FRANTA

,,O, France, mère des arts, des armes et des lois''

Joachim du Bellay

(O, Franta, maica a artelor, a armelor

si a legilor)

Permanente de cultura si civilizatie

In remarcabilul sau eseu despre Franta, Ernst Robert Curtius o numea tara de mijloc, trasatura de unire intre extreme, dorind sa sugereze prin aceasta o specificitate nu numai de forme naturale, de moravuri, dar si de personalitate si gandire.

Si, intr-adevar, aceasta trasatura a ,,mijlociei'', a masurii, luate in sensul ei cel mai armonios care deriva din descendenta mediteraneana si precumpanitor greceasca a spiritului european, se aplica Frantei intregi de la peisaj, pana la valorile morale si structura adanca a spiritului culturii.

Franta fizica, opera, cum se spune, a harniciei eficiente si a mandriei nationale a locuitorilor ei, ofera privitorului strain bucurii ale frumusetilor celor mai variate, unificate de un geniu al locului, de o pecete asupra careia nimeni nu se poate insela. Reliefurile ei sunt dulci, fara spaime, in cline care onduleaza bland, inviorate de vegetatie bogata. Apele, din nord pana in sud, au in ele lumina. N-am sa uit Marna, care sclipea in zare prin ceturile fine ale diminetii, nici cel mai verde rau al sudului, bucuria pastravilor, L'Herault, vazut la St. Guilhem le Desert. Dar Sena la Argenteuil ! Poate fara apele ei nemaipomenite, Franta n-ar fi nascut niciodata scoala impresionista si Monet n-ar fi putut visa visul cosmic de cer, apa si flori din Nuferii de la Orangerie. Culoarea pamantului insusi e felurita si purtatoare de inspiratie prin contrastele pe care le face cu vegetatia. La Arles si in toata la Garrigue, pe langa verdele obosit al pinilor, cel negru al chiparosilor, cel palid al maslinilor, pamantul rosu intervine cu o violenta superba, cu o culoare bogata, din care tasneste, in smocuri, o iarba de o prospetime rara, de un verde stralucitor, feroce de tanar. Si aici, si in Ile de France, si in Normandia, pretutindeni, se desfasoara un pamant si o iarba care vestesc fertilitatea, opulenta. Sau acolo unde nu e pamant cultivat, un sentiment al grandorii inconjura stancile si padurile, ca in Bretagne cea ascunzatoare de stravechi taine.

Peste toate domina cerul, care, de pilda, in Ile de France este de-a dreptul extraordinar. E un cer inalt, de efecte grandioase, ca in pictura baroca, si pe care se disputa inca fara incetare lupta intre lumina si umbra, se alunga rapid, manate de curenti puternici, bogate vartejuri de nouri, la Versailles, asezarea gradinilor pare mai impresionanta cand bagi de seama ca cerul, ca un element de cadru estetic, n-a fost neglijat de iscusitii arhitecti, ci introdus in uriasul complex al viziunii artistice.

In Franta totul tradeaza o lume solara, in peisaj, oameni, monumente. De aci, poate, claritatea ca virtute esentiala a spiritului francez si simpatia ca dominanta trasatura a raporturilor dintre oameni. Aspiratia spre claritate si armonie da o impresie generala de clasicitate subiacenta francezului si culturii sale in general, chiar in epocile in care prevaleaza alte directii de spirit si alte stiluri decat cel clasic. Legea numarului, a proportiilor echilibrate, pare sa tina in mod esential de spiritul francez, determinand faimosul esprit de géométrie care fecundeaza intreaga istorie a formelor culturii galice. Chiar din Evul Mediu si chiar din catedrala gotica formele sunt clar, rational folosite. Structurile literare, plastice sau muzicale sunt supuse unui travaliu de rotunjire aproape inconstient. Sa ne gandim, bunaoara, la epopeea franceza cea mai reprezentativa, cea mai cunoscuta inca din secolul XI, La Chanson de Roland, si la deosebirile dintre aceasta si epopeile germanice, in special Das Nibelungenlied. Nevoia de unitate se simte in arta ca pretutindeni, pe orice taram de activitate si asa se explica poate si mai grabnica dobandire a constiintei nationale la francezi. La douce France, ca expresie a legaturii cu locul de bastina devenit unitate la care se raporteaza sentimentul national, apare ca sintagma caracteristica inca din Evul Mediu si chiar mai sus citata chanson de geste. Si aceasta nevoie de unitate merge mana in mana cu nevoia de armonie, de legi, printr-o aspiratie adanc franceza spre descoperirea normelor rationale, a principiilor generale. Joachim du Bellay reunea toate aceste virtuti de matca nationala in memorabilul sau vers : O France, mère des arts, des armes et des lois, in care, cuvantul ultim mi se pare a desemna nu atat justitia propriu-zisa, cat ceea ce constituie tocmai principiul fundamental al legilor ca atare. In aceasta cultura de structuri rationale, a revenit stiintei un loc de seama inca de timpuriu. Se poate spune ca spiritul stiintific modern se naste in Franta. E adevarat ca Renasterea patrunde in Franta dupa modele italiene, cunoscute abia in urma campaniei lui Carol VIII inceputa in 1494, dar capata o alta orientare in care stralucesc mai cu seama medicina, stiintele naturii, dreptul, pe langa arte. Interpretarile juridice ale lui Cujas, vasta eruditie si metodele terapeutice ale doctorului Francois Rabelais, descoperirile chirurgului Ambroise Pare sau pasiunea neistovita a ceramistului Berbard Palassy indica mai degraba sensul contributiei franceze la Renastere, pe linia cautarii adevarului stiintific. Iar Michel de Montaigne se indreapta spre lumea interioara a omului, inarmat cu instrumentele observatiei si analizei, pentru a descoperi adevarul moral.

Rabelais vorbise despre ,,l'homme, ce monde'', Montaigne a investigat aceasta lume mobila si infinit variata, ajungand la o pictura integrala a ei, adevarata si usor trista, tincturata mai mult cu un scepticism filosofic, stiintific, decat cu o constiinta acuta a conditiei umane. Cu Montaigne se naste moralistul francez, ganditorul si omul de stiinta, al carui camp de observatie este constituit in acelasi timp de omul in general si de individ, Ca ultim reprezentant al Renasterii, el a vazut in fiinta umana o latura foarte importanta a naturii care trebuie cunoscuta si stapanita, iar in puterea de judecata cel mai pretios dar al naturii. Prin insistenta sa asupra judecatii, Montaigne devine un precursor al rationalismului, iar prin supunerea la o cercetare neintrerupta a tuturor datelor vietii interioare, un vestitor al scepticismului stiintific, care va caracteriza, ca o rodnica atitudine, atat cautarile filozofilor, cat si ale oamenilor de stiinta francezi in secolele urmatoare. Pentru ca rationalismul culturii franceze se intemeiaza pe intima conlucrare dintre filozofie si stiinta, de la Descartes, la Pascal, de la Voltaire, pana la Boutroux, conlucrarea consfintita de secolul XVII. Regulile cunoasterii rationale se elaboreaza cu Descartes, in a carui prima opera se si simte nevoia de norme generale, Regles pour la Direction de l'Esprit. Metoda se alcatuieste cu o certitudine profunda a spiritului omenesc, manat de necesitatea descoperii adevarului in stiinta si pornit de la o indoiala, de la dubiul filozofic care face sa tasneasca, prin contrast, criteriul ideilor clare si distincte, puterea ratiunii unificatoare in toate domeniile de activitate. Exista o unitate a stiintelor in gandirea carteziana care le subsumeaza unei stiinte generale, a ordinei si a masurii, spre care duce metoda imbracata in haina matematicii.

Ordinea si masura in problemele limbii se introduceau in aceeasi vreme prin stradaniile Academiei franceze, atunci infiintate, si prin contributia saloanelor, intre care acel de la Hotel Rambouillet joaca un rol de prima mana. Si pe acest taram, idea directoare careia i se supun si academicienii si pretiosii, frecventatorii saloanelor, este, cum spune Lanson, efectul unui rationalism instinctiv, conform caruia limba devine un fel de algebra a manuirii semnelor abstracte ale ideilor. Si aci caracterul practic, criteriul utilitar se va imbina cu idea generala in modul francez cel mai tipic, cel mai masurat. Si iarasi tipic franceza este pozitia lui Vaugelas in problemele limbii, el fiind teoreticianul cel mai avizat al Academiei, spiritul conducator al Dictionarului initiat de acesta. Vaugelas precizeaza ca nu e vorba de fixarea limbii, ci numai de reglementarea ei, de supunerea la norme, de stabilirea legii generale a evolutiei ei. Vaugelas, cu toate erorile comise atunci, intelegea, in spirit autentic francez, faptul ca o limba se afla in permanenta schimbare si nu poate fi oprita, dar ca exista legi care ii calauzesc cresterea si-i garanteaza mutatiile intr-un spirit unitar.

Filozofia si stiinta patrunsesera si in limba, facand-o sa atinga maturitatea de expresie necesara pentru transmiterea abstractiunilor, a ideilor, intr-un joc intelectual foarte fin si foarte timpuriu in lume. Si saracirea pe care o sufera limba franceza prin pastrarea exclusiva in domeniul ideologiei, al analizei , al expresiei pasiunilor elegante si epurate, a fost compensata de interventia poetilor mari, care au supus-o legii frumusetii. Printre acestia Racine este cel dintai in stralucire.

Tot acum, saloanele modelau, pe langa limba, manierele, comportamentul, supunandu-le celor mai stricte reguli. Acum se formeaza imaginea acelui honnete homme care stapaneste ca model lumea franceza a sec. XVII, dupa cum idealul omului universal stapanea Renasterea italiana. Dar spre deosebire de omul universal, care ramane un ideal al unui numar foarte restrans de intelectuali, l'honnete homme este un produs social, legat, este adevarat, de lumea monarhiei absolute si curtea de la Versailles, insa reprezentand, pentru intaia oara in chip exemplar in Europa, civilizatia si cultura franceza. De acum, incolo, din secolul XVII, incepe ceea ce putem numi preponderenta franceza, pe continentul nostru si in lume. Subtierea moravurilor, vruta si intreprinsa pe scara larga, cultivarea comertului de idei, a conversatiei briliante devin semnul unei alte virtuti, alaturate de Guizot claritatii si simpatiei, si anume a sociabilitatii.

Secolul XVIII avea sa dezvolte calitatile culturii rationale si sa-i adauge altele noi. Astfel idea de libertate intra definitiv in patrimoniul culturii franceze, ajutata de preexistenta idee civilizatorie a progresului. Legata de gandul nobil al perfectibilitatii la oamenii Renasterii, idea de progres apare la Descartes aplicata studiului stiintelor. In secolul XVIII, al luminilor, ea este transferata in domeniul social unde dinamizeaza totul si va impinge pana la revolutia din 1789. Intreaga miscare europeana a luminilor este tributara Frantei enciclopediste, mult mai mult decat filozofiei engleze. Este adevarat ca si Montesquieu si Voltaire si Diderot si Rousseau au suferit influenta filozofiei engleze, dar practica sociala aplicarea ideii de libertate in lupta impotriva absolutismului in Franta se produce. Fiindca Franta, nu o data, a dat omenirii civilizate exemplul echilibrului regasit. Ea are aceasta virtute a reinnoirilor. In innoirea formelor de viata, intre care a intrat de timpuriu revolutia, ea a gasit ,,la fontaine de jouvence", nesecata sursa de intelepciune si tinerete. Harta secolului luminilor indica in Franta centrul inimii, pulsand ideile generoase si spiritul revolutiilor pana departe. Adoptata mai intai de monarhii luminati, de Frederic al II-lea al Prusiei sau de Ecaterina a II-a a Rusiei, aceste idei au fecundat Europa. In persoana lui Voltaire, monarhul german vedea cultura franceza, cum imparateasa Rusiei il considera pe Diderot reprezentantul spiritului francez care a prezidat la realizarea Enciclopediei. Ceva mai tarziu, popoarele au vazut in Franta unul dintre exemplele luptei pentru libertate si scoala marilor idei legate de libertate si progres. Si inca din secolul XVIII se naste in francezi, pe temeiul filozofiei rationaliste a luminilor, care promova idea egalitatii virtuale a tuturor oamenilor, un acut spirit al solidaritatii europene si umane. Gesturile Frantei vor deveni de acum incolo gesturile unei tari sensibile la soarta umanitatii intregi si Franta va fi legata, prin nobila politica a nationalitatilor pe care a promovat-o, de actiunile europene esentiale. Prin aceasta participare la lupta popoarelor europene in scopul dobandirii libertatii nationale si sociale, poporul francez se face pastrator, in esenta, al spiritului european. La 1848, de pe catedrele de la College de France si de la Sorbona, prin glasurile inspirate ale unui Jules Michelet sau Edgar Quinet, rasuna lectia libertatii, adresata popoarelor europene. Balcescu, de pilda, scria infrigurat prietenilor sai despre chipul in care a participat la miscarile ce l-au detronat pe Louis Philippe. Iar Lamartine (si cati alti mari francezi) se gaseau in corespondenta cu C. A. Rosetti, Ion Ghica, Balcescu si se interesa de bunul mers al revolutiei in tarile noastre.

De atunci Franta a pastrat vocatia luptei pentru libertate si a teoretizarii civilizatiei pentru toate popoarele a caror cauza a imbratisat-o intotdeauna. Iar idea de libertate a capatat la francezi o configuratie cu totul speciala, facand legatura intre civilizatie si cultura, participand adica deopotriva la datele vietii exterioare ale societatii si individului, ca si la cele adanci, interioare ale spiritului.

Poporul francez este patruns de valoarea libertatii, practic si teoretic vorbind, ca rezultat al unei lungi traditii de cucerire si aparare a acestui bun, de exercitare a puterilor rationale, de pe o parte. Pe de alta, il mai caracterizeaza si un optimism funciar, dublat de o robustete sufleteasca neobisnuita, de o mare incredere in destinul national si universal al Frantei. De aci se trage puterea de refacere, incredibil de rapida, dupa infrangerile (putine la numar) pe care le-a suferit in cursul agitatei sale istorii, ca de pilda dupa razboiul din 1870.

Mereu innoit si innoitor, spiritul Frantei pastreaza atributul tineretii sale fara batranete, intr-o mobilitate extraordinara, intr-o capacitate neistovita de mulare pe noi realitati, de integrare a acestora. Modernitatea pe care i-o da dinamica specifica, se aliaza in spiritul francez, aproape paradoxal, cu clasicitatea, dar cu o clasicitate care, asa cum aratam mai inainte, nu este un simplu stil, ci o aspiratie esentiala, permanenta, spre organizarea armonioasa a datelor culturii. Si in aceasta fuziune se descopera acelasi spirit unificator, derivat, in speta, dintr-o neobosita activitate a intelectului. In Franta traiesc, readuse in actualitate, toate etapele istoriei lumii, nu numai cele ale istoriei nationale. Musee de l'homme este altceva decat o acumulare de sarbede date de antropologie si etnografie. Prin conceptie si selectie riguroasa se scot valori estetice, se stabilesc radacini si filiatii pentru intreaga lume moderna.

O expozitie Tutankamon la Petit Palais, organizata cu o finete si un gust incomparabil, scoate din praful istoriei si al uitarii o personalitate stranie, o mare cultura de inceput, asezandu-le intr-un context de reflectie intelectuala, dandu-le o semnificatie de importanta etapa din evolutia istoriei universale, semnificatie inrudita cu aceea pe care Andre Malraux in Anti-memoriile sale o acorda, metafizic aproape, culturilor revolute.

Iar Nike din Samotrake, la Luvru, sta ca un simbol al legaturilor Frantei cu lumea antica, al continuitatii in spirit european intre Grecia, Roma si Paris. Privind statuia aceasta in miscarea ei care nu e de zbor, ci de smulgere din adancul unor regnuri, din somnul pietrei sau din somnul adamic, miscare ca o forfota de magme in adancuri, intelegi cum exprima incetineala si graba in acelasi timp, forta activa si inertia, pe Zenon si Heraclit ingemanati intr-o dialectica subtila, concentrata genial de Paul Valery in celebrul vers : Achille immobile a grands pas.

Astfel prezenta unor capodopere, a unor realizari de seama din cultura si civilizatia universala in Franta constituie un spor pentru toata lumea. Comentariul francez al valorilor universale este un gest axiologic de integrare. In felul acesta, pretuirea sculptorului Brancusi in Franta devine o chezasie in plus a unei vechi legaturi, a unei durabile prietenii intre marea tara occidentala si Romania, consfintita si de activitatea tot mai stransa de cunoastere reciproca intre cele doua tari romanice, surori.

Pentru a-si indeplini misiunea ei atat de insemnata de factor national si universal in propagarea civilizatiei si culturii, Franta primeste si daruie neincetat, intr-un proces cu totul specific. Si primirea si daruirea se fac cu autentica bucurie, vizand numai cunoasterea esentiala si realizarea unei sinteze cat mai cuprinzatoare intre cultura franceza si cultura lumii. Respectul pentru culturile nationale si pentru libertatea popoarelor este o atitudine pe care Franta o promoveaza in chip exemplar. Si acest lucru favorizeaza poate dezvoltarea facultatii de integrare a valorilor nationale si universale, peste bariere, peste limite. Cu tactul sau, Franta izbuteste sa depaseasca orice obstacol ivit in calea intelegerii prin cultura intre popoare, punand peste tot suflet si semnificatie umana.

Intr-adevar aceasta tara a echilibrului, reuseste sa insufleteasca istoria sa, innoind-o in permanenta cu influxuri de gandire moderna. Franta, care genereaza neintrerupt noi idei, hranindu-se din substanta lor, nu si-a abandonat niciodata traditiile, ci le-a purtat pe niste pretiose si dinamizante prezente. Istoria Frantei nu este o istorie de relicve. Aproape peste tot in lume, istoria s-a asezat in straturi. Numai pe pamantul Mariannei, totul palpita de contemporaneitate, totul e integrat in matca larga si puternica a spiritului national. Franta nu are nicaieri aer de muzeu. Datele istoriei sale sunt linii de forta, desfasurate inspre un prezent care este si suma lor, dar mai mult decat suma lor, fiindca adauga finalizarea, dandu-le o fizionomie indreptata spre un tel, o modelare intelectuala indispensabila. In Franta, inspiratia istorica e fireasca in orice etapa. Jeanne d'Arc, bunaoara, revine ca obiect de inspiratie la artistii secolului XX, la Claudel si Honneger, la Anouilh, imbracata in ipostaze mereu noi, mereu altele, deschizand perspective infinite de interpretare contemporana a Evului Mediu national.

Dantelaria catedralelor gotice franceze si jocul luminii pe arhitectura lor ciudata, fascineaza pe artistii moderni de la Manet incoace. Iar vitraliile, aceasta arta eminamente franceza, cum spunea calugarul Theophile, arata rafinatele lor armonii coloristice nu numai la Chartres ori la Sainte Chapelle. Toata pictura lui Rouault, cu tonalitati contrastante, sumbre si vii, se intemeiaza pe cunoasterea adanca a tehnicii vitraliului. Jaques le Chevalier reface chiar arta propriu-zisa a vitraliului, dupa criterii cubiste care nu afecteaza intru nimic filiatia evidenta intre vechi si nou.

Intre tapiseriile admirabile de la muzeul Cluny, mai cu seama cele reprezentand la Dame a la licorne, si unele dintre tapiseriile lui Jean Lurcat, mai cu seama aceea intitulata L'homme, aflata intr-o colectie particulara, se simte inrudirea certa.

La fel se poate spune despre lucrarile lui Jean Picart-le-Doux. Mai centrate, mai simplificate, cu linii mai putin dulci, tapiseriile moderne denota atentia cu care artistii secolului nostru au privit operele inaintasilor si scrupulul superior cu care au invatat marea lectie data de aceia. Niciodata imitatie, intotdeauna insa privire interioara indreptata catre sursele traditionale, ingaduind viziuni noi, indraznete, originale, sustinute cu unitatea matcii stilistice nationale, de un transfer permanent de valori pe cele doua dimensiuni ale istoriei.

In orice parte s-ar indrepta oamenii de stiinta si artistii Frantei, la orice surse s-ar adapa, oricat de indraznete ar fi tentativele lor de a scutura asa zisul jug al traditiilor, de care toti inovatorii vor sa scape, ei vor fi mereu modelati de duhul Frantei eterne. Acesta razbate peste tot, triumfator, duh apollinic, de amiaza.

Am urcat intr-o zi, la Sete, spre Mont St. Clair, spre Cimitirul marin al lui Paul Valery, spre inaltimea insorita stapanita de o liniste netulburata decat de vuietul marii si fosnetul pinilor si chiparosilor. Era tocmai amiaza; Midi le juste y composait de feuxPe un mormant simplu era sapata inscriptia:

Quelle récompense apres une pensée,

Qu'un long regard sur le calme des dieux. *

Orice gest se schimba parca in frumusete in locul ales de cel priceput in frumusete. Era o datorie interioara, sa gandesti, sa vorbesti, sa te misti cu eleganta. Un ritm se nastea din lucruri si spirit si te prindea in vasta geometrie calma de la intretaierea stihiilor. Ritmul era mut si launtric, de aceea Zenon, Zenon cel crud din Eleea, filozoful imobilitatii eterne, parea sa aiba dreptate. Dar cate ardori, cata miscare, cat cantec se transformau in tacere si imobilitate ! Se simtea ca era un loc etern binecuvantat de o prezenta puternica. Se dezvaluia, ca o forta tainica, interactiunea naturii frumoase asupra gandului omenesc si a ideii asupra naturii. Puterile afective slabeau, in schimb se multiplicau cele ale intelectului, intr-un joc care semana cu o rugaciune matematica, mergand spre patrunderea tainelor inchise in corespondentele imponderabile care alcatuiesc, geometric, frumusetea.

Aceasta este Franta, luminoasa, rationala, generoasa, punct permanent de sprijin al civilizatiei si culturii.

* ,, Si ce rasplata-i pentru-n gand inalt

Privirea-i lunga pe-o liniste divina '' (tr. a)

La Paris

E destul sa ajungi la Chalons sur Marne si sa mergi cu trenul pe marginea apei acoperite de ceturile diminetii ca sa-ti danseze in minte nenumarate nume ca acesta, cunoscute de cand te stii, pregatind intrarea numelui numelor, Parisul. Care nu e doar un nume, ci si un numen, o esenta. Care ti se revela sau nu, dupa starea ta de receptivitate, ori dupa propria lui dispozitie. Care te cheama sau te indeparteaza ca un prieten capricios, pe care-l iubesti insa oricum.

De aceea poti sta luni si ani in Paris fara sa-l patrunzi sau poti stabili un contact hotarator intr-o fulguranta clipa de gratie (de obicei intr-una din acele dimineti limpezi in care glasul contururilor sale ti se imprima in auzul interior cu o claritate de cristal). Pe ploaie, pe ceata, pe cer posomorat ori deschis, n-are nici o importanta. Conditia exterioara a vremii tine de fenomen si nu atinge fiinta lui interioara.

Cum n-are nici o importanta locul unde te afli. Poti fi intr-o gradina, la Tuileries bunaoara, cu capul plin de amintirile sonore ale jocurilor de copii din Mussorgski, picurand lin si zglobiu ca perlele unei ape vii. Sau la Bagatelles, in parcul din jurul chioscului de vara construit de contele d'Artois, unde, primavara, lalelele, narcisele, zambilele cu arome grele si carne pietroasa isi impart peluzele cum le vine, bete de culoare si de libertate.

Te poti plimba prin Marais, facand inconjurul nesatios al vechilor arhitecturi afumate si nemirandu-te daca ai vedea iesind pe inserat un muschetar din palatul Sully.

Te poti gasi in imbulzeala de pe Champs Elysees, cea mai placuta de pe lume, suind agale spre L'Arc de Triomphe de l'Etoile printre mesele scoase pe trotuar. Sau mai degraba poti sta rezemat de un pod in amurg ascultand vuietul masinilor pe asfaltul rasunator, privind apele Senei treze neincetat, ca argintul viu, legand in miscarea lor toate partile orasului, amintindu-le necontenit totalitatea, organicitatea lor de nedespartit. Si dintr-o data, intri ti insuti, prins de vraja locului, ca in poezia lui Henri Michaux, intr-un sir de metamorfoze bizare. Devii tu insuti copac desfrunzit sau apa te simti un cu obeliscurile, ca si cu statuile, prinzi corp cu barcile musca, raspandesti lumina cu felinarele de moda veche de pe podul Alexandre III. O bucurie de zile mari iti face trupul usor, ca de gaza, si-ti da iluzia unei miscari sprintene si rapide ca aceea a gandului. O tinerete inegalabila a fiintei iti da pur si simplu aripi : esti aci mai disponibil ca oriunde pe glob de a vedea, de a intelege, de a sti. Parca si facultatile de expresie se ascut si se subtiaza. E ca si cum ai fi intrat intr-un element nou, intr-un vazduh in care surplusul de oxigen ar arde scoriile, purificand creierul, imbaindu-l in substante prielnice.

Sunt semne ca ai intrat intr-o neosfera densa si activa la a carei alcatuire specifica au lucrat milioane si milioane de minti in secole la rand de gandire rationalista si critica. Si nu intamplator un francez, Teilhard de Chardin, scotea in relief valoarea neosferei intr-unul din cele mai recente sisteme de gandire.

Devenind subiect de metamorfoze infinite prin posibilitatea de rapida schimbare a starilor si de succesiune nemaiauzit de iute a gandurilor, nu-ti pierzi personalitatea. Ea capata o paradoxala forta a afirmarii, crescand pe masura ce se proiecteaza in toate, ca si cum ar spori din risipire si s-ar intari din diviziune. Capeti, din contactul cu atatea forme pe care le mulezi, stiinta alchimica de a te replamadi pe coordonate intelectuale mai severe decat acelea care te structurasera inainte. Te aduni si te geometrizezi, cu voie ori fara voie. Un ritm te supune si te leaga pentru a te elibera interior. Dar bine cunoscutul esprit de géometrie frantuzesc nu e acelasi lucru cu misterioasa inima ascunsa a operelor de arta florentine, cu pitagoreica sectiune de aur, desi poate se inrudeste cu ea. Rigoarea clasica se desfasoara ca o directie a spiritului francez, detasandu-se din miscarea convergenta apei si cerului din Ile de France. Ea modeleaza si organizeaza volumele si formele alunecand pe strazile trase cu rigla, aruncand poduri zvelte peste inteleapta Sena, taind figuri geometrice in marile gradini, fixand punctele unei simetrii simbolic reprezentate de gemenele pavilioane Marsan si Flora ce deschid prelunga alcatuire a Luvrului cu palatele si curtile sale celebre, sistematizand cu claritate structurile arhitectonice ale Lutetei. Pana si casele cele mai vechi si mai putin apte de a intra intr-o viziune urbanistica de rigori clasicizante, fac parca un efort de integrare cu verticalitatea ferestrelor sever acuzata de obloane si cu trunchiurile de piramida ale acoperisurilor cenusiu-albastrui de ardezie.

Patul procustian al unei inteligente colective necrutatoare pare sa fi trecut peste tot Parisul, razuind, odata cu multe capete, zgurile prostului gust si ramasitele neinteligentei, ale mediocritatii. Si ghilotina lui care a pus capat absolutismului supravietuieste intr-o opinie publica acerba, intr-un criticism neindurator intampinand orice initiativa, orice cuvant, orice gest al oricui de oriunde.

Mi-amintesc ca eram la Paris (pentru intaia oara la 46 de ani) pe vremea ministeriatului lui Andre Malraux, unul din cei mai mari oameni de cultura ai secolului XX. Si gandind adanc cateva lucruri de seama, cateva innoiri necesare culturii franceze, ministrul acesta, adevarata providenta pentru Franta (ca si pentru orice tara din lume un astfel de ministru) propusese curatirea monumentelor Parisului de funinginea secolelor. Ce a dezlantuit in opinia publica pariziana, ce campanie in presa franceza, propunerea lui Malraux, nu se poate spune decat palid. Ce caricaturi, ce pamflete, ce injurii din partea neprietenilor politici, a opozitiei, ce neincredere, ce dubii chiar intre prieteni si colaboratori apropiati ! Sigur insa pe argumentele sale superioare si mai ales pe acela ca arhitectii trecutului n-au gandit niciodata monumentele lor innegrite si imbatranite de timp, procedand cu prudenta si urmand sfaturile competente ale primilor specialisti in materie (am vazut curatindu-se mai intai portiuni de zid intre contraforturile de la Sainte Chapelle si pe alte cladiri publice, pentru observarea efectului), umanistul acesta intarziat a lasat dupa el o capitala intinerita, stralucitoare, in primavara ei perpetua, in ciuda indarjitelor defaimari. In acest caz, opinia publica a reactionat, fireste, intr-un chip nerodnic, dar ea este si functioneaza fara gres, in orice imprejurare avand rolul unei site salutare si aceasta e marele ei merit. Dealtfel fiecare francez isi exercita din belsug spiritul critic la adresa oricarei institutii, a oricarui guvern, a oricarei masuri. Fiecare, si cel mai modest cetatean, are punctul sau de vedere asupra treburilor publice, chiar daca nu stie numele strazii de dupa coltul casei sale. Un antrenament de secole i-a facut pe francezi locvaci cu eleganta si fini in manuirea argumentelor logice. Si retorica si cazuistica au lasat urme profunde in spiritul galic, amestec asa de interesant astazi de atatea reziduuri, de la scolastica la spiritul stiintific care a marcat mai mult umanismul francez in cadrul umanismului european, de la rationalismul cartezian constructiv sau spiritul demolator si sceptic al iluminismului, la pozitivismul secolului XIX, legat strans de filozofia experimentala, de dezvoltarea stiintelor exacte.

Un spirit integrator deosebeste lumea franceza de altele, acel spirit ce unifica, fara reductii ori rabaturi grave, fenomenele cele mai diverse ale unei indelungate experiente istorice, sociale si politice, subsumandu-le unei categorii de cultura, morfologic discernabile. Numitorul comun al unui clasicism inteles nu ca o conventie saraca, searbada, de scoala, ci ca o superioara expresie a unei matrice stilistice necontenit operante in creativitatea franceza, reuneste toate produsele spiritului francez. Pare surprinzator, poate, la o prima vedere, felul in care criticismul, ca atitudine intelectuala fundamentala, se aliaza cu categoria morfologica a clasicismului inauntrul spiritului francez. Ar parea chiar ca cei doi termeni se anuleaza reciproc, mai cu seama daca am reaminti sfarsitul clasicismului, in ipostaza de curent, sub loviturile nemiloase ale criticismului romantic dezlantuit, ceea ce iar ar parea o contradictie in termeni in afara Frantei.

Dar criticismul insusi e frana automata care tempereaza primejdia extremelor in care intelectul francez, totdeauna tentat de modernism, se lanseaza in fiecare etapa a istoriei sale. Caci acest intelect n-a respins si nu respinge nici o experienta, oricat de departata ori de exterioara naturii sale. Ci angajat necontenit intr-un proces de evaluare a raporturilor intre particular si general, specific unei viziuni clasicizante, el cheama inspre sine si atrage formele particulare de experienta, facandu-le sa fuzioneze, ordonandu-le intr-un tablou posibil ce sugereaza universalitatea. Tot ce intra sub imperiul unei atari stapanirii iese, in cele din urma, ca produs al unei stilizari limpezitoare, integratoare, asezat in coltul cel mai potrivit al unei tapiserii imaginare, uriase, organizate virtual ca totalitate. Astfel orice frantura de experienta particulara devine purtatoarea unei fagaduinti de totalitate, salvandu-se tocmai prin aceasta. Lucrul este valabil pentru experienta comportamentului, a gandirii, a actiunii, a creativitatii si se intemeiaza pe o tipic franceza si carteziana incredere in progresul cunoasterii rationale, ce recunoaste in mostra o treapta a intregului, subsumabila lui.

De aceea gandul unui ,,muzeu imaginar'' nu se putea inchega decat la Paris, in contextul sau larg si generos, atat de pestrit si atat de riguros unitar, unde stau laolalta vitraliile de la Sainte Chapelle si tapiseriile de la muzeul Cluny (seria Doamnei cu licorna), palatele regale si resedintele particulare din secolele XVII si XVIII, spectacolele de teatru, opera, muzica si balet, frescele romanticilor, pictura impresionista, cubismul, sculptura secolului XX, Centre Beaubourg.

Nu numai voiajul complet printre produsele creativitatii franceze iti este oferit de capitala, ci si unul mult mai extins, printre toate ipostazele creatoare ale lumii, regasite aci intr-o punere in cadru atat de bine facuta, atat de logica, de clara, incat le poti lua drept reductii clasicizante, expresii ale locului, si nu ale unor taramuri si timpuri indepartate. De aceea expozitiile franceze sunt printre cele mai bine concepute din lume (chiar daca muzeele sunt adesea intrecute) si mai convingatoare. Ma gaseam la Paris atat in vremea rafinatei regii care a inconjurat si pus in valoare obiectele aduse din Egipt la sugestia lui Malraux, obiecte legate de Tutankamon, cat si a impresionantei desfasurari de arta veche chineza, de jaduri si bronzuri pretioase sau a celei de civilizatie si cultura islamica. La Grand Palais ori la Petit Palais, selectiile dovedeau o conceptie expozitionala caracteristica, intemeiata pe optiuni sigure, de un gust in afara de orice discutie. Informatia exacta cronologic si tematic, sursele optime folosite cu mestesug intr-o viziune de interdisciplinaritate circumscriind cat mai strans fenomenul abordat, obiectele cele mai reprezentative si mai frumoase infatisate din unghiuri noi, neasteptate, luminand mereu altfel si, deci, schimband perspectivele devenite conventionale prin habitudini mentale prelungite, o extraordinara parcimonie in numarul de exponate, care dadea in felul acesta un relief, o adancime cu totul neobisnuita fiecaruia, izbuteau sa-ti fixeze, afectiv si intelectual, pentru multa vreme, cele vazute si sa-ti ingaduie si tie sinteza si reflectia proprie pe marginea sintezei expozitiei. Asa, supus inteligentei franceze, orice lucru cat de ciudat, cat de particular, devine apt de integrare in procesele rationale de inductie, de generalizare.

Si intr-un chip aproape paradoxal, sub influenta modului de gandire care a ctitorit gandirea europeana, se petrece o miraculoasa punere in pagina, istorica si estetica, a tuturor civilizatiilor si culturilor Terrei, dezmintind prin adevar si franchete, mult incriminatul euro-centrism. De fapt Parisul comite continuu o opera de raportare, de confruntare indrazneata, deschisa, de ierarhizare plina de sinceritate, de obiectivitate, a valorilor intregii noastre lumi.

Sa nu uitam ca inca de la inceputul secolului nostru, ,,primitivii'', adica reprezentantii artistici ai societatii arhaice, au fost primiti cu entuziasm in lumea culturii franceze. Si ca la Musee de l'homme, astazi, sectia melano-polineziana iti provoaca surpriza unei organizari exceptionale pe produsele unei civilizatii primitive de un rafinament incredibil. Recipiente mari de lemn in forma de broaste testoase, tam-tamuri din trunchiuri scobite, scuturi de razboinici cu forme inchise; ace de os pentru mestecat substante diverse in piulite de lemn ornate cu motive fin incizate; masti lucrate in lemn, cu stranii respatializari, cu alte distribuiri de reliefuri pe figura omeneasca; capete si masti de idoli minusculi taiate cu minutie de orfevru stau ori se aseaza ori atarna. O lume de forme noi si frapante, de un colorit cald si discret, in ivoriu, sepia si brun, alcatuieste o neobisnuita simfonie decorativa in care piesa de rezistenta, motivul muzical prin excelenta, reluat in ipostaze diverse, este constituit de tapa. Producand efectul unui covor sau al unei tapiserii, aceasta, lucrata pe scoarta de copac care a capatat mladierea si moliciunea catifelata a antilopei, este la origine o moneda folosita intre aborigeni. Alaturarea a mai multor bucati din aceasta multiplica valoare de schimb a produsului, care devine in subsidiar opera de arta. Iar pentru europeni, pricina de entuziasm fara margini, declansat de privirea tapas-urilor si aici la muzeu si la o expozitie speciala, tot melano-polineziana din sala Comparaisons a aceluiasi muzeu, a colectiei etnografice aduse de un pictor foarte original, indragostit de Oceania.

Intra in circuitul valorilor lumii si acestea, impamantenesc si ele prin Paris, ca si produsele clasicismului antic sau ale alexandrinismului ca care te intalnesti la Louvre. Hera din Samos se inalta ca un tasnet dens si drept de fantana arteziana in piatra, incremenit. Trupul cu peplum, intr-o atitudine de patrunsa solemnitate, e o coloana, pe care ochiul aluneca, supla sub finele pliuri, pana la degetele rasfirate ale picioarelor, puternice, adevarate capiteluri intoarse care o incununeaza regal, dar rasturnat. Iar Nike din Samotrake strajuieste, dominatoare, intrarea in muzeu, de pe prima pauza a scarilor. Te intrebi uimit ce ochi, ce mana, ce inima a avut acela care a desprins-o si n-a desprins-o din piatra Daca o privesti din latura ei stanga, accentul esential cade pe miscare zvacnita a picioarelor sub falduri, care nu e de zbor, ci de smulgere din adancul unor straturi stravechi, al unor regnuri batrane, din somnul pietrei sau din somnul adamic.

Daca o privesti dinspre latura dreapta, te infioara aripa in care distingi parca un chip de idol, un chip totemic, solzi de arheoptere, ca si o gracila, avantata linie de subtire luntre angelica pe ape, cum sugereaza Dante cu tainica lui inchipuire a miscarii. De aceea in invaluirea de catarge a Victoriei fierbe, ca o forfota de magme in abisuri, de aceea se conjuga in ea, simultan, incetineala si graba, forta irezistibila a actiunii si inertia.

Timp fugace si eternitate, Heraclit si Zenon laolalta, intr-o intruchipare care te face sa intelegi altfel misterioasa idee a divinitatii la grecii vechi decat in sarbedele ghipsuri dupa palide modele alexandrine. Doar intr-o astfel de plasmuire trece duhul adevarat creator, rodnic, al Greciei antice si acest lucru e, poate, inca prea putin priceput. Ca si Hera. Nike tine, printr-o traditie esoterica, transmisa prin prea putini, de acele zone ale artei grecesti permeate de spiritul tainic, simbolic al Egiptului, caci macar fragmentar intrevad in sacra Nike unele semne din Sfinx. Adica arta hieratica, arta de inaltimi ametitoare ale spiritului, depasind limitele comprehensiunii vulgare. Si patrunzi cu atat mai acut inrudirea, cu cat un sfinx de proportii impozante sta chincit, in porfira-i regala, la parter. De la htonicu-i salas, care pare un labirint obscur, la inaltatul gest al Victoriei pe scari, sus, parcurgi trepte de evolutie hotaratoare, in istorie, spirit si forme artistice.

Sub acest patronaj de supravietuitori ai unor spatii departate si timpuri revolute sta cel mai mare muzeu francez, unul din cele mai insemnate ale lumii, acceptand si sfidarea acelora, si a prerafaelitilor, a unui Cosimo Tura, a unui Paolo Uccello, si a lui Leonard. Si desigur si a altora. Iti trebuie si detasarea si obiectivitatea critica franceza ca sa poti accepta alaturi de aceste capodopere ale lumii, paloarea si anemia greu suportabila a neo-clasicilor si academizantilor proprii, ca Ingres si David, oricat de perfecti desenatori ar fi fost. Fireste, si aci, rascumpara multe pacate un artist mare si stiutor ca Delacroix,. Intr-adevar, stapan pe un mestesug admirabil, cu un simt, acut al culorii, stia, ca nimeni altul la vremea lui, sa lumineze un trup de femeie, un petic de catifea, o piatra pretioasa, un brocart de aur. Arcuia ca niste corole un gat de cal, o musculatura de sclav ori o zveltete feminina palpitand, in amestecuri extrem de expresive din punct de vedere liric, asa cum se vede in Moartea lui Sardanapal, vis oriental somtuos. Un suvoi de lumina, alb si trandafiriu, se desface din cotul regelui sprijinit pe o perna, si coboara, deschizandu-se rapid si spectaculos, spre primul plan unde o frumoasa femeie e imolata de un sclav. Pe marginile unghiului luminos, in penumbre catifelate, se banuiesc lucruri atroce. Spaima calului alb care cabreaza in coltul din stanga jos, gata sa fie ucis de un negru, e poate incarcatura cea mai expresiva a piesei. Dar dand o deschidere inversa tabloului, superb din punct de vedere decorativ, scena nu poate duce decat pana in pragul unui fel de asteptare, totusi prealabila si exterioara momentului dramei. Poate ca asemenea grecilor, romanticul francez facut pe tipare clasicizante si preponderent rationale, refuza spectacolul direct al cruzimilor si suferintei, considerand sugestia mai plina de forta decat reprezentarea realului. La fel de densa pictural mi s-a parut si Enterrement a Ornans a lui Gustave Coubert (caruia i-am vazut o expozitie retrospectiva splendida la Grand Palais), in care am intalnit parca pentru intaia oara in plastica trairea constient-dramatica a conditiei umane.

Pe de alta parte experienta goticului la Paris topeste elanurile excesive, nemasura verticalitatilor dramatice din alte tari ale nordului. Din Sainte Chapelle, stransa intre turnurile Conciergeriei, nu se zareste in afara decat o turla-flesa gratioasa, dantelata, flamboaianta. Capela de jos, de fapt cripta, cu coastele ogivale aurite, cu plafonul albastru instelat purtand crinii regilor Frantei, are un aer cam gatit si cam deteriorat in acelasi timp. Dar capela de sus in care intri brusc ca intr-o cutie de sticla pictata, iti taie respiratia. Golita de ziduri, absida, incredibila conca fragila, vibreaza din lungile timpane colorate ale vitraliilor presarate mai ales cu rosu si albastru, prelungite spre cer strans din nervuri intr-o eleganta cheie de bolta. Tot intr-un efect de ascensiune urca spre aceleasi zone celeste un amvon minuscul de colonete, sub un baldachin, ca un chivot gotic. Iar pe putinul perete ramas in partea de jos a absidei, doua deschideri discrete se acopar si ele cu delicate vitralii fleur-de-lys-ate.

In partea opusa altarului, pe peretele dinspre apus, rotunjimea clasicei rosace, a nelipsitului trandafir in vitralii, tempereaza verticalitatea aripei dimpotriva, cu atat mai mult cu cat si coloristic aci predomina galben-auriu si verdele. Privirile oscileaza intre cele doua aripi care se repotenteaza succesiv, reciproc, intr-o imagine de ansamblu armonioasa, de mijloc.

Pe balconul pe care se deschide portalul de sub trandafirul verde-auriu, dadeau, odinioara si galeriile palatului. Pe ele, regii Frantei veneau la Capela. Pentru ei, parca, se povesteste pe piatra portalului in reliefuri romanice, istoria sacra. Creatia, demiurgul o face pe tablii; Pamantul, Luna etc., ca in tablouri intuitive. Eva iese pur si simplu, din coasta lui Adam adormit sub un pom. Urmeaza tentatia, caderea, alungarea si viata pamanteasca, narate cu fermecatoarea naivitate a jocurilor si misterelor medievale: Eve filait (Eva torcea), Adam labourait (Adam ara ), adevarata traductie franceza, familiara, usor sagalnica, ce anunta, la capatul sirului de ilustratori, hazul si inventivitatea in ordinea vizuala, a marelui desenator Dubout. Si nu e singura instanta cand spiritul galic arata analogii asa de stranse in epoci asa de departate.

Rouault se poate reclama de la jocul cu pietre pretioase al vitralistilor de la Chartres. In manuscrisele medievale cu miniaturi descoperi indrazneala unei pensule pe care Dufy ar fi putut-o plimba pe rozurile cele mai agresive dar si mai transparente din tablourile sale. Si cateodata un colt de peisaj din Les très riches heures du duc de Berry te face sa pronunti numele lui Poussin. Lurçat la randul sau datoreaza enorm tapiseriei franceze medievale. Si asa mai departe. Specificul national nu se dezminte nici aici, in ciuda sau tocmai din pricina celei mai mari deschideri spre universalitate mostenite de la spiritul generos al luminilor.

Cu Notre Dame te gasesti intr-alt tip de simetrie care atenueaza excesele gotice. Am mers spre ea seara, pe cand pietonii se imputinau pe cheiuri, pe Anatole France, pe Voltaire, pe Malaquais, si printre perdelele lasate ale restaurantelor de lux se vedeau femei elegante dinand la lumina lumanarilor.

Noaptea, catedrala arata maiestuoasa, puternica, purtandu-si vechimea ca pe o forta redutabila. Era neagra, incremenita cu cele trei caturi ponderoase, suprapunand portalurile, rozacele, turnurile cele doua, berce. Balustrade cu colonete si statui despart etajele, taind cu filigranul lor clar desenat verticalitatea maselor arhitectonice, intarind impresia generala de orizontalitate, echilibrand raportul intre cele doua coordonate. Profilul cu adevarat singular al catedralei se defineste din spate, dinspre absida sustinuta de contraforti asezati ca scheletul unui animal preistoric, si mai cu seama dinspre nord unde arata iarasi ca o faptura stranie si arhaica, iluzie intarita in intuneric de cele doua randuri de monstri, de himere ale stresinilor (les gargouilles). Goticul isi pune doar partial pecetea pe un monument atat de important si in nici un caz nu afecteaza grav fatada cu particularitati prea izbitoare care s-o scoata din echilibru normal al partilor. Si flesa zvelta vazuta printre turle pastreaza si ea proportiile bune si sanatoase ale goticului francez. Demersul integrator al intelectului continua la orice nivel si aplicat oricarei epoci. Urmarind fenomene chiar disparate de cultura, recunosti, in fiecare aproape, o aspiratie spre clasicitate, spre universalitate, macar in modalitatile de prezentare ori in verigile de legatura pe care ti le sugereaza.

In plina temeritate a inovatiilor, artistii francezi s-au intemeiat sau au pretins a se intemeia pe traditie, pe inaintasi. Si azi, la oarecare distanta, legaturile atunci ascunse ies la iveala du destula forta de persuaziune.

Manet, parintele impresionistilor, apare acum ca un constructor de tablouri de soliditati clasice, el, incepatorul descompunerii tusei picturale. Expresionismul fauves-ilor francezi cu excesele-i coloristice se tempera la Derain ale carui panze ramaneau cu siguranta in descendenta lui Cezanne si nu departe de aceea a lui Chardin. Cubismul insusi, in pictura, sculptura, arhitectura tinde sa depaseasca purul constructivism cezannian de la care pornise (ba in nesfarsitele lor polemici la care participasera si scriitori ca Guillaume Apollinaire ori Francis Carco, cubistii invocasera si numele clasicului Ingres) si sa se inalte pe structuri organizate printr-un foarte strans demers intelectual edificat pe temelii rationale. De aceea Georges Braque, pe care-l socotesc cel mai de seama dintre artistii curentului, pare sa intre si el in zilele noastre pe una din laturile regalei cai a clasicitatii franceze. Nu stiu insa unde sa plasez, in viziunea mea despre Paris, o aparitie noua, curioasa, de-a dreptul urata si distonand cu intregul cartier vechi parizian in care se afla. Centre Pompidou (Beaubourg) a aparut de curand in peisajul metropolei, ca ratoiul cel urat din poveste, destinat a adaposti mare parte din operele de arta de la Musee d'art moderne (inclusiv atelierul lui Brancusi) si a sluji maselor largi ca orientator in materie artistica. Cu structurile-i tubulare de metal vopsite in rosu, albastru si argintiu, Centrul seamana cu o schela de rafinarie moderna. Si francezii ii spun chiar, in felul lor zeflemitor, la raffinerie.

Prima impresie a fost catastrofala. Toate mi s-au parut urate si straine. Spatii mari si reci, monumente ultra contemporane de pop-art care aratau mai degraba a utilaje de constructie pe jumatate demontate. Scarile exterioare, ca de pompieri; culoarele tubulare cu scari rulante, colivii purtandu-te implacabil spre teluri ascunse, spaimoase. Intre tuburile fatadei, monstrul de bronz al lui Max Ernst, Geniul Bastiliei, vegheaza asupra cladirii metalice. Alt monstru, al lui Tinguely, facut ca din vele rupte, desirate de vanturi dusmanoase, te intampina dupa ce intri. Erau prea multi monstri pentru o singura zi, care era si duminica. Lume peste masura, batrani indignati ori plictisiti, tineri incantati ca puteau sta pe jos printre talasi risipiti pe podele. Parterul se parea gol si netocmit ca o hala oarecare. Mai sus, biblioteci, expozitii tematice, temporare, sali de muzica, de conferinta. La etajele 3 si 4, muzeul s-a aratat dintr-o data bine structurat, cu o ordine interioara si exterioara ce punea in valoare savant capodoperele artei moderne.

Iesind, am cazut cu privirile asupra circului pentru copii. In apropiere mi s-a spus ca se reconstruia atelierul lui Brancusi. Mi-au dat lacrimile de ciuda la auzul a ceea ce mi se parea un sacrilegiu.

Am revenit dupa cateva luni. Fie obisnuinta, fie ragazul, fie posibilitatea de patrundere mai profunda in conceptia care a generat acest ansamblu prin explicatiile specialistilor, m-au facut mai receptiva, mai dispusa sa lepad prea inradacinatele habitudini mentale. Si complexul n-a mai avut chiar aspectul rebarbativ dinainte. Fatada argintie lasa sa se discearna, in soarele sters al sfarsitului de octombrie, o dantela, o retea fina, geometric articulata, din tuburile care, indoite, suprapuse, arcuite, fac un efort de traducere functionala, metalica a structurilor de catedrala gotica.

Efort faceam si noi fara indoiala pentru a urmari, cu rabaturi notabile asupra propriilor opinii, pentru a discerne sub tevile groase, rosii si albastre, sub stratul inevitabil al functionalitatii devenite imperativ al locului, eleganta, nobletea volumelor si formelor arhitecturii medievale si clasice ale strazii Saint Martin si ale bisericii Saint Merri din apropiere. Pentru ceea ce este si pentru ceea ce va fi insa, Centrul se cere cunoscut si pretuit. Ca experiment mai intai, vizand cultivarea globala a artelor, plastica, muzica, dans, teatru, carte, si a desing-ului industrial. Ca mijloc nou de educatie estetica in al doilea rand, raspunzand nevoilor imediate de formatie, de adaptare, ale tineretului la modurile de expresie moderna, nelasand la intamplare nodul vital al problemelor social-culturale, obligator legate de rapida evolutie a mijloacelor artei noi. E poate destul sa spunem ca Pierre Boulez, ereticul, non conformistul autor al Ciocanului fara stapan, conduce departamentul muzical al Centrului si s-a intors special pentru acest lucru din Statele Unite, unde se stabilise. Sau ca Pontus Hulten, fost director al Muzeului de arta moderna din Stockholm, foarte departe vazator in arta, a preluat conducerea partii muzeistice din Centrul Pompidou. Oricum, incepand noua vizita, am bagat de seama mai ales laturile pozitive, pornind de la cele 1300 de locuri din biblioteca si sfarsind cu liniile decoratiei interioare, dispuse astfel incat sa sugereze pure geometrii. Etajul 3 s-a bucurat cu precadere de aprecierea noastra binevoitoare, pentru care aveam si suficiente motive. Directiile gandirii organizatorilor se degajau din insasi impartirea salilor prin panouri semi-mobile. Pe doua mari linii de acces patrundeai intre lucrarile caracteristice unor epoci intregi si unor grupuri de mai considerabila consistenta. Iar in micile compartimente descopereai opere individuale. Toate tinteau sa ilustreze arta secolului nostru dupa 1905. Si o faceau convingator si sintetic, de la Douanier Rousseau, la expresionisti, la fauves, la suprarealisti si dadaisti, la Kandinsky, Miro, Dali, Doucet, Soulages si pana la Pollock, Claes Oldemburg si Rauschenberg, pana la artisti hispano-americani, precum Carlos Cruz Diaz sau Jesus Rafael Soto. Si am gasit o gratie singulara unui tablou de Max Ernst reprezentand o simbolica Gradina a Frantei intre Indre si Seine printr-o imagine de femeie culcata intre cele doua rauri, cu un pantece de Pomona.

Sculptura dadea si ea masura dezvoltarii mijloacelor proprii, a limbajului specific, de la Brancusi (cu Foca intr-o asezare extrem de favorabila), la Giaccometti, la arta cinetica. Trecand printre toate, simteai cum insolitul devine familiar, cum uratenia la prima vedere se transforma in expresivitate justificandu-si prezenta, cum spatiul si raporturile spatiale inceteaza sa mai functioneze in felul clasic, replamadindu-se tot mai mult in directia sugerarii altor dimensiuni, cum arta moderna iese din domeniul afectului ramanand obiect exclusiv de demers intelectual.

Pe esplanada de langa Centru, s-a reconstruit, cu o fidelitate impresionanta, atelierul lui Brancusi din Impasse Ronsin nr. 11. Grija specialistilor a mers pana la asezarea spre aceleasi puncte cardinale a ferestrelor pentru pastrarea neatinsa a calitatii luminii. Fiecare piesa de mobilier, cu functie artistica ori nu, fiecare frantura de piatra si lemn a fost restituita ansamblului, ca la o reconstituire de temple. Casa batranului ,,sfant din Montparnasse'' (de fapt din Hobita noastra) s-a refacut din temelii. S-a inaltat din nou, cu atelierul celui mai adanc sculptor al secolului, lumea lui, universul lui, cu spatiul, lumina, formele. A disparut de aci, cum spunea Pontus Hulten, deosebirea intre arhitectura, mobila, obiect, soclu ori sculptura. Si ne trezim dintr-o data intr-o viziune de vesnicie, dincolo de orice anecdota, trezind in noi un adevarat sens al sacrului si al universului. Singuratatea lui s-a hranit din esente si a creat esente, ca aceea a unui demiurg cu recastigata unitate primordiala. Si drumul acesta spre esente se reface de piosul pelerin stiutor care intra in sanctuarul mesterului gorjan de la Paris. Toate stau in preajma ta, cu priviri ascunse, fapturi misterioase si grave incarcate de taceri. Ele au fost facute de mesteri si insufletite de el si stau si acum asteptandu-l. Cu o facultate stranie a iubirii pentru ele si pentru creatorul lor, te pandesc gata sa-si ridice temperaturile interioare pana la reinsufletire si joc. Ai senzatia ciudata ca in anumite nopti, poate de Sanziene, ele sunt in stare sa se prinda intr-o hieratica hora a elementelor si a esentelor, celebrand creatia si pe autor. In unele ceasuri e cenusiu si rece in acest mare loc de intalnire, ca si cum soarele s-ar fi ascuns. Dar fagaduinta revenirii marelui maestru sta intre operele lui ca o deschidere perpetua spre o bucurie virtuala.

Prezenta acestui univers aci este o chezasie de durata si valoare a Centrului insusi. A-ti asocia sanctuarul unui geniu universal recunoscut inseamna a-ti adauga puteri incredibile protectoare care sa-ti asigure dainuirea si izbanzile. Poate de aceea poetul Francis Ponge compara Beaubourg-ul cu o inima in care s-a salasluit o mare idee. Si in continuare isi modifica imaginea, ramanand la idea salasluita in inima Parisului ,, comme une de ces piles electriques que l'on accole au coeur de certaines personnes pour l'aider a fonctionner encore et la personne a vivre'' (ca una din acele pile electrice prinse de inima unor persoane pentru a o ajuta sa functioneze si ale prelungi acelora viata).

Iar eu imi ingadui sa cred ca pila electrica ce va lucra asupra intregului Centru este tocmai atelierul lui Brancusi. Si cine stie, poate ca in povestea ratoiului celui urat, peste un timp, din aparenta uratenie actuala a Beaubourg-ului va iesi superba lebada a unei constructii demne de grandioasele catedrale ale Parisului.

Caci sub cerul inalt si vast al ,,orasului'', brazdat de nori subtiri si repezi si aratand uneori ca o gradina de Le Notre inversata, orice miracol al intelectului, orice transformare alchimica e cu putinta. De aceea la Paris nu simti rotindu-se, in jurul tau, amintirile, caci daca in unele amurguri de toamna cu copaci desfrunziti pe Quai d'Anjouu, pe vechiul Pont Marie, te simti intr-un burg medieval sau in Place Daufhine, in modeste vitrine, vezi in glastre crengi sub care sta scris ,,Adieu aux arbres de la Place Dauphine!'' (ramas bun copacilor din Place Dauphine). Ritmul orasului e vesnic viu, actual, integrator al clipei in totalitatea unui timp intelectual fertil, plin de tinerete si putere, guvernand neincetat un clasicism ordonator al formelor, mereu readaptat. Si inraurire lui asupra oricarei minti ramane incontestabil benefica, regeneratoare.

Spre sud

Rasaritul de soare, dupa Tarascon, iti descopera un peisaj izbitor, altul. Roci albicioase, pamant de multe ori rosu ca in Culesul viilor de Van Gogh, din care tasneste o iarba de o prospetime si o violenta rara, de un verde stralucitor, feroce de tanar. Pe verdele obosit al pinilor, pe cel negru al chiparosilor, pe paloarea maslinilor, sclipirea ierbii face un contrast bogat, generos, rafinat. Poduri peste ape, viaducte, franturi de amfiteatre in ruina, constructiile puse intr-un anumit fel pe coline iti amintesc de secolele stapanirii romane. Treci prin Nimes, Arles se simte aproape (vezi chiparosii dansand ca niste flacari intunecate ramase dupa moartea nefericitului Vincent pentru a-i celebra amintirea). Si ajungi la Montpellier. Oras de provincie veche, cu catedrala Saint-Pierre, cu Academie si Universitate celebra in care au studiat nenumarati barbati ilustri, Rablais nefiind cel mai marunt dintre ei, cu traditie umanistica de reputatie europeana. Imi incep vizita cu noua Facultate de litere a carei invitata sunt. Profesorul Michel (mult regretatul mare si devotat prieten al Romaniei), ajutat de lectorii romani Paul Miclau si Liviu Leonte, a izbutit sa dea sectiei de romana o extensie inegalata pana atunci in Franta, cu un numar de studenti record. Seminarul, cu biblioteca tinuta la zi, e intretinut in remarcabile conditii, de interesul viu al studentilor pentru cultura romaneasca.

Vorbind si glumind intruna, cu accentul sau meridional, profesorul ma poarta peste tot si-mi arata toate colturile noii Facultati. Un local aici, altul dincolo, separate ori legate prin curti interioare si exterioare, se leaga intr-un complex modern, plin de bun gust, de aer si de soare, cu amfiteatre incapatoare, ultra-confortabile, luminate de geamuri tinand in mare parte loc de ziduri. Spatiile care despart cladirile, curtile interioare au o decoratie surprinzatoare, naturala, palmieri, pini, chiparosi cu trunchiuri destul de groase. Printre copaci si plante exotice crescand pe niveluri diferite, legate prin trepte, se deschid bazine cu apa limpede, isi arunca jeturile fantanile arteziene racorind aerul cald. Un miros delicat de vegetatie sudica inconjura locul.

Foarte inteligenti, arhitectii, obligati sa respecte asezarea unui vechi parc natural, au construit asa, incat sa nu taie nici un trunchi, ci sa completeze functional natura. Si cum abia cu cateva zile inainte, vizitasem Versailles-ul si admirasem efortul de viziune clasicizanta a lui Le Notre care continua liniile castelului, aplicandu-le naturii supuse si geometrizate astfel, impunandu-i masurile trecatoare ale gustului unei epoci, apreciam acum mai vartos aceasta conceptie moderna care dadea naturii dreptul sa indice ea locul cel mai potrivit pentru constructii, asa incat sa prevaleze peste tot un echilibru pe care astazi, redescoperindu-l, il numim ecologic.

Am plecat sa dejunam intr-o mica localitate din apropiere, la S. Guilhem-le-desert, pe malul raului l'Herault, intr-un peisaj care incanta ochiul cu puternicele culori ale sudului. Ne-am incarcat in masini, romani si francezi (si un lector de engleza). Eu eram cu profesorul Proust si sotia sa, intelectuali subtiri cu deschidere autentica spre cultura universala. Pe drum de munte, cotit si aspru, masinile mergeau cam greu, dar de cate ori revedeam apa raului ne simteam rasplatiti. Sub stanca batrana, undele Herault-ului alergau incredibil de verzi, de decolorate. Dadeau, prin insolitul culorii, imaginea unei fantani cu ape miraculoase, deasupra carora se aplecau arbusti cu flori neobisnuite in acel sfarsit de aprilie. In restaurantul hotelului Fonzes chiar pe malul raului, cu o priveliste deschisa deopotriva spre valea Herault-ului si asupra muntilor Cevennes departe in fund, am gustat mancari specifice regiunii, supa de peste la bouillabesse, cu usturoi si piper mult (desi parca borsul nostru pescaresc e mai gustos), si pastravi gatiti cu migdale.

Dupa masa plina de insufletire meridionala, am suit, cu Louis Michel si Liviu Leonte, pe strazile in panta ale satului medieval St. Guilhem-le-desert, cu cismele la fiece pas, lucru rar in regiunea aceasta uscata ca o Grecie mica. In ceasul de siesta, satul era pustiu si pasii rasunau singuratici in linistea coplesitoare a dupa-amiezii. Numai cainii, frumosi si blanzi, de vanatoare se sculau din fata caselor unde stateau tolaniti si ne urmau alene o bucata scurta de drum. Am ajuns sus la biserica romanica cu numele de St. Guilhem, datand din secolul XII, dar cu temelii carolingiene, deci din secolul IX. Cele cateva parti conservate au simplitatea frusta a vechilor constructii, restul e reconstruit fara prea mare atentie. Mi s-a parut ca lipseste ceva din structura verticala a bisericii (aveam sa vad etajul superior peste cativa ani, incastrat in zidurile senzationalului muzeu Cloysters de la New York).

Aceasta este tot ce a ramas din vechiul si, se pare, renumitul schit Guillaume (Moniage Guilaume) inchinat unui sfant-cavaler de care se pare ca ar tine multe dintre legendele epice franceze si chiar tot ciclul Guillaume d'Orange. Aci a fost, asa sustine Joseph Bedier intr-o lucrare plina de eruditie, un punct de intalnire pentru pelerinii medievali care se indreptau, mai cu seama in anotimpul primavaratec, spre vestita catedrala spaniola de la Compostella, inchinata sf. Iacob (Santiago de Compostella), la fel de frecventata ca si catedrala din Canterbury. Nenumarati jongleuri insoteau pe pelerini pentru a le alunga plictisul drumurilor lungi cu cantece si povestiri cavaleresti si ei au popularizat, pare-se in intreaga Franta, gestele despre sfantul-cavaler, protectorul magic al acestor locuri.

In pustietatea de acum e greu sa refaci icoana apusei larme a multimii, a procesiunilor, a pornirilor in pelerinaj. Curtea interioara a schitului arata si ea a parasire: un mic bazin e acoperit cu matasea broastei si cu muschi. Un preot batran, cu zulufi albi iesind de jur imprejurul calotei negre, cu ciorapi negri si pantofi cu catarame de argint, si el foarte decorativ, sta la soare cu mainile incrucisate.

Mi-a placut locul plin de pace si de lumina cruda, tare, a intregului Languedoc. Dar l-am parasit repede si ne-am intors intr-o goana nebuna la Montpellier, cu masina vajaind pe serpentine, starnind pietre sub roti, fiindca-mi uitasem conferinta scrisa la hotel si trebuia sa parcurgem pana la 16 si drumul inapoi la Facultate.

Dupa conferinta, profesorul dr. Miniconi, un corsican foarte amuzant, mic, chel, cu ochelari si tot felul de ticuri, reproducand tot timpul citate din revista Le canard enchaine, ne-a invitat, pe profesorul Michel si pe mine, la o plimbare cu masina, pe coasta Mediteranei la Palavas les Flots. Mi-am muiat mainile in apele albastre ale marii, cu emotie. O vedeam intaia oara. Pe orizontul limpede se profila o cruce uriasa cu un Christ rastignit, asezata cu fata spre departari pentru a-i proteja pe marinarii plecati pe ape. In fund spre asfintit, se vedea muntele Sete, singuratic, ca si Saint Loup in La Gardigue prin care trecusem de dimineata. Un apus de incendii suprapuse, ca niste explozii frumos ordonate, a aprins timp de cateva clipe canalele si les etangs (baltile) din jur, cantate de Barres si de Gide, facandu-le sa scanteieze ireal, in joc secund, iluzoriu.

Am intrat sa luam un aperitiv intr-un bistrot de pescari care jucau carti in vreme ce cainii ii asteptau sub mese. Si desi localul dadea semne de amenajare moderna, atmosfera care stapanea parea a fi aceeasi de secole, incremenita, in gesturile automate ale oamenilor, in vorbele lor putine rostite arar.

A doua zi, cu un tren de 10, am pornit cu Paul Miclau spre Sete, orasel de pescari, gospodaresc, desi cam fara stil. Am luat-o pe strazi in panta, printre magazine de tot felul, spre Mont St. Clair, spre cimitirul marin al lui Valery.

Construit in terase deasupra marii, cimitirul e alb si uniform in bataia soarelui sudic. Doar o anumita ceramica funerara pune o nota de culoare mai departe. Cununi, buchete, ghirlande, coroane, jerbe in ceramica de nuante vii, tari, tin loc de lori. La prima vedere am simtit o miscare interioara de respingere, de refuz. Dupa aceea mi-am dat seama ca asa, multicolor, trebuia sa se arate sub soare locul cel solitar.

La Valery insa orice accesoriu disparuse. La mormantul familiei Grassy , pe marginea lespezii, gravat un nume, al lui : Paul Valery. Si doua versuri pe care le-am amintit mai inainte. Aci, sub soarele amiezii drepte, stapaneste, atotbiruitor, gandul, in singuratatea desavarsita in care poetul a dat fiinta poemului aceluia acum clasic. Ispitit intre fiinta si nefiinta, intr-o hamletica aventura a intrebarilor aci pe culmea bantuita de lumina, francezul a optat, dupa o tulburatoare lupta, pentru viata in frumusete, pentru ritmurile cosmice care te cuprind si te integreaza in superbe osmoze.

De ce oare numai sudul e mereu asa, mereu gata sa raspunda fiintei umane si sa o integreze daca ea e doritoare sa-i patrunda corespondentele adanci ? De ce numai sudul trezeste puterile rationale, luminandu-le si intarindu-le, ordonandu-le sub o binefacatoare inraurire apolinica ?

Tot gandind la una si la alta, m-am rusinat brusc descoperind ca purtam cu mine o punga de banane si am aruncat-o in locul desert din coasta cimitirului unde se depozitau gunoaiele. M-am rusinat mai tare cand am vazut-o rostogolindu-se printre detritusuri, dar si printre stanjenei liliachii, printre rosii crini salbatici si alte flori albe carora nu le stiam numele. Intre gunoaie crescuse frumusetea sa le acopere. Asa e locul strajuit de nevazuti gardieni ce vegheaza la armonia lui, nelasandu-l sa iasa din starea de echilibru a puterilor.

Spre golf, mai departe, albastru se intarea, se inchega, scapat din flacara soarelui de amiaza, din aurul sau lichid. In fund de tot albeau piscuri spaniole. Pe o coasta spre dreapta se intortocheau conifere, ca niste maslini batuti si rasuciti de vantul fara odihna al Languedoc-ului.

Se trezise deodata in mine o acuitate atat de neasteptata a simtului culorii, incat am coborat spre mare ca fascinata de amestecul necontenit facut si desfacut al verdelui si albastrului la suprafata ei.

Ceasul petrecut pe o banca la malul marii m-a ajutat sa inteleg mai exact decat toate tratatele teoretice, si dinafara si dinauntru, necesitatea tusei divizate a impresionistilor. Fiecare valurel era albastru si verde in succesiunea unei fractiuni de secunda. Si clipocirea devenea numele sonor al modificarii culorii. Corespondentele incepeau sa-si deschida, parca, prietenoase, misterioasa lor carte.

Am datorat acestui inceput de dialog cu natura sudului comprehensiunea mai adanca, cu care am intrat a doua zi in muzeul Fabre din Montpellier. Prima impresie a fost destul de proasta: prea multe copii italiene si spaniole, peste tot domnea academismul, conventia, un fel de neo-clasic, cam lesinat. Cate un Ribera, asa, de samanta, si undeva un Veronese care stralucea cu brocarturile lui verzi ca muschiul. Tocmai vream sa plec, cand, am vazut, intr-o sala mai departata, o pata luminoasa pe un perete. Era un Bazille, o margine de oras. Impresionistul Frederic Bazille, care a murit in razboiul franco-german din 1870 (la mai putin de 30 de ani), s-a nascut la Montpellier si familia a facut muzeului o insemnata danie in amintirea lui. Din panzele acelea figureaza pe pereti toaleta unei tinere fete (cu un raccourci nu prea indemanatic) intr-un decor pestrit, de tehnica frust impresionista, apoi o negresa intre bujori in gustul exotic al romantismului tarziu. Si cateva peisagii, in care tanarul prieten al lui Monet arata roadele innoirilor cautate cu infrigurare in atelierele comune, pe plajile normande ori in padurea de la Fontainbleau, pe urmele scolii de la Barbizon. Dar talentul prea curand secerat nu ajunsese la maturitate decat intr-o portretistica expresiva, peisajul purtand doar fagaduinta unei lumini noi care incepe sa vibreze dand freamat aerului si strabatand vegetatia inca imobila.

Pe langa el, contemporani de toate varstele. Delacroix (in al carui atelier priveau pe furis Bazille si Monet din propriul lor atelier invecinat) desfasoara si aci pompa sa coloristica. Interiorul unei femei la Alger straluceste din toate partile, prin podoabele multicolore ale femeilor asezate, prin detaliile decorative. Un contre-jour remarcabil e izbutit de slujitoarea care tine perdeaua in dreapta, lasand sa bata un fascicul de raze pe stapanele ei, intr-o aureola usor misterioasa, intr-un vag foarte potrivit de culoare si poezie pentru echilibrul intregului. Un portret al unui mecena local, Bruyas, pictat de mai toti artistii care au trecut prin regiune (de Glaise, de Courbet si de altii) e salvat de Delacroix prin contrastul intre figura palida si fondul verde foarte inchis.

Berthe Morisot (din grupul impresionistilor) isi scalda, ca intotdeauna, portretele delicate in umbre si lumini de frunzisuri tremurande.

Dar surpriza zilei a fost intalnirea cu marele tablou al lui Courbet, Bonjour, Mr. Courbet, pictura impertinent de franca, adevarata, cruda sub raportul reprezentarii realiste a peisajului si a reverberatiei solare, a figurilor omenesti dominate de mutra orgolioasa, putin dispretuitoare, a artistului.

Si dupa doi Utrillo, dintre care unul (peisaj urban) realizat in tehnica de vitraliu delicat cu preponderenta roz, deodata o prezenta exploziva, un Vlaminck. O natura moarta, respirand pasiune plastica, ardea in propriul ei cadru, in ciuda subiectului de cea mai plata banalitate (un ceainic brun, o ceasca alba-gri, doua vinete cu movul subliniat de linia de carmin a catorva ardei mici, cateva fire de iarba sub ceainic). Fondul care le adapostea era alb, gras, viu, lucrat in tuse mari si acumulari de pasta mustoasa, lasand sa modeleze formele, sa cante culorile cu tonuri calde de contralta, strigandu-si puterea magica.

Si cu cele cateva franturi de pictura autentica, innoitoare, de la romantici si pana la fauves-i intelese din plin in atmosfera de plenitudine intelectuala a sudului, m-am consolat de searbada platitudine a massei de pictura clasic-academizante din restul muzeului.

Dupa aceasta noua intalnire cu artele, aveam nevoie de o retrampare, de o scufundare in natura, fie ea si o natura facuta de mana omului. Si am intrat in incinta celei mai vechi gradini botanice din Franta, datand de pe la sfarsitul domniei lui Henri IV. La aceea ora insorita a dupa amiezii, legana siesta multor batrani si a copiilor din caruturi. Intins cat o padure, parcul isi rasfata in soare aleile pietruite, dublate de lungi fasii asfaltate. Palmieri pitici sau foarte inalti, tot soiul de conifere plantate in figuri geometrice, cactusi cu forme surprinzatoare, garduri vii de merisor, arbusti, tufisuri, pergole inca timid imbratisate de verdeata. Peste tot pluteste parca parfumul de rozmarin si cimbrisor al Garrigue-i. Ne plimbam agale pe suisuri si coborasuri lente. Si sub un pod, dam cu ochii de o inscriptie dureroasa pe un mormant trist, boltit, de pe o alee care coboara. Sta consemnat in acele randuri grabite felul in care pastorul-poet Edward Young, stiut azi ca preromanticul englez autor al celebrelor Nopti (de fapt Ganduri de noapte, Night Thoughts), si-a ingropat in pripa, la ceas de noapte, zdrobit de suferinta, copila moarta pe neasteptate. Momentul acesta de melancolie nordica, de meditatie funebra se potriveste mai putin cu vrajitul ,,bosco'' solar in care ne aflam, bantuit de dulceata aspra a miresmelor sudului. Mai adecvate la natura meridionala a parcului gandit si regandit in clasice contexte, de secole la rand, ni se par urmele lui Paul Valery si ale lui Andre Gide. Cel dintai marturiseste a-si fi purtat adesea pasii pe aci manat de idei, de ganduri adanci, pe care le banuim consonante cu poezia de oculte geometrii a sudului. Iar elegantul sibarit si-a consumat ragazurile estetice pe fermecatul taram, en machant des petales de roses (mestecand foi de trandafiri).

Amintirile ultimelor trei secole sunt destul de bogate; in vreme ce, in Montpellier ca si dealtfel in toata vechea Proventa, leagan al culturii occitane, Evul Mediu se vede mult mai putin. Pana si catedrala Saint Pierre pastreaza doar cateva bucati din fatada originara. Dominata de o erezie foarte raspandita de origine rasariteana, de erezia albigenza, Proventa si-a vazut disparand stralucirea epocii trubaduresti sub loviturile sangeroase ale prea catolicilor regi ai Frantei, care si-au aratat evlavia in cruciade ravasitoare pentru civilizatia si cultura mandrei provincii cu atatea amintiri romane. De aceea unul din ultimii trubaduri spunea cu mahnire ca sangele celor ucisi in cruciadele anti-albigenze rosise toata iarba Proventei. Multi poeti si artisti au pierit atunci, multi au abjurat credinta si au trecut la catolicism. Altii au luat drumul pribegiei spre Italia vecina ducand cu ei samanta poeziei care urma sa incolteasca in scoala siciliana, apoi in dulcele stil nou. Fireste, Albi, Carcassonne, Toulouse au suferit in cea mai grea masura, dar nici Montpellier-ul n-a fost crutat si Renasterea i-a redat partial demnitatea cu reinvierea traditiilor de studii latine si medicale. Te plimbi prin marele oras francez de sud, admirandu-i Universitatea si parcurile, si gandesti inca o data la virtutile tolerantei, la valorile care supravietuiesc in climatul lor si se vestejesc si mor in malefica arsura a fanatismului ce mutileaza irecuperabil istoria unor locuri, vaduvindu-le de podoaba unor secole intregi. Si cu toata frumusetea actuala a Montpellier-ului, ramai cu un sentiment de frustratie, de dragul orasului acestuia, napastuit de istorie.

Palate, paduri si ape

Jinduiam de multa vreme, stand la soare in Jardin du Luxembourg, dupa palatul pe care peluzele verzi marginite de flori multicolore, altele in fiece anotimp, il inconjurau. De fapt este un fel de a vorbi. Priveam palatul ca pe o cladire absolut inaccesibila, ca pe n soi de castel al lui Barba Albastra, vreau sa zic inchizand o lume prohibita pentru omul obisnuit. Caci in cladirea Senatului francez nu intra nimeni in afara persoanelor invitate de inaltul for parlamentar. Stiam bine edificiul armonios cu pavilioanele pe colturi, acoperite in acelasi chip frantuzesc, cu trunchiuri de piramida albastrui, flancate de bornuri inalte albe. Stiam ca Maria de Medici, sotia lui Henri IV si mama lui Louis XIII, comandase un palat in felul aceluia in care ea se nascuse la Florenta, Palazzo Pitti. Dar ca Salomon de Brosse, arhitectul francez, scosese un clasic model de constructie galica. Trecusem de asemenea pe langa Fantana Medicis care are toamna un aer atat de trist cu apele bazinului leganand frunze moarte si face un contrast interesant intre grupul de indragostiti mitologici, Acis pastorul si nimfa Galateea, sculptat in marmura alba si ciclopul Polifem, intunecat la culoare, pravalind o stanca deasupra lor.

De aceea cand, dupa multi ani, am intrat in Palais du Luxembourg cu delegatia Marii Adunari Nationale din care faceam parte (ca vicepresedinte al grupului de prietenie franco-roman), ma simteam prinsa de o emotie destul de violenta. Nu era un prilej oarecare, ci o intalnire privilegiata cu o parte notabila din istoria Frantei.

Am coborat din automobile si am urcat cele sapte trepte rotunde, ducand dincolo de balustrada ce margineste esplanada pavata cu dale mari de marmura din fata intrarii de onoare. Ne-am angajat apoi pe scara de onoare cu cele 48 de trepte acoperite de un covor ale carui motive reproduc motivele decorative ale plafonului. Am suit dreptul urcus intrerupt la mijloc de o ,,pauza'' strajuita de patru lei stransi intre linii de puritatea taioasa a unei teoreme. Pe granitele trase cu rigla ale balustradelor cadeau perpendiculare perechile de coloane ionice intre care se adaposteau pretioase gobelinuri.

Ne-au primit senatorii grupului de prietenie franco-romana si ne-au condus in sala de sedinte, celebra sala din doua hemicicluri: cel mare cu fotoliile membrilor asezate in amfiteatru, cel mic rezervat presedintelui si secretariatului. Aflat in sedinta, Senatul ne-a salutat in chip special la intrarea in sala. Abia dupa aceea am putut privi in liniste locul central al intregului edificiu cu culorile-i somptuoase, brun cald si rosu. Lambris-urile care acopera peretii pana la jumatate sunt din lemn de stejar, fotoliile, perdelele, mochetele din catifea rosie, marmura coloanelor si a placilor mari de pe pereti e trandafirie cu vine purpurii. Iar pe acest fond, sapte statui de marmura alba se decupeaza cu un relief frapant. Sunt cativa demnitari francezi din cei a caror amintire persista in viata publica :Turgot, Portalis, Colbert, Michel de l'Hopital, d'Aguesseau, Malesherbes, Mathieu Mole. Din tribuna de la primul etaj de unde-i privim chiar in fata, barbatii acestia severi in costume de epoca par a intari responsabilitatile demnitarilor de azi cu o prezenta redutabila prin exemplaritate. De-a dreapta si de-a stanga hemiciclului acestuia mic sunt si doua fresce evocatoare, tot cu subiect istoric, din viata regilor vechi ai Frantei. Medalioane si lunete incarca pandantivele pe care coboara greutatea cupolei, a boltilor, cu excese de podoaba. Dar intr-un astfel de loc solemn, lucrurile somptuoase nu numai ca se suporta, ci devin parca de rigoare. Caci ele se constituie ca acompaniament al unor fapte ilustre, al unor personalitati de insemnatate istorica. Napoleon I a trecut prin acest Senat (tronul pe care sedea in timpul sedintelor e pastrat la capatul rasaritean al Salii de conferinte), ca si Napoleon III. Victor Hugo a fost senator al celei de-a treia Republici, intre 1876 si 1885 (desi cativa ani Senatul s-a adapostit la Versailles in sala teatrului lui Gabriel si a revenit la Palatul Luxembourg in 1879). Chiar de la aceasta tribuna senatorul Clemenceau a anuntat, la 11 noiembrie 1918, incheierea armistitiului, in aclamatiile celor de fata. Iar generalul De Gaulle facea acelasi lucru la 11 mai 1945 cand spunea: ,,Victoria este pe masura razboiului''. Sentimentul era cu atat mai puternic cu cat germanii ocupasera Senatul francez in 1940 pentru a face din el sediul statului major. Si in 25 august 1944, divizia Leclerc a izgonit pe dusmanii invinsi din simbolicul edificiu.

Nu sunt fapte putine, nici marunte. Ca intr-o istorie prescurtata, aci s-au jucat dramele a destule infrangeri si s-au strigat cu trambite de aur victoriile. Tot ce a fost mare in Franta, n-a lipsit de a trece pe-aci macar o clipa, intr-o imprejurare sau alta, de la regi si imparati, la presedinti de republica, oameni politici, intelectuali.

Iesind din sala de sedinte si vizitand renumitele incaperi, aflam de pilda ca La Fontaine si La Bruyere au avut si ei mici slujbe in umbra nobilelor personaje care i-au patronat, sau ca Lamartine a locuit in Petit Luxembourg in calitatea sa de ministru de externe al guvernului provizoriu la 1848 (la doua secole dupa Richelieu). Iar Laconte de Lisle, Francois Coppee si Anatole France au fost functionari ai Senatului, cel din urma detinand postul de bibliotecar intre 1876 si 1890. Dealtfel in afara de Sala de conferinte (fosta sala a tronului), boltita in ,,leagane'' si hemicicluri, acoperita de picturi si arabescuri pe fond aurit, strajuita de cariatide, decorata cu opt goblenuri de mari proportii, cu usi in oglinzi, cu lampadare uriase, care fac sa scanteieze bronzurile si cristalele, realmente de mare calitate sunt Biblioteca si Anexa ei. O lunga galerie incarcata de carti, si pretioase, si utile, e ornata, pe plafonul boltit in leagan, cu 12 medalioane de Jacob Jordaens. Panzele, reprezentand semnele zodiacului, au fost cumparate si lipite pe tavan, iar dupa aceea incadrate cu rame in trompe l'oeil. Cate trei la rand, urmate de medalioane oarbe, ele isi insira remarcabilele raccourci-uri in scene mitologice cu personaje de opulenta flamanda. Un Zeus metamorfozat poarta pe spate pe Europa in semnul Taurului. Nimfa Adrastea mulge capra Amaltea pentru Zeus copil in semnul Capricornului ; Phaeton se prabuseste cu carul Soarelui fiindca a intrat in semnul Racului. Si asa mai departe, fabula generos ilustrata invioreaza cenusiul salii altfel prea mare si prea uniforma. Aci, in 1750, s-a deschis o prima expozitie de pictura, ca, dupa 1801, galeria sa devina muzeu deschis publicului, in care arhitectul Chalgrin expusese cele douazeci de enorme tablouri inchinate de Rubens Mariei de Medici (si care se gasesc acum la Louvre). Fireste, ideea a fost parasita dupa cativa ani si galeria si-a luat actuala ei destinatie.

Biblioteca, eleganta, spatioasa, functionala, se afla in spatele Salii de sedinte si da cu ferestrele ei inalte spre gradini. Gandita in secolul XIX de Alphonse de Gisors, sala longitudinala a capatat pe langa celelalte plafoane simple, in caissoane, o cupola deasupra intrarii. Si arhitectul a avut fericita inspiratie sa i-o incredinteze lui Delacroix spre decorare. Romanticul fugos si-a temperat de data aceasta violentele picturale si a scos o compozitie echilibrata, in patru grupuri armonioase amintind mai degraba pe Poussin. Pictura excelent luminata de un sistem de reflectoare ascunse, infatiseaza o ilustrare a Cantecului IV din Infernul lui Dante. Printre tufisuri de mirt si laur poetii, eroii, ganditorii lumii antice stau de vorba. Sprijinindu-se pe un sceptru, Homer, inconjurat de Horatiu, Ovidiu si Lucan, il primeste pe Dante insotit de Virgiliu. Mai departe, trei personaje istorice intr-un grup numeros : Traian, Catone din Utica (pazitorul Purgatoriului) si Cincinat. Apoi Orfeu, Sapho si Hesiod si, in sfarsit, Socrate, Aspazia si Alexandru cel Mare. Structurand clasic, cum spuneam, grupurile nobile ale vastei fresce, dandu-le gesturile calm declamatorii ale retoricei antice, foarte potrivite cu subiectul, Delacroix aprinde pe cupola intensitatea arzatoare a culorii sale romantice: albastrul cald, inegal al cerului care moduleaza, verdele plin, dens al vegetatiei, rosul de flacara al vesmintelor. Din cand in cand o torsiune a unui corp, dramatica in sine, sparge cadrul viziunii aparent clasicizante, ducandu-ne pe de o parte spre amintiri de anatomii michelangiolesti, pe de alta spre propriile opere ca Masacrele din Chio ori Intrarea cruciatilor in Constantinopole.

Tot in 1845, Delacroix picta si arcada de deasupra ferestrei din fata usii de intrare in Biblioteca. Alesese o tema din aceeasi sfera a culturii dubland istoria, si anume momentul de dupa victoria de la Arbeles cand invingatorul, Alexandru cel Mare, depune, intr-o pretioasa racla a lui Darius invinsul, manuscrisele poemelor homerice pe care el, elevul lui Aristot, le purta pretutindeni cu sine. Era, la sfarsitul unui capitol de istorie razboinica sangeroasa, o concluzie care semana mai degraba cu o victorie a spiritului grec asupra celui barbar. Si era din partea artistului Delacroix o lectie de umanism clasic adresata unui for politic facator de istorie. Dincolo de pictura in care spendoarea coloritului si jocul luminilor pe vesmintele prizonierilor si curtenilor, ca si pe vegetatia exotica, salveaza de platitudine alegoria triumfului realizata dupa tipare destul de conventionale, elogiul umanismului, al culturii clasice, se savarseste de seful scolii romantice franceze in acelasi spirit tipic de care am vorbit mai inainte. Si este admirabil sa vezi cum amintirea sau bine zis actualitatea prezentelor de cultura permeaza Senatul in duhul luminos al gandirii umanistice. Caci oriunde te indrepti, descoperi obiectul de arta inconjurat de o aura de respect colectiv. Oamenii politici inteleg ca grandoarea si puterea lor dureaza o clipa, in vreme ce si gandirea umanista, clasica, si produsul frumos al creativitatii dainuiesc vesnic. In sala Comisiei de Finante unde ne intalnim cu senatorii grupului de prietenie franco-roman intr-o sedinta comuna, spatiile goale de pe pereti sunt acoperite de pajistile baroce ale unor tapiserii iesite de la Goblins. Doua din ele apartin unei serii celebre ilustrand aventurile lui Don Quijote, lupta cu morile de vant si consacrarea eroului in calitate de cavaler. Cum stau la masa asezata in potcoava, ma delectez urmarind rafinamentele coloristice ale tapiseriei pe care o am in fata. In medalionul surmontat de un paun albastru-verde cu evantaiul cozii desfacut in raze matasoase, se afla doua personaje si o martoaga - desigur cavalerul ,,Tristei Figuri'' si scutierul sau Sancho, cu accente rosii intense pe jachete, braie si pelerine. De jur imprejurul medalionului se desfasoara chenare reunite, roz-mov, auriu, verde-albastru in nuanta paunului. Si intre medalion si benzile marginale, pe un fond ivoriu, ghirlande fin policrome se intind si se rasucesc in toate partile. In barocul francez grija de structura nu slabeste defel si alunecarile placute si aparent libere ale ochiului se intorc mereu pe aceleasi linii care capata in cele din urma puterea de fascinatie a imobilitatii clasice. Si ca pretutindeni, incarcatura nu e resimtita ca atare, pentru ca perfectiunea fiecarui obiect in sine, calitatea severa a gustului care a prezidat la alegerea lui, da siguranta si justificare locului pe care-l ocupa in ansamblu. Asa se petrec lucrurile cu succesivele modificari savarsite de cei patru arhitecti in corpul Luxembourgului unde adaosurile se topesc, prin adecvare si eleganta, in totalitatea neschimbata ca spirit a palatului. Si in decoratia interioara treci de la Jordaens la Maurice Denis, de la tapiseriile de Gobelins la aceea a lui Wogensky, Galaxie. Sau intr-o singura sala de mai mici dimensiuni unde presedintele Senatului, domnul Alain Poher, distins prieten al tarii noastre, a dat un dineu in cinstea delegatiei romane, era o acumulare de numeroase obiecte de arta, de la tapiserii, la chemineu, la vasele de Sevres, la lampadarele de cristaluri pretiose, la covoarele uimitor de pure in desenele lor. Dar impresia generala ce se constituia exprima grandoare si eleganta. Peste tot in Palais du Luxembourg te simti in taramul ponderei mari a ideilor (ceea ce nu se intampla cu multe corpuri legiuitoare pe lume), impusa de o mare traditie culturala bine si demn mostenita, de o constiinta a participarii la soarta Frantei si a lumii care opereaza, probabil, ca o benefica frana. Ce a insemnat in contextul acestui Senat respectul culturii, o arata un citat dintr-un marcant scriitor francez, Maurice Barres, care povestea un moment notabil petrecut in incinta Palatului : ,,Jour inoubliable, celui ou je causais avec Leconte de Lisle et Anatole France dans la bibliothèque du Senat et qu'un petit vieillard vigoureux - c'etait le Pere, c'etait l'Empereur, c'etait Victor Hugo - nous rejoignit ! " (Zi de neuitat, aceea in care stateam de vorba cu Leconte de Lisle si cu Anatole France in biblioteca Senatului si un batranel viguros - era Tatal, era Imparatul, era Victor Hugo - ni s-a alaturat).

Acesta era dainuirea cu care se masura scurta durata a celorlalte si pe aceasta se sprijina mai presus de orice Palatul Luxembourgului. Intr-o dimineata de primavara plecasem prin Ile-de-France cu masina, printr-un peisaj de o vizibila rodnicie, cu un cer desfasurat peste un pamant care se dadea parca la o parte dinaintea lui. Norii se buluceau a ploaie, un vant subtire vajaia tare pe laturile masinii. Am trecut pe liziera unei paduri cu copaci batrani, nu prea desi, cu stanci de forme ciudate, pe care le-am recunoscut de indata dupa cenusiul lor de gresie, dupa inchisele lor contururi asa cum le stiam din panzele lui Andreescu de la Apremont. Era padurea de la Fontainbleau a carei ,,fizionomie'' neschimbata sta in inima oricarui roman iubitor de pictura.

Revenind dupa cativa ani la Barbizon, in 1975, cu un prilej oficial, am avut cinstea sa descopar placa comemorativa pusa pe poarta casei in care a locuit si a lucrat Nicolae Grigorescu. Zugravul roman si-a facut ucenicia in locul acesta unic care a strans laolalta cel mai mare numar de artisti pe care i-a vazut lumea vreodata. Padurea tainica in care stejarul se invecineaza cu mesteacanul si fagul, legendele ei vechi, aerul dulce, calitatea transparenta a luminii si apoi nu stiu ce de simplitate rustica, binevoitoare, o liniste pe care nici turistii de azi nu reusesc s-o tulbure, toate la un loc au generat faima inegalabila a Barbizonului. De aceea au umblat pe cararile umbroase, printre stancile sure acoperite cu muschi verde-cenusiu si au poposit la hanul Ganne toti marii pictori ai Frantei, romantici intarziati, realisti, impresionisti, post-impresionisti. Corot, Daubigny, Diaz, Daumier, Courbet, Manrt, Monet, Bazille, Sisley, Renoir, Cezanne au lasat in opera lor imaginile pline de racoare de la Bas-Breau, Apremont, Chailly. Pe deasupra tuturor trecatorilor acestora, oricat de celebri, Theodore Rousseau si Jean Francois Millet inseamna permanenta fidela fata de Barbizon si spiritul sau, creatia lor confundandu-se cu porunca adanca a locului, exprimand valentele naturii si omului de aci. Ei au fost in primul rand ,,scoala de la Barbizon'', modelele pe care le-au iubit si imitat urmasii. Pe urmele lor au mers si romanii Grigorescu si Andreescu, cel dintai venit prin 1862 pentru intaia oara la Barbizon si fervent frecventator al casei si atelierului lui Millet (care dorise la un moment dat sa-l casatoreasca cu una din fiicele sale).

Si vorbind, impreuna cu Marcel Ghibernea si profesorul Guillermou, la mai sus pomenita festivitate, aratam resorturile intime ale creatiei originale, de inspiratie autohtona, care au functionat la Grigorescu in special sub inraurirea fertila a mediului barbizonian. Caci asa cum se intampla la creatorii autentici, influenta nu intervine moderator, producand imitatie si epigonat, ci catalizator, trezind, starnind propriile facultati plasmuitoare, ca in cazul lui Eminescu, Brancusi si al altora.

De aceea vizitarea locurilor prin care si Grigorescu (in sederea de aproape opt ani) si Andreescu (in cei trei ani petrecuti aci) au trecut este pentru noi edificatoare sub raportul biografiei ca atare, dar mai cu seama din punct de vedere al evaluarii capacitatii lor de interpretare originala a inspiratiei. Si faptul e cu atat mai meritoriu pentru Grigorescu, legat prin stranse prietenii nu numai de Millet si Rousseau, ci si de Corot, Courbet si Renoir, si care a izbutit sa fie, in pictura lui romaneasca innoita in mijloacele specifice de expresie, atat de el insusi.

Pe aceleasi drumuri din Ile-de-France iti ies in cale castele, pe neasteptate, ca cel de la Yvelines, castelul Rambouillet cel cu turnuri cu acoperisuri tuguiate la colturi, inconjurat de peluze cvadrangulare si de apele unui lac pe care se inghesuie prietenoase lebedele si ratele albe.

La Versailles am ajuns cu d-ra Therese Langsdorf si ghid spiritual si foarte priceput ne-a fost doamna Asselin de la Beaux-Arts. Din intinsa cladire de unde am purces partea cea mai insemnata a gloriei Regelui Soare emana o maretie rece, incremenita, daca faci eroarea sa intri printr-una din aripile de acces obisnuit. Si de obicei patrunzi prin sobra structura a lui Mansart, larg cintrata in care se afla galeria regilor Frantei (originalele stau, se pare, la Saint Denis) si treci din salon in salon, din apartament in apartament, fara sa capeti imaginea generala, legata, a palatului.

Dar cum odata, in alta imprejurare in care trebuia sa vizitez Le Petit Trianon si doamna Asselin se gasea ocupata, am suit dinspre gradina particulara a Mariei Antoaneta, un parc englez modest, foarte intim, cu o grota a lui Apollo unde se facea teatru, am avut revelatia coplesitoare a intregului. Intorcandu-ma prin gradini, printre fantani si statui, suind nesfarsitele trepte ale teraselor, am intrat intr-o orchestratie uriasa de verdeata, ape si marmura, compusa de geniul unui artist baroc care concepuse gradinile impreuna cu palatul si cerul. O muzica de sfere se inalta parca din spatiul astfel ordonat de o gandire riguros geometrica, prinzand in volutele sale bolta inalta, strabatuta de rotogoale de nouri cu valori aproape tactile. Intregul capata astfel vastitatea unui decor cosmic pe marele teatru al lumii in care intrai pregatit ca pentru un spectacol de suprema pompa.

De aceea poate m-a impresionat in chip deosebit, si evident simbolic, ca un teatru in teatru (pentru a ne pastra in campul semantic al barocului) sala destinata reprezentatiilor de drama, comedie, muzica, opera si balet. Cand Jacques-Ange Gabriel, arhitectul artist, a construit-o din lemn, ca pe o masina care se poate demonta integral, a spus, se pare : ,,Je voudrais faire vibrer cette salle comme un violon'' (As vrea sa vibreze sala aceasta ca o vioara). Si intr-adevar, mica si armonioasa, parand impozanta prin folosirea a diverse trompe-l'oeil-uri, sala se bucura de o perfectiune acustica fara seaman, avand rolul unei cutii de rezonanta. Cele trei niveluri de loji cresc in inaltime pe masura ce se apropie de plafonul boltit. Decoratia rococo urca de pe auraria abundenta a fotoliilor si balustradelor spre oglinzile care scanteie pretutindeni sugerand adancime, spre lustrele de cristal, spre picturile pe teme mitologice, in culori dulci dominate de un roz fraged. Intelegi emotia Mariei Antoaneta care a asistat pentru prima oara dupa venirea ei in Franta la un spectacol in rastimpul caruia au ars in policandre trei mii de lumanari. Iar dupa reprezentatie sala se transforma usor in salon de receptie, regele avand privilegiul unui salonas in spatele lojii sale in care se putea retrage oricand, pentru ,,a nu se plictisi''.

Capela regala se afla in apropiere, pastrand inca orga la care a cantat Couperin. Iesind din Capela intr-o sala contigua, am dat cu ochii de o panza pa care o stiam la Louvru, o imensa Cina in casa lui Simon Fariseul, de Veronese. Cum ajunsese aci ? Din ordinul lui Malraux, tabloul, dar al unui ambasador venetian catre Regele Soare, fusese transportat la Versailles cu destul scandal si in ciuda impotrivirii obstinate a directorului de muzeu. Ca intotdeauna insa, argumentele lui Malraux au fost inexpugnabile. Superba piesa de Renastere italiana proiecteaza pe fundalul somptuos de arhitectura doua grupuri de personaje, unul calm, cu figuri bine desenate, in plina lumina, celalalt agitat de o convorbire pasionata, starnita de gestul Magdalenei care sterge picioarele lui Christ cu pletele ei. Slugi, caini, vase pretioase, rasteluri cu vesela scumpa imbogatesc mai mult cadrul. Expus aci, tabloul trimis atunci de venetieni a placut asa de mult modestului pictor care decora plafonul, un oarecare Francois Lemoyne, incat a incercat sa-l imite in propria sa maniera. Bietul om a lucrat vreo cinci ani, chinuindu-se ca Michelangelo la Sixtina, si cand a coborat de pe schela si a privit comparativ modelul si imitatia, de disperare s-a sinucis. Desi pictura lui apare acum ca o opera originala, plina de gratie, anuntand parca pe Tiepolo cu cateva decenii mai inainte.

Sigur ca, readus aci astazi, tabloul lui Veronesse da sens picturi de pe tavan, intr-o conexiune dramatica de inadecvare stilistica, rezolvata prea in graba si prea dureros. Malraux a avut din nou dreptate.

Mai departe, in cele mai multe incaperi, acordul coloristic folosit cu predilectie este alb-albastru, ca in Sala jocurilor cu boiserie alba si covor auriu. Albul domina si in biblioteca lui Louis XIV, conceputa tot de J. A. Gabriel, captusita cu panouri drepte, clasice, pe care ghirlandele nu le incarca prea mult. Reliurile aurii ale cartilor fac un efect de finete pe albul mat. Taiata dintr-o singura felie de lemn, masa din biroul-biblioteca e semnata de Risner-Dresner.

Salonul de muzica, tot in alb si auriu si in joc de oglinzi, poarta amintirea de pret a momentului cand Mozart copil a cantat la pian in fata Curtii. SI doua mici sculpturi in fildes. doua bile frumos strunjite, sprijinite fiecare pe un postament, iti sunt aratate ca o curiozitate, ca produsele muncii amestecate, manuale si in oarecare masura artistice, a lui Louis XV. Mi s-a parut, mai cu seama dupa ce am intrat in Cabinetul secret al acelui rege ciudat, timid si singuratec, a fi capatat o alta perspectiva asupra lui. Aci monarhul lucra cu cavalerii de Malta, cu tot felul de agenti misteriosi introdusi pe furis in palat. Cine stie, poate de aci au pornit initiativele si ordinele de izgonire a iezuitilor din Franta ! Dealtfel penumbra domneste semnificativ in camera aceasta a intalnirilor secrete care scapa chiar controlului doamnei de Pompadour, cea mai influenta legatura feminina a regelui. Activitatea obisnuita insa Louis XV si-o desfasura intr-alt birou, tot in panouri albe si oglinzi, cu ferestrele foarte mari ingaduind vederea panoramica spre parc, decorat in stilul tipic rocaiile, cu un lustru de cristal de Boemia, de o rafinata culoare fumurie. De aici, spune traditia, a privit regele trecand cortegiul mortuar al doamnei de Pompadour. Si o varianta mai sentimentala adauga ca ar fi poruncit valetului sa deschida o fereastra si ca doua lacrimi ii curgeau pe obraji in vreme ce zicea ,,C'est le seul service que je puisse rendre a cette pauvre marquise'' (e singurul serviciu pe care-l mai pot face bietei marchize). Iar varianta mai cinica sustine ca ar fi spus ,,Esperons que la marquise aura du beau temps pour son voyage'' (Sa nadajduim ca marchiza o sa aiba timp frumos in calatoria ei). Asta fiindca doamna Pompadour se plimba intruna de colo pana colo in vremea vietii. Din dormitorul lui cu gobelins-uri splendide, paturile au fost vandute in timpul Revolutiei. Au ramas cateva vase Meissen de buna calitate si, deasupra unei usi, un medalion Nattier, in albastru lui caracteristic, punand in valoare, prin contrast, albul lemnariei. Persoana reprezentata in medalion reprezinta pe Madame Mathilde, fiica cea mai draga a regelui, care o avea astfel mereu sub ochi. Cateva detalii de viata iti dau despre acest Louis XV , slab, egoist, neinsemnat ca rege, o imagine totusi mult mai umana, mai autentica, decat aceea pe care o regasesti la Versailles despre Regele Soare, in ciuda revarsarii de opulenta, de pompa ostentativa care l-a inconjurat. Caci el nu seamana, de pilda, cu sobra eleganta imprimata de Mansart incaperii slujind de sala de asteptare supranumita l'oeil de boeuf din pricina unei ferestre rotunde aflate deasupra caminului cu consola si oglinda. Ci se potriveste cu nenumaratele console si balustrade, cu perdelele de brocart si baldachinul si auraria excesiva a dormitorului sau asezat astfel, incat dimineata, la rasarit, soarele sa inunde de lumina patul regelui care se trezea, pentru ca efectul asupra supusilor sa fie de admiratie, reverenta, stupoare ori mai stiu eu ce. El a simbolizat, fara indoiala, gloria Frantei, dar altii au trudit la realizarea ei: Vauban, Louvois, Conde si, mai presus de toti, Colbert, financiarul genial, unul din cei mai straluciti ministri, care a redresat economia franceza si a dat un nemaiintalnit elan tuturor institutiilor, inclusiv Academiilor. Si pentru munca sa uriasa, depasind puterile omenesti, a fost rasplatit cu indiferenta si dizgratie de catre regele pe care-l slujise. Caci rar si anevoie se leaga in analele istoriei notiunile de rege si recunostinta, ale caror sfere raman din nenorocire exterioare.

De aceea m-am bucurat launtric cand, ajungand in maiestuoasa Galerie a Oglinzilor (lunga de 73 de metri) si privind plafonul pictat de Lebrun pa larga bolta in leagan, am descoperit ca povestind etapele domniei lui Louis XIV din clipa in care a deveni monarh absolut, pictorul savarsea, indirect, elogiul lui Colbert. Mi s-a parut, din partea unui contemporan recunoscator, o reparatie cuvenita unuia din marii parinti ai patriei franceze, cu atat mai mult cu cat, pe aceste picturi sunt stranse, cam innegrite de patina timpului, copiii francezi invata istoria lor. Scandata de coloane cu arcade in care se adapostesc saptesprezece ferestre inalte, galeria da spre gradinile fara sfarsit, coborand din bazin in bazin pe luciul de apa, oglinzile ei creand iluzia magnifica a unor indoite intinderi verzi. Nicaieri, poate, semnarea unei paci care sa puna capat primului razboi mondial n-ar fi fost mai potrivita ca in acest cadru de maretie, sub un cer pe care se disputa fara incetare lupta baroca dintre lumina si umbra, dintre senin si nori, in palatul acesta integrat parca pentru eternitate intre natura si istorie si pentru care, din Cabinetul Pendulei unde savantii au construit o pendula astronomica menita sa mearga 2000 de ani, timpul curge altfel, ca in nuvelele lui Lovecraft, dandu-ti un fior ciudat de confruntare cu vecinicia.

Spre Amboise am pornit intr-o dimineata de octombrie, pe un timp ploios si intunecat. Pe Valea Loarei cerul e intins, incarcat de rod ce fagaduiesc rodnicie, padurile si-au rarit frunzisul, ca si perdelele de plopi cu verdeata subtiata profilati pe orizontul mereu foarte jos. Intr-un tarziu apar si zidurile groase, intarite cu turnuri rotunde, ale castelului. Apoi constructia insasi, alba, in L, cu clasicul acoperis de ardezie si lucarnele care-i danteleaza marginile. Coboram din masini, e cu noi si ambasadorul nostru Cornel Manescu insotit de doamna, si vedem venind inspre noi, de-a dreptul peste o peluza, un barbat de statura mijlocie, mai degraba firav, cu un loden de vanatoare pe umeri. Ne intampina salutandu-ne cu simplitate si cu o politete desavarsita. E stapanul locului, al castelului de la Amboise, e contele de Paris, descendentul regilor Frantei care a cedat toate bunurile sale Republicii, cu exceptia acestuia, in care ne primeste astazi ca gazda. Deosebit de amabil, ne insoteste pretutindeni si ne da singur explicatiile necesare, desi ghidul castelului se afla de fata. Incepem cu Capela Sf. Hubert, inchinata de ctitorii ei, Charles VIII si Anne de Bretagne, sfantului patron al vanatorii. Drept care, pe flesa-turla, inalta si zvelta, a micului edificiu de un gotic flamboaiant dintre cele mai elegante, se vad alternand coarne de cerb si flori de crin de pe blazonul familiei d'Orleans. Se afla aci (sau s-au aflat) osemintele lui Leonardo da Vinci care a trait ultimii sai ani in aceasta regiune, in invecinatul castel de la Cloux, ca invitat al regelui Francois I si al surorii sale, scriitoarea Marguerite de Navarre. La moartea lui, in 1519, regalii sai prieteni l-au inmormantat aci in capela castelului care apartinea familiei Orleans-Valois. De o sobrietate mai mult decat smerita, mormantul unuia dintre necontestatele genii ale umanitatii te duce cu gandul, te impinge, la acele meditatii de tip preromantic care reiau mai vechiul motiv al desertaciunii desertaciunilor. Si meditatia este cu atat mai dureroasa cu cat mormantul umanistului italian a fost profanat in anii revolutiei de la 1789 si ramasitele lui pamantesti au fost ori aruncate in Loara, ori puse intr-alta parte. Se spune ca grozava eroare s-ar fi reparat mai tarziu. Astfel de ultragii sunt ireparabile si respectul gandului omenesc, oricare ar fi el, ni se pare rodul unei atitudini umanistice firesti, al virtutii tolerante prin excelenta, marturie adevarata a evolutii spiritului.

In castelul jumatate gotic, jumatate rinascimental, patrundem prin camera de garda mobilata cu banci si lazi gotice din secolul XV si impodobita cu tapiserii d'Aubusson. De aci se iese, printr-o uriasa poarta de lemn sculptat, restaurata de bunicul contelui, pe o prima terasa acoperita cu bolti ogivale, de pe un turn in panta.

Mai departe ni se deschid incaperi dupa incaperi. O sufragerie spatioasa cu un aer batranesc te incanta cu linistea culorilor ei blande, de la podeaua de scandura ceruita, la tavanul cu barne de lemn roscat, aproape de tonurile pompeiene pe care trei tapiserii d'Aubusson aduc rasunete de istorie veche si scene biblice, iar dulapuri, scrinuri, fotolii implinesc roluri evident functionale, Langa o fereastra, un baston de pelerin pus ca ornament, aminteste ca la Amboise se opreau convoaiele de credinciosi in drum spre Santiago de Compostella.

Intr-o alta camera, un camin alb enorm reuneste intr-o singura stema florile de crin ale lui Charles VIII si crucile Annei de Bretagne, dominand un motiv de franghie franciscana curios desfasurata. Deasupra caminului, imi atrage atentia o emblema ciudata, cu dragonul cavalerilor ordinului Saint Michel, fundat de Louis XI, si care imi aminteste de familia Dragulestilor nostri si de propriul lor medalion de la care se pare ca-si trageau numele.

La etajul II se deschid camerele celei de-a patra familii d'Orleans, al carei urmas direct este amfitrionul nostru, si dintre ai carei membri Louis Philippe s-a suit pe tronul Frantei in 1830 si a fost detronat de revolutia de la 1848. Foarte modesta, odaia de dormit a regelui cuprinde un ,,recamier'' cu baldachin si cateva masute si fotolii. Tot asa de simpla este si sala de muzica, mobilata cu fotolii cu cifrul regelui si cu un pian cu coada de o lungime neobisnuita (fabricatie franceza din 1832). Pe pereti, portrete ale familiei regale.

De aci trecem pe terasa de deasupra turnului rotund de unde se deschide o vedere magnifica spre Loara albastra-cenusie (in care s-a topit si un strop de argint) si care-si plimba parca lent ca pe niste ciudate corabii, insulele de nisip si copacii ruginiti, spre orizontul foarte jos sub cerul care se arcueste intr-o imensa bolta. Si acoperisurile cenusii de ardezie se strang in atmosfera umeda ca niste spinari de mari pasari exotice, intregind vasta perspectiva.

Pe aceeasi terasa dau si balcoanele unde au fost spanzurati conjuratii de la Amboise, protestanti, in vremea razboaielor religioase, in 1560. Oriunde te-ntorci pe lume, frumusetea naturii si a operelor de arta e neaparat tulburata de neastamparul si cruzimea istoriei si a politicii rau intelese, puse in slujba intereselor personale si egoiste. De aceea esti mereu recunoscator epocii acesteia a noastra care, oricat ar fi de sfasiata de interese contradictorii, aspira totusi spre pace reala, spre abolirea nebuniilor in cursa dupa putere si stapanire.

Dar ne intalnim din nou cu politica, dupa ce parasim castelul. la primarie ne primeste deputatul de Amboise care indeplineste si functia de primar si care nu e altul decat Michel Debre, fostul prim ministru gaulist al Frantei. Subtiratec, nervos, cu frunte inalta, palid, cu maini fine, rosteste un cuvant de bun venit catre delegatia noastra de parlamentari, concis si destul de spiritual, ca dupa aceea, la colatiunea pe care ne-a oferit-o, sa stam de vorba mai lung, mai amical.

Dejunul il luam ,,Au lion d'or'' (La leul de aur) spre care ne indreptam impreuna cu contele de Paris. Ma aseaza la dreapta lui, asa ca-l pot observa cu o curiozitate care tine de istorie. Poarta un costum sport, un prince de Galles taiat modern, care, ca la englezii de casa mare, e putin mototolit, dar i-arata un corp suplu de sportiv, ascunzand, sub dezinvoltura si gratie de miscari, o tarie de otel a vanatorului pasionat (dezolat de a nu mai practica vanatoarea din pricina unui infarct recent). Capul de medalie are rotunjimi de fildes vechi, strujit cu grija pe pielea de palori albastrii. Fata emaciata, ca de asceze, e trasa, simiesc, spre tample. In jurul ochilor vag exoftalmici, de un albastru atasant, si grav si jucaus se tes creturi fine, de pergament vechi. Pometii usor proeminenti, fruntea boltita, trasaturile gurii foarte apasate, nasul subtire, arcuit ca al membrilor familiei de Valois, cu narile putin retrusate. Surasul egal ii acompaniaza conversatia de om de cultura care-si acopera voit intinsele cunostinte in materie de literatura medievala, de Dante si Toma din Aquino. Contele isi exprima dorinta de a veni sa viziteze Romania (a cunoscut bine pe Martha si Antoine Bibescu) si de a face o vanatoare, iar Cornel Manescu inregistreaza cu placere plina de curtenie dezideratul. Plina de firesc, convorbirea e generala, toata lumea fiind cucerita de atata modestie si simplitate din partea unei astfel de persoane cu biografia incarcata de inrudiri ilustre.

Plecam pe Valea Loarei care curge calma si vesela, desi lenta si foarte bogata in ape, printre franturi de padure rara, ca niste cranguri, intinzandu-se pana la orizon. Trecem prin Chinon-ul altui umanist mare, al lui Rabelaise, si orasul deschis si campia si padurea lui rosiatica, voioasa, iti aminteste de parintele uriasilor celor bine dispusi, Gargantua si Pantagruel, si te imbie la bonne chere si la glume. Iar norii trec mereu peste campii si paduri, ca niste ,,ugere pline'', dupa vorba lui Blaga, ca niste stropitori celeste veghind la rodnicia pamantului. Pe sub marginea dinspre pamant a norilor se deseneaza gene late de lumina ca intr-un tablou baroc cu eclairage mestesujit. Petece mari de feriga uscata si licheni verzi si rosii pe taluzuri lucesc sub ploaie. Departe, pe dreapta drumului, se vad contururi de veche constructie falnica : e castelul d'Usse, Castelul Frumoasei din Padurea Adormita. Mai incolo, pe o culme de deal, pe malul raului Vienne, castelul din Chinon isi desfasoara zidul lung inegal impartit de turnuri.

Ajungem spre apusul soarelui la Saumur, in patria amabilului nostru insotitor, jovialul mr. Lucien Gautier, senator de Indre-et-Loire. Ne oprim la primaria veche (din sec. XVII) si cu aspect primitor, in fata careia forfoteste lumea intr-o piata mica, plina de flori si tesaturi colorate de casa. Suim pe trepte de lemn vechi care scartaie, in sali ca de fortareata, cu boiserii seculare si tablouri de dimensiuni considerabile cu rame bogate, imitand maestri de demult. Primarul, mr. Mebel, inalt, foarte slab, cu par alb si fumand pipa, ne primeste afabil, natural, ca pe niste amici de o viata si ne ofera vinul de onoare (le vin d'honneur), care e de fapt sampanie din renumitele podgorii ale regiunii. Prin ferestrele inalte de tot se vede cea mai frumoasa priveliste din oras. In fata, chiar in fata, se intinde peste apa clasicul pod medieval francez, cu arcade larg deschise, en berceau. Iar pe malul din potriva se inghesuie case tipice de secol XVII; una langa alta, inalte si inguste, ca in Olanda, de o puritate riguroasa a contururilor, dar albe si acoperite cu inevitabila, sobru-decorativa ardezie. Te crezi in acest colt de provincie franceza, ca in anumite cartiere din Rouen, cu trei sute de ani inapoi. Ne grabim sa ajungem insa inainte de a se insera la Scoala nationala de echitatie, renumitul Cadre Noir de Saumur, unde suntem asteptati. Comandantul, colonelul O'Delant, ne iese in intampinare. E marunt de statura, dar subtire si musculos, foarte suplu. Poarta ochelari si parul carunt ii e tuns in perie. Cu un intreg stat major de ofiteri superiori ne conduce repede sa vedem caii care stau fiecare in boxa lui, ca in niste camere ultra-confortabile de hotel cavalin de lux. Le dam zahar si un roib care-mi place in mod deosebit simte si vine de mai multe ori sa-si ia portia. Dupa aceasta intrare in materie, care e un fel de captatie a bunavointei extraordinar de inteligentelor si blandelor animale, suntem poftiti in manej, un manej enorm, foarte modern, acoperit cu un fel de nisip special si prevazut cu tribune inchise pe o singura latura a dreptunghiului. Ne asezam si, mai intai in sunetele unei suite de Coperin, pe urma in sunetele unor valsuri cunoscute, incep exercitiile de echitatie. Din capul locului se simte calitatea calaretilor dupa siguranta si eleganta miscarilor. Intra la inceput un ecuyer, apoi sase ; din nou unul, apoi opt, in ceea ce se cheama repriza calaretilor, adica o prezentare colectiva in cursul careia se deseneaza figurile mai putin complicate ale manejului. In diverse formatii, se arata volte, cabrari, mers lateral, dans ritmic. In toate, caii frumosi si destul de liberi, caci scoala franceza de echitatie stie sa foloseasca mai cu seama inteligenta animalului, executa miscarile cu vigoare si gratie, punand in valoare eleganta supla a stilului saumurez. De aceea ordinea e perfecta, dar nu cu excesul spectaculos al scolii vieneze (in care sincronizarea prea stricta anuleaza libertatea de miscare a calului). Ofiterii francezi poarta bicorn napoleonian ceea ce le da un aer de istorie, de traditie impresionanta. Ne saluta de fiece data cand trec prin fata tribunei, le raspundem cu o placere plina de admiratie. Caci am vazut miscare, vibratie a trupului cavalin in opere de arta, la Caii noptii de Phidias, la calutii de jad chinezesti, la caii de la frumoasa fantana pariziana a Observatorului, unde apa stropeste gaturile lor frumos incordate. Dar nimic nu poate reproduce bucuria contemplarii cailor ce se misca in grup, struniti de maini si pinteni ultra specializati, gratia mandra a muschilor incordati ai nobilelor animale. Si ne e greu sa ne despartim. Trecem inca odata pe la grajduri, de data aceasta cu alta deschidere, cu atentie afectuoasa. Desi le parcurgem pe partea cealalta a cabinelor, calutul cel roib imi recunoaste glasul si vine in partea cealalta sa capete din nou zahar. La ceasul acesta de seara racoroasa, caii toti scot capul pe ferestrele rotunde, ca si cum ar lua aer : e un moment aproape suprarealist, plin de un farmec ciudat.

Cu masinile ne indreptam spre Chenehutte-les-Tuffeaux, la opt km. de Saumur, unde vom fi gazduiti peste noapte. Suim putin si coboram intr-un loc in care nu distingem mare lucru pe intuneric. Dar aerul e imbalsamat de mirosul pinului. Patrundem in Prieure, resedinta din secolele XII-XV, si pe scari in melc, legand niveluri diferite, mergem spre camerele noastre. A mea, mansardata, e de un bun gust si de un confort care-ti face placere, cu un vestibul-salonas si baie. Totul e acoperit cu tapete vii, inflorate, in alb si rosu, pe care din loc in loc atarna gravuri de epoca. Trei lampi de masa cu abatjour-uri de moda veche lumineaza discret, odihnitor apartamentul, inveselit la aceasta vreme tarzie de toamna si de trandafiri in glastre.

Coboram la dineu in restaurantul de la parter care are vitrine enorme de sticla in loc de ferestre si luam masa intr-o atmosfera foarte calda. Sunt de fata doamna si domnul Lucien Gautier, primarul, colonelul comandant al Scolii de echitatie, subprefectul si spre sfarsit se pronunta toasturi. Rostesc si eu unul, raspunzand subprefectului umanist, om cu o inteligenta ascutita, usor malitios, si profit de imprejurare pentru a spune cate ceva despre relatiile de prietenie romano-franceze de la Petru Cercel la generalul Berthelot. Ca in general francezii nu prea mai stiu mare lucru despre noi (Doamne ! unde e vremea lui Michelet si Edgar Quinet !) se vede in efectul in efectul pe care l-au produs putinele mele cuvinte. Toti ma imbratiseaza, emotionati, caci li s-au starnit amintiri, probabil uitate.

Dimineata ne-am sculat in sunete de clopote. Era duminica si soarele, dupa bura din ajun, se arata dupa perdelele colorate. De sus, din turnul in care ma aflam, Loara se vedea desfasurandu-se, larga, maiestuoasa, dar curios de imobila, ca o oglinda de oteluri mate, cu mari pete de intuneric sub un plafon de nouri inchisi la culoare inspre stanga. Deasupra insa se intindea un cer de albastrimi palide, foarte limpezi, brazdate de scamele auriu-stravezii ale norilor.

Am coborat devreme pe terasele inalte, de nivel variat, si, printre castani, salcami, dafini si pini, panorama fluviului se deschide uriasa. O lunca se pierde spre orizont, ritmata de paduri in palcuri. Pe abundentele unde, insulite de nisip, rotunde, alterneaza cu ostroave fermecate ai caror copaci stau stransi ca pentru a ocroti dumbravi minunate. Pe marginile apei neclintite, pana in departari, cladiri albe cu aceleasi acoperisuri de ardezie gri-bleu se uita la nemiscata lor imagine de pe lucia suprafata. Ca intr-o poveste de necrezut, vezi, din loc in loc, castele care amintesc, cu mai multa sau mai putina fidelitate, modelele de pe Loara de mai sus. Parcul acestui vechi Pieure are peste 15 hectare cu padure si gradini, cu conifere de toate soiurile, prin care canta tot felul de pasari. Aerul e balsamic, usor si dulce.

Luam micul dejun si plecam spre castelul din Saumur, acela binecunoscut din miniatura reprezentand luna septembrie pe calendarul medieval din Les tres riches heures du duc de Berry (Ceaslovul ducelui de Berry), intre semnele zodiacale ale fecioarei si balantei deasupra, si o scena de cules de vii dedesubt. E un chateau-fort cu turnuri semete imprejurul cladirii, cu scari de piatra tocita, cu trepte strambe, un supravietuitor medieval, izolat si mandru, intr-un peisaj din ce in ce mai industrializat.

Ne despartim cu regret de Saumurul amfitrionului nostru, domnul Lucien Gautier, si plecam din nou pe drumurile Frantei. La inceput mergem tot pe malul Loarei. Dar de la un timp, se schimba lumina si, odata cu ea, si natura. Acum e verde si aurie ca tapsanele pe care se vad sate si clopotnite, printre salcii si plopi. Cu cat soarele urca, cerul prinde curaj si culoare mai intensa ; norii se albesc si apa primeste reflexe vinetii. Trecem prin Angers fara sa ne oprim (suntem presati de timp), privim cu jind la cetate si la catedrala cu doua turnuri de forma ciudata.

Loara ne paraseste si intram, treptat, prin sate, ogoare si pasuni verzi cu vaci negre patate cu alb, in peisajul normand. Schimbandu-se neincetat dinspre ses inspre ses ondulat, inspre coline, cu o vegetatie proaspata inca in acest sfarsit de octombrie, cu livezi de meri, cu pamantul reavan de curand intors, peisajul se intregeste cu cerul din panzele lui Eugene Boudin, cu nourii aceia cenusii, dar pufosi la capete si pe margini, si pe care se proiecteaza copacii asezati la intamplare, in toate directiile, si florile intens colorate ale gradinilor umile de pe langa casele albe cu acoperis inalt.

La Dinan suntem in tara bretona, in patria conetabilului du Guesclin, a carui amintire dainuie peste tot. Statui, nume de strazi, firme il rememoreaza necontenit. Si intalnirea noastra cu senatorii gazde, domnul de Bagneux si domnul Lemarie, senatori de Cotes du Nord, are loc tot intr-o piata du Guesclin. E ora dejunului care ne asteapta la restaurantul Avaugour, unul din acele localuri de provincie pentru oameni cu gusturi subtiri si in care fiecare detaliu e gandit cu o perfectiune acoperita de discretie, de la portelanul suav al serviciului de masa, la asezatul florilor, la calitatea painii prajite, a fursecurilor care a insotit tarta cu capsuni, la forma flacoanelor de colonie Rochas de la toaleta.

Am stat la masa langa domnul senator de Bagneux pe care-l cunoscusem la Centrul Pompidou unde ne insotise in calitatea sa de presedinte al Consiliului de orientare. Isi poarta cu eleganta si humor cei 77 de ani. Parul alb, lins, in jurul unei calvitii normale, rotunjeste mai mult fata grasulie cu contururi fuginde, cu obrajii lasati si barbia dubla care nu strica distinctia figurii. Un nas acvilin, mic, destul de feminin; sprancene albe stufoase ; pete de colesterina pe fruntea usor bombata. Vorbeste cu dictie melodioasa, in tonuri joase (ca si monseigneur-ul conte de Paris), despre o multime de lucruri, despre literatura, despre Andre Malraux si Louise Villmorin, cu care a fost prieten, despre cultura romana care il intereseaza ca fenomen modern. Cum rasfoiam un album despre Coastele de Nord, pe care ni-l oferisera, domnul de Bagneux mi-a aratat in treacat, pe o plansa colorata, una din casutele sale. Era de fapt castelul de la Quintin construit de o stramatusa a sa, protestanta, pe vremea lui Turenne (deci in secolul XVII) si despre care se scria ca fusese la vremea aceea o baronie, stapanita dupa aceea de ducii de Bagneux. Doamna Lemarie imi sufla ca sotia sa se trage din familia regala.

Dupa dejun vizitam orasul. Vechiul port din estuarul raului La Rance pastreaza o placuta culoare de epoca. Iar pe strazile inguste si strambe, case pantecoase de tipul normand, cu barne in ziduri, se sprijina pe stalpi grosi de lemn sculptat, formand un fel de porticuri cam fruste caracteristice locului. O biserica din secolul XII in care se conserva inima vrednicului conetabil du Guesclin si un castel al ducilor de Bretagne, supranumit al ducesei Anne (desi ea nu i-a calcat niciodata pragul) sunt vestigiile cele mai de pret ale linistitului oras.

Dupa aceea plecam in corpore la Dinard unde vizitam uzina Maremotrice, baraj unic in lume, transformand in energie electrica fluxul si refluxul. S-a aplicat in termenii celei mai moderne tehnici o idee batrana de sute de ani, folosita de taranii bretoni care-si miscau morile cu forta generata de maree. Caci pe estuarul Rancei, amplitudinea fluxului e neobisnuit de mare, atingand aproape 14 metri, data fiind rezistenta opusa de peninsula Cotentin la unda mareei care urca din Marea Manecii venind dinspre Atlantic. Vizita dureaza mult. Suntem condusi de directorii si inginerii sefi ai uzinei prin sectoarele subterane si subacvatice, pe dedesubtul ca si pe deasupra superbului dig-pod cu silueta aerodinamica. Si ne bucuram cand ne spun de colaborarea permanenta cu institutele noastre romanesti de specialitate. Asa cum e asezata, uzina nu afecteaza nici catusi de putin peisajul ; dimpotriva, de pe pod vederea se adanceste si se delimiteaza in acelasi timp, ca intr-un superb decor, intre dealuri impadurite, cu sate, orase si cetati, cu estuarul trecand in mare. In dreapta, se vede Saint Servan, cu turnul de fortareata Solidor care pare, printr-un efect de perspectiva, suit pe patru stanci de granit cenusiu si vecin cu cateva randuri de case scoase parca din litografii de epoca. Pe mare, in fund, in ultim plan, se zareste Saint Malo. Apusul e bogat si capitos in culoare si atmosfera, scaldat in albastru si aur stins. O lumina inalta acopera din cerul mandru pamantul cu creste verzi de padure pe toate colinele Coastei de Smarald. Iar apele estuarului sunt impanate de iole, de barci colorate, de luntri de pescari, intr-un evantai pestrit ca pe vremea impresionistilor care pictau corabii la Dinard. Vezi si maestri si ucenici, pe Boudin si Manet, ca si pe Monet ori pe Renoir.

Ne indreptam, in sfarsit, spre Saint Malo. Pe marea albastra vanata a inserarii, matasurile calme ale pescarusilor. In rada portului, o padure de catarge. Intram in oras printr-o poarta in zidul gros al cetatii, deasupra careia o statuie a Madonei e inconjurata de flori si lumanari. Mergem pe strazi sumbre de piatra grea a cladirilor inalte. Ne instalam la Hotel Central, vechi dar refacut, cu un confort fara cusur (ca toate hotelurile obligator modernizate in ultimii zece ani). Camera mea da spre curtea interioara a unei case tipic bretone, cu patru canaturi, cu acoperisuri in unghiuri bine asezate, cu cosuri mari.

Iesim indata de zidurile Cetatii Corsare, gigantice parapete de piatra, ca niste ziduri chinezesti pe care se desfasoara lungi promenade inchise. Din loc in loc, zidurile se rotunjesc in turnuri sau donjoane impunatoare, respirand si putere si groaza. Si fiecare are istoria lui. Donjonul cel Mare a fost inceput din ordinul ducelui Jean V de Bretagne pe la 1424. Turnul Quic-en-Groigne, cel mai iesit inspre mare, sta la coltul nord-vestic al castelului ducesei Anne. Sus, de pe platformele cele mai inalte, o statuie in marime naturala reprezinta, cu fata intoarsa spre larg, un barbat a carui aparitie inspaimanta Anglia. E Robert Surcouf, vestitul pirat maluin (adica originar din Saint-Malo), care a capturat nenumarate corabii britanice in vremea conflictelor dintre Franta napoleoniana si Albion, spargand blocada impusa tarii sale de catre inamici, prin acte de temeritate ametitoare. Asa cum sta, amenintator, puternic, vechiul pirat care a devenit, evident, si foarte bogat dupa raid-urile sale pe mare, arata si acum ca o sperietoare pentru dusman, prelungind pana in zilele noastre o atmosfera de ,,roman negru''. S-a intunecat intre timp si farurile au inceput sa functioneze, aruncand nelinistitoarele lor fascicole de lumina pe marea scazuta, dar intinsa inca peste plaji pana la picioarele digului. Stam in intuneric si incercam sa deslusim puncte de orientare pe undeva in necunoscutele intinderi. Ni se spun nume cu rezonante aspre care se potrivesc de minune cu atmosfera rece, tenebroasa in care te pandesc parca ascunse, insidioase primejdii. Dar nu izbutim in nici un fel adaptarea.

Coboram pe scari abrupte, tot de piatra, cu trepte inegale si intram intr-un bistrot ca sa bem cidru breton, un vin de mere slab fermentat cu aroma de livada. Doua doamne aflate acolo din intamplare vin sa ne salute. Una a citit romanele lui Constantin Virgil Gheorghiu, cealalta se ocupa de probleme ale tineretului si educatiei.

Dupa diner-ul excelent (cu clatite umplute cu fructe de mare si tarta Tattin, cu mere intregi coapte) la care doamna Lemarie, sotia unuia din senatorii acestor locuri, ne-a intretinut cu tot felul de anecdote spuse cu un haz special, eu ma strecor printre gazde si oaspeti si ies cu determinarea foarte precisa de a ajunge in locul de maxima proeminenta spirituala pe care-l stapaneste Saint Malo-ul. Dar Adrian Stoica si Andrei Magheru ma urmeaza, cavalereste, neacceptand ideea de a ma lasa singura pe spaimosii coclauri.

E noapte cu luna aproape plina, cu halo enorm, si stelele se misca ciudat ca niste flori mari de aur. Zeci de faruri sclipesc in intinsele tenebre ale marii, neizbutind sa-i desfaca beznele. O barca se apropie foarte incet, furisandu-se, de un punct de coasta. Va fi fiind un pescar braconier, un contrabandist ? Oricum, la minuscule dimensiuni, pastreaza atmosfera Cetatii Corsare. Apele s-au retras de pe nisipurile de sub ziduri si noi scrutam departarile pentru a gasi calea spre o insula cu un mormant celebru : Grand Be e numele ei si Chateaubriand se afla acolo, in stanca, deasupra marii, infruntand-o, dominator. Fixam cu destula dificultate promontoriul stancos si incepem o cursa grabita si indaratnica pentru a ajunge, cat e mareea joasa, acolo unde literatura romantica incepe. Am suit si am coborat toate scarile, ne-am urcat pe parapete la toate nivelurile, am parcurs tot digul, am mers pe nisipul plajii, ceasuri intregi, gandind tot timpul la acel nobil breton, orgolios si singuratic, care s-a nascut si a crescut aci, pa malul marii, in fata oceanului larg deschis, fara margini, a furtunilor salbatice. Doar trecand prin coltul acesta de Bretagne, grandios si destul de sinistru la vedere, lasand loc expansiunilor nemasurate ale sufletului, rezolvate in actiune la corsari sau in vis la artisti, intelegi modificarile pe care literatura le-a suferit cu Chateaubriand prin incarcatura de subiectivism, de exaltare, de sentiment al naturii dilatat pana la limitele suportabilului, a operei sale. Caci refuz al realului, libertate anarhica, dispret suveran pentru lume se descopera si in alegerea acestui loc de veci sustras privirii si afectiunii oamenilor. Toate acestea le spunea Flaubert foarte bine in cateva concentrate vorbe : ,,Il dormira la dessous, la tete tournee vers la mer: dans ce sepulcre bati sur un ecueil, sonimmortalite sera comme fut sa vie, desert des autres et tout entouree d'orages. Les vagues avec les siecles murmureront longtemps autour de ce grand souvenir'' (Va dormi acolo, cu capul intors spre mare: in acest mormant cladit pe o stanca, nemurirea lui va fi cum i-a fost viata, pustie de ceilalti, si inconjurata in intregime de furtuni. Valurile impreuna cu secolele vor murmura indelung in jurul acestei mari amintiri).

Poate fiindca gandeam asa, orgoliosul viconte ne-a interzis intrarea in incinta odihnei sale, ridicandu-ne pretutindeni in cale obstacole de netrecut, ca niste impasuri care apareau brusc, si a ramas mai departe sumbru si solitar, netulburat, refuzand orice legatura cu muritorii. Dupa ce am parcurs kilometri, zadarnic, pana dupa miezul noptii, ne-am intors zgribuliti de frig si umiditate la hotel, promitandu-na descoperirea a doua zi de dimineata. Dar cand am iesit in zori, ziua era mohorata si mareea inalta batea cu talazuri verzi-cenusii violente, in impasibilele ziduri.

Plecam spre Mont Saint Michel, alt loc de ciudatenii si frumuseti, evocand o lume de mituri si basme. Prin ceata se vede marea in reflux. Pe coaste, casele de piatra stau grele si adunate. Plajele intinse, descoperite, par triste si umilite : li se vad toate imperfectiunile ca niste rani, si algele putrede brune-verzui.

Din cand in cand, pe mici brate de apa laterale se vad ambarcatiuni esuate, impotmolite pe nisip, asteptand fluxul. O vegetatie destul de marunta, de saraca se injgheaba pe tarmuri. Pomii cam costelivi, cu coloane cam resfirate ; pe campurile galbui, un porumb anemic. Si deodata, de pe soseaua asfaltata, neteda, se inalta o fata morgana, o vedenie, incremenita si solemna, Mont Saint Michel. Spre stanga, o perdea de plopi desfrunziti pregateste scena. Pe pamantul umed care capata reflexe galbene acolo unde se intalneste cu cerul, se intind buruieni scurte de un verde exploziv. Astfel o dunga de lumina pune in valoare, prin contrast, fundalul cenusiu acoperit de nori. Pe otelul acesta viu, cu sclipiri bolnave, se proiecteaza vechea abatie benedictina (inceputa de pe la 1175), de o maretie nepamanteasca, pe buna dreptate proiectata in legenda de fantezia poporului, care a vazut in edificarea ei un triumf al omului ajutat de puterile luminii, asupra intunericului demonic. Compusa in piramida, dinspre zidurile de fortareata cu turnuri inspre acul impungator de cer al flesei gotice, abatia sta neclintita ca un miracol al lumii medievale intarziat printre noi, prea mandru ca sa mai poata comunica, in solitudinea lui deranjata de graba si neastamparul prea multor si zgomotosi turisti.

E maree joasa si coastele i se vad, saracindu-l de spectacolul (care trebuie sa fie magnific) al furiei neimblanzite a marii cenusii-verzui, singura potrivita cu propria-i maretie. Verde, fertila, Normandia isi strange, pe ploaie si ceata, merele mici (cat cele padurete) pentru fabricarea cidrului. Campuri nesfarsite de varza si conopida insotesc panglica stralucitoare a soselei cu asfaltul ud. Trecem prin Domfront unde, cu o zi inainte, teroristi aruncasera in aer releul de televiziune normand. La Ferte-Mace, biserica veche si frumoasa are turlele flamboiante traforate ca acele de la unele catedrale gotice germane.

Cerul se limpezeste treptat dupa ora 11, de parca s-ar scula din somn. Si gradinitele vilelor printre care ne duce drumul isi apleaca florile ude cu culori inviorate.

Satele se insira bogate, cu case incapatoare din piatra, stapanite evident de multe generatii la rand. Toate sunt asezate, solide, respirand judecata sanatoasa si buna stare, mai cu seama in cooperativa agricola de la Argentan.

Ne mai oprim la un castel celebru, Le Haras du Pin, caruia i se spune Versailles-ul cailor. Fundata pe timpul lui Colbert (si numele lui e purtat de curtea principala), crescatoria nationala de cai, Le Haras, a dobandit un castel proiectat de Mansart, intregit de aleile si gradinile desenate de Le Notre, deci un Versailles in miniatura, o bijuterie de proportii extraordinar de armonioase, in mijlocul unui teren de peste o mie de hectare, cu paduri si pasuni grase.

Si aci suntem primiti de generalul comandant si de senatorul regiunii si plimbati prin camerele cele mai reprezentative ale castelului. Iarasi tapiserii si mobila stil si instrumente muzicale pretioase datand de sute de ani, si tablouri de secol XVIII si amintiri de istorie mai vesela ori mai trista (ti se arata si incaperile in care a stat imparatul Napoleon al III-lea cu prilejul unei mari sarbatori). Dar partea originala si atragatoare a vizitei a fost defilarea celor mai frumoase si mai utile exemplare cavaline produse aci si destinate unor variate antrenamente care sa faca din ele elemente desavarsite pentru curse, tractiune ori reproducere. Pe rand ne sunt infatisati cativa pur-sange de ascendenta franceza ori araba. cativa admirabili hibrizi. Cu picioarele incredibil de subtiri, cu trupuri elansate, gaturi incordate, nari frematatoare, ei vin in trap sustinut sau in buestru, schimba pasii nervosi, se cabreaza, bat din picior, necheaza, iritati de prezenta unor oameni care-i privesc ca pe niste curiozitati biologice, neintelegand nimic din complexitatea fiintei lor nobile. Dupa ei vine defilarea atelajelor. Cate doi, cate patru caluti inhamati la trasuri de aparat, a la Daumont, trec plini de importanta prin fata noastra, ca si cum ne-ar da o lectie de eleganta si de tinuta (poate si de solidaritate, caci se pare ca au si un solid spirit de echipa). Dar intrarea percherons-ilor ne umple de tristete. Superbii cai normanzi de tractiune, albi, puternici, cantarind sute de kilograme, sunt purtati de picioarele lor masive ca niste coloane. Rotunzi, musculosi, cu boturi roz si ochi blanzi, ei iti atrag repede reactia afectiva, cu atat mai mult cu cat afli ca sunt pe cale de disparitie si pastrati aci ca intr-o rezervatie : nimeni nu mai are nevoie de ei. Si sunt cu atat mai admirativa la adresa francezilor care cultiva in continuare nobila specie, cea mai nobila a regnului animal, numai pentru a o salva, considerand-o vrednica de supravietuire. Eu insami am trecut printr-un moment mai special de test al unei inteligente si sensibilitati cabaline. Ne plimbam prin grajduri si la un moment dat, in fata unei boxe, generalul imi spune sa nu ma apropii prea mult de gratii, fiindca cel dinauntru este un mauvais cheval (cal rau), desi exemplar de exceptie, daruit de presedintele Algeriei Houari Boumedienne, presedintelui Valery Giscard D'Estaing care l-a daruit la randul sau haras-ului de la Le Pin. Aceste date stateau scrise pe usa boxei, pe o placuta, impreuna cu numele asa de bine rasunator, arab, al calului; Ouassal. Am surprins o privire piezisa, taioasa ca un pumnal, a calului aruncata spre cel care-mi spunea vorbe rele despre el. Si am simtit nevoia de a face intr-un fel amenda onorabila, cerandu-mi tacit iertare fata de calutul berber. M-am apropiat de boxa si l-am privit. A inaintat si el, foarte incet, crispat, cu toti muschii prinsi intr-un freamat imperceptibil sub piele. Avea o culoare unica, cum n-am mai vazut vreodata, un mov inchis in care se topea o unda cenusie. Purta o stea in frunte si coama ii era alba, transand splendid pe parul inchis, lucios. S-a uitat la mine cu alti ochi decat aceia care-l sagetasera pe comandant. Si a nechezat incetisor. I-am spus cateva cuvinte frantuzesti cu voce foarte scazuta, laudandu-l pentru frumusetea lui, alintandu-l cu inflexiunile vocii. Si-a lipit fruntea de gratii, cerand, evident sa fie mangaiat. Avea nevoie de un gest de afectiune in singuratatea lui de vedeta capricioasa, tratata ca atare. A primit mangaierile ca un copil, si nazdravan, si trist, si privirile ii erau blande si calde in ochii mari care ma tinteau neclintiti. Am stat asa cam vreo cinci-sase minute. Ceilalti iesisera de mult din grajd si a trebuit sa plec si eu. Ouassal ramasese cu fruntea lipita de gratii si m-a petrecut cu privirea pana la usa. Nu mi-a fost usor sa ma despart de el.

Fireste, un elogiu al cailor este oricand de facut. Pentru frumusetea, pentru curajul, pentru fidelitatea si devotamentul lor atat de dezinteresat fata de om. Dar nu in modul in care l-a inaltat Swift in Gulliver-ul sau, adevarata utopie mizantropica, rod al unei amaraciuni sceptice cu privire la evolutia omului si a umanitatii. Pentru noi, apologia nobilei specii inseamna a arata cum a slujit si a intregit fiinta omeneasca. De aceea socotim ca ecologia, stiinta mediului, ipostaza moderna a unui umanism integrat la scara cosmica, nu poate exista fara un capitol despre legatura de utilitate, dar mai cu seama de suflet, de educatie afectiva dintre om si cal. Am dat o grava dovada de ingratitudine noi singuri intre toti oamenii de pana acum ai Terrei (de la sumerieni, la chinezi, la greci si arabi), daca am uitat istoria devenirii noastre cu toate aliantele care ne-au ajutat in lupta si dintre care cea mai de pret a fost aceea cu calul. Oricum, Franta n-a uitat si acest lucru se adauga la multe altele cu care ea isi pastreaza in lume prestigiul de echilibrata judecata a valorilor, vechi si noi.

Caci oriunde te duci pe teritoriul francez, dincolo de fronda eleganta de rigoare, de criticismul arborat cu ostentatie, intalnesti o ferma ancorare in solul sigur al valorilor traditionale care se descopera in momentele de rascruce, de cumpana pentru viata statului, a natiunii si prin care se reechilibreaza orice trecatoare descumpanire. Nimic nu se osifica in gandirea franceza, ci toate evolueaza pe temelii care-si pastreaza tineretea prin elasticitate si putere de adaptare. Impresionantul edificiu francez nu se teme de seisme, caci valorile sigure ale existentei si gandirii sunt rulmentii care-i asigura procentul de mobilitate necesara.

Astfel reflectam in ultima seara a sederii noastre in Franta cand, la Petit Luxembourg, presedintele Alain Poher rostea toastul sau, explicand o data mai mult afinitatile adanci dintre popoarele francez si roman, aspiratiile comune, tinand de analogiile unor istorii si de dialogul dintre culturi. Si ma gandeam ce bine numise Ernst Robert Curtius, in cartea sa Esssai sur la France, aceasta vesnic tanara tara, terre de milieu, pamant care stie, cum spuneam, sa pastreze cu un necontenit efort intelectual, echilibru in toate, sectiunea de aur a unui spirit viu in eternitate.