SUEDIA

Tara " Minunatei calatorii a lui Nils Holgersson "

,,Venetia nordului''

Peisajul se modifica sensibil. Ne indreptam spre nordul scandinav. Dispareau carourile unui pamant cultivat cu cumintenie de tari germanice, apareau lucirile de otel ale unei mari reci. In dreapta avionului, in unitara suprafata sura oferita de mare si cer, soarele pune pete de asfintit auriu, desi ceasurile erau abia la 3. Inspre stanga, un efect de orizont trandafiriu intens, putin trist, era tot atat de neobisnuit la aceeasi ora. Curand, au inceput sa se iveasca lacurile si insulele Suediei de sud, arhipelagul ei intins, pitoresc.

Si, deodata, la ora 16, avionul a aterizat pe aeroportul de la Arlanda, aflat la vreo 50 de kilometri nord de Stockholm. Secretara Federatiei femeilor social-democrate suedeze, doamna Ana Rudling, venise sa ne intampine. Blonda, uscata, cu mantou bej de par de camila si palarie mare, albastra, vorbind destul de curent engleza, ne-a daruit, cu gratie prietenoasa, flori. Buchetul meu avea ciclame si un soi de panselute, mai mari, palid albastre. Ne-am suit in masina doamnei Rudling, condusa de ea, si am pornit. Era octombrie si privelistea naturii suedeze ne-a cucerit pe loc. Brazi, mesteceni, acestia ruginiti gata pe tulpinile lor albe, pamant stancos si ape. Casele, foarte specifice, isi adunau cu grija acoperisurile in doua randuri de unghiuri. Sunt rosietice, vopsite din batrani cu miniu de cupru. Mi se par toate ciudate, incepand cu lumina care scade repede si are irizari sure, dar transparent - argintii. O oarecare tristete acopera frumosul peisaj tomnatec, desi iarba e foarte verde inca, in smocuri vii, proaspete. Se pare ca ramane asa toata iarna.

Primii kilometri i-am facut in liniste, aproape singure pe sosea, discutand amabil si conventional cu conducatoarea noastra. Dupa 16,30 insa am intrat in suvoiul de masini care veneau dinspre Stockholm si se indeseau mai vartos pe masura ce ne apropiam de capitala. Mergeau toti intr-o oarecare tensiune pe care o simteai in aer. De cateva zile se schimbase sensul circulatiei traditionale, de pe stanga traditionala, pe dreapta europeana. Si numeroase accidente se produsesera inca din primele ceasuri. Chestiune de reflexe moderne! Am inaintat tot mai lent, tot mai impiedicat. Doi tineri se amuzau sa-si impinga masina tocmai in mijlocul drumului si al inghesuielii, iar catelul dinauntru care se plictisea, sarea cand pe scaunele din fata, cand pe cele din spate, sa vada mai bine ce se intampla cu nazdravanii sai stapani. Abia intr-un tarziu au bagat de seama ca ar pute trage la marginea strazii si au fost foarte veseli. Doamna Rudling ne spunea ca au avut de furca in cateva randuri cu alti tineri la fel de veseli care se incapatanau sa dea ritmuri proprii semafoarelor de la raspantii, incurcand cumplit circulatia.

Intre timp s-au aprins luminile si magazinele si-au aratat vitrinele care fac concurenta celor pariziene, prin eleganta si scumpete. Am ajuns si ne-am instalat la hotelul cel mai nou si mai chic din oras, hotelul Continental, cu mici gradini si arteziene in hall, perfect izolat de zgomotul de afara. Camerele comode, luminoase au dulapurile in perete, ca si radioul , ca si ceasul. Lampile ivoire, cu abat-jou-uri de panza, sunt dispuse lateral, proiectate pe peretii verde inchis, la fel ca mocheta. Efect de contrast fac si fotoliile de piele caramizie, si garoafele enorme, rosii, de pe masuta joasa.

Am coborat sa mancam in restaurantul elegant, tacut, luminat discret cu lumanari (de acolo s-a latit obiceiul in toata lumea) in culorile florilor. In vremea mesei am avut agreabila surpriza de a ne intalni cu doamna care avea sa ne insoteasca si sa ne slujeasca de translatoare. Cu bucurie am recunoscut in Gigi Pitulia, de origine romana, pe sotia arhitectului Enache Pitulia, coleg si prieten al familiei sotului meu, intelectuala fina si inzestrata poeta.

A doua zi am inceput explorarea orasului. Am iesit dis-de-dimineata cand lumea se ducea spre slujbe, pe jos, cu autobuzele, cu metroul. Toti erau perfect imbracati, fara cusur. Multi tineri alergau printre cei care se grabeau spre birouri si uzine. Lucreaza si castiga bani de foarte timpuriu.

Vitrinele, cu exceptia celor cu poze ,,porno'', o frumusete. Aranjamentul e lucrul la care suedezii tin cel mai mult, de aceea decoratia interioara se bucura de un interes deosebit. Gustul lor e mai sobru decat al popoarelor latine si preferintele lor merg mai degraba spre culori mai dulci, desi intens calde. Mult bej, multe griuri, in mobilier si obiecte casnice.

Fructe se gasesc pretutindeni, enorma majoritate din import, de aceea foarte scump. Sunt frumoase, mari, dar si ele impartasesc paloarea oamenilor, mai ales merele, prunele, struguri.

Abundenta florilor e impresionanta, extraordinar de multe si frumoase peste tot, in mici magazine elegante, compuse cu gust delicat, dichisite. vezi mimoze, fireste nu asa de pufoase ca acele din sud; un fel de crini albastri, de o melancolie astrala; orhidee palide, ca niste fete clorotice; un fel de dalii carciumarese, catifelate la atingere; garoafe, pansele, crizanteme in toate nuantele toamnei. In aceasta privinta in Suedia nu exista anotimpuri. Produsele lor stau alaturi in orice vreme, sfidand ordinea naturala rasturnata de economia moderna, spre folosul oamenilor.

Pe la 10, plecam la plimbare, cu Gigi Pitulia, spre National Museet care e insa inchis. Drept care flanam putin pe cheiuri. Apele curg, inchise la culoare, dar curate si parand reci. Asezat pe granit, deasupra acestor ape, Stockholmul poarta porecla de ,,Venetia Nordului'' (si poate din aceasta pricina primaria orasului, cladita pe un tarm pe la 1920, a fost construita in stil venetian, cu porticuri, turn si lanterna) si se bucura de jocul uimitor al luminilor in valuri. Perspectiva ti se impune cu o originalitate frapanta. Descoperi cu nespusa placere case ca din povestile lui Andersen, cu siluete verticale (cu liniile cam tremurate insa de varsta), pe trei etaje, cu pignon dantelat, unele roz, altele cenusii, altele cafenii deschis. Palatele, cel regal ori al Parlamentului, au o masivitate plina de modestie. Aspectul nordic al portului si al vechiului oras, cu stradute inguste si incalcite, unele suind intre trepte si primind lumina de la felinare de model foarte vechi, cu obloane de fier trase peste usi si ferestre, se accentueaza prin contrast cu edificiile noi, indraznete, ultramoderne, numai sticla si aluminiu. Turnul televiziunii are de pilda, 153 metri, iar din Katarina Hissen, ascensorul care te duce la cel mai inalt nivel al vederii, privesti intinderile enorme, linistite, ale arhipelagului pe care s-a inaltat capitala, la confluenta lacului Mälaren cu Marea Baltica. Totul respira a grandoare calma si ochiul isi sageteaza privirea pana departe, departe, pe orizonturi gri-albastrui care inghit blocuri si trafic, zgomot si viata agitata moderna. Apa si vegetatia bogata indulcesc insa orice contur, orice asperitate. Nu simti cand treci dintr-o insula intr-alta sau dintr-un capat de peninsula intr-altul, dintr-un cartier mare, cat un oras, intr-altul. In Lidingo, in Sundbyberg sau in Farsta te gasesti nu in cartiere ale Stockholmului, ci, ca impartire administrativa, aproape in alte orase. In Farsta, vilele cladite pe granit sunt incalzite si luminate cu energie atomica. In Lidingo, unde se afla si ambasada noastra, se deschide spre a ne primi si strania locuinta muzeu a sculptorului Karl Milles, cu gradinile coborand in terase deasupra apei si impodobite dupa predilectiile gandului iscoditor, chinuit, al artistului, cu operele sale in care echilibrul e cat mai nesigur cu putinta. Asezate in varfuri de obeliscuri, statuile lui Milles se insufletesc de o agitatie nefireasca, fie ca sunt ingeri muzicanti aplecati pe instrumentele lor, fie ca sunt fapturi omenesti alergand pe spatele delfinilor zburatori, fie ca e un calaret, incercand un salt spre Pegas. Dezmintind caracterul static al sculpturii, pictorul da operelor sale de bronz o libertate si o miscare incredibila care nelinistesc grav pe privitor. Ele vor parca sa scape de gravitatie, sa se integreze in fluida miscare a apelor dimprejur, sa zvacneasca asemenea unor fiinte acvatice. Un Orfeu vestit al lui Milles impodobeste si un colt al orasului, langa sala de concerte, Konzert-huset, cladire severa, cenusie, cu coloane neo-clasice.

Am inceput vizitele de lucru cu Centrul de asistenta sociala condus de Kate Wennerlund care ne-a facut un lung expozeu cu privire la ceea ce inseamna in Suedia grija de mame, de copii, de batrani. Sistemul este extrem de complicat, dar tot atat de eficient si mai ales cu ramificatii suficiente pentru a cuprinde orice fel de imprejurari ale nevoilor omenesti. Directoarea vorbeste englezeste cu destula fluenta, e destul de rece, de cerebrala, exprimand stereotipii fizionomice cu care incepem sa ne obisnuim: par blond cenusiu, ochi de otel gri-bleu, pulover neutru bej cu fusta maro.

Tot femeile conduc si un institut, unic in felul sau, functionand de asemenea in Stockholm, Institutul pentru consumatori. Acolo ne-a primit Brita Holme, blonda roscat, cu ochii cam proeminenti pe sub ochelari, cu dinti mari. Poarta tot fusta si pulover gris cu un firicel de perle la gat si vorbeste englezeste cam pe nas, cu multe ezitari. Altfel are o inteligenta mobila, practica si ilustreaza foarte bine tot ce teoretizeaza. Am vizitat pline de curiozitate Institutul acesta care n-ar putea exista decat in tara cu cel mai inalt nivel de viata si cu cele mai sustinute preocupari de a imbunatati situatia femeilor, trecand prin toate sectiile de analiza, de testare a produselor pietei de la produsele alimentare la confectii si tricotaje, la masini de uz casnic, carucioare de copii. Si la intrebarile consumatorilor din mase despre calitatea cutarui ori cutarui produs, Institutul raspunde cu toata franchetea, spunand adevarul despre rezultatele stiintifice dobandite. Brita Holme conduce cu reala competenta si cu tactul necesar pentru o astfel de spinoasa intreprindere care ar da gres in orice alta parte a planetei.

In intervalele dintre vizitele oficiale am mai dat cate o raita prin muzeele Stockholm-ului si am mai colindat prin oras. La National Museet ne-am oprit in special in fata uneia din cele mai importante picturi tarzii ale lui Rembrandt, Conjuratia lui Claudius Civilis, stranie si luminoasa de parca ar fi lovita de reflectoare nevazute. Aurul siroieste si pe aceasta panza, ca o lumina topita, intensificand efectul ei de soc, puterea aproape expresionista de a impresiona.

Muzeul de arta moderna (Moderniska Museet) a fost initial construit pentru sali de gimnastica, ne spune curatoarea, o fata priceputa, plina de intelegere artistica si care ne-a permis sa-l vizitam desi se pregatea expozitia Magritte adusa de la Paris. Mandria colectie lor e un Ou de Brancusi, superb pe lungime, scanteind de sensuri mitice, ascunse, dar aratand trist si frustrat din cauza sectiunii de la unul din capete care-i da o infatisare de oboseala, de mutilare. Curatoarea e de acord cu mine ca Oul e foarte putin pus in valoare pe piedestalul de lemn galben pe care l-au suit si fagaduieste sa-l schimbe cat de curand.

Colectia lor de arta moderna cuprinde o reprezentare nationala considerabila, pe langa panze de Kokoschka, Matisse, Kandinski, Juan Gris, Picasso, Salvador Dali (un Wilhelm Tell cu un desen si o pictura de severitati tehnice extraordinare).

Am vazut cu uimire aci, la Muzeul de arta moderna, un grup de copii de scoala de 9-10 ani, asezati pe parchet in fata unor tablouri cu pictura abstracta, bon-figurativa, ascultand explicatiile profesorului lor de desen.

Stockholm-ul are o viata culturala intensa, tinandu-si locuitorii la curent, programatic, cu toate evenimentele artistice ale lumii. La Opera vin artisti de peste mari si tari, dintre cei mai buni, spre a canta in spectacole montate fara economie (desi un Don Carlos de Verdi la care am asistat, nu mi s-a parut deloc o izbanda artistica) Orchestra filarmonica era la vremea aceea condusa de Sergiu Celibidache si se bucura de colaborarea unor solisti de prestigiu mondial.

Educatia maselor preocupa forurile intr-un grad foarte inalt si necontenite sacrificii materiale se fac in acest sens. Si vezi in orice loc rezultatele eforturilor de foarte buna calitate indreptate spre ridicarea gustului spre trepte superioare estetice. In fabrici, in uzine, in intreprinderi, directiile se intrec in achizitionarea de capodopere nationale si universale. Vizitand fabrica de ciocolata Marabou, ne-am crezut intr-un muzeu, Fresce si vitralii si tapiserii ornau sala de mese si fumoarele, pe toti peretii piese de arta moderna inveseleau cu culorile lor vii. Gaseai printre picturi panze de Fernand Leger (doua naturi moarte), de Jean Bazaine, de Andre Masson, de Jacques Villon. Iar in parc, fantani si sculpturi infrumusetau suprafetele de gazon sau se adaposteau langa buchete de arbori. Originale sau copii autorizate aduceau volumele nobile ale viziunii unui Rodin, Maillol, Marino Marini sau Jean Arp (a carui Amfora a muzei isi desface din iarba inalta rotunjimile infiorate de harfe si viori celeste).

Dealtfel si muzica si artele plastice sunt studiate de copii in scoala primara si in liceu. Elevii au micile lor colturi rezervate in care-si lucreaza, liber, modern, picturile. Tendinta in aceasta privinta este de a dezvolta in deplina libertate puterile fanteziei fiecaruia. Si se porneste asa inca de la crese unde copii sunt familiarizati cu formele si culorile in cele mai felurite chipuri.

In primul rand, peste tot li se pun sub ochi frunze si flori. Rugina, aurul, purpura naturii le sunt intaii profesori de culoare. Ikebana japoneza sta la mare cinste in Suedia si florile constituie ornamentul de capetenie al interioarelor, publice si particulare, ca si al gradinilor. Culoarea petalelor lor e mai palida, ca si a fructelor, dar cata finete de nuante descoperi in ele ! Copii se joaca invatand sa le aseze in vase sau sa le picteze, reproducandu-le inegalabilele modele. Fac podoabe din fire de iarba si din fructe uscate si le atarna de manerele ferestrelor sau inconjura cu ele pervazurile. Coloreaza boabe de porumb ori castane, le insira, le alatura invatand de la sursa cea mai sigura legile armoniei coloristice. Li se pune devreme pensula in mana. Si chiar rochiile si sorturile ingrijitoarelor poarta culori incantatoare, niciodata aceleasi.

La Uppsala

N-am inregistrat nici o eroare de gust in Suedia in ceea ce priveste culoarea. Acordurile se realizeaza cu o eleganta si o discretie rara, chiar daca culorile sunt foarte vii. In camere, mobila e aleasa de cele mai multe ori in nuante de alb si ivoriu, si florile, ca si lumanarile (puse dupa o traditie vikinga, si in geam ca sa se arate ca se primesc oaspeti), alcatuiesc niste contraste incantatoare. Vara tine putin, e adevarat, doar doua luni si in restul anului ploua, ninge ori e cer mohorat (de aceea ii vezi pe suedezi la cea mai mica raza de soare inchizand ochii si expunandu-si fata la slaba lumina a lui Helios nordic), adica monocromii pe alb ori pe cenusiu. Culoarea devine pentru suedezi compensatia la ceea ce natura le-a oferit cu excesiva parcimonie. Nordul isi ia aici revansa asupra intunericului, ceturilor si negurilor, prin culoare.

Toamna este insa un adevarat festival de culori si lumini pentru bucuria tuturor si calatoriile prin tara au la vremea aceasta un farmec delicat. Asa ca mergand cu trenul spre Uppsala (tren electric, extrem de confortabil, cu fotolii individuale, joase, cu ferestre mari), ne incantam de peisajul mereu frumos, de palcurile de brazi negri langa mestecenii de aur palid, de brustele explozii sangerii ale artarilor. Gradini minuscule inconjura vile construite, cele mai multe, pe tiparele populare traditionale.

La gara ne primesc Karin Lundberg si Ingrid Karlsson, reprezentantele locale ale organizatiei gazda. Si dupa un lunch luat in graba intr-un restaurant frecventat mai mult de studenti (cu mobila de familie modesta din sec. XIX, cu rasteluri incarcate cu faianta suedeza si englezeasca, cu geamuri in culori pastelate, roz, verde, galbui, cu ape), plecam in oras. Reperul cel mai important, vizibil de oriunde, din orice punct al orasului, este catedrala cu lungile ei turle ascutite, a carei constructie a inceput pe la 1290. Cu un student si o studenta, care ne asteapta in fata catedralei, incepem vizitarea acestui monument national.

Biserica, cea mai spatioasa din intreaga Scandinavie (118 metri lungime), a fost edificata intr-un gotic tarziu, si adaposteste moastele regelui Eric, martirul national, intr-o racla frumoasa de argint aurit. Nenumarate aripi si capele laterale ascund alte morminte de regi si oameni celebri, de la Gustav Vasa, la marele naturalist Carolus Linne sau la vestitul mag nordic Swedenborg. Regele Gustav Vasa, cel care a infrant puterea bisericii catolice, este reprezentat intr-o pictura in clipa in care Olavus Petri, capul Reformei in Suedia si un umanist celebru la vremea lui, ii prezinta prima traducere a Bibliei in limba suedeza, semnul innoitor al iesirii din universalitatea latina a Evului Mediu si al intrarii in era culturilor nationale. Si aci iata, in nordul indepartat, in vechea cetate universitara, amintirile umaniste sunt pastrate cu veneratie.

Lamuririle necesare ne sunt date de studentul care ne insoteste, un brun, cu ochelari, vorbind cu prune in gura, dar sunt, in general cam neconcludente. Intr-un tarziu apare insa un batran cam original, schiop si surd, care a fost ghid timp de 50 de ani in catedrala si tine mortis sa ne conduca el. Eu ma las dusa, in vreme ce ceilalti fug de el razand, si aflu mult mai multe lucruri interesante. Biserica a ars in mare parte si ea in incendiul grozav din 1702, care a mistuit aproape tot orasul, si a fost restaurata cu oarecare adausuri usor fara gust, cum ar fi aripile de lemn. Pe amvonul in stil baroc e infatisat Pavel apostolul, in momentul zguduitoarei sale transe. Podoaba cea mai de soi a bisericii este insa un triptic cu picturi si reliefuri pe teme de istorie sacra. Si plimbarea prin catedrala se prelungeste agreabil la o temperatura dulce si intr-un miros foarte placut, persistent si difuz, ca de o smirna speciala (pe care-l regasesti in multe biserici suedeze).

De aci trecem peste drum, la Universitate, mandria Uppsalei, ca si a Suediei, caci le-a dus in lume faima inca de la intemeiere, in 1477. Suntem condusi prin sali de curs in care studiaza tineri din lumea toata, prin sali de consiliu cu adevarate galerii de portrete ale inaintasilor, regi, rectori, oameni de stiinta. Am avut sansa de a vedea acea curiozitate stiintific-muzeistica ce poarta numele de Underbara Skapet (sipetul cel minunat) si cuprinde primele colectii de stiinte naturale. Dateaza de prin secolul XVII si are infatisarea unei piese de mobilier stil, cu aer extrem oriental. Acest prim muzeu portativ era menit sa furnizeze oarecare informatie de stiinte ale naturii, evident destul de rudimentara, dar probabil foarte utila la vremea ei, caci parea o ciudatenie si o descoperire, cu exponatele ei de minerale, scoici, forme fosile si instrumente matematice. Acum prevaleaza desigur aspectul estetic neobisnuit al sipetului, privit cu o obisnuinta afectuoasa de catre suedezi, ca o istorica marturie a importantei regelui Gustav Adolf care l-a primit in chip ca dar onorific de la Augsburg, orasul cel mai vajnic al miscarii Reformei germane. Am mai trecut prin cel mai vechi corp de constructie al Universitatii, Gustavianum-ul, acoperit cu o impozanta cupola, opera unui Olof Rudbeck, si adapostind Teatrul anatomic, un fel de replica a celui de la Universitatea din Padova. Si ne-am oprit in salile bibliotecii Caroline Rediviva, mandria umanistica a Universitatii, cu aproape un milion si jumatate de carti si circa 28 000 de manuscrise. Printre ele straluceste, la propriu si la figurat, Biblia episcopului got Ulfila, de pe la 500 e.n., traducere in gotica a celor patru evanghelii scrisa cu argint pe pergament de purpura. Harti vechi se aduna pe langa manuscrise, aducand si probele stiintelor naturii la acelea ale eruditiei filologice, la celea ale tratatelor de stiinte naturale, atestand trecerea marelui Linne prin Uppsala secolului XVIII, plina de faima sa si a alumnilor veniti din toata lumea sa-l asculte si sa-l urmeze in opera de cercetare.

De greoiul castel din Uppsala, roz inchis la culoare, din care a mai ramas o aripa longitudinala si un turn, se leaga amintiri istorice cunoscute si Europei. Aci Eric al XIV-lea si-a ucis rivalii la tron, exterminand neamul Sture ; aci s-a incoronat Gustav Adolf, in sala regala, unde a abdicat si regina Christina. Aproape de castel un orologiu bate dintr-un turn vechi la sase dimineata si la noua seara. E orologiu Gunilla, numit astfel dupa o sotie a unui rege. Iar in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai, Noaptea Walpurgiei, studentii urmeaza unui vechi obicei venind din lumea pagana si celebreaza venirea primaverii cu riturile traditionale, cu cantece si discursuri festive, punandu-si si o tichie alba pe cap (e semnul ca au luat bacalaureatul), strangandu-se cu miile langa turnul castelului.

O istorie mai indepartata te duce pe urmele ei in Gamla Uppsala (Vechea Uppsala), la cativa kilometri, unde te intampina asa-zisele Coline ale regilor (Kungshogarna), mormintele a trei regi din familia Yngling. Ne suim pe aceste gorgane cu ciudatul sentiment al unei comunicari oarecare cu o epoca de mult stinsa (de prin secolul VI e.n.). Dealtfel, vechimea locului mai e intarita si de prezenta unei biserici din secolul XII, cu arhitectura foarte simpla, cu o intrare minuscula sub unghiul bine pronuntat al acoperisului. Alaturi, sta separata clopotnita veche, modesta sub palaria renovata a acoperisului protector.

Printre morenele rar impadurite care se ridica pe sesurile Upplandei, multe case si-au pastrat stilul mostenit din batrani, iar restaurantele, peste tot excelente, afecteaza stilul viking intr-un fel plin de gust (de la constructie si pana la vesela, pana la recipientele in care se serveste bautura si dintre care nu lipseste cornul de ren ferecat in metal).

Dupa baia de istorie, reintram in cea mai acuta contemporaneitate, vizitand centrele de viata ale studentilor. Intr-o seara am mancat la o cantina amenajata intr-un local vechi, cu un aspect original care stergea uniformitatea obisnuita, obositoare a acestor locuri de interes comun, si am stat pe indelete de vorba cu studentii. Intrebarile lor mergeau nu atat inspre continutul procesului de invatamant, ci mai cu seama spre facilitatile de viata, suma burselor, posibilitatile de castig, de calatorie ale studentilor nostri. Predilectia vadita a tuturor, indiferent de specialitatea principala, mergea spre sociologie in care vedeau stiinta in masura sa satisfaca necesitatile si revendicarile lor. Fiindca avand enorm de mult in tara cu cel mai inalt nivel de viata din lume, tinerii vor si mai mult, din toate punctele de vedere.

In caminele studentesti din Uppsala, special construite cu toate comoditatile, domneste o atmosfera moderna. Am luat intr-o amiaza ceaiul impreuna cu alti cativa tineri, in camera studentei Barbro (studenta social-democrata care ne condusese la catedrala) care ne-a oferit totul cu indemanare si eleganta, cultivarea vietii de interior fiind o adevarata arta in Suedia. I-am umblat prin biblioteca, plina de curiozitate. In afara de lucrarile de specialitate (Barbro studia si ea sociologia si psihologia), figurau pe rafturi Shakespeare si Dostoievski, Joyce si Kafka, semn al unei selectii fine si inteligente, al unei certe deschideri spre universalitate. Avea, desigur, si alti autori, francezi, englezi, germani si rusi, mai putin importanti ca valoare, dar aceia de mai sus reprezentau spiritul european autentic al tinerei fete care se descurca destul de bine in plastica si muzica moderna (i-am parcurs rapid si mica discoteca si cele cateva reproduceri de arta moderna).

Studentii isi fac singuri curatenie in garsonierele sau apartamentele lor (de doua si trei camere pentru cei casatoriti sau cu copii), isi spala si isi calca singuri rufele in adevaratul laborator de la subsol, cu aparataj electric extraordinar de complex. Sistemul de burse practicat in Suedia seamana in oarecare masura cu cel englez, bursa, considerabila ca suma, constituind partial un imprumut pe care tanarul il va restitui mai tarziu, treptat. Sistemul mi se pare a fi deosebit de bun, crescand simtul de raspundere al studentilor, facand apel la civismul lor.

Parasind Uppsala cu problematica ei universitara specifica, am plecat spre Falun, spre nord, pe un straniu apus de soare care lumina doar acoperisurile si cosurile caselor. Peisajul acelasi, cu lacuri dese (arhipelagul se prelungeste pana aci si chiar pana mai sus), cu brazi intunecati si mesteceni cand galbui-aurii, cand rosietici. O pace blajina domnea peste campia care se inchidea, pe masura ce cobora soarele, in invelisuri de neguri. Ceturi nemiscate pluteau peste ses, dandu-ti iluzia unor ape stagnante.

Spre Dalarna

Am schimbat trenul la Borlange, primul centru mai important al provinciei Dalarna, si, intr-un sfert de ora, am coborat la Falun, pe inserat. Ne astepta la gara, Tyra, vesela, blonda, grasa, cu care ne-am imprietenit repede. Hotelul la care stam, Grand Hotel, e vechi si spatios, dar cu instalatii renovate la nivelul cerintelor celui mai inalt confort. Restaurantul la care reprezentantele organizatiei de femei ne invita sa cinam are un aer de o somptuozitate usor desueta, cu balconul interior, cu picturile in stil de decoratie egipteana, cu coloanele de stuc, desi cateva detalii amendeaza impresia generala, capitelurile aruncand o verzuie fosforescenta, iar un covor de pret etalat pe o latura a balconului face de departe un ales efect de tapiserie.

Ca peste tot in Suedia, serviciul prestat in intregime de femei e fara cusur, la fel si faianta veselei, argintaria tacamurilor, florile proaspete, calitatea mancarii. Obosite de drum, ne retragem curand, spre mahnirea neascunsa a gazdelor.

A doua zi dimineata luam micul dejun in Rotonda, sala mica a hotelului si facem cunostinta cu smorgasbord (prescurtat smörg), felul suedez de a te servi. Incepand cu traditionalul unt pe paine, te duci si-ti alegi ce-ti doreste inima de pe mesele intinse. In cani mari de argint, cat donicioarele noastre, lapte, ceai, cafea, suc de fructe, lapte batut, smantana. Pe tavi branzeturi, sunca, crenvursti, oua, marmelade de multe soiuri. Mananci cat poti, totul fiind cuprins in costul micului dejun intrat la randul sau in pretul camerei.

La ora 10 suntem conduse la celebra Britsarvsskolan, ansamblu de constructii ultra moderne destinat cursului superior al unei scoli (adica ultimilor trei ani din cei noua cat alcatuieste invatamantul de baza). Descoperim o perla a invatamantului secundar modern, construita la marginea padurii, cuprinzand spatii largi, aerisite, cu multe curti interioare inveselite de verdeata si fantani arteziene. Am asistat la lectii de muzica la care copii dovedeau calitati surprinzatoare, cantand corale pe 3-4 voci si acompaniindu-se fiecare la cate un instrument. In cinstea noastra au intonat, in limba latina, un Dona nobis pacem care ne-a emotionat.

La fizica i-am gasit imbracati in halate, in plin experiment. Si aci, ca si in salile de pictura si desen, de gospodarie (unde lucreaza si baietii si fetele, invatand deopotriva sa gateasca, sa faca curatenie, sa imbaieze copiii), de gimnastica, utilajele sunt din cele mai moderne. Erau si camere speciale in care elevii se exercitau sa mobileze cu gust o incapere. Pe rand, dupa catalog, isi aranjau mobilele puse la dispozitie de scoala si-si invitau dupa aceea colegii la ceai ca sa le aprecieze gustul si priceperea. Si inca odata am avut proba atentiei reale si eficiente cu care femeile suedeze prezente in consiliile municipale, ca si in conducerea fiecarei institutii in parte, urmaresc toate treptele educatiei copiilor si tineretului, dintr-o extraordinara grija pentru fiece ins in parte, pentru buna starea si realizarea lui cat mai deplina.

Am vizitat cateva monumente din Falun si o biserica din secolul XVII, Kristine Kyrka, captusita cu lemn vopsit in caldul albastru de Dalarna, de o dulceata astrala. Si dupa aceea, am plecat spre Kallvicksbracken, la trambulina de schi, prin padurea tot mai rosie si mai singuratica sub ploaia torentiala. Ne-am suit in cabinele arbitrilor aflate la 82 metri inaltime, de-a dreapta si de-a stanga trambulinei. De acolo de sus mi s-a parut ca ceturile s-au mai departat. Dedesubt se vedea masa densa a padurii de brazi si mesteceni, in negru si verde si galben. La dreapta, se intindeau pana la orizont, ca o mare, lacurile cu nenumarate insule. Apa era sura, cerul sur, doar in jurul insulelor se strangeau cearcane opaline sau lucii laptoase ca margaritarul. Neclintit sub povara negurilor, apasat si mandru, tainic in grandoarea sa mohorata, fumuriu si solitar, nordul se arata in toata splendoarea. Grav si tacut, sodomul acela de ape de langa padure avea o frumusete sublima, deznadajduita, caci pentru nordici apa nu constituie un liman de scapare spre lume si libertate ca la greci, ci un taram care duce dincolo de lume, spre viziune, spre vis, spre moarte. Intre trambulina si sesul foarte departat, sub noi, cresteau plante salbatice, buruieni colorate care adaugau ce lipsea peisajului mare: frunze rosietice si junk-ul rozaliu palid, buruiana nationala ornamentala. Culegem pe ploaie si noroi buchete de flori care raman curate. Sunt ca si sufletele scandinave, pure chiar in mocirla. Ne-am suit in masini si ne-am intors la Dalarna Musset unde urma sa se desfasoare vernisajul unei expozitii unice in felul ei pana acum in Suedia. Cand am intrat in sala cea mare unde se inghesuiau toate notabilitatile din Falum, am vazut sezand pe o estrada sase persoane imbracate in costume de sfarsit de secol XVI, cu perucile de rigoare. Si deodata au inceput sa cante o dulce si trista si alinatoare muzica de Renastere, cu laute, viole da gamba, oboaie. O tanara din ansamblu abordand cu dezinvoltura o palarioara nostima de epoca, sta jos si canta in suedeza, acompaniata cand la lauta, cand de toata formatia in surdina. Sunt cantece de Claudin de Sermisy, cu aceea atmosfera de melancolii fine si intimitate erotica, tipic franceze : ,,J'ay trop ayme vrayment je le confesse''.

Toti membrii formatiei cantau la mai multe instrumente ; lasau alaute si luau viola d'amore, lasau viola si luau oboiul. Ascultam muzica gratioasa si nostalgica si priveam prin geamurile inalte de cristal, spre canalul pe a carui margine se afla muzeul. Se insera sub ploaie, apa era tot mai infiorata de obscuritatea amurgului in miazanoapte si totul arata ca intr-o vreme de demult, cu durerile si frumusetile ei atat de simplu spuse. Se vedea si foisorul de foc din Falun, veche cladire din caramida rosie, ca o biserica in miniatura care strajuieste pe malul apei intunecate si pure unde cadea neincetat ploaia si se adunau frunze razlete. Ratele salbatice, cenusii, surori bune cu cele pe care zbura Nils Holgersson, stau si ele pe cheiuri si pe iarba de un verde crud, luminos inca in crepusculul tot mai adanc. Rarite in frunza, salciile plangeau transparent peste canal.

A luat apoi cuvantul ministrul cultelor, un barbat inalt, frumusel, spiritual, si l-au urmat reprezentantii catorva autoritati locale, care au inaugurat si expozitia.

Aceasta a fost conceputa intr-un fel foarte curios, in care arta e luata de fapt ca pretext pentru social si cultural, exprimandu-i destul de bine pa suedezi. De pilda, se expune o fotografie in marime naturala a faimosului ,,underbara skapet'', dulapul minunat din Upssala pe care l-am vazut in sala de consiliu a Universitatii. Alaturi, cateva piese din dulap pentru a face totul mai real, mai veridic. Ei considera dulapul ca o sinteza a cunostintelor secolului XVII, reunind medicina, stiintele naturii, artele si mestesugurile. Si se pare ca tocmai ce imi displacuse mie mai mult, adica amestecul de scoici si corali de sub cosul si din cosul care-l surmonteaza, il face mai pretios din punctul lor de vedere.

Sau un tablou infatiseaza un savant din secolul XVIII, Gustaf Frederik Hjortberg, preot si naturalist, cu familia, 15 copii (cei morti reprezentati cu figurile pe jumatate acoperite sau intoarse). Si fundalul tabloului e ornat de cartile si vietatile colectionate de pastor. Iar un dulap de langa tablou ilustreaza speciile colectionate de savant, conservate ori impaiate (crabi, pesti, lemure etc.).

Mai departe, un crucifix din secolul XIII, sobru, dramatic sta alaturi de ilustrari sfasietoare ale razboiului din Vietnam. Legatura intre suferinta si dragostea de oameni pe de o parte si cruzimile razboiului este usor de facut.

Pe un alt panou, un tablou de un pictor contemporan, Hilding Linquist, cam in maniera Douanier-Rousseau, o floare intr-un ghiveci si un porumbel. E vorba, probabil, de viata, de inima, de dor. Alaturi, coupuri de jurnal cu anunturi in culori vii de calatorii in toata lumea, si o poezie de Goethe : ,,Kennst du das Land wo die Zitronen bluhn'' (Mignon).

Intr-alta parte, fotografii impresionante de copii afectati de o boala care-i secera pe africani, boala melcilor, numita asa fiindca parazitul se aciuiaza si creste in cochilia melcilor.

Un fotoliu ultra modern iti asigura o odihna perfecta : rotund, acoperit, izolat oarecum. Rasturnandu-te in el, asa cum esti poftit sa faci, te simti foarte bine si auzi o muzica placuta. Dar e un fotoliu modern pe o schema de mobila traditionala suedeza. Si asa mai departe.

E destul pentru ca sa-ti poti da seama cat de marcata de preocuparea sociala e gandirea suedezilor astazi si cat de acuta e dorinta lor de a se implica, la nivel de mase, in problematica intregii lumi contemporane cu care se simt solidari.

La fiecare pas te intalnesti dealtfel cu aspecte diverse ale acestei dorinte colective de a ajuta eficient, de a ridica nivelul vietii omului cat mai sus.

Am avut o alta proba a modului practic de a ajuta, folosit de organizatia care ne-a invitat, de guvernul suedez. Gospodinele au si ele dreptul la odihna, ca orice om care munceste si se pot bucura oricand, cel putin doua saptamani, de binefacerile oferite de casele special dedicate lor. Am fost invitate si noi intr-o seara la o astfel de casa a femeilor aflata la Semesterhammet, la vreo 20 de kilometri de Falum, pe marginea unui lac intins, intr-o padure de mesteceni.

De cum intram, ne place atmosfera, de simplitate si bun gust. Camerele sunt albe, cochete, cu flori si lampi colorate, cu lenjerie colorata pe paturi. Sufrageria in care am cinat participa la aceeasi culoare deschisa si prietenoasa. Si aci toata mobila era alba, pe fiecare masa ardeau doua lumanari, albastre, mov, rosii, galbene, in sfesnice de materiale si forme diferite, de sticla, de lemn colorat, de arama. Florile se strangeau in buchete in tingirile de arama specific suedeze. In vatra ardea un foc de buturugi care dadea si lumina si intimitate. In spatele mesei la care sedeam se deschidea o fereastra mare cu perdelute albe dantelate. In pervaz, aratand ca in casa se afla musafiri dragi, se afla nelipsita lampa cu abajur colorat care indulcea totul. Doua mese mari fusesera pregatite, una la care am mancat, cealalta pe care se expusese neobisnuit de abundenta colatiune ce ni se oferea, cu zeci de feluri, de la heringi, sunca, mezeluri, la peste cu maioneza, sufle de sparanghel, somon trandafiriu.

O alta masa mica, alaturi, era incarcata de dulciuri, fursecuri, cafea, o torta imensa cu frisca.

A fost o seara extrem de placuta, de calda. Prietena noastra Birgitt a cantat, cu glas catifelat de contralta, cantece populare suedeze. Am cantat, fireste, si noi cu ea, cu celelalte, am privit la televizor si ne-am despartit destul de greu.

La intoarcere, am venit in masina doamnei Tyra G. care a tinut sa-i vizitam casa, un adevarat muzeu de bric a brac. Pe langa cateva piese frumoase de mobila, arama si ceramica suedeza autentica, restul era o amestecatura de bazar. Sotul ei fusese un pictor mediocru care-si incarcase peretii cu propriile productii. Casa insa e incapatoare si confortabila, cu oarecare pretentie de lux. Caci lampile, oglinzile, albul sufrageriei cu tingirile de arama si lumanarile salveaza totul.

A doua zi dimineata, duminica, ne miscam putin prin oras desi ploua si e frig. Pe la 11 pornim mai departe prin Dalecarlia (Dalarna), inima Suediei, district in care lacurile si padurea constituie ornamentul natural . Lacul Siljan se intinde ca o mare, cat vezi cu ochii inconjurat de paduri. Pe malurile lui se insira localitati superbe, Tollnerg. Ratevik, Mora, cu vile presarate ici-colo care mai de care mai ingrijita, mai cocheta, in vechiul stil suedez. Am facut cei 70-80 de kilometri in masini, pe ploaie, spre marele regret al prietenelor suedeze care ne insoteau. Dar efectul padurii de aur si rugina proiectate pe cerul plumburiu era de o putere plastica rara, de un romantism care ma facea sa inteleg ce a simtit M-me de Stael cand s-a intalnit cu codrii, apele si ceturile nordului. Festival of lights (festivalul luminilor) ii spun americanii toamnei suedeze. Si ce lumini ! Rasfrante si de lacurile neclintite, oglinzi de plumb, intalnite la fiecare pas pe stanga si pe dreapta soselei. Prin padurea rarita vezi ierburi rosii, si junk, buruiana rozalie cu minuscule flori palide, si mai cu seama un muschi verde, deschis de tot, ca frunza de salcie, care se pune de Craciun in jurul pomului. De dupa stanci, de dupa palcuri de brazi, din spatele casutelor ca de papusi, de oriunde, poate iesi, fara sa te mire, un troll batran sau un urias, asa de fermecat, de plin de valente fabuloase, magice, pare locul acesta vechi.

Siljanul e strajuit in fund, departe, de munti albastri fantomatici, pe care mai mult ii ghicesti decat ii vezi. Apa prinde lumina ca nicaieri in Europa ; ai zice ca i-e sete de ea. In vreme ce norii stau pe cer fara sa se miste, apa arata tainic, in unele parti, fosforescente ciudate. Ele dispar cand cortina plumburie a norilor incepe sa se ridice si cerul se clarifica in baroce rulouri uriase de lumina. Aerul e rece si pur.

Am ajuns la Mora, centru cunoscut de turism din Dalecardia, pe la amiaza. Prevazuta cu toate articolele confortului celui mai modern, localitatea are inca tihna si frumusetea unui sat mare si vechi. Intelegi de ce un pictor ca Anders Zorn, artistul national al Suediei, dupa ce a strabatut lumea, s-a intors in Dalecarlia, la Mora, si si-a instalat casa parinteasca adusa din satul de bastina, impreuna cu toate acareturile, lasand tarii sale un muzeu si original si placut si instructiv, in care se amesteca, asa cum se amesteca si in propria lui pictura, stilul national si stilurile europene ale vremii. Prima sectiune a muzeului inglobeaza opera artistului cu o evolutie neincetata, mergand de la un fel de clasicism academizant, la o tehnica impresionista perfect manuita si fixandu-se spre sfarsit intr-o portretistica reusita, pe o arta cu note nationale puternice. Tot aici ti se arata si colectia pictorului (si a sotiei sale, Emma), bogata si foarte diversa. De la sculptura lui Rodin La main de Dieu (o mana din care iese lumea intreaga, creatia) pe care artistul francez i-a daruit-o lui Zorn la Paris, in 1906, treci la pictura suedeza din secolele XIX si XX, la tapiserii si vitralii europene, la picturi de italieni, spanioli si olandezi. Colectia de arta rurala din provincia de bastina da insa farmecul special al colectiei. Pictura naiva facuta in secolul XIX de artisti locali, din Leksand si Ratevik, cu figuri tepene de tarani gatiti de sarbatoare, purtand palarii inalte, ca niste jobene ; sticlarie de Dalarna veche de o suta-doua de ani ; obiecte de argint iesite din atelierele mesterilor de aci tot cam din acea vreme ; obiecte de lemn frumos cioplit si colorat, vestiti caluti de lemn zisi de Dalarna, jucarii pe timpuri, azi simboluri ale acestor locuri atat de incarcate de traditii originale.

Casa propriu-zisa nu s-a cladit dupa cine stie ce planuri. Ea a crescut treptat din coliba veche de barne pe care Zorn a adus-o in 1888 de pe bucata de pamant a strabunilor sai, de la Yvraden, si pe langa care s-au adaugat, an de an, alte incaperi utile. Intr-un tarziu, casa a fost chiar supraetajata. Artistul s-a amuzat sa deseneze el insusi unele camere, dandu-le ba un aer de castel englez, ba de vila germana. Sufrageria a pastrat un aer de autenticitate fiind amintirea ultima a nucleului de casa taraneasca, asa cum o arata caminul, mobila rustica, oalele, tavile si tingirile de arama, perdelele taranesti. Intre camerele de oaspeti, una, alba, cu mobila frantuzeasca, are peretii pictati cu peisaje iernatice. Statea si picta aci bunul prieten al pictorului, printul Eugen pictorul, fratele regelui Gustav V. Dar cea mai nastrusnica incapere este cea de la etaj. Odaia cea mare, evocand enormele sali ale vikingilor cu inaltimea unui acoperis cu povarnis abrupt. Curios lucru, mansarda sugereaza altitudini de dom mai ales prin fereastra cocotata sus de tot, in unghiul acoperisului. O fantastica expozitie a fost gandita de Zorn pentru acest spatiu marginit de barne puternice de lemn, ca o nava. O madona medievala din lemn, adusa din Franta, e pusa pe barna principala, iar pe rastelul balconului stau insirate sculpturi romanice. Tapiserii din secolele XVI si XVII atarna de acoperis, iar o lampa de bronz in Jugend-Stil e suspendata la o mare inaltime deasupra mesei de biliard. Peste tot, pe banci si scaune, sunt aruncate perne in culori vii, de catifea, de matase, de brocart. In fata casei, la oarecare distanta, atelierul pictorului, tot casa taraneasca de barne, isi pastreaza cu un fel de indaratnicie mandra infatisarea batraneasca, cu barnele imbinate gospodareste, cu usa joasa cu scanduri groase. Inauntru e lumina multa si aer, ca intr-un loc de munca si meditatie artistica.

Si de aci treci inspre muzeul in aer liber, alcatuit de Zorn pe malul lacului Siljan, un soi de muzeu rezumativ al satului medieval suedez, cu piese aduse din toata regiunea si ilustrand de fapt anul rural in Dalarna de sus. Trecem mai intai prin casa de locuit (datand de pe la 1630), mica, cu ferestruici minuscule, plina de ustensile casnice contemporane constructiei. Urmeaza, pe intinse talazuri ierboase, vizitarea grajdului, a hambarului, a atelierului de lucrat metale si mecanisme de ceasuri. Alaturi, intr-o remiza, sunt ingramadite o sanie si doua carute. Mai jos este asezata o stana in care familia se instala din primavara tarzie pana in toamna pentru ca vitele sa poata paste in voie. O moara de apa nu lipseste din acest complex al vietii rustice intregit de un urias doc pentru adapostirea corabiilor celor trei care-i purtau pe taranii de pe celelalte maluri ale lacului Siljan duminica la Mora la biserica.

Plecat de aici, revenit aici, Anders Zorn ratacitorul s-a intors inspre radacini, hranindu-se cu amintirile unei lumi din care iesise, reconstituind-o cu o dragoste dintre cele mai statornice. De aceea muzeul lui, legat asa de intim de Dalarna, are valoarea probanta a unui gest de afirmare a unei obarsii, de confundare cu colectivitatea care l-a produs, de recunostinta fata de puterea ei modelatoare.

In alta zi am fost la Borlange, pe o vreme insorita in care incepeau sa rada lucrurile si natura si sa se aprinda globurile interioare ale mestecenilor. Ni se arata o Suedie noua, proaspata si tanara, ce vesele pete rosii puse de acoperisurile casutelor in marele parc natural in care pareau adunate. Aci isi are sediul un vestit atelier de tesaturi de mana condus de doamna Alice Lund, stiuta in toata Suedia si peste hotare pentru gustul si priceperea ei. Dar pentru ca lucrul de mana e prea scump, nu se lucreaza decat dupa comenzi facute de curti regale, de episcopate, de catedrale, de mari si bogate institutii, carora le vor impodobi peretii ca niste panouri colorate. Pe directoare o vazusem cu cateva zile mai inainte, la vernisajul expozitiei din Falun. Purta atunci o palarie mare rosie, foarte distinsa, pe parul ei alb coliliu. E o femeie in varsta, cu parul tuns scurt, cu obrajii plini, de copil, si cu ochi albastri, stersi, de bunica. Vorbeste elegant, cautandu-si cuvintele, si chiar frantuzeste, lucru rar in Suedia. Gustul sau rafinat izbuteste sa tina o cumpana rodnica intre motivele artei populare sudeze (cu influxuri norvegiene si finlandeze), culorile specifice ale peisajului suedez si arta moderna. Asa incat vechea tesatura de mana se executa acum pe modele de o frumusete delicata sau impunatoare, dupa caz. Caci sobrul si somptuosul se mariaza in produsele artei Alicei Lund, cum mai rar se intampla.

In Borlange am trecut printr-un institut de recalificare pentru infirmieri, psihopati, infractori, unde traiau si invatau cei care suferisera vreo trauma fizica sau psihica, cei handicapati, cum li se spune cu un termen general. Intr-un cadru natural superb (institutul se afla pe malul unui lac, in mijlocul unui parc ingrijit), se incearca (si se da gres doar arareori) refacerea capacitatii fizice prin aparate de gimnastica, exercitii speciale, piscine de inot. Iar in atelier se urmareste deprinderea unui mestesug nou in chip serios, sustinut. O intreaga tactica si strategie psihologica ne este expusa de director si de statul sau major, specialist adanc al sufletului omenesc si obtinand succese remarcabile, relatate, in modestia lor cu totul superioara, ca niste intamplari pozitive, comune.

Inapoi la Stockholm

Am mai intalnit preocupari care definesc inca o data si inca o data interesul suedezilor fata de tot ceea ce e omenesc, si in sectia unui spital gigantic din Stockholm (unde ne intorsesem intre timp), Danderyds Hospital. Impresionant si ca dimensiuni (doctorii si surorile folosesc pentru a parcurge coridoarele si salile foarte lungi, un fel de trotinete), spitalul se bucura de un utilaj de exceptie. Cel putin sectia de chirurgie arata ca o alta planeta de smalturi, sticla si crom. intr-un amfiteatru vast se proiecteaza filmele ultimelor operatii ca sa poata fi urmarite de studenti si specialisti. Peste tot, alb si albastru pentru ca ochii pacientilor sa nu oboseasca. Piscinele au infatisarea celor mai elegante bazine de inot. Dispozitive speciale permit invalizilor sa faca exercitii de inot in fiecare zi sau chiar de mai multe ori pe zi. Utilajul cel mai uimitor se afla insa in camerele rezervate handicapatilor fizici. Zeci de curele, de manere, de la pat la dulapuri, la masa, la baie, ii reinvata sa se ajute singuri in orice imprejurare, in feluri care tin aproape de miracol.

Intorcandu-ne de la spital printr-un cartier de blocuri recent construite, doamnele suedeze care ne insotesc ne arata cu neascunsa satisfactie unul din ele in care primul ministru suedez, Tage Erlangler, om de o modestie iesita din comun, si-a cumparat si el, in sfarsit, un apartament mai confortabil, de trei camere.

Pranzim intr-un restaurant din preajma palatului regal Ulriksdal, in parcul care-l inconjura, privind spre apele sclipitoare ale golfului Edsviken. Se numeste Ulriksdal Wardshus si a fost construit pe la 1868 din ingaduinta regelui Carl XV, nepotul lui Carl Johan Bernadotte, iubitor de petreceri si de trai bun. Construit din lemn alb, cu o infatisare simpla, batraneasca, intarita de geamlacul ce-l inconjura, restaurantul imbina inauntru eleganta unui serviciu de casa mare cu o atmosfera de alta lume, de alt secol. Dulapurile si bufetele sunt vechi, scandurile podelei sunt vopsite cu rosu si se cam clatina cand un pas mai greoi le calca. Serviciul e insa extraordinar, aranjamentul meselor depaseste tot ce am vazut pana acum ca arta a decoratiei interioare. Iar produsele culinare sunt etalate pe mese, dupa moda traditionala. Zeci de feluri alcatuind Smorgasbord-ul, de la heringi si somon la pastrama de ren, zeci de salate, zeci de feluri cu carne te imbie la o alegere foarte grea. Si pentru un pret forfetar, mananci oricat. Sistemul e aproape generalizat in tarile nordice (l-am intalnit si in Finlanda) si la inceput mi s-a parut a fi oneros pentru restauratorul care-l practica. Mi s-a explicat mai tarziu ca toate calculele facute demonstreaza contrariul, fiindca doar in aparenta se mananca mai mult, capacitatea de ingurgitare a fiintei omenesti (cu foarte rare exceptii) fiind cam aceeasi. Dar in schimb, astfel de etalaje obliga la o concurenta emulativa, binefacatoare pentru comert si pentru consumator care-l intereseaza pe suedez mai mult decat pe oricine.

Dupa amiaza am fost la Storkyrkan, cea mai veche biserica din Stockholm, fundata pe la inceputul secolului XIII, si care-si pastreaza nealterata demnitatea simpla care se cuvine leaganului reformei luterane in Suedia. Aci s-a rostit prima slujba in limba nationala, aci s-au cantat primele imnuri pornite din pietatea calda, naiva a credinciosilor. Aci a stapanit duhul puternic al lui Olavus Petri, rector al catedralei, care a condus in vremea lui Gustav Vasa (in plina Renastere europeana) intreaga miscare a Reformei. Traducator al Bibliei in limba nationala (ca Luther si ceilalti reformatori europeni), umanistul acesta a insemnat in istoria poporului sau o pagina pe care s-a scris cu darzenie o constiinta nationala, o vointa de propasire proprie, de neatarnare. Posedand si cateva piese pretioase de arta (un grup sculptat in lemn la 1489, Sf. Gheorghe si balaurul, o pictura a unui soare ciudat, datand de la 1535, un altar de argint, aur si abanos, primit in dar de la orasul Hamburg, o corabie votiva etc.), biserica sta printre monumentele care prelungesc un spirit al unui popor, devenit cucerire istorica si asumat in fiece clipa de urmasi. Si opera este, fireste, a poporului intreg, dar Olavus Petri a exprimat specificitatea umanismului suedez intr-un chip determinant, dandu-i acel impuls care-l configureaza pana astazi, cu valentele sale particulare, indreptandu-l spre cautarea pacii cu orice pret, spre cercetarea nevoilor imediate ale omului. Caci in acest spirit traieste si actioneaza acest popor care de 150 de ani cunoaste numai binefacerile pacii si a izbutit sa cucereasca, nu printr-o conjunctura economica, ci printr-o gandire adanc specializata in toate domeniile, cel mai inalt nivel de viata din lume.

Dupa o sedinta de lucru si de schimb de experienta la Federatie cu Lis Mattson (presedinta femeilor suedeze, experimentata ziarista, membra a Parlamentului, eficient om politic, mai activa decat cel mai activ barbat, inteligenta, vie, cu o vointa puternica) si dupa un lunch la Gondole, restaurant la etajul VII deasupra lagunei, la care a participat mai toate doamnele din conducere, ultima seara la Stockholm a fost umbrita de o usoara melancolie. Ne despartisem ca de vechi prietene de doamna Mattson, de domnisoara Jonason si de celelalte colaboratoare ale sale, si facusem o scurta vizita la Muzeul de arta extrem orientala din parcul de dincolo de Podul Regal, unde ni s-a aratat colectia scumpa si foarte valoroasa de picturi chineze si japoneze a regelui.

Fusese o dupa amiaza splendida. Se oprise ploaia si jucau pe cer tot felul de lumini rasfrante in apa cu o rapiditate incredibila. Pe alocuri cerul fusese plumburiu, pe alocuri lasase sa strabata cate un petec albastru. Norii se desirau necontenit pe el si schimbau reflexele intr-un ritm nebanuit.

Acum ne intoarcem dinspre Parc pe podul langa care sta ancorata vechea corabie-scoala Gustav Vasa, cu trup alb si trei catarge. Era o seara tanara, cu ape in freamat si aer pur. Se ridica luna peste arhipelag intr-o parte a cerului ; pe cealalta mai staruia o dunga rosiatica amintind intristata de soarele care apusese. Am stat pe pod si ne-am uitat indelung la privelistea nocturna a Stockholmului, orasul de pe ape.

A doua zi, inainte de rasaritul soarelui, eram din nou pe aeroportul Arlanda. Plecam spre tara.