tot, manuscrise si incunabule, desene si picturi, tot ce parea ,,pagan'', ,,lasciv'', nepotrivit cu simplitatea ascetica a crestinismului renovat pe care-l visa si-l predica. Curat si chiar eroic in tentativa sa de reforma spirituala, fratele Girolamo a devenit profund nociv in clipa in care a dat semnalul distrugerii maselor profund nemultumite, dar total nestiutoare de sensul si mijloacele razvratirii lor.

Echipe de copii, de tineri indoctrinati de fanatismul lor, strabateau strazile, intrau in case, ridicau tot ce le parea a contrazice vederile parintelui lor spiritual si aruncau in foc. Nu se mai tiparea nimic fara aprobarea lui Savonarola. Ca sa fie absolviti de acuza de paganism, artistii trebuiau sa faca marturisire si penitenta publica. Botticelli s-a numarat si el printre acestia, declarandu-si opera imorala si nedemna si intorcandu-se spre o creatie exclusiv crestina, exaltand valorile ascezei si prezenta ubicua a miracolului in lume.

Infrant, printul Florentei si-a incheiat viata la 43 de ani, in 1492, chemand la capataiul sau pe neinduplecatul adversar spre a-i da absolvirea si binecuvantarea. La doi ani dupa Lorenzo, avea sa se sfarseasca, si el caindu-se in fata fratelui Girolamo care-l invinovatea de erezie, Pico della Mirandola, eruditul autor al vestitului Discurs despre demnitatea omului, care a urmarit reedificarea conceptului de om integral cu toate treptele inerente (originalitate, unicitate, omnivalenta, universalitatea si celelalte stiute).

In acelasi an, 1494, murea si Angelo Poliziano, poetul si elenistul, care inviase pe Pindar si poezia greaca pentru uzul principilor si umanistilor.

Iar dupa moartea lui Lorenzo, un tanar parasea cu tristete palatul. Era Michelangelo Buonarroti. Cel mai vestit florentin dupa Dante facuse o scurta dar hotaratoare ucenicie in atelierul lui Ghirlandajo mai intai, apoi pe langa sculptorul Bertoldo, elevul lui Donatello. Mai ales insa il marcase contactul atat de norocos cu palatul familiei de Medici, cu umanistii si artistii curtii marelui Lorenzo. Contaminat de entuziasmul generos al acelora pentru formele artei grecesti atunci atat de prezente in desteapta sensibilitate a contemplatorilor priceputi, permeat de invatatura platonizanta (caci adolescentul avea ingaduinta Magnigicului de a participa la inegalabilele intalniri ale poeziei, artelor si filozofiei), Michelangelo a intrat intre modelele clasice, in lumea unei nobile si vii senzualitati. De la inceput i s-a revelat cu precadere frumusetea trupului omenesc al carui studiu nu l-a intrerupt niciodata. Cu o osandire indaratnica a urmarit acest univers inchis care e omul, in zeci de ani de infrigurata creatie. Si nici predicile lui Savonarola in tinerete, nici tristetile metafizice ale batranetii nu l-au putut determina sa abandoneze viziunea sa artistica centrata pe acest microcosm tainic, niciodata stiut pana la capat, mereu redescoperit si mereu sustras cunoasterii noastre.

La el, tristetea si abandonul marelui optimism juvenil s-au manifestat altfel decat la Botticelli la care nudul pagan interpretat in lumina miturilor platonice a fost inlocuit de scene evanghelice ori hagiografice, tratate in ritmuri muzicale pe potriva tonusului afectiv al fiecareia.

Cultul formelor clasice a prevalat in prima parte a creatiei michelangiolesti care tradeaza nu numai un gust trecator, ci elementele unei viziuni deja inchegate. Madona cu scara din casa familiei Buonarroti are un aer foarte acuzat de stela antica, iar Lupta centaurilor cu lapitii ofera un valmasag de trupuri in care surprinzatorul modelaj al marmurei executat de tanarul de 17 ani creeaza planuri si adancimi, ordonand cu destula strictete structura plastica. Torsul de bronz de la Academia de Arte frumoase ar putea fi luat drept o opera de Phidias de pe vreun fronton grecesc urias. Dar Bacchus de la Bargello ! Toata dulceata si moliciunea maestrilor artei elenistice, toata destinderea gratioasa a sagalnicilor statui praxiteliene se regasesc in voluptoasa faptura zeiasca ce reuneste parca, dupa cum s-a spus, atributele supremei frumuseti a androginului. O senzualitate innobilata de proiectia in mit, in idealitate, a personajului respira din marmura lucie care si-a pierdut ponderea, primind netezimea apei si luminii pe rotunjimile trupului.

Intre Bacchus si David de la Academie, caci doar o copie a ramas in fata Signoriei) insa, ce deosebire ! E ca o intoarcere inapoi inspre un stil sever, eroic, vorbind tot despre amintiri grecesti, dar din alta epoca. Incheieturile nu mai sunt destinse si rotunde, ci au capatat o asprime incordata. Musculatura toata se afla intr-o contractie care vorbeste de un moment dramatic, hotarator prealabil unei infruntari pe viata si pe moarte. Aparenta dezinvoltura a corpului gol nu vine decat din balansul pe care-l executa tanarul pastor, ca un vechi luptator grec, inaintea aruncarii pietrei impotriva dusmanului. Iminenta atacului e tradata in egala masura de teribila concentrare a fruntii contrastand dramatic cu parul tinereste carliontat ce acopera capul lui David, si ce crispare aproape nefireasca a mainii drepte, grele, vanoase, sprijinite usor de trunchi. De aci incepe sa mijeasca drama michelangiolesca, aceea care va sparge contururile clasice, atat de bine invatate de la modelul grec. De aci se poate trece la cei patru Captivi (pastrati in aceeasi Academie florentina), chinuite forme umane, desprinzandu-se anevoie de strivitorul fundal al pietrei brute. In titanicile fapturi care lupta prometeic impotriva elementului dur, neinsufletit, se desfasoara simbolica infruntare dintre apasarea materiei, forta inert-opresiva, si constiinta ce rezida si se impotriveste. Necontenita drama a conditiei umane isi spune povestea in aceste patru mucenicite trunchiuri vorbind despre suferinta insului de geniu, ca si despre durerea speciei.

Tot mai cufundat in sine pentru a spune mai bine istoria de gandire, suferinta si lupta a omului, Michelangelo a executat in San Lorenzo, dupa 1521, Sacristia Nuova, cu mormintele celor ce-i fusesera aproape din familia de Medici. Comanda unuia dintre ei, a lui Giukiano care avea sa devina papa Clement al VII-lea, ii prilejuia o intalnire cu amintirile tineretii, cu oamenii si dramele si triumfurile acelei incrancenate vremi. Rememorarea a fost pentru el ocazia unei sinteze, iesite dintr-o confruntare care tulbura. Sacristia cea noua, sacristia lui, se adauga la cateva decenii dupa cea veche a lui Brunelleschi, expresie a spiritului geometric care stapanise Florenta si arta ei la mijlocul secolului XV. Daca zabovesti mai mult in incaperea cea noua, resimti o ciudata impresie, un fel de neliniste, de descumpanire. Spatiul ti-e familiar si totusi nelinistitor. Stii si vezi ca s-au reluat elaborarile lui Brunelleschi din vechea sacristie. Acolo insa geometrismul era principiul ordonator care definea cu claritate o structura spatiala senina, armonioasa. Aci, pe masura ce stai, intuiesti mai profund un dezacord interior intre calitatea spiritului creator al autorului incaperii si a cupolei care o acopera si spiritul geometric, al sectiunii de aur pe care tot intregul ar trebui sa-l degaje si chiar il degaja. Obsesia cercului si a triunghiului, a patrulaterelor si a arcurilor de cerc e apasatoare si in structura si in ornamentatia capelei, semn ca titanul manuia cu usurinta stiinta proportiilor. Dar se vede, se simte in acelasi timp ca ea nu-l mai satisfacea. Cele sase statui ale celor doua morminte(din patru cate i-au fost comandate) pentru Lorenzo de Medici, duce de Urbino si pentru Giuliano de Medici, duce de Nemours, sunt atat de grele, de ponderoase, materia trupurilor puternice ale Aurorei si Crepusculului, Zilei si Noptii apasa intr-atat, incat ele nu mai pot vibra in acelasi ritm cu figurile geometrice, cum ar fi facut niste statui de Donatello ori Cellini. O greutate interioara enorma face ca structurile lui Michelangelo sa nu poata fi cuprinse in laturile corpurilor geometrice. Forta titanica a artistului se transmite creatiilor sale, le face sa iasa din cadru, sa sparga liniile unei arhitectonici numai exterioare, abandonand invatatura ezoterica sau exoterica despre sectiunea de aur, despre proportia divina. Si Buonarroti era arhitect, dar coplesitoarea lui viziune a umanului nu inalta, nu armonizeaza, ci covarseste cu un sens al tragicului neegalat de moderni. Caci demiurg nu devine cel care stapaneste taina proportiilor, a sectiunii de aur, ci acela care nu mai are nevoie de ea, fiindca are inauntrul sau proportiile integrale ale altei lumi pe care doreste s-o zideasca de la alpha la omega. Si proba e data pe deplin de o opera de sfarsit de viata, de neasteptata Pieta din Dom.

Am intrat intr-o seara in catedrala. Pe navele pustii am inaintat incet, pana dincolo de cor, si m-am asezat pe o banca ce privea spre o capela laterala. Lumanarile unui sfesnic inalt aruncau lumini tremuratoare pe un grup statuar. Am distins cu greu la inceput liniile compozitiei in care se amestecau, parca nediferentiat, capete, trupuri, falduri. Pe rand insa au prins sa se arate tot sensuri coboratoare, neindoioase semne ale durerii. In primul plan al grupului, un trup, al celui dat jos de pe cruce, el insusi cruce franta, intr-o chinuita si indurerata cadere. Aproape anihilata de durere, silueta ingenunchiata a maicii e abia schitata, in cateva falduri largi, de-a stanga fiului mort.

Deasupra grupului (in care mai tarziu adaugata Magdalena de un artist mediocru e o curata impietate), se inalta, plecati, umerii si capul cu mantie si gluga monahala aii lui Iosif din Arimeteia, sustinand corpul fara viata.

Daruita miscare a lui Iosif, indicibila suferinta a mamei imprima scenei dinamica muta, sugestiva a faldurilor pe care trupul superb modelat al lui Christ aduce o linie de tensiune dramatica extraordinara, de la capul de floare retezata la piciorul indoit, la mana spanzurand inerta.

Din orice latura privesti scena, se adauga o alta, noua, impresie de adanca durere. Dar unghiul maximei consonante leaga intr-un L tragic cele trei figuri. In colt, capul tanar de o frumusete aproape nefireasca, al celui jertfit. Lipita de el, fata mamei are, printr-un modelaj abia sugerat care lasa sa se vada scrijelitura stangace a daltei dureroasa pe marmura, stilizarea vaga a unei masti. Deasupra figurei centrale, alta masca a suferintei, chipul lui Iosif. Ochii lui nu privesc la cel mort, dar fata lui barboasa, nasul turtit care tradeaza auto-portretul lui Michelangelo, privirea de o tristete fara margini concentreaza tot plansetul interior al celui care asista la moartea zeului, la sacrificiul fiului omului. Si lacrimile nevarsate ale acelei dureri dincolo de puterile omenesti trec in noi si ea se face durerea noastra.

De atunci si pana astazi, incredibila Florenta, cetate inchisa pentru totdeauna asupra amintirilor unui teribil vis de frumusete, respira, vorbeste, prin doua glasuri unite intr-o simultana spovedanie, despre tenebrele pasiuni violente si despre lumina fara apus a corolelor de marmura si culoarea care o impodobesc. Cum zicea poetul Matteo Palmieri : ,,Firenze, citta di vita''

La Capri

Era o zi de inceput de mai cand m-am imbarcat la Napoli pe un vapor care mergea spre insula Capri. Vremea diminetii era putin cetoasa, marea sura si morocanoasa. Pe masura ce inaintam pe ape, culoarea se schimba intr-un albastru cenusiu laptos care parea sa se continue in cer, linia orizontului ramanand nevazuta. La Sorrento am facut o halta de douazeci de minute. Apa in rada era de un verde adanc, transparent. Hotelurile ca niste cuburi roz si bleu. Magarusi inhamati la trasurele minuscule.

Ajungem la Capri pe la unsprezece. Marea se albastreste brusc. Insula isi arata povarnisurile imbracate in verdeata sudica, intunecata si lucioasa. Toti pasagerii coboara si se ingramadesc la barcile care duc la Grota Azzura, atractia turistica numarul unu a locului. Eu plec singura pe jos, nu cu funicularul spectaculos, ci pe drumul de serpentine inguste, spre centru. Un miros paradisiac de iasomie, de caprifoliu, de lamai pluteste in aerul dulce, usurand urcusul care nu este nici scurt, nici usor. Printre vile si gradini, pe langa grilajuri de fier forjat sau garduri rustice de lemn, pe stradute intortochiate, ajung sus. Treptat apar magazine de artizanat, boutiques cu preturi astronomice pentru turisti americani, hoteluri tot mai luxoase: Regina Cristina, Quisisana. Din piata cu orologiu care marcheaza centrul, o iau la dreapta pe langa hotelul Quisisana si ajung in anticele gradini a le lui August. Cu ce era odinioara si cu ceea ce este acum, locul arata ca un adevarat loc de electiune. Parcul acesta, prin care si-au purtat pasii Cezarii romani, se intindea si se intinde pe toata coasta, destul de abrupta, taind pretutindeni, pe cele mai variate niveluri, terase, grote, metereze. Totul se inalta, in promontoriu, deasupra marii foarte albastre aproape de tarm, fin invaluita in pulberi mai departe. Parfumul coniferelor se amesteca aci cu aromele amarui ale ierburilor de pe stanci, cu acelea dulci ale verbinelor si cinerariilor, ale florilor viu colorate in rosu si mov de pe peluzele foarte ingrijite ce inconjura platforma augustana. In fata ai marea, lac nemiscat pe care iti aluneca nestavilita privirea. La stanga, coline verzi. Una mai tesita, Cesina ; alta, mai tuguiata, Tuoro, geometrizate in acelasi fel de prezenta, in trepte, a vilelor albe, prismatice, cu acoperisuri plate, cu arcade care pun pe fatade pete de umbra.

Sub coline, sobra, alb-cenusie, o manastire, certosa din secolul XIV, inconjurata de porticul romanic , ordonat, monoton, al chiostro-ului.

Din mare, ca niste spinari dintate, ies amenintatoare stancile cele trei, numite Faraglioni, reductie parca a Scylei si Caribdei mitologice.

La dreapta, te infrunta un perete drept si gol, de piatra, in care sunt sapate, ca niste trepte lungi, sinuoase, serpentinele asfaltate ale soselei Krupp. Ici-colo pe cenusiul sterp, golas al stancii, se agata vegetatie de munte. Jos, ca din mari departari, vezi o mica plaja, Marina Piccola, conturand golful minuscul dintre peretii stancosi de culoarea amestecata a ardeziei si ametistului. Barci, umbrele, chaise-longue-uri rosii, galbene portocalii, albe puncteaza vesel intinsul albastru presarat cu insule pietroase si strajuit in stanga de severa strunga a Faraglioni-lor. Marina Piccola e pe versantul de rasarit, pendantul Marinei Grande, plaja mai deschisa, ocrotita de o costa mai putin abrupta, ale carei vile fac un fundal cu colorit dintre cele mai pitoresti, pe partea de apus.

Deasupra Capri-ului luminos si linistit, cu vilele albe ca niste geometrice trepte, isi inalta Monte Solaro liniile aspre ale povarnisurilor stancoase si varfurile amenintatoare. Acolo sus e Anacapri, vestit prin iubirea pe care i-a purtat-o in vremurile moderne un suedez ciudat. Atras inspre acel loc de o chemare irezistibila, doctorul Axel Munthe i-a dat un suflet nou, legandu-l intr-o sinteza europeana de cultura umanista. Tanarul care suia la prima lui vizita pe cele sapte sute saptezeci si sapte de trepte ale asa-zisei scari feniciene sapate de imparatul Tiberiu, culminand cu o poarta de piatra boltita, avea sa dezgroape ascunsele ,,comori'' ale Cezarilor ale caror palate au fost odata pe acolo. Ca un umanist nesatios, visand sa revada instaurata antica ordine a frumusetii clasice, a tanjit sa faca o cladire care sa ingemaneze capela San Michele cu o casa insorita, ,,prin ghirlande de vita, alei de chiparosi si coloane de marmura sustinand loggiile albe, populate cu zei de marmura si imparati de bronz'' Si am vazut aievea visul suedezului. Casuta alba, crenelata, ,,deschisa soarelui si vantului, si glasului marii, ca un templu grec'', reverbereaza luminile albe ale zilei mediteraneene intr-o bucurie fara sfarsit. Steagul suedez si cel italian falfaie infratite in fata cladirii inaltate de doctorul cel fara arginti, ca un imn inchinat unei sinteze spre care umanitatea a aspirat neincetat. Nordicul acela iubitor de oameni a venit, ca un Faust, sa imbratiseze Mediterana si stradania spiritului sau de a edifica a ramas, ca un alt Euforion, marturia unei veritabile iubiri de umanist care se destrama. Purtand vestigii pretioase ale trecutului, scoase din pamantul plin de amintiri, locul acesta a carui nume rasuna ca niste clopotei veseli, San Michele, traieste insufletit mereu de varguta nevazuta a magicianului Axel Munthe care s-a zidit pe sine in fiece frantura de constructie, de gradina. La tot pasul, in albele ziduri, sunt incrustate bucati de marmura, de porfira, fragmente de statui, adevarat muzeu incastrat in piatra, pastrand viu un trecut atat de scump inimii constructorului. Coloane romane masive sprijina loggia cea mare si spatioasa cu arcade puternice ca si toate incaperile boltite. Pergola care duce spre capela aduna si ea peste o suta de coloane, iar o colonada gotica cu arcade gratioase imprejmuieste capela si curtea cu chiparosi (in mijlocul careia dantuieste un faun). Apoi colonete gotice de marimi inegale impodobesc fiece fereastra bilobata. O curte interioara de marmura alba, cu o mica loggie sustinuta de o columna canelata, e inveselita de prezenta, in mijloc, a unei fantani. Peste tot, in loggii, in capela si pe terase, pardoseli de mozaic ori dale de marmura frumos slefuita si delicat colorata, galbena, rosie, neagra, albastruie ca gusa de paun. Vase de marmura de Paros ori cupe de agata, toate maiestru lucrate, capete de Cezari, un picior zis al lui Tiberiu, opere de arta greaca ori romana stau acolo ca din veac, marturisind o putere si o permanenta ce vine de dincolo de timp, din unitatea spiritului. Si de unitatea si forta acestuia sta marturie in binecuvantatul loc de la San Michele, capela, conceputa de umanist ca un spatiu al meditatiei si reculegerii. Cu strane si vitralii, ea era de fapt si o biblioteca cu lucrari de o adanca spiritualitate si o camera de muzica in care batranul medic orb canta corale de Bach la harmoniumul din spatele altarului. In felul sau, dr. Munthe se inrudea cu dr. Schweitzer si poate chiar cu Constantin Brancusi a carui opera neterminata era acel templu al maharajahului indian, loc de reculegere si contemplatie pentru o singura persoana.

Undeva mai sus, in gradina, in peretele stancos, o placa. Pe ea o inscriptie laconica ; Tom, my fellow, marcheaza mormantul cainelui mult iubit si ne sugereaza taramul implicatiilor afective foarte bogat, dar ascuns cu o discretie eleganta de omul de stiinta suedez.

De acolo de sus, privirea iti cade pe safirul imobil al marii aflat la trei sute de metri adancime si pe care se profileaza tufisurile de mimoze inflorite in uriase boabe de puf galben si parfumat intr-un contrast de culoare dorit nebuneste de orice artist contemporan. De acolo de sus se deschide marea si stapanesti cat vezi cu ochii panorama oferita de golful Neapolului inconjurat de Ischia, Procida si Posillipo, cel iubit de Virgiliu, de Vezuviul acoperit de o ceata cu delicate irizari de culoarea coralului, ca si de blanda campie sorrentina.

Si ce cer transparent, si ce lumini paradisiace ! Avea dreptate marele romancier Henry James sa-i spuna prietenului sau Axel Munthe, care adusese cu el la Capri un franciscanism laic renovat, ca insula lui era cel mai frumos loc din lume ! Si daca vizitezi si cimitirul din Capri, unde domneste o liniste parfumata printre negri chiparosi de pe alei care adapostesc un pasaret blajin, poti spune ca aci si moartea si viata au farmecul si dulceata lor, legate cum sunt intre ele de bogatul taram al amintirilor.

Parfumurile unice ale Capri-ului, caprifoliu, lamaita, iasomia, m-au urmarit, ca niste dare prietenoase pe apa, in inserarea argintie, pana in preajma portului Napoli.

Antichitate ingropata: Herculanum si Pompei

Doar la patru mile de Napoli, in plina Campania, te intampina descoperitele ramasite ale lumii vechi, bucurie si tristete a umanistului care vede cu ochii, dar in ce imprejurari, o farama indurerata si mutilata din acea viata a carei amintire il fascineaza neintrerupt. Zguduit de un cutremur in anul 62 al erei noastre si abia refacut dupa catava vreme, orasul Herculanum a fost acoperit in anul 79 de eruptia cu manii de apocalips a Vezuviului. Noroiurile fierbinti care au insotit eruptia au coborat ca niste irezistibile torente pe costa muntelui, s-au precipitat asupra orasului umpland strazile, patrunzand prin ferestre, strecurandu-se prin orice crapatura. Masa fluida care a intrat in orice interstitii si a acoperit totul, s-a solidificat facandu-se una cu orice substanta pe care se mulase si luand infatisarea unui banc urias de tufuri.

Mai bine de un mileniu si jumatate sumbra roca si-a intins asprele-i tentacule asupra a ceea ce fusese infloritorul orasel. Caci abia in secolul XVIII, un rege al Napolui a luat initiativa sapaturilor. Neterminate pana astazi, fiindca lucrul este extrem de spinos, excavatiile au dat la iveala un microcosmos greco-roman al unui moment de istorie depistabil din toate mostrele de morfologie ale locului.

Aci la Herculanum domneste o liniste incredibila. Prea putini turisti, paznicii nevazuti. Locul e mic si un sentiment de intimitate (desi usor dureroasa) te cuprinde de cum intri. Maci nenumarati si ginestre galbene, parfumate, cresc pretutindeni, zbucnesc din ziduri, de langa ele. Cobori in incinta fostului oras, mult sub nivelul celui nou. Strazile perfect drepte, rod al unei evidente sistematizari urbanistice, coboara dinspre nord spre sud, de-a lungul promontoriului pe care s-au ridicat de la inceput si pe care stau inca cele mai frumoase vile, atunci cu vederea spre mare. Printre cele mai confortabile case patriciene numite panoramice, insirate pe impozante constructii boltite de sustinere, se numara asa-zisa casa cu mozaic in atrium, cea a pietrei pretioase (numita astfel dupa cameea gasita acolo si pe care era sapata figura unei matroane din vremea imparatului Claudiu) sau aceea a cerbilor, renumita dupa doua grupuri sculpturale reprezentand intr-un fel academizant, dar cu o tehnica desavarsita, cerbi incoltiti de haite de caini. Deschise, aerisite, spatioase, vilele isi aratau care mai de care verandele, terasele, porticurile, curtile interioare cu bazine de marmura ce primeau fie apele fantanilor tasnitoare, fie racoroasa apa a ploii. Dar depasindu-le pe toate in lux si eleganta, se inalta singura, pe o vasta suprafata inspre partea de apus a orasului, Vila cu papirusuri. Rezidenta de vara a unui patrician, inconjurata de o gradina cu portic, cu o padure de pini care cobora pana la malul marii, magnificul edificiu a fost si unul din cele mai pretioase muzee ingropate ale lumii clasice. Cei cincisprezece ani de sapaturi (intreprinse intre 1750 si 1765) au scos la iveala o colectie tipica de arta alexandrina si o biblioteca impresionanta de papirusuri carbonizate, cuprinzand cu precadere texte de filozofie epicureica. Sculpturile pe care le vezi astazi la Muzeul din Napoli sunt, fireste, de valoare inegala, dar tradeaza un gust si o modalitate de receptare pentru o intreaga epoca. Regasesti printre numeroasele exponate destule busturi banale de imparati, poeti si oratori, dar si un hermes in bronz al Doryforului lui Polyclet, replica, zice-se, cea mai frumoasa si mai fidela a originalului. Dansatoarele, grup sculptural dupa un original peloponezian din sec. V i.e.n., stau alaturi, in atitudinile lor hieratice, de gratia lenesa a unui superb Satir dormind, modelat cu finete intr-un bronz cald, ca si de un Faun beat, la fel de izbutit. Un Hermes sezand, odihnindu-se, intr-o paradoxala incordare, este atribuit lui Lysipos. Si asa mai departe.

Iti inchipui toate acestea risipite prin peristil, prin gradina si pe marginea piscinei, in umbra dulce a dupa-amiezilor tihnite si asociate cu lecturile si conversatiile oamenilor de atunci care intretineau, spre folosul culturii, atmosfera prospera pentru intelect a horatianului otium elegans. Si-ti explici de ce descoperirea Vilei cu papirusuri a dat un freamat nou umanistilor secolului XVIII, de ce emotia s-a comunicat repede si a persistat in randurile lor. Cum s-a spus, scoaterea din pamant a acestei paduri de marmuri si bronzuri precumpanitor alexandrine a modificat simtitor conceptia despre clasicism lansata tocmai in acei ani de Winckelmann, teoretizatorul maretiei calme a artei grecesti. Realismul artei elenistice marca cel putin un adaos la grandioasa dar exclusiva eticheta winckelmanniana care daduse o anumita turnura unilaterala neo-clasicismului din acel secol, si avea sa provoace reactiile complexe ale unei posteritati mai tarzii.

Te departezi insa cu melancolie de Vila cu papirusuri, gandind la soarta ei care e totusi a tuturor lucrurilor facute de mana omului, si -a omului insusi. Caci dupa ce s-au dat la lumina frumusetile acelea tainuite de milenii, vila a fost din nou acoperita. Si invatamintele pe care umanistul de azi si de oricand le trage sunt acelea ale efortului spiritual de unificare, peste secole si vicisitudini, a activitatilor creatoare si conservatoare de valori care ne strang intr-o comunitate, legati de o indestructibila solidaritate, de credinta in sensul universal virtutilor binelui, adevarului si frumosului. Oriunde ne-am duce, de orice obstacole ne-am lovi, sa avem in noi convingerea de neclintit ca aceste virtuti vor triumfa, ca prin ele si adeziunea noastra la ele, umanitatea va sui in nesfarsita ei evolutie pana la a face, cum spunea Herder, din pamant, ein Stern unter Sternem, o stea printre stele.

Si plec din preajma acelor locuri murmurandu-mi versurile pe care din adolescenta imi sprijin credinta in frumusete, din Endymion de John Keats.

A thing of beauty is a joy for ever ;

Its loveliness increases ; it will never

Pass into nothingness ; but still will keep

A bower quiet for us, and a sleep

Full of sweet dreams and health and quiet breathing :

Therefore, on every morrow, are we wreathing

A flowery band to bind us to the earth,

Spite of despondence, of the inhuman dearth

Of noble natures, of the gloomy days,

Of all the undhealtthy, and o'er - darkened ways

Made for our searching : zes, in spite of all,

Some shape of beauty moves away the pall

From our dark spirits*

*,, O bucurie vesnica-i frumosul

Dulceata-i nu se stinge ci sporeste

Pastrand de dragul nostru calmul crang

Si-un somn cu visuri, linistit si teafar :

De-aceea-n toata dimineata impletim

Prea inflorite panglici de glie sa ne lege,

In ciuda suferintelor ce-ncearca

Prea nobile fapturi si-a zilelor prea sumbre

A cailor prea negre, nesalubre

Ce ni se dau : in ciuda tuturora,

Un chip al frumusetii-ndeparteaza

Durerea de la-ntunecatul nostru duh.'' (tr. a.)

Jos, intre zidurile oraselului scos curat la lumina dupa sapaturi de lunga durata, umbli usor si neapasat de amintire unor morti patetice, caci la Herculanum, spre deosebire de Pompei, locuitorii s-au salvat fugind spre Napoli ori pe mare. Casele sunt mici si armonioase si toate construite cu destula grija pentru geometrie, desi multe au cate doua caturi si diferentele de stare materiala dintre proprietari se vad desigur chiar din ruine. Un caracter de intimitate vie se degaja din cladirile din centru, de pe langa Forum, care au integral sau in mare masura recuperate. Casa samnita, in chip deosebit luminoasa, inalta pe un atrium toscan impodobit cu marmura policroma (asa cum foloseau marmurarii foarte priceputi ai locului ), o galerie cu colonete de moda greceasca, ionica, foarte eleganta, creand un al doilea plan.

In alta casa, constructorii isi ingaduisera rafinamentul rar intalnit al unui salon cu pereti si tavan negru, posibil numai in lumina alba a locului, care se revarsa prin curtea interioara si prin portic. O cladire mai pastra un mozaic reprezentand pe Neptun si Amphitrita. Intr-o alta se intra printr-un portal cu coloane cu capiteluri sculptate si cu arhitrava.

Lemnul ars din pervazuri si tocuri de usi si de ferestre este pe alocuri acoperit cu sticla ori cu material plastic. Bucati din frescele azure se mai vad, marunte si expresive, ca niste indiscretii de familie. Mozaicurile cu desene discrete, adesea numai din alb si negru, sunt mici, delicate. Rosul e mai palid decat la Pompei, iar verdele mai intens. Mobila, unelte de bucatarie, o brutarie cu tot dichisul, magazine cu amfore pe rafturi si marfa in chiupuri pe un spatiu nu prea intins intaresc aerul de familiaritate si de tristete blanda de care vorbeam. Si nici edificiile publice, adica palestra cu colonada ei modesta, basilica cu cateva fresce printre care aceea cu dascalul centaur Chiron invatand muzica pe Achille e cea mai stiuta, nici baile, nici colegiul preotilor lui August si nici teatrul (care ar fi fost exemplarul unic al intregii Antichitati ca frumusete si bogatie, daca n-ar fi fost devastat si furat de oamenii unui nobil austriac, d'Elboeuf, care si-a construit, cu ramasitele lui pretioase, o vila) nu strica impresia generala a Herculanului in care, in fiecare clipa, viata e parca gata sa reinceapa.

Nu asa se petrec insa lucrurile la Pompei unde, din capul locului, esti stapanit de un amestecat simtamant de indiferenta si curiozitate mai degraba turistica. Probabil, cum spunea dr. Pasquale Buonincontro care ma insotea impreuna cu profesorul Teodor Onciulescu, asta se intampla din cauza etichetarii prealabile si a caracterului prea accentuat de muzeu care, ca totdeauna, ucide autenticitatea.

In muzeul propriu-zis te opresc numai siluetele pietrificate, ciudat de delicate, ca de efebi, ale oamenilor surprinsi si acoperisi de lava si cenusa arzatoare. Impresionant este si cainele prins, la fel, in spasmele sfarsitului si despre care Lucian Blaga nota :

Vazui in Pompei acel cane roman.

Asa ni-l voira zeitele sortii -

mulaj conservat in materia mortii,

sa nu-l putrezeasca nici ploaie, nici an.

Iesise sa scape din norul din usa,

de noaptea cazuta din munte cu foc.

Dar canele, scurt rasucindu-se-n loc,

se stinse ranjind si muscand din cenusa.

Restul insa, chiar lucrurile cele mai apropiate omului, obiectele de toaleta ori alimente ca painea si maslinele si-au pierdut, din nefericire, caracterul nemijlocit. Orasul e mare si cu largime, cu frumoasa vedere spre Vezuviu spre care se intind cateva din strazile cele mai rasarite. Unele mai late, pietruite cu bolovani de rau, erau rezervate pietonilor. Din loc in loc, trei pietre puse in curmezis slujeau, pe vreme de ploaie, la trecerea curata a strazii, peste noroaiele adunate. Altele, mai inguste, cat niste ulite, poarta, pe un fel de rigole, urmele rotilor de la vechile care. Pe un trotuar al caii Abundentei te apleci peste o fantana de piatra ale carei ghizduri pastreaza, intr-o rotunjire neteda, mainilor acelora care se sprijineau sa bea. Din orice unghi, perspectiva e superba. Pini rotunzi, chiparosi, flori de toate culorile, intr-o abundenta care e doar a sudului, se profileaza armonios pe Vezuviu si pe celelalte coline. Si cerul se vede din orice loc, dand acoperamant zidurilor ruinate care nu obosesc scandand regulat marginile trotuarelor. Casele au fost cu un singur etaj, nu ca la Herculanum cu doua. Din cele bogate au ramas peristiluri cu paduri de coloane, ca la casa lui Pansa, mozaicuri, ca la casa Faunului dansand (fina sculptura elenistica) sau la casa asa numita a poetului tragic, dar mai ales gradini, ca acea cu piscina si statui a lui Marco Lucrezio, sau cea inconjurata de portic cum e casa dei Vetti. Aci, pe marginea terasei spre gradina, sta un vas inalt de alabastru, cu totul translucid, intensificand senzatia de racoare. Tot aci, printre fresci, se desfasoara cateva frize cu amorasi indeletnicindu-se, sagalnici, cu mestesugurile obisnuite ale locului.

Picturile Pompeiului au, in general, un aer de conventionalitate agreabila, arareori doar ies, in fragmente, din banalitate. In renumita Casa a Misterelor, o fresca inca neexplicata ofera cateva momente de reala soliditate a constructiei, unele trupuri puternice amintind impostarea figurilor de peste mai bine de un mileniu, ale lui Piero della Francesca. Si mai cu seama, o femeie ingenunchiata, cu trunchiul usor inclinat inainte. Alte personaje arata insa destul de stangaci facute, cu imperfectiuni vadite.

In cateva camere mai mici ale aceleiasi case, motivele decorative dau dovada unui gust sigur si culorile se imbina foarte placut : mov, verde, negru, azuriu, bineinteles, toate pe inevitabilul rosu pompeian ! Intr-o singura incapere, intr-un mic dormitor, pare-se, rosu izbuteste sa arda cu efect de flacara, deosebit de transparente. Mi-a placut mult cimitirul de la capatul orasului (cat de inutil in acest urias mormant colectiv). Era acolo un unghi de zid pe care cresteau grozame si atarnau flori mari, mov inchis, ca niste clematite. Plutea, curios, peste tot, un calm de suflet odihnit.

Ne-am plimbat dupa aceea cu trasura cu un cal, am dejunat, am vizitat si marea biserica facatoare de minuni din Pompeiul nou. Corso-ul orasului este tot o gradina cu pinii aceia care, oricum te-ai fi intors, se profilau pe Vezuviu, si a caror coroana inchide un univers.

La intoarcerea spre Napoli, trecand cu trenul pe langa Torre del Greco, am vazut locul unde a trait Leopardi, poetul ginestrei, in chiostro-ul acela suit parca pe o colina in coasta cumplitului ,,sterminator Vesevo'', inconjurat de explozii de ginestre. Si mereu, mereu, la poale, marea albastra, nemiscata, surazatoare, ca o desfasurare exclusiv muzicala.

Napoli

Intrarea in Napoli de pe mare are inca oarecare maiestate datorita castelului medieval bine pastrat al lui Carol d'Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea, regele Frantei, si care strajuieste, cu enormele sale turnuri crenelate, ca din alta lume, orasul asa de modern de astazi. In apropierea acestui castel se afla Piata Municipiului cu panzele ei de fantani arteziene prin a caror transparenta se stravede sus, pe o colina, alba, echilibrata Certozza di Sammartino, vechea manastire.

In centrul orasului vechi, un trafic innebunitor, de necrezut, pulseaza pe strazile serpuitoare, foarte inguste, fara stopuri. Trebuie ca toti napolitanii au reflexe extraordinare, fiindca treci absolut cum vrei si cand vrei printre masini, printre motociclete cu esapamente deschise, traficul desfasurandu-se uneori pe un spatiu de un metru jumatate-doi. Prin acelasi oras vechi e uneori destul de murdar acum in toiul verii. Gunoierii gasesc ca e tocmai momentul potrivit pentru greve care sa forteze olfactul locuitorilor prin lasarea pe loc a mormane de imonditii. Singurul noroc al locului consta in briza marii care alunga miazmele.

Abundenta marfurilor, foarte vizibila, pare colosala caci adesea legumele si fructele, de toate anotimpurile, ocupa cu lazile lor asa de divers colorate, mare parte din trotuare.

Magazinele in cartierele comerciale se insira unele langa altele si forfota neintrerupta te face sa te simti peste tot ca la bursa. La Napoli se vorbeste tare si se gesticuleaza cu nervozitate. Ambele maini sunt puse la contributie pentru convingerea interlocutorilor, pe langa ochi si vorbe, acestea spuse cu un accent, cu o inflexiune si iritata si hazlie. Oachesi si nu prea inalti de statura, napolitanii sunt veseli si vioi, contaminandu-te de neastamparul lor, de verva aceea inimitabila cu care spun anecdotele cele mai nostime de pe lume. Mobilitatea inteligentei, rapiditatea perceptiilor, felul imprevizibil in care iti infatiseaza orice lucru dau sudicilor acestora, mixtura de latini si greci cu o picatura poate si de sange arab, un farmec chintesential al spiritului mediteranean. Si de fapt toata Italia sudica poarta peceti de sinteza, pe care le descoperi nu numai la cea mai de suprafata analiza antropologica, dar si in asimilarile de cultura. Peisajul respira clasicitate, prezenta marii dand deschidere si culoare egala, senina.

Mergi prin Posilippo, alto si basso, pe urmele lui Virgiliu, printre salcami in floare si tufisuri de mimoze trecute, pe langa smocurile de pelin inalt, verde cenusiu si pe langa pinii rotunzi (saci de piper rasturnat, cum mi-a spus odata George Calinescu) care fac un adevarat decor pe fundalul marii taiate de albe ambarcatiuni si de conturul clar, frumos decupat al insulelor. Dinspre Mergellina, perspectiva asupra marii are noaptea o desfasurare feerica pe deschiderea larga a golfului Napoli dominat de Vezuviu si inconjurat de mii de lumini. Masinile suie si coboara pe autostrada cu palmieri de pe marginea marii facand carari de lumini miscatoare, albe cand le privesti venind, rosii din spate. Pe malul marii, pana in zori, rasuna muzica napolitana din multele restaurante si singuratatea celebrului pin solitar se mangaie cu serenade despre acest loc vrajit dupa a carei vedere iti poti incheia (cum spune proverbul) in liniste viata. Fireste ca nu poate lipsi din explorarea tarmului napolitan nici alt ilustru nume, raspandit tot de aceleasi melodii dulci fredonate oriunde te duci de voci catifelate de tenori populari : Marechiaro.

Dar nici academismul conventional, exasperant, al plasticei care reproduce pana la refuz peisajul geografic si uman al sudului Italiei, nici repetarea pana la stereotipie a formulelor ritmice si melodice specifice muzicii napolitane nu izbutesc sa acopere armonia nobila, simpla a acestor locuri in care s-a acumulat, de milenii, o aura de calma, echilibrata clasicitate. O respiri, o traiesti, ti se comunica in plenitudini privirii anterioare, daca stii ridica valul iluziei imediate.

Napoli, ca si mare parte a sudului italic, insumeaza si momente care par a dezminti solaritatea radianta a fenomenului clasic. Sunt indeobste amintiri ale unui Ev Mediu prelungit cu stranii ramificatii, ca de pilda locul unde se ridica, pana spre sfarsitul secolului XIX, o manastire a celor ingropate de vii (delle sepolte vive), sau biserica ciudatilor principi Sansevero de'Sangro, legata printr-un arc (cu un orologiu destul de curios) de palatul acelei familii, din piata San Domenico Maggiore, in inima vechiului oras. Capela, baroca, are raceala neutra a acestui fel de constructii tarzii si o ornamentica indeajuns de conventionala. Napoliatanii pretuiesc in mod deosebit insa trei lucrari in marmura, de mana unor sculptori vestiti ai secolului XVIII, la care a facut apel don Raimondo de'Sangro in dorinta lui de a infrumuseta ctitoria familiei. Una, datorita lui Antoniuo Corradini, venetianul, pastreaza, sub alegoricul titlu de Pudicizia, trasaturile, indulcite de un val, ale mamei principelui Raimondo, desi excelenta portretului nu salveaza opera de banalitate. A doua lucrare, considerata la vremea ei ca fiind de o perfectiune anevoie atinsa, e un Christ cu un navod, ,,con la rete'', denumita curent Il disinganno. Taiata dintr-un singur bloc de marmura de genovezul Francesco Queirolo, statuia cu reteaua sparta ca simbol al risipirii tenebrelor e intr-adevar o bucata de tehnica prodigioasa, si ea rece in desavarsirea ei.

Pe acelasi efect baroc al valului care acopera pentru a darui mai mare putere sugestiei, se sprijina si celebrul Cristo velato de Sammartino. Infasurate in subtirele material al voalului, trupul intins pe salteaua de marmura si capul rezemat pe doua perne cu ciucuri, a caror moliciune e tactil resimtita, se banuiesc mai mult decat se vad. Si expresia fetii transpare nelamurita, cu atat mai dureroasa, prin creturile sapate de migala daltei prea fine, ale giulgiului mulat pe membrele inerte ca o matase uda. Faldurile, creturile se strang, se aduna ca in ritmurile unei muzici speciale, de tristete, suferinta, calm, de destindere in moarte. Pe langa emotia aceasta tipica ce te cuprinde in primul rand afectiv, strangandu-ti inima intr-o participare abia in subsidiar estetica, la drama singuratatii si a durerii, se adauga o impresie stranie, intunecata, desprinzandu-se din toate ungherele capelei. O raceala inexplicabila te inconjura si te apasa, chiar fara sa stii legendele sumbre care circula in jurul edificiului si al familiei de'Sangro. Cand ajungi insa in sacristie si dai cu ochii de produsele experimentelor bizare incercate de principele Raimondo, patrunzi cauzele tenebroasei atmosfere. Sinistra lui idee de a pastra cadavre intregi, partial pietrificate ( cu reteaua de vase si inima la unul, cu ochii si segmente de craniu la altul), drept rezultate ale unor ,,studii anatomice'' da o imagine a curiozitatii secolului XVIII, asa de amestecata in sursele si telurile ei, si mostenita (mai mult pe laturi minore) de la Renastere. Latura noptateca, saturnina a cunoasterii nu poate, probabil, lipsi din efortul gnoseologic global al omului, alcatuind indispensabilul aspect complementar al claritatilor rationale, in chip firesc, dupa cum noaptea urmeaza zilei obligandu-te sa-i consemnezi prezenta oricat ai fi de indragostit de soare. Dealtfel barocul, care a prosperat si in regiunea Napoli, a exaltat in plastica si in muzica, aci si aiurea, mai cu seama ce tinea de tenebrele fiintei si ale lumii, urmand dealtfel drumurile incalcite ale stiintei si ale gandirii filozofice, nu o data datatoare de perplexitate, descumpanitoare prin coborarea in unele zone fertile ale obscuritatii.

Dar e mai bine la lumina zilei, chiar daca si aci unele rabufniri exterioare ale cine stie caror porniri obscure tulbura cursul normal al lucrurilor. Intr-adevar, in anul acela grevele studentesti stinghereau viata universitara in Franta ca si in Italia, aducand insemnate daune materiale si, desigur, spirituale. Revendicarile tinerilor studiosi erau, in parte, indreptatite. Se vorbea de un invatamant ,,feudal'', de profesori care-si administrau catedra sau departamentul ca pe un bun personal, de altii care, dedicati in intregime politicii, nu mai dadusera de mult pe la Universitate. Si cum alegerile se apropiau, si propaganda electorala era in toi (cu muzici, afise, mitinguri insotite de scandaluri publice), studentii tineau sa-si faca auzite nemultumirile. O faceau insa in felul lor, cu violenta si agitatie, cu lozinci cam naive scrise cu litere de-o schioapa in culori tari. Institutul de studii orientale unde trebuia sa vorbeasca era inchis, studentii il tineau in stapanirea lor. Taiasera firele ascensoarelor, ascunsesera cheile, blocasera caile de acces spre salile mari. Profesorii se temeau sa nu inceapa acte de vandalism in biblioteca asupra careia am putut arunca o privire (in calitate de musafir strain) si in care sectiunea romana, constituita de profesorul Teodor Onciulescu cu o sarguinta si o dragoste admirabile, avea o bogatie impresionanta. In trecere, am aruncat o privire rapida prin locurile unde studentii isi instalasera statul major: erau pline de saltele si de sticle goale de Coca-cola.

Din pricina grevei, conferinta mea despre marea poezie romaneasca a secolului XX s-a tinut intr-o sala a Universitatii de pe o strada laturalnica, in fata unei audiente record pentru un astfel de timp tulbure, 40-50 de studenti si profesori.

La dejunul care a urmat, intr-unul din acele restaurante italienesti tipice, mici si elegante, si la care au luat parte pe langa doamna si profesorul Onciulescu (o doamna plina de distinctie romaneasca, de gust si de tact) si de dr. Lino Buonincontro, profesorii Varvaro, Dipinto cu sotia, o spaniola coborata parca dintr-un cadru de El Greco, si altii, s-a mancat langusta, ravioli, fragi mari cat unghia, s-a baut la sfarsit clasica Sambuca con la mosca (un liqueur fin, cu o boaba de cafea inauntru). Ca de obicei, cat am stat la Napoli, cafeaua s-a luat (acel strajnic espresso de doua degete dupa care iti batea doua ceasuri inima) intr-o vasta dar incantatoare cofetarie, Sangiuliano, din marea piata delle Medaglie d'Oro.

A doua zi dimineata, cu soare trandafiriu pe golf facand vizibila prin ceata subtiata o parte din coasta amalfitana, am plecat cu signora Ugolini sa vizitam muzeul Capodimonte. Bine asezat, cu o vedere deschisa, generoasa de pe terasa, muzeul are o exemplara organizare interioara. Salile admirabile ofera spatiu si lumina din plin obiectelor expuse. Numai ca acestea sunt flagrant inegale ca valoare. Salile de jos ingramadesc un bric-à-brac de lucruri de tot felul pe care nu l-as vrea cu nici un pret in casa mea. Dar tot ace se afla o serie de tapiserii flamande pretioase, un ciclu intins reprezentand batalia de la Pavia, dupa Bernart van Orley, si care aduc cand cu un Uccello, cand cu un Hodler. Mai departe, printre sute de panze plate, amorfe (in special cu peisaj si figuratie napolitana), se itesc ici si colo capodoperele. Un Simonr Martini din 1317, cu fondul de aur bogat al scolii sieneze pe care se detaseaza slabul relief al culorilor (voit sterse pentru pastrarea efectului preponderent decorativ), detine si o certa valoare istorica prin scena memorabila infatisata : Sfantul Ludovic (al IX-lea, al Frantei) incununand pe fratele sau, Carol d'Anjou, ca rege al Napolului. Alaturi, un Masaccio din 1426 deseneaza volume sugerand miscarea intr-o Rastignire in care Madona, albastra, puternica, incremenita de durere, sta langa crucea cuprinsa ca intre aripi de mainile euritmic inaltate ale Mariei Magdalena.

Dintre noua piese mari de Titian (Danae si ploaia de aur, papa Paul III cu nepotii, un Farnese etc.), singura care iesea din cadru stralucind de intensitatea culorii era un portret al aceluiasi papa, fara toca, construit din armonii de mov cu ivoriu. Pe o insistenta purpurie, cu toate nuantele de rosu, intr-un joc magistral de monocromie, Rafael crease imaginea lui Leon X, papa umanist, fiul lui Lorenzo Magnificul, insotit de doi cardinali, ca un simbol probabil al puterii lui Petru.

Mantegna si Bellini, si Parmigianino, si Claude Lorrain, si El Greco se aduna laolalta pe peretii luminosi dandu-ti bucuria ramasagurilor cu tine insuti intru recunoastere. Si plimbandu-ma la intamplare prin sali, asa cum fac de obicei cand ma aflu pentru intaia oara intr-un muzeu, pentru a-mi provoca emotiile intalnirilor neasteptate cu artistii si operele lor, am dat peste un tablou banal, dar foarte scump mie. Autorul, ignoto, cum zice tablita, desi cele cateva litere vag vizibile ale unei iscalituri au fost interpretate de specialisti drept numele incomplet al lui Jacopo da Barbaro. Dar personajul central al tabloului, un calugar asezat la o masa de lucru incarcata de instrumente geometrice, a insemnat in istoria umanismului renascentist un moment de triumf al viziunii geometrizante asupra lumii. Fra Luca Paccioli di Borgo, caci a lui e figura severa si dominatoare, alb sub gluga monahala cenusie, a fost autorul cartii celebre printre artistii si ganditorii Renasterii, De divina proportione. Tratand despre faimoasa sectiune de aur, despre numarul care stapaneste si natura si arta (dupa un gand mai vechi al pitagoreicilor, venit si el pe filiere de gandire initiatica afro-asiatica), cartea fusese ilustrata de Leonardo da Vinci si starnise entuziasmul lui Albrecht Durer care pornise din Nurenbergul lui departat spre a se intalni cu cei doi si a face cu ei o ucenicie de pictor si geometru.

Si iata in fata mea, ca un simbol, ca un semn ascuns de recunoastere (scriam atunci prima mea carte despre Renastere) si de indemn, pe Fra Luca avand in dreapta sa emblema aproape sacra pentru geometri, a dodecaedrului, corpul venerat mai presus de oricare altul de acei inchinatori ai geometriei euclidiene. Asezat asa cum e, de parca ar fi un indiciu de recunoastere initiatica, dodecaedrul sclipeste tainic, cu o transparenta diafana, din fatetele vizibile ale cristalului sau, vesnic incifrat pentru mintea profanului care n-a patruns in adancimile acelei vremi de electiune pentru intelectul european.

Viu, greu de substanta, cu aer si lumina miscandu-se in jurul figurilor puternic modelate, fara culori generoase, un Velasquez iti iese in cale si te opreste : Los Borrachos (Betivanii).

Si tot Spania vorbeste cu forta impetuoasa in portretele regelui Carol IV si reginei Maria Luisa, datorate lui Goya. Regele, insotit de cainele sau, pe un fond de peisaj, arata destul de conventional desi pictura e de departe frapanta. Dar in regina urata si rea, proiectata pe un fond bituminos, intunecat cu tot auriul si albul valurilor amintind de Rembrandt, pictorul a concentrat mult din veninurile sarcasmului sau. Asa incat ochii sfredelitori ai inaltei doamne, pana alba din coafura care impunge, nu sunt decat partea vazuta a unei aure de ace ascutite ce pare sa o inconjure. Si asta da tabloului de mari dimensiuni o ciudata vizibilitate de departe, izvorata dintr-un contrast interior exprimat intr-o confuzie de specii : de sub portret iese fantezia grotesca in care Goya excela. Doua tablouri de Brueghel traduc sensuri superioare de conditie umana intr-o pictura ajunsa la maturitatea deplina a mijloacelor, Parabola orbilor si Mizantropul.

O talmacire de text evanghelic este izbutita in primul, in asa fel incat ceea ce ar parea la prima vedere joaca si efect burlesc devine treptat drama a cunoasterii. Sirul de sase personaje taind in diagonala cadrul si legate intre ele prin maini si bastoane, coboara tapsanul ierbos spre a se pravali in matca raului in care cel dintai a si cazut, dand pictorului pretextul unui raccourci remarcabil. Tratati in gros-plan, cei cinci orbi care urmeaza soarta celui din capul randului sunt fiecare un univers inchis si nestiutor, asa cum arata si pasul lor nesigur si ochii stinsi indreptati spre un cer nevazut, atat de departat de directia contrara, de groapa in care vor cadea unul dupa altul.

Armonii de gri-uri reci unifica durerosul grup coloristic diferentiat prin reflexele vinetii ori verzui care irizeaza si hainele grosolane si chipurile chinuite, grotesc tragice. Culoarea izoleaza mai crud grupul cufundat in intuneric, pe fundalul unui peisaj din Brabant, scaldat intr-o lumina primavarateca, impodobit de un verde fraged, umed, de o indicibila transparenta. Orbi la adevarurile fundamentale manifestate in natura, cufundati in beznele nestiintei lor, urmand pe unul mai orb decat ei, cei cinci iau drumul tragic, coborator al caderii fara intoarcere. Si ilustrand individualizat, parabola in ordinea vizualului, Brueghel a gasit acel fericit moment atat de rar, al exprimarii universalului, a conditiei umane.

Tot spre aceasta tinta inalta, cea mai inalta la care poate aspira un artist, vizeaza si cealalta panza, ultima opera a flamandului, Mizantropul, din 1568. In cadrul rotund al panzei, o prezenta lucrata cu o impresionanta monumentalitate : un batran infasurat intr-o mantie cu falduri ample, cu fata in mare parte acoperita cu o gluga. Vanatul intens al mantiei se lumineaza in cateva puncte de un cenusiu de ardezie. Din gluga nu rasare decat linia puternica a unui nas acvilin, colturile lasate ale unei guri stranse a amaraciune, o barba, lunga, ascutita. Din mantie ies numai mainile, stranse ca pentru rugaciune sau exprimand renuntarea. Pe o campie mohorata, batranul isi poarta jalea dezamagirii, doliul idealului neimplinit, asa cum o spun versurile scrise de pictor la picioarele lui si care s-ar talmaci cam asa:

Necredincioasa lumea asta prea e

De-aceea port si eu cernite straie.

Si pentru ca pricina suferintei sa-i fie deplina, un hot ii fura batranului si punga. Dar hotul este inscris in acele cercuri care intr-o anumita iconografie sunt considerate simbol christic.

Sa fie oare semnul omenirii in declin, expresie a viziunii pesimiste la care a ajuns, ca multi altii, artistul dezabuzat la sfarsitul existentei si carierei sale ? Talcul profund si adevarat al acestei alte parabole ni se sustrage, caci putine lucruri ale intelepciunii ascunse ale inaintasilor se mai comunica deplin imputinatei intelegeri a urmasilor. Si cine poate spune ca sensul real al capodoperei, eminamente ambiguu, este acesta si nu altul, de satira tocmai a mizantropiei? Conjecturam necontenit iesind din frumosul muzeu national si coborand spre orasul furnicar in care de mii de ani (de cand era Nea-Polis grecesc) s-au gramadit amintirile suprapuse ale tuturor lumilor care gravitau spre Mediterana. Pe deasupra lor, totdeauna, atunci ca si astazi, lumina soarelui sudic, putere care este in toate, albastru razator al marii, natura generoasa ti frumoasa, chiar in uscaciunea ei au lucrat ca o neincetata alchimie aducand la numitorul comun al armoniei si echilibrului orice produs al spiritului. Punct de interferenta intre populatiile continentelor vechi, agitat de invazii, primind si dand, Napoli e locul prin excelenta al intalnirii Italiei cu lumea si farmecul sau ramane dincolo de clipa, de trecatoarele noastre vieti, ca o izbanda a unei istorii de neincetate sinteze.

Roma

Am plecat de la Napoli la Roma cu un tren de dimineata. Voiajul de doua ore a fost o bucurie neintrerupta care mi-a anihilat, pentru intaia oara in viata, ridicolul trac de adolescenta si incurabila frica de necunoscut. Simteam oare din strafunduri ca ma intorceam spre obarsii? Culori de pamant roscat presarat cu pajisti, culori de cer albastrui de primavara pe care se rataceau arar scame argintii. Maslini, pini si chiparosi, vii nesfarsite. La fiecare cotitura, pe o colina, ruine de cetatui, ici-colo cate un campanile de biserica veche. Campagna romana se desfasura, cu calmul ei peisaj, ca in picturile si mozaicuri tarzii ale imperiului roman, ca in tablourile lui Poussin care a stat ani intregi pe aici.

Am ajuns la Roma intr-o stare de adevarata euforie, de parca cetatea eterna mi-ar fi administrat un filtru de bucurie ori de iubire. De aceea pana astazi gara Termini mi-a ramas draga si familiara.

Cu un ghid in mana, am iesit din incinta garii si am inceput sa ma invartesc pe langa tablitele cu numele strazilor, pe langa tramvaie si autobuze ca sa-mi fixez directiile bine in minte. Ma simteam ca taranul de la Dunare (vorba lui Horia Vintila), ca badea Cartan revenit la matca. Am pornit repede si usor. O parte din termele lui Diocletian. Santa Maria degli Angeli, construita pe o bucata din Terme, pe la 1559, dupa desenele lui Michelangelo, are o structura grandioasa, in forma de cruce. Un spatiu gol, enorm, ca intr-un decor baroc, in mijloc. Bancile sunt trase in bratul dinspre altarul central. Altarele laterale, egale ca marime cu acela, sunt incarcate cu picturi baroce. Cu greu le-am putut distinge din pricina semiobscuritatii din biserica.

M-am plimbat intre Piazza dei Cinquecento si Piazza della Republica pana la ora 13 cand m-am indreptat spre Via dei Liburni, unde locuieste profesoara Rosa del Conte, titulara catedrei de limba si literatura romana de la Universitatea din Roma. In apartamentul sau de o sobrietate rafinata din care cel mai mult loc e ocupat de birou si biblioteca (cu carti romanesti de prima calitate). Marunta de statura, subtire, cu un cap fin incadrat de par carunt buclat, cu ochi adanci si foarte expresivi, privindu-te malitios prin ochelari, profesoara del Conte are mobilitatea inteligentei sale extrem de vii, taioasa ca o lama de Toledo. Cu vocea-i putin voalata (atat de potrivita lecturii poetice), comenteaza oameni, intamplari si mai ales lucrari de specialitate. Neinduratoare cu impostura, cerand adevarul in toate dintr-o exigenta interioara careia ii supune fara mila si actele vietii sale, profesoara emite judecati de valoare rapide si pertinente, sugerandu-ti foarte curand in conversatie, altitudinea la care ajunge scara sa de valori. Desi prinsa in idei ca totdeauna (am vazut-o intr-o seara la o mare receptie la Venetia in casa lui Vittorio Branca, intrand cu pardesiul si pastrandu-l pana la sfarsit, fiindca fusese atrasa intr-o disputa interesanta de idei), domnisoara del Conte nu-si uita indatoririle de gazda si ma invita sa dejunam, impreuna cu distinsa sa asistenta, Luisa Valmarin, intr-un foarte elegant restaurant din Piazza del Popolo.

Pe drumul destul de lung, caci de la Porta Tiburtina la Porta del Popolo trebuie sa traversezi Roma, primesc cele dintai imagini ale cetatii eterne. Bulevardele largi cu vitrine somptuoase, dar si strazi cenusii, inguste, cate o piata ornata cu fantani ; biserici baroce cu fatadele lor de travertin la fiece pas. Pentru moment vad doar stratul modern si stratul baroc, foarte frapant, al capitalei italice, intr-un amestec caracteristic, facand doar impresie de bogatie si grandoare.

In piata del Popolo, una din cele mai vaste din Roma, frumos rotunjita, in care dau, ca trei sulite, Via del Corso, lunga, trasa cu rigla, Via del Babuino si Via di Ripetta, descumpanitor de asemanatoare, patrunzi printre doua biserici gemene.

Spre stanga se deschide o cale larga de iesire spre Tibru, spre podul Regina Margherita.

In fund spre dreapta, dupa Porta del Popolo, incepe parcul geometric, in care nu te poti rataci, parcul Pincio, ducand spre Villa Borghese, spre o zona inalta si aerisita a Romei, raspandind racoarea si parfumul pinilor pe care nu-i mai poti desparti de muzica lui Respighi. Pe scaunele cofetariilor si ale restaurantelor care incercuiesc Piazza, o lume foarte bine imbracata, vorbind in tonuri scazute arata fata de otium elegans a Romei din totdeauna. O distinctie speciala de veche aristocratie urbana pare a fi nota deosebitoare a Romei fata de celelalte orase italiene mai cu seama fata de cele din sud. Si aci tineri pe motociclete, il pericolo nazionale, alearga cu viteze nebunesti fara sa tina seama de politicosii politisti cu casti prinse sub barbie, de semafoare ori de bietii pietoni trantiti adesea pe pavaje ; si aci cartierele comerciale rasuna de animatie ; si aci pe corso-uri mai e cate odata inghesuiala. Dar chiar si iritabilitatea generala italiana se imbraca intr-un anumit stil particular roman, si vorbele aruncate in ritmul cel mai precipitat isi pastreaza o anumita integritate fonetica, de timbru, in ciuda acelui s in care romanii transforma s-urile.

Dupa un menu ales infatisat cu mare grija de chelneri, cu un serviciu fara cusur, asupra caruia am zabovit discutand literatura, critica, istorie literara, traduceri (profesoara del Conte fiind, pe langa multe altele, autoarea unor exceptionale talmaciri din opera lui Lucian Blaga), am fost condusa dincolo de Villa Borghese, in Valle Giulia, la Accademia di Romania.

In curs de reparatie, palatul acesta luminos si echilibrat trezeste in noi amintiri extraordinar de pretioase in sine, ca si pentru legaturile noastre cu Italia. Iti spui cu veneratie, numele sacru al lui Vasile Parvan, arheologul cu forta vizionara care a dat glas de stiinta si poezie dublei noastre origini, dacice si romane. Initiativei lui si prieteniei italiene s-a datorat scoala romana care a inceput sa fiinteze in 1922 aci, in scopul intaririi specialistilor romani in cunostintele superioare pe care Roma le poate furniza in materie de filologie, arheologie si arte. De aci au iesit istorici si arheologi de prima marime care pana azi isi consacra stiinta dobandita in anii de studii la alma mater romana, descoperirii nesfarsitelor tezaure ascunse in pamantul romanesc si interpretarii lor : D. Pippidi, E. Condurachi, Radu Vulpe, Dumitru Tudor, Vl. Dumitrescu, Mihai Berza. Apoi Stefan Bezdechi, N. Lascu, Al. Busuioceanu, G. Calinescu, Virgil Vatasianu, Horia Teodoru, Zoe Baicoianu, Mac Constantinescu ilustreaza preocuparile filologice in sensul cel mai larg si pe cele artistice, incununate cu operele pe care le stim sau isi asteapta inca revelarea.

Sun insistent la grilajul metalic al cladirii. Un caine mare latra, sculandu-si probabil din siesta prelungita stapanii, adica familia portarului italian. Se vine cu greutate la poarta, se priveste cu oarecare mefienta persoana sosita intr-un moment atat de inoportun, se anunta si mai greu cei cautati. Curand insa aparitia plina de amabilitate a Arianei Nicodim schimba atmosfera. Ea ma conduce in atelierul sotului sau, pictorul Ion Nicodim, care se bucura in felul lui, adica muncind enorm, de o bursa modica ce-i permite insa un foarte fructuos contact cu arta europeana de calitate. Intru de indata in universul artistului. Cu delicatetea-i sfioasa, ridicand si coborand panouri spre exemplificare, pictorul imi explica si-mi povesteste. Despre metamorfozele culorii in opera lui, despre simbolistica elementelor, despre expozitii, succese, judecati elogioase ale criticilor importanti italieni si francezi. Si dincolo de modestia cu care tempereaza laudele ce i-au fost adresate, inteleg curand saltul calitativ produs in creatia lui de valoros pictor european.

Dar atelierul este o improvizatie chinuita, amintind de o lume a unei boeme romantice de mult apuse. Fiindca toata Academia este un santier (ea va reintra in functiune abia in 1969, toamna), intesat de molozuri, saci de ciment, caramizi, ustensile de zidarie. Si numai Nicodim, cu pasiunea lui creatoare ardenta, e in stare sa faca abstractie de mai mult decat precarele conditii de viata, pentru a se cufunda in munca si studiu.

Dupa catava vreme vine si Stefan Banulescu si incepe un prietenos conciliabul in legatura cu planul scurtei mele sederi la Roma si mai ales cu gasirea unei locuinte potrivite. Se dau nenumarate telefoane si in cele din urma sunt instalata pe Via Tor dei Conti, la nr.17, la o familie de distinsi intelectuali, scriitori, de origine romana.

A doua zi dimineata, uitandu-ma pe geam, descopar ca locuiesc in imediata apropiere a Forului imperial (Via dei Fori Imperiali), in spatele celor trei coloane corintice celebre pe care le vezi pe atatea carti postale, pe atatea brelocuri. Ies fara intarziere din casa si ma gasesc dintr-o data in acel spatiu roman care inchide o istorie multimilenara. Dupa acest loc au suspinat umanistii Europei, facand din vederea lui tinta existentei, incarcandu-l cu o glorie inegalabila.

De la Piazza Venezia (din care ai vrea sa dispara uratul, distonantul monument Vittoriano, poreclit de italieni ,,masina de scris'') si pana la Piazza del Colosseo, de-a dreapta si de-a stanga Viei del Fori Imperiali, spectacolul este intr-adevar impresionant. Cu impasibila grandoare, vechea Roma se afirma, covarsind prezentul, in ciuda tuturor ciuntirilor si mutilarilor. Pe stanga, Forul Traian cu Columna, actul de nastere de netagaduit al romanilor, pe dreapta, Forul Roman, cu franturile de porticuri ramase in picioare, cu statui pe socluri, cu bazine in care se strange apa ploilor, cu temelii facand vizibile (si viabile pentru inchipuire) edificiile publice ale capitalei imperiului. Apoi arcuri de triumf, fragmente de basilici, pereti de palate imperiale te insotesc pana la Colosseu, pana la arcul de triumf al lui Constantin.

In plin trafic modern de metropola, locurile acestea vaste, acoperite cu iarba, sunt pururea invaluite intr-o tacere protectoare care le apara impotriva agresiunii contemporane, turistice ori de alte soiuri. Linistea lor neclintita in mijlocul vacarmului te face sa simti apartenenta la o alta ordine care se sustrage chinuitoarei ordini a prezentului. Si chiar daca esti mai putin permeabil la chemarea antichitatii, nu poti sa nu intelegi fascinatia exclusiva pe care acest strat de cultura italica a exercitat-o asupra lui Goethe, ca si asupra altora. La vremea aceea, barocul se constituia treptat in categorie morfologica, din acumularile artei contemporane. De aceea neoclasicul a perceput cu acuitate mai cu seama ceea ce-i vorbea de clasicitate, de radacini, de surse, de tot ce insemna sudul ti Mediterana pentru duhul germanic aspirand spre echilibru, cautand acel ,,punct de mijloc spre care il atragea o nevoie irezistibila''.

Pe seama privelistii solide si linistitoare a Romei antice punea artistul german sentimentul complex, trait cu nemaiintalnita intensitate, al renasterii sale interioare. Vizitand odata, spre seara, ruinele palatelor imperiale de pe Palatin, spunea, intr-un adevarat extaz, ca aci nu exista nimic marunt, chiar daca ici si colo descoperi ceva fara gust, sau ceva reprobabil, toate contribuind la maretia generala. Juca aci, desigur, o prejudecata culturala venita pe filiera neo-clasicului german intemeiat pe viziunea grandorii calme pe care o definise memorabil Winckelmann.

Oricum insa, dincolo de nuanta excesiva a judecatii estetice emise de Goethe in legatura cu antichitatile romane, ni se par infinit mai adecvata si, evident, mai durabila implicatia de cultura morala cuprinsa in aprecierile lui. In acea lume miraculoasa a clasicitatii, care-i dadea lectia indimenticabila a grandorii, se petreceau largirea si imbunatatire fiintei launtrice, considerata, cum am vazut mai sus, o adevarata renastere.

Artistul se asemuia unui mester constructor care dorea sa inalte un turn, dar ii pusese temelii proaste. Dandu-si seama la timp, intervine daramand ceea ce se ridicase deasupra pamantului si incearca sa largeasca, sa innobileze contururile, asigurandu-si o mai buna asezare, bucurandu-se dinainte de trainicia mai mare a viitoarei constructii.

Meritul comparatiei pare sa constea in universalitatea cu care o investeste caracterul ei parabolic. Fiecare umanist, intr-adevar, e supus si la Roma, ca ti in Grecia, unui proces curios de auto-lectura si de obiectivare fata de sine, din care deriva insa nu o ingustare, nici o inhibitie, ci o crestere neindoioasa, o dilatare pe anumite linii ideale ce asteapta intalnirea cu matricea clasicitatii pentru a-si manifesta prezenta. Aci se verifica, si acest lucru a fost intuit de Goethe, reala vocatie umanistica, facultatea indelung exersata sub semnul paideii grecesti al sectiunii de aur rinascimentale, asteptarea starii de gratie in care te simti cosmos tu insuti, intr-o clipa de daruita consonanta cu cosmosul mare. Piatra de incercare, sufletul tau. Piatra de incercare, Roma insasi. Din ele scapara scanteia rarissima a implinirii in spirit.

Incununand sau incheind explorarea zonei sudice, preponderent incarcata de amintirea Antichitatii romane, Via Appia Antica te scoate afara din ea spre o margine incerta, dar te poate duce si undeva inspre cele mai mari adancimi. Asa, intr-o seara, mai bine zis la un ceas de apus cu cer acoperit, am intrat cu masina pe calea al carei praf obosit e calcat de milenii. Eram cu sotii Nicodim si cu profesorul Giorgio Lazarescu.

Inceputul, printre ziduri vechi, pare timid si sovaielnic. Cale pregeta insa sa se arate, marginita cum e de resedinte de aristocrati si de artisti, banuite somptuoase dincolo de parcurile profunde. Se inmultesc repede insa semnele apusei maretii : intregi sau in fragmente, apar vestigiile. Pe langa si printre chiparosii neclintiti stau socluri, statui, stele funerare, mausolee, dandu-ti o senzatie de nelinistitoare proximitate. Masivitatea rotunda a mormantului Ceciliei Metella cu inutilele-i creneluri intareste sobrietatea rece, realmente funerara a monumentului. Treptat, tumulii de pe marginea drumului iau culorile albastrui cenusii ale cerului de crepuscul.

Si aci insa campagna romana e realizata si salvata de cer, de natura. Sirurile de pini rotati si de chiparosi negri, solemni se inalta de pe campia care se deschide blanda, plina de maci ca un taram al uitarii. Mai intai in grupuri ; pe masura ce inaintam incet prin camp, mai singurateci, mai inchisi. Din nefericire, la fiecare pas stationau masini din care credeam, cu oarecare naivitate (spre hazul discret si tacut al insotitorilor mei mai stiutori intru ale prezentului), ca se contempla misteriosul moment al asfintitului. De fapt tinerii neconformisti gaseau relicvele trecutului ca excelent decor pentru amorul lor profan.

Am coborat in plin camp, am umblat in tacere, in timp ce seara se lasa mai intunecata, printre spice si buruieni care fasaiau slab, cu acompaniament de greieri. Fumul unor focuri nevazute intarea atmosfera de sat vechi, de veritabila campagna romana, asa de asemanatoare totusi cu seara in satul copilariei mele, la bunici, la ceasul cand se intorceau cirezile de la Siret.

Se ridica din toate un vaier tainic, doar muzical, fara tristete. Natura lega istoria cu viata si, aci, ca pretutindeni in Italia, indeplinind un rol esential, de uimitoare racordari. Lumina si vegetatia opereaza aci ceea ce in Franta opereaza intelectul, reunind adica totul intr-o matca stilistica unitara, comuna, imbratisand toate etapele istoriei si facand posibila coexistenta tuturor stilurilor.

Trecerea brusca din Via Appia Antica in Eur, cartierul cel mai modern si mai indraznet gandit si realizat din Roma din punct de vedere urbanistic si arhitectonic, s-a produs totusi fara nevoia vreunui racord. Formele cele mai insolite se pot integra in peisajul de inefabila grandoare al Romei eterne (desi absenta goticului constituie rezultatul unei optiuni probabile a unui subconstient colectiv).

Si totusi continuitatea in tipul de spiritualitate precum si unitatea de substrat in varietatea formelor stilistice impresioneaza intr-un fel unic in lume. De la templele Vestei si Minervei, de pilda, la catacombele Sf. Sebastian si Sf. Calist, in care, acum aproape doua mii de ani, se desfasura o activitate plina de fervoare a comunitatilor crestine si in care descoperi marturiile patetice ale pietatii purtate pana la moartea de martiri, si pana la nenumaratele basilici romane devenite, prin suprapuneri succesive de constructii, biserici romanice, apoi cu adausuri tarzii, rinascimentale ori barochizante, izbitoare apare toleranta reciproca ti cumva chiar complementara a formelor si volumelor unele fata de altele.

Pentru a patrunde cat de cat in diversitatea si in unitatea ,,fenomenului roman'', bantuim neincetat, in cursul discutiilor noastre fara sfarsit despre arta, dintr-o parte intr-alta a capitalei. In dimineti radioase de lumina alba, egal distribuita pretutindeni, in tramonto-uri (amurguri) de sange si aur peste silueta greoaie de fortareata a istoricului Castel Sant-Angelo, in seri de catifea albastra, trecem cu masina dincolo de Tibru, de la Santa Maria in Transtevere, in care n-ai fi banuit, vazand linistita piata cu fantana si cafenea din fata ei, ca exista mozaicuri romane de o severa rigoare realista, geometrica (cu scene de pescuit), spre Palatin, spre basilicele lui, spre Santi Cosma e Damiano (edificata pe fostul Templum Romuli), sau spre Santa Maria Nova (fosta Francesca Romana, martira ale carei moaste se pot inca vedea descoperite).

Comparam mozaicuri si stiluri, ne miram de diferente, dar putem raporta mereu la numitorul comun subjacent, al unitatii. In cea dintai, absida a fost decorata in secolul VI cu forme si culori de o plenitudine ti o forta moderna. Pe un fond de albastru, ca dintr-un tablou de Vlaminck, dens si viu si pasionat, trei personaje la dreapta si trei la stanga, statuar compuse, flancheaza un Chhrist cu figura adanc umana, desi cu gest de retor roman, inconjurat de o singulara aura in tente de rosu si albastru, cu radiatii doar orizontale, facute ca din tuse impresioniste (lucru destul de greu de realizat in mozaic). Toata scena se sprijina pe o friza luminoasa si simpla, reprezentand, multiplicata, simbolica imagine a mielului.

La Santa Maria Nova, adaosul baroc fara ostentatie pus in fata campanilelui si a fatadei romanice exprima si in afara amestecul dinauntru, unde o Spovedanie, executata de Bernini in secolul XVII pentru altar, sta sub emisfera absidei decorate, in secolul XI, cu un mozaic stilizat in felul romanic, cu cinci personaje sub arcade.

La Santa Constanza, decoratia plafonului (din sec. IV) aminteste bogatia, varietatea de inchipuire si gratia jucausa a mozaicurilor alexandrine. Printre paduri de crengi incarcate cu flori si fructe, ca intr-un cadru paradisiac, se ascund tot soiul de pasari cu penaje somtuos colorate (mai cu seama paunii) si obiecte de cult in albastru si aur. Pe la San Clemente, asezata la poalele Colinei Oppio (in apropiere de Domus Aurea a imparatului Nero), am trecut de mai multe ori. Odata am ajuns putin inainte de inchidere, dupa-amiaza tarziu. Eram trei persoane si doream sa coboram in incaperile cele mai de jos. Calugarul irlandez de serviciu in sacristie ne-a atras atentia asupra orei inaintate, dar noi tineam mortis sa revedem niste detalii de pe altarul mithraic de la nivelul cel mai de jos, in legatura cu o controversa care ne diviza opiniile. L-am asigurat de revenirea noastra prompta la suprafata si am pornit in goana pe scari. Am trecut ca glontul prin basilica cea veche aflata sub cea actuala (datand de prin secolele III-IV si avand fresce din secolul IX, unele din ele vadind o acuzata nota bizantina) si ne-am grabit spre incaperile cele mai afunde. Provenind din doua cladiri ale epocii imperiale, respectiv din secolele I si II, ele au ramas etajul inferior, subteran acum, aratand la lumini slabe, blocuri greoaie de tuf alaturate unei lucraturi specifice, de caramizi reticulate. Inaintam spre cea mai veche parte de constructie care adapostise in secolul III un lacas al cultului zeului Mithra (cult de origine iraniana), spre camera altarului. Pustietatea si tacerea cresteau in jurul nostru, intrerupte de un fasait ciudat : apele canalurilor Romei treceau pe deasupra boltilor joase. Un aer misterios ne inconjura. Si din ultima incapere, o luminozitate stranie se raspandea, cu irizari verzui aurii. Statuia zeului in nisa din spatele altarului emana o fosforescenta ciudata. N-am fi putut spune ca ne simteam prea la indemana, desi examinam cu toata atentia fetele altarului acestui cult solar care adauga zeului care imola un taur, pe Apollon. Pe laturi, doi purtatori de torte, iar in spate un sarpe destul de gros. Din nou zei solari, din nou monstri de imolat ca la Cnossos ori la Delphi ? Pretutindeni aceeasi simbolistica oare, vorbind despre inceputuri la fel intelese la mai toate popoarele ?

Deodata o sonerie departata zbugni scurt, facandu-ne sa tresarim si sa intrerupem brusc ipotezele noastre care de care mai nastrusnice. Ne-am repezit inapoi prin salile intunecoase, mai bajbaind, mai impiedicandu-ne. Soneria a insistat o vreme, apoi a tacut. Bruma de lumini a inceput a se stinge. Atunci o panica indicibila ne-a cuprins. Perspectiva de a ramane inchisi o noapte in incaperile subpamantene ne-a dat aripi. Alergam nebuneste pana am ajuns la scari, pana le-am suit, pana am intrat in sacristie unde calugarul se pregatea sa inchida usa spre subterana, uitand de existenta celor trei vizitatori intarziati.

Eram atat de tulburati, incat de data aceasta nici nu ne-am uitat la podoabele superbe ascunse discret, ca in talcul basmului, dupa modesta fatada a basilicii San Clemente, ridicata in secolul XII. Acolo pavimentul cosmatesc imbina, in strigate de bucurie coloristica, purpuriul stins al porfirei cu verdele intunecat al serpentinei; acolo mozaicul din scoica absidei straluceste de aur stins printre nenumaratele volute ale acantei ce inconjura crucea cu columne; acolo frescele rinascimentale ale lui Masolino da Panicale ( de pe la 1425), farmeca, prin suavitatea rozurilor, galbenurilor si verdelui pastelat ca de salcie; acolo plafonul pluteste parca prin jocul alternat al caissoanelor si aurariilor si decorat in secolul XVIII de Giuseppe Chiari cu o scena de glorie celesta. Toate operele acelor secole se inlantuiesc, se intrepatrund, intregindu-se in acea unitate romanica de care am pomenit, intr-adevar unica in lume.

In mai spectaculos, Santa Maria Maggiore de pe Esquilin reuneste aproape tot atatea stiluri dintr-un sirag de secole considerabil, traducandu-se metamorfozele unei fatade trecute de la romanio la baroc prin modulatii cu adevarat melodice pe o varianta de substanta clasica a viziunii, ca si in mozaicurile ce suie de pe peretii navei centrale pe arcul cel mare, pe absida. Dar si aci, si poate aci mai mult ca oriunde, impresia de unitate e covarsitoare, prin colorit si stralucire. De cum intri, raul motivelor geometrice in marmure policrome (roz, verde, ocru, neagra, sangerie) iti fura privirea, purtand-o spre altar, facand-o sa alunece pe pavimentul cosmatesc. Deasupra, alt fluviu, paralel cu cel de jos. Nemaidistingand ornamentatia caissoanelor, urmaresti doar, in fulguratii, directia lor. Tavanul e acoperit cu aur din prima incarcatura venita pe corabii din America si daruit papei Alexandru VI Borgia, spaniol de origine, de catre Ferdinand si Isabela, suveranii spanioli. Galben-verzuie, apa plafonului duce si ea, irezistibil, spre absida. Aci, in mozaicuri, sta viata, palpita sufletul bisericii. Incoronarea Fecioarei are loc in centrul unei mari nemiscate, de aur, pe care abia de se mai discern scenele celelalte. Absida se rotunjeste in reflexe de aur rosiatic si violaceu, luminat extraordinar, si se topeste in plafonul drept, amestecandu-si apele, intr-o reverberatie de lumini solare, interioare, siroind parca pretutindeni.

Intr-alte basilici patrunzi ca in niste mici cetati, in niste universuri inchise. Asa bunaoara in Santi Giovanni e Paolo, in preajma careia te simti ca intr-o reductie sieneza ori veroneza. Trandafiriul cel dulce e pus in valoare de colonetele albe, zvelte, ca element de contrast. Si toate volumele si formele alearga intr-un zig-zag neintrerupt, in care si grupurile de colonete ale campanilei se misca parca flamboaind.

Iar in alte parti, ca la San Paolo fuori le mura, exteriorul modern(adica o padure baroca de coloane) cu greu te-ar lasa sa ghicesti ce comori de lucruri vechi se disimuleaza in racla cea noua. Arcul de triumfal al Gallei Placidia ne poarta inapoi in Antichitate, pe aceleasi nepieritoare dovezi ale continuitatii, dupa cum chiostro-ul cosmatesc cu torsadele elegante ale coloanelor duble ce marginesc porticul decorat excesiv, dar cu o severitate geometrica in alternanta cercurilor si dreptunghiurilor rosii si verzi de pe friza de deasupra arcurilor, ne aminteste un secol XIII de oarecare gust arab, strunit insa de geometrismul clasicitatii italice. Poate de aceea intalnesti asa de rar la Roma opere de Renastere curata.

Le cautam si pe acestea, cu masina sau pe jos. Trecem din nou in Trastevere, la poalele Gianicol-ului, la San Pietro in Montorio, sa vedem un Bramante de zile mari. Inchis in curtea acestui masiv edificiu, Tempietto-ul marelui geometru si arhitect rival al lui Michelangelo reface intr-o replica rinascimentala profilul unui tolos grecesc, al unui templu rotund. Ireal aproape in perfectiunea lui de macheta, el iti da bucuria armoniei absolute a formelor, gandite evident in lumina strictelor rigori geometrice impuse de sectiunea de aur. Purele siluete ale coloanelor dorice prinse intre cercurile treptelor la baza si cercul trabeatiei surmontate de un balcon deasupra, par sa roteasca lent in jurul micului dom cu cupola si lanterna alcatuind etajul al doilea. Sinteza si mereu nevoie de sinteza la artistii italieni ai tuturor timpurilor, impingandu-i la racorduri intre stiluri care poarta, mai toate, pecetea clasicitatii !

Trecem inapoi Tibrul, aruncam o privire repede asupra frumos potentatului Palazzo Farnese, constructie superb echilibrata de Renastere, si ajungem la Campidoglio. Unul din cele mai notorii hautlieux ale Romei, Capitoliul, desenat de Michelangelo, se desfasoara cu un gust extraordinar al marilor spatii, pa care, mai ales acum seara, la lumina reflectoarelor, scarile le umplu ca niste ape revarsate. Greoaie, dar potrivindu-se cu tot locul acesta de dimensiuni vaste, de suprafete miscatoare, statuia lui Marc-Aureliu are mai degraba ponderea unui monument inchinat vreunui general de armate sau vreunui conducator politic bine instalat in scaun, decat a aceluia menit sa consacre un filozof, care doar intamplator a condus un imperiu.

Ne ducem la culcare dupa ce mai dam o fuga pana la Sf. Sabina sa vedem ferestrele in traforuri fine. Gradina plina de portocali infloriti imbalsama toata vecinatatea. Pana astazi, o ramura inflorita, pe care am pastrat-o, isi mentine parfumul.

Un loc dintre cele fara sfarsit deosebite pe care ti le ofera Roma este si cimitirul protestant. L-am descoperit din intamplare pe cand ma dusesem sa vad piramida lui Caius Cestius, pe langa Porta San Paolo. Nu stiam de existenta lui decat din biografiile romanticilor englezi inmormantati acolo. Dar de la referirea bio-bibliografica la intalnirea directa cu un loc ca acesta e mai mult decat un pas.

Pietrisul alb de pe aleile bine intretinute marginea verdeata proaspata a mormintelor simple. Pe pietrele tombale nume de savanti, de oameni de litere, de ambasadori si de fete princiare din toata lumea.

Intr-un colt mai singuratic, o inscriptie ma izbeste in inima. De cand o stiu, de cand o iubesc pentru smerenia ei, pentru smerenia artistului mare care si-a compus singur epitaful: ,,Aci zace acel al carui nume a fost scris pe apa (whose name was writ - sic on water)''. Sub acest anonimat se ascunde, din 1821, poetul John Keats, romanticul fascinat de clasicitate, venit la Roma din ratiuni de sanatate dar odihnind simbolic in eternitate sub cerul sudului. El singur, autorul lui Endymion, si-a ales locul odihnei dupa multimea violetelor care-l insufleteau.

Foarte aproape de Keats, alt mormant, alta inscriptie memorabila: Cor cordium (inima inimilor). Aci a fost inhumata de mainile credinciosului prieten Trelawney, in 1823, urna cu ramasitele pamantesti ale lui Schelley, culese de pe rugul improvizat de Byron in golful Spezzia, in apropiere de Viareggio, intre plaja si o padure de pini. Ramasa neatinsa de flacari, inima neobisnuit de mare a poetului a fost culeasa si adaugata cenusii. Poetul aerian, Ariel, autorul lui Prometheus unbound (Prometeu descatusat), staruie in amintirea Italiei intre un citat shakespearian (din Furtuna) pe mormant si laurii si chiparosii Romei. Este si acesta un semn de sinteza in evolutia spiritului european, o tendinta evidenta de apropiere chiar in aparent divergentele categorii psihologice si estetice ale clasicismului si romantismului.

Nici un loc din lume nu poate fi luat in posesie spirituala daca e umblat cu piciorul. Ca sa spui ca-l cunosti, trebuie sa fi avut propriile tale trasee, urmarite, batute, stiute pe dinafara, revazute limpede cu ochii inchisi. Numai pe ele iti refaci amintirile, numai pe ele te sprijini in impresiile tale intime, in judecatile mai personale pe care incerci sa le emiti.

Si inepuizabila Roma se cere mai cu seama cunoscuta in acest fel. In enorma ei intindere, se cade sa-ti circumscrii drumul acela pe care-l poti numi al tau, drumul neuitarii, al permanentei unui contact interior.

Porneam din Tor dei Conti pe Via Cavour si faceam o prima vizita, de obicei foarte matinala, la San Pietro in Vincoli (in lanturi), suind cu o placere estetica mereu aceeasi, scalata atribuita de traditie lui Rafael, cu treptele din piatra cubica, neagra, cu bordura alba, tocita, si sfarsind sub o fereastra incununata de cercul faimos, marca indiscutabila a geometriei atotstapanitoare in Renastere. In stanga, cu intrare modesta pe sub clasicul portic, biserica. E simpla, fara nimic special. Cand ajungi insa la capatul navei grupul compozitional aflat in dreapta pe extremitatea transeptului iti arunca o vraja chinuita, suferitoare care te opreste in loc si te striveste. Din mijlocul grupului te fulgera Moise, uriasa forta inchisa, strans in picioarele groase, puternice, in barba oprita in cadere printr-un gest al mainii, forta transformata sau exprimata prin ritm plastic. In dreapta si stanga, mladierea usoara a celor doua trupuri de femei accentueaza ponderea statica a trupului asezat. Deasupra, papa si mormantul se retrag firesc fata de figura centrala. Titanicul michelangiolesc anuleaza orice prezenta in jur. Mania lui nu irumpe, ci se strange intr-o contemplatie teribila, care-i pastreaza ceva din expresia dureros de adanca a lui David si vestejeste deja tristetea si oboseala carnii grele din Pensieroso.

Plec cufundata intr-o tacere de moarte. Si tot pe Via Cavour ma indrept spre Santa Maria Maggiore ca sa-i revad coloritul de amurg in splendoare. O iau pe urma pe Via delle Quattro Fontane, prin piata Barberiini, pe Via del Tritone si zabovesc un moment langa fantana Tritonului, ma abat cu cativa pasi ca sa ajung la Fontana Trevi. Nu-mi place defel barocul ei enorm, fara gust. Dar apa albastra si ritualul aruncarii banului peste spate pentru revenirea la Roma, ca si inghesuiala pestrita de turisti din toata lumea, ma amuza si ma reconciliaza cu locul acesta traditional. Prin Largo Chigi patrund in Via del Corso. Las pe stanga Pelazzo Firenze unde am tinut o conferinta (organizata tot de profesoara del Conte si de Societatea Dante Aligheri) despre literatura romana in vremea romantismului si la care am primit pentru intaia oara camelii albe, parfumate, de la prietenii italieni. Ma angajez pe Via Tomacelli si trec Tibrul pe podul Cavour ( pentru constiinta mea romaneasca istorica, numele acestui mare om de stat care ne-a fost prieten rasuna ca un nume de bun augur).

Pasul mi se face tot mai incet pe masura ce ma apropii de Piazza San Pietro. Spatiul se largeste in afara si inauntru. Peste asteptarea deschisa, navaleste ca o imbratisare de bun venit, dubla colonada a porticului lui Bernini. Ea strange, ca o frontiera frumoasa (cu exceptia statuilor de deasupra fiecarei coloane), piata cu obeliscul egiptean si fantanile cele doua (desenate de Maderno) ale caror ape capata in asfintit tente de iris si nu-ma-uita, si fatada catedralei insasi. Amabila fara grandilocventa, dar constrangatoare caci nu te poti sustrage directiei pe care ti-o fixeaza, colonada te poarta pana la scari, pe scari, la intrare. De fapt, intri putin naucit, fiindca n-ai reusit sa vezi nimic. Ba da, de departe, cand veneai, te privea, te urmarea de oriunde, ca in icoanele acelea vechi, cupola cu multipli ei ochi heruvimici. Asa ca, dinainte sa intri, stii bine cine e geniul tutelar artistic al locului.

Iar cand ai patruns in incinta catedralei Sf. Petru lasi vanitatile la usa. Te afli intr-o ciudata cetate, bogata si impodobita peste masura, intr-un fel de competitie a papilor si artistilor in efortul de a da lumii crestine un lacas de exceptie care sa intreaca in opulenta si in valoare tot ceea ce Europa cunoscuse vreodata. Asa incat, pierdut intre piloni, coloane, arcade, printre altare si capele, printre statui, mozaicuri si picturi din multe secole, treci mai degraba ca printr-un muzeu imaginar al pietatii catolice decat printr-o zona prielnica reculegerii si rugaciunii. Caci emotia pe care o incerci este in primul rand istorica si estetica, intr-atat te copleseste bagajul fara capat al amintirilor stranse aci. Oriunde te uiti (si nu stii incotro sa te uiti mai intai), vezi probele unei nesfarsite, ardente aspiratii spre maretie, traduse cateodata intr-un stil de decoratie flamboaianta, din cand in cand doar intr-o dramatica viziune interioara. Geniul baroc a lui Bernini a gasit in dimensiunile giganticei basilici spatiul sau de electiune. Si sfidat de ametitoarea inaltime la care Bramante si Michelangelo aruncasera nemaipomenita cupola in coaste (la 120 metri de la podea), a schitat el insusi cateva gesturi analoage. Cu un urias baldachin sprijinit pe torsadele serpuitoare a patru coloane de bronz (sub care se afla altarul papal), Berlini deschide si indica drumul spre cupola intr-o miscare fara sfarsit. Iar in spatele baldachinului, pe peretele absidei, explodeaza pur si simplu, un aur radiant, o Glorie a aceluiasi artist, care a invaluit un antic anvon al Sf. Petru in nouri si fascicole de raze dominate de fulgurantul simbol al porumbelului sacru.

Ravasit, rascolit, inaltat de miscarea suitoare a monumentelor ce te poarta irezistibil spre inaltimi vertiginoase, te intorci spre colturi mai calme. O simpla si severa statuie a Sf. Petru, in bronz, datorita, pare-se, lui Arnolfo di Cambio, te readuce spre austeritatea simtirii si expresiei unor epoci mai vechi, spre secolul XIII, prag intre romantic si gotic. Iar mai spre intrare, in dreapta, albul ciudat al unui grup statuar te cheama, cum te cheama intotdeauna capodoperele. In albul acela mat si trist, care se detaseaza pe fondul de porfira al peretelui, e ca un cantec si ca un planset. Cum poate fi miscarea (ca si glasul) pietrei, a marmurei cand exulta, cand trista, cand razvratita, cand dansanta ? Mi-amintesc cum Brancusi, raspunzand Militei Patrascu despre felul in care obisnuia sa-si controleze ucenicii, i-a vorbit despre ,,muzica'' daltei, despre infailibilul mijloc de urmarire prin ritm. Stand intr-o camera alaturata, mesterul asculta lucrul elevului si intelegea, dupa ritmul uneltelor, calitatea sufletului, a creativitatii, a mestesugului si a operei. Demiurgicele ritmuri creatoare ale geniului sa fie oare de regasit in muzica etern inchisa a acestei sculpturi din tineretea lui Michelangelo ? Sau, de fapt, capodopera inseamna intalnirea fericita dintre disponibilitatea absoluta a geniului si virtualitatile plasticizante, ascunse, tainice ale materiei cosmice, ea insasi investita cu ritmuri originale ?

Fecioara poarta, pe bratul drept in poala, trupul fiului sau mort. Parca plangandu-l, parca leganandu-l, cu sfasiata gingasie a unui gest de neputinta si renuntare, maica durerii il aduce ofranda superbei, dar pentru ea si el implacabilei legi a redemtiunii. Cu capul plecat, ea contempla desavarsitul corp caruia i-a dat viata si ale carui membre gracile, adolescentine nu sunt inca atinse de rigiditatea mortii.

Din liniile coboratoare inspre soclul rotund, inchis, necrutator ca necesitatea (ananghi), din naframa ce incadreaza fasa inclinata a fecioarei, din mana fiului odihnind pe faldurile rochiei materne devenite giulgiu, din picioarele lui lungi, zvelte, precum si din mana stanga a mamei ce arata inspre pamant, se strange, se aduna o miscare unduitoare in jos, o lina pogorare. Si parca din dragoste, durere, jertfa si resemnare, calitatile conditiei umane in viziunea lui Michelangelo, o melodie departata se incheaga, subtire ca un funigel. Inauntru nostru rasuna un cantec de leagan al mamei la moartea fiului, cantec de leagan care e prohod : ,,frumusetea unde o ai pus ? ''

Te plimbi prin Cetatea Vaticanului ca printr-o Roma in mic. Drumuri pitoresti, gradini cu plante exotice, fantani si jocuri de ape, basilici, muzee, ministere, tipografii stau adunate ciorchine pe teritoriul celui mai mic stat din lume. Dar miniatura statala desfasoara pompa, opulenta si solemnitatea unei puteri considerabile, exercitate, folosite cu neinsemnate intreruperi, aproape doua milenii. Semnele ei se vad pretutindeni, de la garda elvetiana cu costume bariolate, rosii si galbene, la tezaurele uimitoare, la monumentele poruncite de papi si cardinali si lucrate de artistii ilustri ai lumii. De aceea Vaticanul intreg e un muzeu.

In bogata galerie de pictura, putine colturi proeminente totusi. Gentile da Fabriano si mai cu seama Beato Angelico iti ofera cu gratie viziunea unui spatiu aproape geometric organizat. Scenele din viata lui Nicola de Bari, ale acestuia din urma, incheaga armonii fluide de rosu palid si verde in forme geometrizante, neanguloase. Am vazut apoi Ingerii muzicanti ai lui Melozzo da Forli care-mi placeau asa de mult in reproducerile din vremea copilariei, cu rozul, bleul si perlele fine de pe nimburi. Un tablou dupa fresca lui Melozzo, care mi s-a parut simbolic pentru un moment al umanismului italian si european, il reprezinta pe umanistul Bartolomeo Platina in fata papei Sixt IV, ctitorul al doilea al Bibliotecii Vaticane. Ingenunchiat dupa protocolul cel mai strict inaintea stapanului sau ierarhic, dar mandru, primul custode al bibliotecii isi ingaduie (dintre cele sase personaje aflate in scena) privirea cea mai dreapta si mai libera, precum si capul cel mai neplecat, asa incat la nivelul ochilor, dialogul intre papa si umanist se desfasoara la egalitate.

Pictura aceasta care intruneste mai toate calitatile si cusururile artei secolului XV de la fundalul arhitectonic pana la asezarea in cadru a figurilor si pana la distribuirea culorii, dezvaluie fina penetratie psihologica a artistului care leaga portretele intre ele printr-un joc de priviri, tradand caracterele si preocuparile divergente fata de scena petrecuta in prim plan. Plina de astutie subtire pare si fata frumos modelata, barbateasca a cardinalului Giuliano della Rovere (viitorul papa Iuliu II), care umple cu purpura lui spatiul dintre papa Sixt IV si Platina.

Nu gasesc de cuviinta sa laud operele rafaelite din muzeu. Unele inca amintind prea insistent de Perugino, mult citata Madonna di Foligno plutind intr-un albastru cam spalacit, desi prea viu, cu un nimb ca o pata de un galben greoi, fara transparenta.

Straniu de tot, intr-un peisaj de dezolare lunara, Sf. Girolamo al lui Leonardo da Vinci, cu o silueta de leu la picioare e straluminat dinauntru de o paleta de ocruri si brunuri rarefiate. Am mai notat un Ballini sentimental, Seppellimento, si cu aceeasi tema, un Caravaggio construit dintr-un grup miscat, cu capetele plecate asezate in cerc, si cu mainile alternativ fluturate si stranse.

Nu in aceste opere sta centrul de valoare al Vaticanului. Din nenumaratele sali pe care le strabati, imbracate in imensa lor majoritate cu fresti enorme, retii doar ceea ce te frapeaza, doar ceea ce lasa asupra ta o impresie nestearsa. Loggie-le pictate de Rafael cu grotesti, cu bogatie fantastica de motive decorative, stanzele lui pe ai caror pereti gasesti Scoala din Athena (cu fundalul arhitectonic desenat, dupa parerea lui Vasari, de Bramante) sau Incendiul din Borgo unde Rafael marturiseste, intr-o densitate picturala extraordinara pentru el, inraurirea mai varstnicului rival Michelangelo, Capela papei Nicolae V cu delicatele, pastelatele culori si expresia de beatitudine a personajelor caracteristice pentru Fra Angelico sunt, poate, spatiile cele mai pretioase ale Cetatii Vaticanului.

Dar dincolo de orice judecata posibila, locul marcat pe veci de geniul lui Michelangelo, sculptorul devenit pictor, ramane Capela Sixtina. Cu frescele care se napustesc asupra ta, ca intr-o manie de titani razvratiti gata sa rastoarne pamantul, capela in care patrunzi cam peste mana, la care privesti greu, ca in strafunduri, nu poate fi gandita de mintile noastre comune. Ea nu ofera spectacolul unei opulente somptuoase ; ea nu te inalta, nu te insenineaza, nu-ti prilejuieste extazuri. Dupa ce-i privesti indelung tavanul si peretele dinspre altar, incepi sa te simti pascut de cataclisme interioare, de seisme al caror sfarsit il banuiesti infricosat. Ce te face sa suporti fara sa explodezi atat innebunitoarea traducere in ordinea vizuala a Facerii, a Genezei, cat si aceea a Judecatii de apoi, este in primul rand anecdotica pe care o cauti ca o salvare. Adam si Eva si Sarpele si tentatia si izgonirea din Paradis sunt cuvinte care trebuie proferate. Altfel imaginile te-ar sidera cu forta pe care o concentreaza. Mai cu seama aceea in care inermii de volti prin indexul batranului demiurg !

Si profetii, si sibilele, fapturile acelea pline, cum se vede, de inspiratie si de putere, dar si atat de morocanoase, de melancolice, ce amar augur pentru conditia umana ce se naste sub ochii lor indiferenti ! Ei vad mai departe si dincolo de sarmana noastra viata care inseamna, in ochii lor privitori de absolut, un graunte de pulbere. Ce opreste in al doilea rand imensa greutate de gand a plafonului Sixtinei sa se pravaleasca este cumintea insiruire, sub arcadele ei, a unor dreptunghiuri ce se intind, ca o friza mai ampla, ca o linie de interdictie, de jur imprejur.

Sunt scene din aceleasi carti traduse deasupra. Si numele celor care le-au pictat, pe atunci inca fara faima, erau : Botticcelli, Perugino, Signorelli, Ghirlandajo. Nu-ti mai amintesti insa de ei

Dar acolo unde linia se intrerupe, prabusirea se produce. Pe peretele altarului, lumea e judecata. Si o cascada de trupuri cad, ca o cascada de vaiete de jale, ca un vaier universal. Se sparge smaltul albastru al cerului sub greutatea trupurilor aruncate in abis de un titan manios. Sfintii nu mai sunt sfinti, demonii nu mai sunt demoni. Toate personagiile sunt adanc si dureros umane. Pe masura omului sunt si durerea si fericirea, amandoua confundandu-se la Michelangelo cu gravitate. Si sfarsitul e pe masura inceputului : grandios si trist.

Dupa ce te dezmeticesti poti spune, cu Rilke din prima Elegie duineza, ca intr-adevar frumosul nu este decat inceputul inspaimantatorului pe care-l induram admirandu-l fiindca, dispretuitor, nu ne striveste. Si pleci purificat, ca dupa asistarea la o reprezentatie tragica.

De obicei o luam pe malul Tibrului, incet, cale lunga, pana pe Via Flaminia ca sa ajung la Accademia di Romania. Uneori faceam un mic ocol, abatandu-ma pe la Villa Giulia, perla arhitectonica de secol XVI, si intrand la Muzeul Etrusc, sa mai iau odata contact cu cel mai vechi strat al lumii italice, misterios, inca nedezlegat. Printre vase, bronzuri, bijuterii foarte vechi purtand influente grecesti certe, caut intotdeauna cu nerabdare, acea opera care m-a zguduit la fel cu Nike din Samotrake: sarcofagul celor doi soti (datand din secolul VI i.e.n.). Mi s-a impainjenit ochii de lacrimi cand am privit intaia oara uimitoarea expresie de iubire si pace care ilumineaza figura personagiilor de pe sarcofag. E in ei o bucurie nespusa a spiritului regasit si regasit in doi, o fericire suprema ca atunci cand vezi fata absolutului. Stilizarea excesiva a partii de jos a corpurilor intinse, a picioarelor, iti sugereaza negarea trupului pamantesc. Iar busturile inaltate sunt tinere, frumoase, armonioase. El arata ca un atlet grec cu cap de Christ (izbitoare prezenta, ca la Moscofor, a unui astfel de facies), iar ea ca o Chore, dar amandoi sunt transfigurati printr-o seninatate divina care curge din ochii lor larg deschisi. Mainile lor alterneaza intr-un dans sacru, ca niste pasari sfioase; ale ei se strang curios, trei degete se unesc in sus, doua raman lipite de mana. Iar dreapta lui da un fel de vaga binecuvantare. Se inalta oare duhurile lor spre inviere ? Au atins momentul suprem al perfectiunii platonice, al intalnirii in iubire ?

Dupa sarcofag nu se mai poate privi nimic: totul ramane exterior si factice.

Trecem insa alaturi, la Accademia di Romania si reluam discutiile nesfarsite despre arta, punctate cu iesiri in Roma si in afara ei pentru argumentatii la fata locului. Intr-o seara am pornit iar cu Ariana si Ion Nicodim la Tivoli si la Palestrina. Villa d'Este, cu toata celebritatea, nu mi-a dat decat placerea perspectivei pe care o domina de pe terasele ei. Dar gradinile ! La inceput totul a fost superb, ametitor. Am intrat intr-o arie de rezonante acvatice, intre multiplele planuri vizuale si acustice ale teraselor, ale formelor vegetale, ale complicatelor jocuri de apa. M-am strecurat, coborand spre etajele inferioare ale teraselor, pe sub perdeaua lichida a bazinului mare ca printr-o racoare de alte zone, amintindu-mi de magicele treceri pe sub duruitori ale eroilor lui Sadoveanu. Zgomotul era asurzitor. Ma gandeam la intrigile ce se puteau tese, la itele politice ce se puteau lega si deslega in taina si la adapostul apelor de catre un Ipolit d'Este, de pilda, si partizanii sai, intr-o Italie divizata cum era aceea a Renasterii.

Efectele sonore isi schimbau registrele dupa inaltimea si forma caderilor de apa. Volanele involte ce alunecau de pe marginea unor vase uriase de piatra aveau un sunet moale, mat, linistitor. Un obelisc fluid inconjurat de iatagane subtiri suiera intens acompaniat de solo-ul lor monoton. Trambele de apa ale cascadelor de diverse inaltimi isi imbinau sunetele ca o garnitura de cristale de Baccara savant lovite. Si toata atmosfera, inviorata de roua pe care o purta in suspensie, canta.

Verdele muschiului de pe pietrele bazinelor parea miscator de batran, in indelungata sa simbioza cu mineralul, apa si arta. Toata verdeata locului este intr-adevar ca si cum ar fi fost creata impreuna cu toate celelalte, si perena ca si ele. Chiparosii seculari au trunchiurile enorm de groase, intortochiate, sparte ori simplu netede. Pe ei ii imita alte fantani care galgaie orgolioase, inaltimea lor vor s-o ajunga apele mereu, neobosit intoarse.

Scenografia pare foarte complicata la inceput. Treptat insa secretele se descopera. Oboseala pe care o resimti de la un timp vine de la barocul excesiv al decorului, de la supraincarcatura fluida. Am observat asta mai ales in legatura cu intreitul rand al celor O suta de fantani. Pe scocurile laterale, firele de apa timide dar atat de multe, incat compuneau adevarate tigheluri miscatoare, se izbeau la nesfarsit , cazand pe nenumaratele scoici care le primeau. Era ca un puls excesiv, multiplicat, adaugat celui firesc, si care imi obosea inima.

Dar cand apa se oprea, ce dezolare, ce solitudine sinistra ! Am vazut grotele fara podoaba lor fluida si mi s-au parut ingrozitoare. Pe sub puritatea apei, domneau (ori pandeau) in ascuns uratenia, viciul, moartea.

Am parasit jocurile de apa de la Villa d'Este cu un sentiment teribil de ciudat, cu acela cu care privesti opera unui pictor expresionist unde se desluseste moartea.

Am ajuns la Palestrina, pe deal, ocolind magarusii ce suiau incarcati cu surcele. Palatul Barberini are treptele unui amfiteatru roman, zagazuite de marmura alba care le strange suvoiul intr-o organizare de linii drepte de o mare puritate. Balustradele fac si ele un joc geometric, curat, simplu, tipic rinascimental. O fantana frumoasa si, spre dreapta, o poarta alaturi de care un copac sta de straja sunt singurele ornamente ale locului cu o panorama de cel mai romantic caracter. Asteptam insa mereu marea, asa de adanc fugea privirea spre campie. S-a intunecat, a iesit din marea sesului luna enorma pe satul de piatra cu pini rotunzi. Si ne-am intors la Roma.

Pierduta atunci cu totul in proiectul cartii pe care urma s-o scriu, nu vedeam peste tot decat Renastere, geometrie, sectiune se aur. Si la toate incercarile amicilor mei asa de avizati in materie artistica, ramaneam cu obstinatie pe pozitiile mele, subiective desigur, si oricum, amendabile. Oriunde m-ar fi dus, la Muzeul de arta moderna (asa de aproape de Accademia di Romania) sau aiurea, imi pastram punctul de vedere, desi sunt in general foarte receptiva la arta moderna. Intr-o seara insa, dupa ce se terminasera in Piazza del Populo doua intruniri politice ale unor grupari de culori opuse si care mobilizasera politia, salvarea si pompierii de teama unei incaierari aparent inevitabile, si dupa ce am mancat intr-o pizzeria foarte ieftina, prietenii mei m-au invitat sa vizitam o expozitie. Sala Tartaruga (broasca testoasa) din Piazza del Popolo avea reputatia unui salon extrem de cautat de o lume foarte snoaba si pentru care se plateau chirii exorbitante.

Am intrat si noi, modest imbracati, printre participantii la vernisaj, in rochii de seara si smokinguri, cu cupe de sampanie in mana. Din fericire, dupa ce-am platit, nimeni nu s-a uitat la noi. Asa ca ne-am vazut de treaba si am inceput sa privim. Sala era formata din doua niveluri printr-o scara interioara. Incaperea de jos in care se desfasura ceremonia moderna avea peretii albi, goi, luminati de reflectoare. Mi-am zis in sinea mea ca vor fi fiind reflectoarele televiziunii si m-am grabit sa ma sui la etajul al doilea. Ceilalti veneau dupa mine zambind. Cand m-am uitat imprejur, nimic. Doar cateva persoane privind cu interes peretii, la fel de albi, de goi, de luminati ca si cei de jos. Nedumeririi mele ,,candide'' i-au pus capat hohotele de ras ale amicilor mei care-mi jucasera o festa stiind de ce fel de expozitie este vorba. Junele pictor care mai fusese premiat pentru o astfel de nazdravanie, isi manifesta originalitatea luminand in chip foarte variat portiuni de ziduri varuite pentru a pune in valoare textura particulara a tencuielii si a grauntelor de var.

Am plecat gandindu-ma cat e de greu sa deosebesti in vremea noastra talentul original de impostura si cat e de universal valabila povestea lui Andersen cu hainele imparatului.

Si experienta aceasta, ca si cea a bienalei pe care o vizitasem in 1964 la Venetia, n-a facut decat sa ma intareasca in admiratia fata de artistii Renasterii, acei colosi care lucrau, ca iesiti din atelierele lui Hefaistos, la transpunerea in materie plastica a viziunii lor grandioase.

Dar epocile care se succed se si intregesc. Si daca Roma azi infatiseaza o imagine asa de vie, de complexa, asta se intampla tocmai pentru ca toate varstele ei, ciudat reversibile, au strans si au adaugat si binele si raul, si frumosul si uratul, si perenul si caducul, adica tot ceea ce este omenesc, intr-o inegalabila sinteza. In ea intra si amintirea etrusca, si suprapunerile imperiale si paleo-crestine, si Evul Mediu, dar mai ales Renasterea, si Barocul, si etapele romantismului risorgimental, si Vaticanul, si violentele vietii politice de azi regretabile, dar probabil indispensabile in ordinea evolutiei istorice.

Dar cupolele Romei, gigantice potire intoarse, si fantanile ei, stanjenei inalti in lumina viorie a apusului, canta si susura, din clopotele si apele lor, ca niste stranii exotice flori, permanente vizibile ale unei gradini eterne, ravasita si impodobita pe rand, in atatea milenii, adevarate embleme pentru noi ale cetatii fara moarte.

Pe care astazi, cel mai mare critic de arta al lumii, Giulio Carlo Argan, o vegheaza simbolic, custode de geniu vrednic de cetate, pentru a o salva inca odata proiectand-o in ordinea esteticului.