POTENTIALUL TURISTIC AL RELIEFULUI SI VALORIFICAREA LUI

POTENTIALUL TURISTIC AL RELIEFULUI SI VALORIFICAREA LUI

1. Relieful - obiect de studiu al geomorfologiei

Forma de relief - atribute si functionalitati spatiale

Geneza formei de relief :

Interfata dintre geosferele interne si externe ale Pamantului localizeaza cele mai profunde transformari telurice cu rezonanta in structurarea "asperitatilor" scoartei terestre, respectiv in configuratia geometrica a suprafetei topografice sau forma de relief.

Forma de relief nu se rezuma doar la simpla deformare a suprafetei terestre, ea implica repere structurale, care stau la baza genezei si dinamicii sale

Formele pe care le primesc corpurile geologice, reflecta fluxul energetic intern, teluric si intensitatea proceselor exogene de modelare.

Morfogeneza sau geneza formelor de relief implica materie si energie, iar relieful ca rezultanta a interactiunii dintre ele, prezinta o anumita evolutie, morfodinamica si functionalitate spatio-temporala

Relieful - definitii si acceptiuni

Relieful (cf. Chorley, 1962) trebuie privit ca sistem deschis, iar suprafata topografica ca proiectia interactiunii fortelor endogene si exogene.

Admitem suprafata geoidului ca suprafata de echilibru, intre materia adusa in sistemul morfogenetic prin diastrofism si vulcanism, si materia transferata in sistem prin procese gravitationale, fluviale, glaciare, marine sau litorale, etc.

Relieful terestru este definit prin totalitatea formelor pozitive si negative pe care le imbraca scoarta terestra, situate deasupra sau sub nivelul geoidului (Max Derruau - Les formes du relief terrestre,1989, p.5).

Relieful - o expresie a naturii dialectice a proceselor care au loc la nivelul interfatei geosferelor interne si externe ale Pamantului, respectiv interfata scoarta terestra - mediu hidro-atmosferic.

forma de relief este o constructie geometrica, rezultata din ansamblarea

elementelor simple: suprafete si muchii .

Agent -proces -forma de relief

Relieful - obiect de studiu al Geomorfologiei

Multiplicarea articularii are ca rezultanta aparitia formelor complexe (valea, masivul, campia), dar si o ierarhizare morfografica.

Complicarea structurala survine odata cu dimensionarea formelor, respectiv de la cele mai mici, pana la gigaforme sau megaforme, forme astronomice, ce asigura o ierarhie morfometrica.

Indiferent de structura geomorfica ori de dimensiune, forma de relief exprima rezultatul confruntarii dialectice dintre factorii care actioneaza in interfata geosfere interne - geosfere externe.

Descifrarea esentei relatiei forma - proces, devine obiectivul prioritar al cunoasterii reliefului.

Fiecare forma ori ansamblu de relief este opera unor actiuni locale, regionale ori planetare comandate de interactiunea fortelor situate vertical, de o parte si de alta a suprafetei topografice.

Descrierea si explicarea genezei formelor de relief revine geomorfologiei (gé - pamant; morphe- forma; logos - stiinta, discurs).

Continutul formei de relief

3D.

Terasa fluviala cuprinde pe langa elementele de forma sau morfografice (frunte, tatana, pod, muchie) necesare recunoasterii teritoriale, pe cele morfogenetice (depozit aluvial cu o anumita granulometrie, vechime, stratificare), care-i defineste functionalitatea spatiala.

Orice forma de eroziune are corespondenta o forma de acumulare.

Distructia si constructia sunt laturi ale procesului morfogenetic unic. Pentru a rezulta o suprafata de eroziune a fost necesara evacuarea unei incarcaturi materiale, iar pentru o forma de acumulare, stocarea altei incarcaturi, pe un suport preexistent.

Cele mai simple forme de relief au un profil vertical, adica o anumita grosime. Unele forme de relief s-au dezvoltat in orizontul superficial al scoartei terestre, iar altele isi au radacinile tocmai la baza acesteia, in astenosfera.

Sfera in care are loc geneza formei de relief, respectiv morfogeneza, se suprapune partial litosferei si tectonosferei si este definita geomorfosfera (Mac, 1996).

Cursul 2 Evolutia morfostructurilor scoartei terestre

2.1 .Modelul general planetar al Terrei cuprinde geosferele interne (scoarta, mantaua, nucleul) si cele externe (atmosfera hidrosfera, biosfera, pedosfera

La nivelul interfatei intern - extern, prin schimbarile profunde ale proprietatilor fizice si chimice ale materiei au rezultat invelisuri noi: reliefosfera si pedosfera.

Proprietatile fizice si chimice ale reliefosferei si pedosferei se definesc prin raporturile ce se stabilesc intre litosfera si geosferele externe.

Campul de actiune al acestor procese are ca limita superioara suprafata topografica, iar ca limita inferioara discontinuitatea Mohorovicic, la contactul crusta - manta.

La nivelul ei se realizeaza echilibrul izostatic intre placile litosferice si tranzitul intre rocile sedimentare, magmatice si metamorfice.

Contactul crusta-manta nu este doar geochimic, geofizic, ci si geomorfologic.

2.2. Procesele endogene si geomorfotecturile

Procesele geomorfologice endogene care se desfasoara de la baza scoartei, incepand cu -10 000 m adancime, unde predomina deformatiile plastice de curgere, genereaza formele de relief primare, de dimensiuni mari sau geomorfotecturile (placile litosferice, continentele si bazine oceanice).

Materia are tendinta de a se deplasa dinspre zonele cu presiuni litostatice mari spre zonele mai depresionate in stabilirea unei stari de echilibru izostatic.

Deasupra limitei de -10 000 m, limita maxima pentru granit, au loc fracturari si fisurari, sub impulsul proceselor tectonice ce genereaza deformatiile de curgere.

Partea superioara a scoartei, caracterizata prin interfata invelisurilor (litosfera, atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera) este diferentiata atat geochimic, geofizic cat si geomorfologic.

Actiunea proceselor geochimice (oxidare, hidratare, carbonatare) configureaza zona de dezagregare, cu o subzona de oxidatie si o subzona de cimentatie.

Transformarile geochimice si cele mecanice de la suprafata scoartei (eroziune, transport, acumulare) definesc un nivel epidermic (Mac, 1996) de formare a reliefului, respectiv epigeomorfosfera sau reliefosfera.

2.3. Continutul si acceptiunile reliefosferei

Epigeomorfosfera sau reliefosfera, ca orizont reliefogenetic, se identifica in cadrul geomorfosferei cu domeniul meteorizatiei mecanice si chimice, proceselor criergice, proceselor biogene si antropice, pluviodenudatiei si deplasarilor in masa.

Epigeomorfosistemul periglaciar demonstreaza conditionarea climatica a functionarii sale, prin prezenta solului vesnic inghetat (merzlota, pergelisol sau permafrost), suport al modelarii ori glisarii orizontului de molisol.

Reliefosfera, la acest nivel epidermic, se diferentiaza in functie de conditiile climatice si natura faciesurilor litologice.

Tinuturile stancoase ale deserturilor calde ori reci sunt dominate de procesele de meteorizare mecanica si produsele rezultate in urma dezagregarilor prin mecanisme de inghet-dezghet, insolatie-uscare-umezire, amplitudini termice diurne mari.

Regiunile ecuatoriale, din cauza alterarii profunde, prezinta scoarte de alterare foarte groase.

In savane si regiunile musonice, structura scoartei de alterare este modificata prin restratificari - duricruste si argile lateritice - din cauza schimbarii repetate a directiei de migrare a elementelor chimice si minerale, din patura alterarilor.

2.4. Continutul si acceptiunile mezogeomorfosferei

Procesele morfogenetice ce se desfasoara ori afecteaza cuverturile sedimentare ale soclurilor si orogenurilor, ducand la dislocatii sub forma de cute, rupturi si falieri, (zona fracturarilor), unde conlucreaza factorii, agentii si procesele tectonice cu cele geochimice, contureaza mezogeomorfosfera.

Ea se pozitioneaza intre epigeomorfosfera si endogeomorfosfera.

Mezogeomorfosistemele materializeaza in suprafata topografica forme de relief de ordinul II sau morfostructurale: munti vulcanici, munti - bloc, munti de incretire, grabene,etc.

2.5. Continutul si acceptiunile endogeomorfosferei

Fenomenul de substratificare al geomorfosferei, tipic tuturor geosferelor terestre, evidentiaza caracterul spatio-temporal al formelor de relief. Fiecarui nivel energetic ii corespunde un anumit tip de miscare al materiei.

Endogeomorfosferei, ii revine geneza tectonica a formei de relief, respectiv cadrul articularii morfostructurale a formei de relief, prin participarea proceselor endogene.

Vulcanul sau aparatul vulcanic, masivul -bloc sau horstul, grabenul sau culoarul ori bazinul tectonic, continentele, bazinele oceanice, placile litosferice, definesc prin functionalitatea lor spatiala, rolul proceselor endogene in structurarea formei de relief.

2.6. Sursele de energie ale morfogenezei

Modelarea reliefului se face prin consum de energie, energie ce sustine procese mecanice, chimice, biotice, antropice.

Sursele de energie implicate in morfogeneza (cf.Ichim, 2000) sunt: energia solara (1025 Jouli/an), energia geotermica (1021 Jouli/an), energia vulcanica (1018 Jouli/an), energia undelor seismice (1018 Jouli/an), la care se adauga forta gravitationala terestra, fortele gravitationale extraterestre si energiile latice ale mineralelor.

Interactiunea materiei cu sursele energetice cosmice si telurice configureaza tipul de procese morfogenetice: endogene si exogene.

Energia solara este receptata intr-o proportie foarte mica de catre Pamant, respectiv 0,5x10 la puterea 9 din cantitatea totala emisa de Soare, fiind evaluata prin intermediul constantei solare.

Distributia energiei solare este in functie de latitudine, altitudine, sezoane, contrast uscat-mare, si exprima variatia sezoniera si diurna, aceasta din urma, avand un rol evident in morfogeneza pentru regiunile situate dincolo de izoterma anuala de 0 grade C, respectiv cu bilant radiativ pozitiv.

Izoterma de 0 grade C delimiteaza un spatiu geografic cu bilant radiativ pozitiv intre paralele de 38 grade latitudine nordica si sudica. Acest spatiu absorbe cea mai mare cantitate de energie solara directa si difuza prin pozitia sa intre tropice (intre tropice se afla 40% din suprafata uscatului si cea mai mare suprafata oceanica).

Spatiul geografic desfasurat intre paralela de 38 de grade (latitudine nordica si sudica) si poli, primeste o cantitate de radiatie mai mica, ca urmare a scaderii unghiului de incidenta a Soarelui, iar sistemul de modelare glaciar se impune alaturi de cel fluvial, marin, litoral, eolian, biogen.

Altitudinea impune o etajare energetica, prin scaderea temperaturii cu 6,4grade C/1000 m, iar pe de alta parte determina oscilatia pe verticala a limitei criosferei in raport cu latitudinea.

Limita zapezilor perene variaza de la 0 m la poli, 3 000 m in regiunile subtropicale si mediteraneene, 6 000 m in zonele tropicale si 5 000 m in zona ecuatoriala.

Forma si miscarile Pamantului sunt cele care impun variatia sezoniera a parametrilor climatici si implicit variatia sezonala a bilantului energiei solare.

Pentru regiunile extratropicale sezonalitatea este exprimata prin rolul dominant al temperaturii, exprimat prin regimul de iarna si de vara, in timp ce in zonele tropicale sezonalitatea este marcata de regimul precipitatiilor (sezonul ploios si sezonul secetos).

Fenomenele geomorfologice sunt asociate cu sezonalitatea. Alternarea ploilor torentiale cu perioade lungi de seceta stimuleaza eroziunea si aparitia badlands-urilor, ori aparitia viiturilor.

Fluctuatiile diurne ale temperaturii au de asemenea efecte in mofogeneza, mai ales in regiunile desertice, unde amplitudinile diurne pot atinge 120 de grade C la suprafata solului, stimuland procesele mecanice de dezagregare.

Miscarilor de rotatie si revolutie ale Pamantului au drept consecinta convertirea energiei solare in energie cinetica, iar agentul care realizeaza lucrul mecanic este vantul, cu actiune generalizata atat in domeniul continental (relieful eolian), cat si marin (valuri, curenti si indirect tarmuri)

Energia gravitationala sau gravitatia perceputa ca rezultanta a fortei de atractie gravitationala (G) a Pamantului, fortei centrifuge, ce actioneaza dinspre Pamant spre exterior in timpul rotatiei, reprezentand 0,4% din G, si efectul atractiei dintre Pamant si alte corpuri din Sistemul Solar (Soarele, Luna), si care reprezinta 0,00001% din G.

Variatia pe latitudine a gravitatiei, (978 gali la Ecuator si 983 gali la poli) si pe altitudine, o descrestere de 1 gal/3000 m (1 gal=10-2 m/s ), demonstreaza rolul acestei energii in morfogeneza prin diferenta de potential castigata de regiunile terestre in emersiune sau inaltare epirogenetica.

Trasaturile structurale ori sculpturale ale formei de relief si functia ei peisajistica vor fi exprimate de forta dominanta sau coordonatoare a procesului morfogenetic: vulcanic, fluvial, glaciar, eolian, antropic.

Forma de relief, ca rezultanta a interactiunii dintre fortele endogene si exogene, la nivelul interfatei mediu hidro-atmosferic - scoarta terestra, exprima prin trasaturile sale morfografice si morfologice, nivelul de rezilienta al morfostructurii in raport cu dinamica mediului hidro-atmosferic.

Relieful este un produs al interactiunii fortelor endogene si exogene, care nu sunt echivalente sau identice. Fortele endogene sunt raspunzatoare de constructia "suportului" reliefului terestru, respectiv al morfostructurilor generate de procese metamorfice, magmatice si vulcanice, iar cele exogene perfecteaza morfografia si morfologia reliefului, respectiv morfosculptura. Caracterul antagonic al manifestarii acestor grupe de forte prefateaza procesul de structurare a materiei telurice si dinamica geomorfosferei sau sferei de manifestare a proceselor geomorfice.

Daca se considera suprafata geoidului, ca suprafata de echilibru, spre care tinde orice sistem morfogenetic, atunci putem afirma ca aportul material prin diastrofism si vulcanism se inscrie deasupra liniei Geoidului, iar consumul planetar de scoarta se inscrie sub limitele Geoidului.

2.7.Evolutia structurilor litosferei si morfostructurilor scoartei terrestre

Tectonica globala, concept aproape unanim acceptat dupa 1960, furnizeaza explicatii coerente asupra genezei si repartitiei planetare a doua mari unitati morfostructurale: bazinele oceanice si ariile continentale.

Solutionarea modelului tectonicii globale se datoreaza rezultatelor cercetarii geofizicii, privind constitutia interna a Pamantului, semnificativa fiind pentru geomorfologi regruparea invelisurilor exterioare sub numele de litosfera.

Continutul litosferei este cel de ansamblu relativ rigid, constituit din scoarta si mantaua superioara (astenosfera), cu o profunzime de 70-150 km, susceptibila de a se deplasa pe astenosfera plastica.

2.8 Dinamica litosferei

Dinamica litosferei, potrivit modelului tectonicii globale, fundamentat pe ipoteze, observatii si argumente topografice, masuratori batimetrice si topometrice, argumente climatice, geologice si paleontologice, analize si interpretari ale profilelor de anomalii magnetice (Wegener,1912; Ewing & Heezen, 1958; Hess, 1962; Dietz, 1961; Wilson, 1965; Morley,Vine & Matthews, 1960-1963;Mckenzie & Parker, 1967; Dewey & Bird, 1970; Coleman, 1971) are ca finalitate o reconfigurare a domeniului continental si a celui oceanic, dar si o structurare a crustei sau scoartei terestre, respectiv a litosferei superioare, in raport cu litosfera inferioara (astenosfera sau mantaua superioara).

2.8 Dinamica litosferei

Prezenta a trei tipuri de crusta, continentala, de tranzitie si oceanica, fiecare cu caracteristici geologice si geofizice specifice, cu morfostructuri diferite a condus la o reconsiderare a evolutiei paleogeografice a Terrei.

Proiectul Mantaua superioara si influenta ei asupra scoartei terestre (1963-1971), alaturi de Proiectul FAMOUS (1971-1974), Proiectul IPOD, Proiectul Geodinamic (1971-1980) si Programul de foraje marine DSDP cu vasul Glomar Challenger, coordonat de U.S.A, au furnizat datele necesare pentru argumentarea modelului tectonicii globale si trasaturilor celor 12 subtipuri de crusta.

Tipul continental (reprezentand 29% din suprafata scoartei) include scuturile, platformele, catenele orogenice vechi (paleozoice), catenele orogenice tinere si rifturile continentale.

Crusta de tranzitie (cu o pondere de 12% din suprafata scoartei) este reprezentata prin arcurile insulare si bazinele marine interne, iar crusta de tip oceanic (careia ii revine 59% din suprafata scoartei) este reprezentata prin insulele vulcanice, fosele, bazinele oceanice, dorsalele medio-oceanice si bazinele marginale.

2.8 Dinamica litosferei

Modelul Tectonicii Globale se fundamenteaza pe: teoria derivei continentelor a lui A.Wegener (1912), teoria expansiunii fundului oceanic (Dietz, 1961; H.Hess, 1962) teoria placilor litosferice (Dewey, Bird, 1970).

Anul 1960 marcheaza lansarea teoriei expansiunii fundului oceanic Harry Hess potrivit caruia, dorsalele medio-oceanice se suprapun ramurilor ascendente ale curentilor magmatici de convectie, determinand magma sa acceada prin rifturi la suprafata (alipindu-se marginilor crustale), in timp ce placile litosferice prezinta miscari divergente.

Rezultatul constructiei ramurilor ascendente ale curentilor crustali este dorsala medio-oceanica, pe de o parte, iar pe de alta parte expansiunea fundului oceanic (spreading), pe masura ce materialul aportat din astenosfera prin rift (rift valley) este depus lateral, realizandu-se cresterea crustei oceanice, respectiv acretia.

Postulatul acretiei sau cresterii crustei in dorsalele medio-oceanice argumentat investigatiile geofizice nu confirma o crestere proportionala a diametrului terestru, iar Hess a presupus un consum de scoarta sau crusta terestra in perimetrul gropilor abisale sau foselor oceanice, idee impartasita si de R.S.Dietz in 1961.

Conform acestiu postulat, placile se nasc in lungul dorsalelor medio-oceanice, ca urmare a proceselor magmatice, corelate cu circuitele curentilor crustali, iar consumul lor se realizeaza in fose ori avantfose prin procese de subductie, in zonele de compresie a placilor.

2.8 Dinamica litosferei

Regenerarea continua a placilor oceanice si migrarea lor laterala, a fost demonstrata de F. Vine si D. Matthews (1963), prin masuratori magnetometrice , demonstrand ca pe fundul oceanelor exista benzi de bazalte cu magnetism remanent cu polaritate normala ce alterneaza cu benzi cu polaritate inversa. Demonstratia este ulterior intarita de catre J.Tuzo Wilson (1965) prin conceptul faliilor transformante, care se definesc ca fracturi crustale orientate perpendicular pe directia rifturilor si dorsalelor medio-oceanice.

Segmentele de crusta delimitate de faliile transformante sunt supuse unor deplasari in lungul acestor falii, fapt ce explica prezenta benzilor de roci bazaltice cu polaritate inversa si deplasarea lor laterala. Fasiile de bazalte inregistreaza polaritatea campului geomagnetic din perioada formarii lor .

Procesul de expansiune a fundului oceanic este materializat in lanturile muntoase submerse, de mari dimensiuni, cu o lungime totala de 80.000 km, latimi intre 1000 km si 4 000 km, iar inaltimile pot depasi 2 000 m.

Regenerarea continua a placilor si in special a crustei oceanice in dorsale, nu duce la cresterea in aceiasi masura a circumferintei globului terestru, deoarece simultan are loc un proces de consum al scoartei sau crustei terestre, care se produce in fose sau gropile abisale, prin procese de subductie.

Segmentele de crusta oceanica coboara in adancime, pe planuri Benioff, cu panta de 45-550, pana la 700 km, reintegrandu-se astenosferei. Frictiunea care se realizeaza la nivelul acestor planuri de glisare a segmentelor de crusta este cumulata sub forma unor tensiuni elastice, care eliberate brusc, materializeza focarele seismice.

Planurilor Benioff sunt asociate si eruptiile vulcanice.Crusta oceanica are o durata limitata spatio-temporal, intre zonele de acretie (dorsalele medio- oceanice) si zonele de subductie sau consum (fosele marginale).

Placile tectonice care inglobeaza atat continente, cat si oceane sau parti ale acestora, cu intreg ansamblu morfologic sunt delimitate fie prin dorsale, fose sau zone de subductie ori prin falii transformante.

Contactul dintre ele, prin natura mecanismelor (divergente, convergente), raspunde de tipul morfostructural al segmentului de scoarta sau crusta si functia tipului de peisaj geomorfologic generat sau tipul de relief.

Contactele de tip divergent sau constructiv sunt prezente in lungul rifturilor din dorsalele medio-oceanice si la limita dintre continente sau in interiorul continentelor.Aici se produce intruziunea si efuziunea magmelor care determina acretia placilor oceanice si constructia dorsalelor medio-oceanice. Acestui tip de contact ii pot fi atribuite rifturile Marii Rosii, Californiei, riftul intracontinental vest-arabic (levantin), riftul Est-African, etc. Relieful morfostructural este reprezentat de masive muntoase de tip "horst-graben" sau munti-bloc, cu versanti asimetrici, depresiuni si vai de rift, cu versanti glacizati ori asociind platouri vulcanice.

Contactele de tip convergent sau destructiv caracterizeaza coliziunea placilor oceanice cu cele continentale si sunt localizate pe marginile continentelor, dar deopotriva caracterizeaza si coliziunea intre placile continentale ori intre placile oceanice.Acest tip de contacte asociaza subductia:convergenta placa oceanica - placa continentala denumita si contact de tip chilian sau andin ; convergenta placa oceanica - placa oceanica, de tip antilez ; convergenta placa continentala - placa continentala se realizeaza in doua cazuri: cand o placa continentala este activa si cealalta este pasiva (convergenta de tip himalayan); Convergenta de tip acadian este realizata prin coliziunea a doua placi continentale cu margini active (Muntii Appalachi, a caror geneza este legata de orogeneza acadiana din Devonianul Mediu (intre placa Nord Americana si placa Avalonia, s-a schitat fosa sau oceanul Merrimack (Fredericton-Merrimack).

Coliziunea intre doua placi poate conduce si la obductia acestora (termen introdus de Coleman in 1971), respectiv la un proces complex in care, fragmente de placa oceanica ajung sa incalece placa de tip continental.