Turismul si dezvoltarea economica - conceptul de turism

Turismul si dezvoltarea economica

Aspecte generale

Turismul apare ca un fenomen economico-social specific civilizatiei moderne, puternic ancorat in viata societatii si, ca atare, influentat de evolutia ei. Turismul include un ansamblu de masuri puse in aplicare pentru organizarea si desfasurarea unor calatorii de agrement sau in alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizatii, societati sau agentii specializate, fie pe cont propriu, pe o durata limitata de timp, precum si prin industriile adiacente care concura la satisfacerea nevoilor de consum turistic.

1.1 Conceptul de turism si locul turismului in cadrul economiei nationale

Abordand problemele legate de activitatea turistica, se remarca deseori tendinta de a interpreta notiunea de turism intr-un sens ingust, limitat numai la actul turistic propriu-zis: deplasarea turistului, in timpul sau liber, de la locul de resedinta la obiectivele turistice, in scopuri recreative, de agrement, cultural-educative, tratamente balneo-medicale etc.

Fara indoiala, turismul a reprezentat si va continua sa reprezinte in tot mai mare masura o forma specifica de utilizare agreabila a timpului liber a populatiei. Prin aceasta interpretare unilaterala se scapa insa din vedere aspectele economice si sociale ale turismului.

Turismul - caracterizat pe scurt - apare ca un fenomen economico-social specific civilizatiei moderne, puternic ancorat in viata societatii si, ca atare, influentat de evolutia ei. Turismul include un ansamblu de masuri puse in aplicare pentru organizarea si desfasurarea unor calatorii de agrement sau in alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizatii, societati sau agentii specializate, fie pe cont propriu, pe o durata limitata de timp, precum si prin industriile adiacente care concura la satisfacerea nevoilor de consum turistic.

Notiunea de turism exprima actiunea de a vizita diferite locuri si obiective atractive, pentru placerea proprie, aceasta calatorie implicand atat deplasarea, cat si sederea temporara in localitatile alese ca destinatie pentru petrecerea timpului liber.

De-a lungul anilor, continutul notiunii de turism s-a modificat, s-a imbogatit continuu si, de la inceputul secolului nostru, inseamna, de fapt, un ansamblu de actiuni umane puse in functiune pentru realizarea calatoriilor de placere". In zilele noastre aceasta notiune include si "industria bunei serviri" si respectiv "industria ospitalitatii", ca o parte componenta a industriei de servicii (sectorul tertiar al economiei nationale), care coopereaza la satisfacerea cerintelor turistului.

Una dintre cele mai cuprinzatoare definitii date turismului general acceptata pe plan mondial, este aceea a profesorului elvetian dr. W. Hunziker: "Turismul este ansamblul de relatii si fenomene care rezulta din deplasarea si sejurul persoanelor in afara domiciliului lor, atat timp cat sejurul si deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanenta si activitate lucrativa oarecare"[1].

Pentru evitarea controverselor privitoare la definirea fenomenului turistic, se poate apela la metoda inductiva, urmarindu-se retinerea principalelor elemente caracteristice care marcheaza activitatea turistica, pentru a se ajunge astfel la o definitie cat mai cuprinzatoare. In aceasta ordine de idei, pentru o definitie acceptabila pot fi retinute urmatoarele elemente caracteristice:

Deplasarea persoanelor in cursul calatoriei efectuate;

Sejurul intr-o localitate in afara domiciliului (resedintei permanente) a persoanei care se deplaseaza;

Sejurul are durata limitata;

Sejurul sa nu se transforme intr-o resedinta definitiva.

Din punct de vedere economic si social, dezvoltarea turismului se concretizeaza printr-o cerere crescanda a populatiei pentru o gama mereu sporita de servicii si bunuri de consum, cerere care stimuleaza sectoarele producatoare si prestatoare de servicii, antrenand o crestere a activitatii economice si a consumului intern, independenta de evolutia normala a tendintelor de consum ale pietei interne. Ca o consecinta, aceasta crestere a consumului turistic, provocata de deplasarile masive sezoniere ale populatiei spre anumite destinatii de interes turistic si de crestere a numarului de vizitatori straini, se repercuteaza in mod favorabil asupra dezvoltarii complexe a economiei unor zone turistice si a ansamblului economiilor nationale a tarilor care isi dezvolta industria turismului.

Cu alte cuvinte, in pas cu cresterea cererii de servicii turistice s-a dezvoltat treptat o oferta de servicii specifice, ale carei volum si structura au impus organizarea si perfectionarea continua a unui aparat economico-organizatoric adecvat, capabil sa dirijeze prestatiile de servicii solicitate de masele de turisti.

Corespunzator etapelor pe care le parcurge un turist de la resedinta sa permanenta pana la destinatia calatoriei si inapoi, se desfasoara un complex de activitati menite sa satisfaca nevoile variate de consum, in functie de preferintele solicitantilor de servicii. In mod inevitabil, aceste activitati de prestatii de servicii turistice se afla intr-o stransa interdependenta, iar realizarea lor necesita existenta unor unitati economice prestatoare, specializate pentru serviciile respective, dotate cu o baza materiala adecvata, dispunand de un personal calificat si organizate corespunzator caracterului activitatilor pe care le desfasoara.

Produsele turistice oferite de aceste unitati economice sunt solicitate in contextul petrecerii placute a timpului liber al turistilor si, ca atare, ele trebuie sa ofere acestuia satisfactia deplina in urma consumului turistic.

Actiunile intreprinse in directia crearii sau dezvoltarii bazei tehnico-materiale turistice au determinat o multiplicare a activitatii turistice si, ca o consecinta fireasca, si o diversificare pe piata turistica interna si internationala a ofertei turistice romanesti. Este un fapt unanim recunoscut ca turismul ocupa un loc important in economia nationala a multor tari, cat si in ansamblul economiei mondiale. Lansarea pe piata de noi produse turistice, ca urmare a crearii de obiective turistice sau a dezvoltarii obiectivelor turistice preexistente, devine in tot mai mare masura o problema de competitivitate ce nu mai poate fi nesocotita in cadrul politicii comerciale a nici unui stat.

Volumul crescand si complexitatea ofertei de servicii turistice au generat dezvoltarea unei adevarate industrii a turismului, ceea ce justifica tratarea fenomenului turistic ca o ramura distincta a economiei nationale in plina dezvoltare. Prin natura sa, fenomenul turistic este deosebit de complex, cu adanci implicatii sociale, politice, culturale si economice. Spre deosebire de alte sectoare de prestari de servicii, industria turismului ramane totusi o ramura de consecinta, a carei dezvoltare in fiecare etapa data nu se va putea asigura armonios decat intr-o stransa corelare cu nivelurile si ritmurile de dezvoltare ale celorlalte ramuri ale economiei nationale.

Turismul international, ca o componenta esentiala a comertului invizibil, reprezinta un factor important al dezvoltarii economiilor nationale ale tarilor receptoare. Totodata, turismul international, alaturi de cel intern, indeplineste un rol multiplicator in circuitul economic al unei tari (zone, statiuni turistice etc.).

Daca mutatiile social-economice din epoca contemporana au creat si dezvoltat turismul, transformandu-l in multe tari intr-o adevarata ramura economica, la randul sau, aceasta ramura stimuleaza, prin obiectul activitatii sale, dezvoltarea altor ramuri ale economiei nationale, cum ar fi industria si agricultura, constructiile, transporturile, comertul etc.

Din punct de vedere economic, turistul este consumator de bunuri si beneficiaza de servicii; din mijloacele financiare rezultate din activitatea unitatilor din industria turistica (transport, cazare, alimentatie, servicii), o parte revine direct acestor unitati sub forma de profit si salarii ale lucratorilor ocupati in unitatile respective, alta parte intra in bugetul statului sub forma de impozite si taxe iar a treia parte este transmisa diverselor ramuri ale economiei nationale pentru plata produselor livrate si serviciilor prestate de aceste sectoare pentru necesitatile industriei turismului.

Rezulta deci ca industria turismului influenteaza pozitiv cresterea venitului national prin insasi structura cheltuielilor turistilor, care devin venituri ale altor ramuri participante la realizarea produsului turistic.

Printre principalele influente indirecte asupra economiei nationale (sau provocate de influentele directe) pot fi amintite: efectele secundare ale investitiilor in industria turismului si efectul multiplicator al incasarilor realizate in industria turismului[2].

In momentul in care un obiectiv turistic a fost dat in folosinta, el exercita o influenta pozitiva asupra economiei regiunii, zonei, statiunii etc. unde a fost localizat si intr-o acceptiune mai larga - asupra intregii economii nationale, prin veniturile generate de exploatarea obiectivului respectiv pentru turismul international si intern, prin consumul de bunuri si servicii si prin veniturile realizate de forta de munca utilizata.

Rezulta, asadar, ca investitiile pentru realizarea de noi obiective turistice determina cresterea vanzarilor de bunuri si de servicii si provoaca, in paralel, si alte efecte secundare ce se rasfrang pozitiv asupra economiei nationale.

Analizele pentru masurarea incidentelor globale ale cheltuielilor turistilor straini asupra unei economii nationale au surprins acest fenomen sub denumirea de "efectul multiplicator al turismului".

Studierea efectului economic pozitiv al turismului asupra dezvoltarii economice pe plan national sau teritorial se manifesta prin valente multiple si duce la constatarea existentei a cel putin trei efecte multiplicatoare importante:

Efectul multiplicator al turismului (adica incidenta unei unitati de cheltuieli banesti a turistului, din punct de vedere al crearii de noi venituri in economia nationala);

Efectul multiplicator al investitiilor turistice;

Efectul multiplicator al comertului exterior (exportul invizibil al unei anumite parti a productiei de marfuri, consumate de turistii straini in tara, zona, statiunea etc. vizitata).

Ratele de multiplicare a incasarilor turistice in circuitul economic depind de viteza de scurgere a banilor spre alte destinatii, fenomen care are loc in perioada efectuarii cheltuielilor conexe. Aceasta scurgere a banilor spre alte destinatii economice externe sau destinatii neeconomice (ceea ce practic echivaleaza cu iesirea lor din circuitul turistic) este cu atat mai rapida cu cat economia unei tari depinde in mai mare masura de importul de materii prime si de bunuri de consum. In consecinta, cu cat o tara este mai bogata din punct de vedere economic, cu atat incidenta economica a industriei turistice este mai mare.

Diversitatea activitatilor incorporate in continutul industriei turistice ca si prezenta unora dintre ele in structura altor ramuri ale economiei, confera turismului caracterul unei ramuri de interferenta si sinteza. De aici decurge amploarea si complexitatea legaturilor dintre turism si celelalte componente ale economiei. Pentru desfasurarea activitatii turistice sunt necesare intrari din alte ramuri, ca: agricultura, industrie alimentara, industria constructiilor, energetica etc. De asemenea, turismul intretine legaturi directe cu transporturile, telecomunicatiile, cultura si arta. Prin produsele pe care le ofera, turismul contribuie nemijlocit la asigurarea consumului populatiei, impartind aceasta sarcina cu educatia si invatamantul, ocrotirea sanatatii, comertul etc.

Toate acestea ilustreaza pozitia importanta a turismului in structura mecanismului economic si rolul sau activ in procesul de dezvoltare si modernizare a economiei si societatii. In acest context, "a analiza impactul economic al turismului inseamna a evalua locul pe care acesta il ocupa in comertul international si in economia nationala; . a identifica si examina rezultatele activitatii turistice in comparatie cu alte sectoare ale economiei atat in tarile industrializate cat si in cele in curs de dezvoltare".

Cercetari intreprinse asupra rolului turismului au evidentiat faptul ca el are "un impact considerabil asupra economiilor, societatilor si culturilor diferitelor tari de referinta. Actiunea sa se manifesta pe o multitudine de planuri, de la stimularea cresterii economice la ameliorarea structurii sociale, de la valorificarea superioara a resurselor natural-materiale la imbunatatirea conditiilor de viata. Aportul turismului la progresul economico-social, intensitatea actiunilor sale difera semnificativ de la o tara la alta, in functie de nivelul sau de dezvoltare si de politica promovata fata de el.

La nivelul economiei unei tari sau regiuni, efectele turismului trebuie analizate plecand de la relatia lor cu obiectivele fundamentale ale intregului sistem economic. Se poate determina astfel contributia turismului la cresterea economica, la stabilirea preturilor, la echilibrul balantei de plati, la distributia justa si echitabila a venitului national si utilizarea deplina a fortei de munca.

Studiile realizate de Organizatia Mondiala a Turismului in aceasta directie, identifica si grupeaza efectele turismului in trei categorii:

Efecte asupra strategiei globale a dezvoltarii unei tari (zone) sau efecte globale;

Efecte partiale asupra economiei nationale, respectiv asupra agentilor, sectoarelor, variabilelor si macrodimensiunilor fundamentale ale economiei;

Efecte externe, in domeniul socio-cultural, fizic si cel al resurselor umane, cu rezultate economice indirecte.

Privit prin prisma continutului sau si in corelatie cu ansamblul economiei nationale, turismul actioneaza ca un factor stimulator al sistemului economic global. Desfasurarea calatoriei turistice presupune o cerere si, respectiv, un consum de bunuri si servicii specifice, ceea ce antreneaza o crestere in sfera productiei acestora. Totodata, cererea turistica determina o adaptare a ofertei care se materializeaza in dezvoltarea bazei tehnico-materiale a acestui sector si, indirect, in stimularea productiei ramurilor participante la construirea si echiparea spatiilor de cazare si alimentatie, modernizarea retelei de drumuri, realizarea de mijloace de transport, de instalatii pentru agrement.

Prin dezvoltarea turismului se obtine un semnificativ spor de productie; turismul intern si international contabilizau, la nivelul anului 2005, aproape 19% din produsul mondial brut, insumand circa 4.550 miliarde USD. Aportul turismului la PIB difera sensibil intre statele lumii in functie de nivelul acestuia si de dezvoltarea si structura economiei tarilor respective. Astfel, pentru tarile mici, tributare turismului, cota de participare este foarte ridicata: circa 84% in insulele Maldive, peste 36% in Jamaica; in tarile cu o bogata activitate turistica, dar si cu o economie dezvoltata, ponderea turismului la realizarea PIB se situeaza in apropierea mediei mondiale; de exemplu, in Spania 10,7%, in Franta 7,3%, in Elvetia 7,7%, in SUA 5,3%, in Canada 4,1%,in Anglia 4,0%; in unele dintre aceste tari, aportul turismului la PIB este comparabil cu cel al unor ramuri de baza, precum agricultura - in Franta, industria automobilului - in Italia, industria otelului - in Marea Britanie[3].

Desigur, sunt si tari in care turismul este mai slab dezvoltat si, corespunzator, aportul lui la crearea PIB este mai modest; in aceasta categorie se include si tara noastra unde, la nivelul ultimilor ani, turismul a participat cu doar 2-3% la realizarea PIB.

WTTC (World Travel and Tourism Council) a realizat o previziune pentru urmatorii 10 ani in privinta PIB generat de turism si a personalului angajat in acest sector. Din analiza care s-a efectuat au rezultat urmatoarele valori preconizate ale PIB (in termeni absoluti, primele zece tari):

Tabel 1.1 Evolutia PIB in turism, topul primelor 10 tari din lume in perioada 2004-2014

Sursa: www.wttc.org

Turismul este nu numai creator de PIB, ci are si o contributie importanta la realizarea valorii adaugate. Prin specificul sau - activitate de servicii, consum mare de munca vie, de inteligenta si creativitate - turismul participa la crearea valorii adaugate intr-o proportie superioara ramurilor apropiate din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare.

Turismul are, totodata, si un important efect de antrenare, de stimulare a productiei in alte domenii, rezultat al caracterului sau de ramura de interferenta si sinteza. Studii elaborate in acest sens au evidentiat ca activitatea unor ramuri este determinata in mare parte de nevoile turismului. De exemplu, in Marea Britanie, 42% din activitatea din hoteluri si restaurante, 25% din serviciile culturale si recreative, 23% din transporturi si serviciile legate de calatorie, 3% din comertul cu amanuntul sunt generate de turism. In Franta, unde turismul este mult mai dezvoltat, proportiile participarii acestuia sunt mai mari si, de asemenea, sunt influentate mai multe sectoare: 75% in hoteluri si restaurante, 39% pentru vagoanele de dormit si vagoane restaurant, 75% din transporturile aeriene, 20% pentru cursele taxi, 17% din transporturile rutiere, 50% in constructia de automobile, 33% din locurile in teatre, 50% din productia de aparate foto si materiale fotografice.

In conexiune cu dezvoltarea si modernizarea economiei unei tari, turismul se manifesta si ca un mijloc de diversificare a structurii acesteia. Astfel, nevoia de adaptare la cerintele turistilor favorizeaza, pe de o parte, aparitia unor ramuri specifice: industria agrementului, transportul pe cablu, agentiile de voiaj, productia de artizanat si, pe de alta parte, imprima dimensiuni noi unora din ramurile existente: agricultura, industria alimentara, constructii, transporturi, servicii culturale.

Turismul reprezinta, totodata, o cale de valorificare superioara a tuturor categoriilor de resurse si, in mod deosebit, a celor naturale - altele decat cele traditionale - si a celor de mici dimensiuni. Mai mult, in cazul comercializarii acestor resurse in turismul international se asigura un spor de venit, rezultat al costurilor comparative (de productie) mai mici pe piata interna fata de cea internationala.

Consecinta fireasca a acestor efecte, turismul este capabil sa provoace mutatii in dezvoltarea in profil teritorial, el fiind considerat o parghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale, privite la scara nationala sau mondiala.

Efectele economice ale turismului imbraca si alte forme de manifestare; dintre acestea, se impune a fi mentionata contributia sa la asigurarea unei circulatii banesti echilibrate, realizata deopotriva pe seama turismului intern si international. In cazul turismului intern, prin cheltuielile facute de turisti pentru procurarea de bunuri si servicii specifice, este redata circulatiei o parte din veniturile obtinute de acestia; se realizeaza, astfel, o echilibrare a cererii solvabile cu oferta, atenuandu-se presiunile inflationiste. In privinta turismului international, incasarile valutare contribuie la atenuarea deficitului balantei de plati, la consolidarea monedei nationale si a liberei convertibilitati.

1.2 Conexiuni macroeconomice ale turismului

Balanta de plati inregistreaza fluxurile monetare care corespund fluxurilor reale de marfuri si servicii. Operatiunile turistice influenteaza, atat la credit cat si la debit, balanta comerciala, balanta serviciilor si balanta capitalurilor.

1.2.1 Turismul international si balanta de plati

Turismul si balanta comerciala. In cadrul pozitiei "marfuri" din balanta de plati sunt cuprinse - la debit - toate produsele importate pentru a satisface cererea turistica. Pentru tarile primitoare, este important sa se reduca acest import, favorizandu-se o politica de turism international orientata spre utilizarea si vanzarea produselor locale. In acelasi timp, trebuie remarcat ca utilizarea excesiva a produselor locale care, daca ar deveni exclusiva, ar putea sa aiba drept consecinta descurajarea turistilor straini de a vizita tara atunci cand consumul lor are de suferit pe plan calitativ. De aceea, prin intermediul unei politici de pret nuantate, tara importatoare poate atinge un dublu obiectiv: reducerea cheltuielilor cu importurile in cadrul balantei comerciale si dezvoltarea activitatii turistice generatoare a unei cresteri a exporturilor de turism. La creditul balantei comerciale sunt inscrise toate produsele vandute turistilor: produse alimentare, bauturi, suveniruri, artizanat si orice alte produse prelucrate. Volumul acestor vanzari este evaluat pornind de la bugetele de cheltuieli ale turistilor, corelate cu cifra de afaceri a magazinelor specializate. Astfel, se poate inscrie in balanta comerciala turistica atat volumul exporturilor cat si cel al importurilor de marfuri destinate turismului.[4]

Turismul si balanta serviciilor. Cheltuielile si incasarile legate de turism sunt cuprinse in pozitiile: calatorii, transporturi, venituri din transferurile private si transferurile de capital. La pozitia "calatorii" sunt cuprinse cheltuielile calatorilor straini in tara primitoare de turisti. Acestea sunt incluse la creditul balantei, in timp ce cheltuielile calatorilor nationali care se deplaseaza in strainatate sunt incluse la debitul balantei respective. Cheltuielile si incasarile cuprind cazarea si transportul intern, alte consumuri de servicii, exclusiv transporturile internationale. Pentru cheltuielile si veniturile legate de transporturile internationale este elaborat un post special in cadrul balantei de plati. Acesta cuprinde veniturile obtinute de casele de transport nationale prin serviciile prestate pentru turistii straini care intra in tara primitoare precum si cheltuielile turistilor nationali ca urmare a platilor facute catre transportatorii straini pentru deplasarile in strainatate. Soldul balantei transporturilor internationale poate modifica substantial veniturile nete ale balantei turistice.

O serie de tari in curs de dezvoltare, care urmaresc sa-si promoveze turismul recurg la importul de forta de munca calificata, pe care o angajeaza din tarile dezvoltate cu traditie in turism. Veniturile obtinute de forta de munca straina fac obiectul transferurilor private care masoara dimensiunea importului respectiv si sunt cuprinse in balanta de plati. De asemenea, pentru formarea si calificarea personalului din turism, sunt angajati din strainatate specialisti care instruiesc forta de munca autohtona in specialitati cum ar fi: gestiune hoteliera, prestari de diverse servicii de agrement etc. Pentru tarile care furnizeaza forta de munca importata, transferurile private intra in balanta de plati la creditul acesteia, in calitate de venituri din exportul de forta de munca. Balanta turistica, atat a tarilor furnizoare de forta de munca cat si a celor care importa forta de munca pentru turism este influentata corespunzator.

Capitalul strain imprumutat sau investit intr-o tara care isi dezvolta cu ajutorul acestuia industria turistica, genereaza dobanzi sau redevente care trebuie platite, deci sunt inregistrate la debitul balantei de plati. O serie de tari importatoare de capital incearca sa limiteze facilitatile de repatriere a capitalurilor, impunand ca o conditie, investitorilor straini, ca o parte din veniturile obtinute sa fie reinvestite in tara in care au fost obtinute. Aceasta conditie ii poate descuraja pe investitori, orientandu-i spre alte tari in care reglementarile respective sunt mai putin rigide. De aceea, acest gen de masuri este rareori pus in practica.

Turismul si balanta capitalurilor. Miscarea capitalurilor legate de finantarea infrastructurii turistice este deosebit de importanta pentru numeroase tari, in special din Asia, Africa si America Latina, cronic importatoare de capital. Desi in balanta de plati importul de capital este inscris la creditul acesteia, cheltuielile generate de import sunt inregistrate la debit, cu ocazia returnarii capitalului importat sau a creditului acordat. Aceste iesiri valutare se extind pe o perioada mai lunga, fiind incluse in balanta platilor curente din mai multi ani consecutivi.

Din punctul de vedere al semnului soldului balantei turistice, tarile pot fi grupate in tari cu sold cronic pozitiv si tari cu sold cronic negativ.

Soldurile curente turistice pozitive permit ameliorarea soldului pozitiv al balantei de bunuri si servicii, reducerea soldului negativ al acesteia sau chiar transformarea soldului ei negativ in sold pozitiv. In aceasta grupa de tari intra cinci categorii de tari creditoare:

Tari europene riverane Marii Mediterane, din care Spania, Franta, Italia si insulare: Malta, Cipru etc.;

Unele tari dezvoltate care dispun de un important sector turistic, dar care au un sold pozitiv aproape egal cu cel al tarilor mediteraneene: Australia, Anglia etc.;

Tarile in curs de dezvoltare care dispun de un sector turistic dezvoltat: Tunisia, Mexic, Thailanda;

Tarile insulare: regiunea Caraibelor etc;

Tarile in curs de dezvoltare, unde turismul international isi aduce un aport mai mic pe plan cantitativ.

Intre tarile in care soldul pozitiv al balantei turistice joaca un rol important in echilibrul platilor externe, Franta ocupa o pozitie privilegiata. Gradul inalt de industrializare a tarii, specializarea in cadrul diviziunii internationale a muncii in ramuri si subramuri de varf nu au impiedicat, uneori chiar au sustinut specializarea si in turism.

Tarile al caror sold curent turistic este cronic deficitar, sunt in general tari cu un grad inalt de dezvoltare economica si care, din motive legate de insuficienta potentialului turistic natural sunt determinate sa satisfaca necesitatile cererii turistice proprii din import. Acesta este cazul Germaniei, Canadei, Tarilor Scandinave, precum si a tarilor exportatoare de petrol din Golf.

In randul tarilor in curs de dezvoltare sunt incluse cu deosebire tarile cel mai slab dezvoltate, a caror deficite turistice sunt determinate in special de veniturile nesemnificative ale exporturilor turistice. In aceste tari lipsa infrastructurii de transporturi, a echipamentului de primire si a serviciilor specifice nu poate satisface cererea internationala de turism, motiv pentru care clientela lor turistica este redusa. In schimb, aceste tari trebuie sa suporte cheltuielile care decurg din calatoriile oamenilor de afaceri, ale diplomatilor, ale studentilor si chiar ale turistilor apartinand categoriilor socio-profesionale privilegiate. In Africa, subregiunea occidentala prezinta cele mai mari deficite, fiind urmata de Africa Centrala si Africa Australa. Unul din obiectivele esentiale ale politicii turistice a tarilor din zona este elaborarea unei strategii de amenajare turistica a teritoriului, care sa permita primirea unui flux turistic mai voluminos si echilibrarea in acest fel a balantei turistice.

1.2.2 Turismul si ocuparea fortei de munca

Dezvoltarea industriei turistice in tarile in curs de dezvoltare, precum si in cele dezvoltate, este generatoare de locuri de munca necalificata sau semicalificata. Tinand seama de diversitatea industriei turistice, este dificil de evaluat toate efectele asupra fortei de munca pe care o antreneaza intr-o multitudine de activitati: cazare, restaurare, agrement, comert, transport, gestiune etc. la care se adauga si forta de munca ce activeaza in sectoarele care aprovizioneaza intreprinderile turistice. Efectele turismului asupra ocuparii fortei de munca sunt cu atat mai ample cu cat economia tarii este mai dependenta de fluxurile turistice, cum este cazul in tarile mici sau cu resurse industriale reduse.

Turismul joaca un rol important in economie si prin faptul ca genereaza noi locuri de munca, avand, din acest punct de vedere, o contributie majora la atragerea excedentului de forta de munca din alte sectoare si, implicit, la atenuarea somajului. Relatia dintre turism si utilizarea fortei de munca se manifesta in plan cantitativ si calitativ, direct si indirect.

Complexitatea industriei turistice, diversitatea gusturilor si preferintelor turistilor, posibilitatile relativ limitate de mecanizare - automatizare a operatiunilor turistice si, ca urmare, consumul mare de munca vie, cresterea numarului persoanelor ce intreprind o calatorie, a distantelor de deplasare atrag dupa sine sporirea cantitativa a celor implicati in organizarea si desfasurarea calatoriilor. Cresterea semnificativa a numarului persoanelor angajate in hoteluri si restaurante, transporturi, agentii de turism, prestatii de agrement face dificila evaluarea cu rigurozitate a acestora. In plus, aria de cuprindere a industriei turistice este sensibil diferita de la o tara la alta.[5]

Conform WTTC (World Travel and Tourism Council), in anul 1999, numarul persoanelor angajate direct in turism era de 192 milioane persoane, reprezentand circa 8% din totalul fortei de munca ocupata la scara mondiala. Pentru anul 2005, se estimeaza o crestere de aproape doua ori a numarului lucratorilor, ajungandu-se la circa 338 milioane persoane, ceea ce va face din turism cea mai larga industrie din lume[6].

Din topul realizat la nivel mondial de catre WTTC in privinta angajarilor in turism, a reiesit urmatoarea situatie:

Tabel 1.2. Evolutia persoanelor angajate in turism, topul primelor 10 tari din lume in perioada 2004-2014

Sursa: www.wttc.org

Trebuie subliniat ca indicatorii utilizati de catre fiecare tara sunt diferiti, facand dificila o analiza comparativa. Astfel, unele tari opereaza cu indicatorul "numar total de locuri de munca in turism", altele iau in calcul doar locurile directe, acestea reprezentand, de exemplu, 4% din totalul fortei de munca la nivel mondial, 6% in UE, 3% in Norvegia sau fiind de 597 mii persoane in Franta, 518 mii in Canada etc. Tarile lumii se pozitioneaza foarte diferit, in functie de amploarea turismului, dar si de structura specifica a economiilor acestora.

1.2.3 Turismul international in comertul mondial

Cresterea si diversificarea schimburilor internationale reprezinta una din trasaturile majore ale evolutiei economiei mondiale. In corelatie cu aceste transformari, turismul reprezinta o componenta importanta a relatiilor economice internationale, cu un rol din ce in ce mai mare.

Prin apartenenta la comertul invizibil, turismul international are o contributie semnificativa la cresterea si diversificarea exporturilor. Astfel, o crestere a numarului turistilor internationali si/ sau a cheltuielilor acestora conduce la sporirea volumului schimburilor internationale.

Analiza structurii comertului mondial evidentiaza locul important pe care il detine turismul - circa 8% in exportul de bunuri si peste 30% in comertul cu servicii - precum si faptul ca evolutia acestuia a fost in multe cazuri superioara dinamicii comertului mondial[7].

Tabel 1.3. Evolutia comparativa a comertului si turismului international

Sursa: Ana Ispas, Elena Onut, "Economia turismului. Fundamente teoretice si aplicatii practice", Brasov, 2004

*lipsa date

Fata de media mondiala, situatia se prezinta sensibil diferit de la o tara la alta, reflectand - pe de o parte - nivelul de dezvoltare si structura economiei acestora iar - pe de alta parte - rolul turismului international, politica promovata fata de acesta.

Tabel 1.4. Incasarile din turismul international in anii 1999- 2003 -primele 15 tari

Sursa: Ana Ispas, Elena Onut, "Economia turismului. Fundamente teoretice si aplicatii practice", Brasov, 2004; WTO 2003; * lipsa date

In ceea ce priveste aportul turismului international la diversificarea exporturilor, acesta este sustinut de varietatea produselor si serviciilor puse la dispozitia turistilor, produse si servicii de natura specifica si, care, in conditii clasice, fie ca nu se pot exporta, fie se exporta dar in cantitati mici, cu eforturi si riscuri mari datorita particularitatilor lor.

Turismul, ca forma a exporturilor, se dovedeste deosebit de eficient; el presupune costuri mai reduse prin eliminarea cheltuielilor de transport, a taxelor vamale, a diferitelor comisioane etc. Turismul contribuie, in acest fel, la echilibrarea balantelor comerciale si de plati.

Tabel 1.5. Cheltuielile pentru turismul international in anii 1999- 2003 -primele 15 tari

Sursa: Ana Ispas, Elena Onut, "Economia turismului. Fundamente teoretice si aplicatii practice", Brasov, 2004; WTO 2003

*lipsa date

Importurile de completare

Impletirea intre turismul international si comertul international se manifesta si prin intermediul importurilor destinate consumului turistic. Acestea se exprima sub forma unei cote de import de completare necesar productiei turistice, exprimata prin volumul valoric al consumului turistic. Modalitatea de calcul a continutului in importuri al productiei turistice este mai complexa, fiind diferita de la o tara la alta. Prezentam, ca exemplu, structura consumului turistic si proportia de import in doua tari in curs de dezvoltare, Caraibe si Jamaica, unde importurile de bunuri si servicii consuma peste 50% din veniturile turistice[8].

Tabel 1.6. Caraibe - Aruba: Hoteluri. Continut in importuri pe structura incasarilor turistice; Jamaica - total oferta

Sursa: Cristureanu C., "Economia si politica turismului international", Bucuresti, 1992

Continutul ridicat al importurilor in consumul si productia turistica a tarilor slab dezvoltate si mai ales a celor in care dezvoltarea economica este axata pe turism, determina scaderea substantiala a aportului net turistic si consecinte foarte grave pentru economia tarilor, in situatia in care circulatia turistica se reduce. Se creeaza, astfel, un cerc vicios in care, cu cat numarul de turisti straini creste si se maresc incasarile valutare, cresc totodata si cheltuielile valutare destinate satisfacerii necesitatilor lor de consum. Solutia pentru iesirea din acest impas in care se afla tarile cu economie slab dezvoltata este restructurarea ofertei lor turistice, modificarea imaginii turistice prin utilizarea produselor de provenienta autohtona in mai mare masura decat cele de import. Nu exista tara, oricat de dezvoltata ar fi, care sa nu recurga la o anumita cota de import de completare necesar industriei turistice. De altfel, contul detaliat al balantei turistice cuprinde, alaturi de veniturile directe si cheltuielile directe induse de turism, o gama larga de cheltuieli si venituri indirecte ce provin din activitatile si consumurile indirect legate de turism.

Politica protectionista la importurile de turism

Schimburile mondiale de servicii, in general, cele de servicii turistice, in special, manifesta o tendinta certa de dezvoltare, intr-un ritm mai rapid decat schimburile cu marfuri. Aceasta evolutie presupune adaptarea tarilor la numeroase si profunde schimbari structurale, economice si sociale. In fata acestor dificultati, exista tentatia de adoptare a unei politici protectioniste rigide si in domeniul serviciilor. Turismul international este afectat in special de barierele tarifare impuse la importul bunurilor destinate consumului turistic si instalatiilor productive (importul de completare) care functioneaza in cadrul productiei turistice proprii. De asemenea, adoptarea unor masuri care limiteaza uneori in mod considerabil fluxurile turistice, cum ar fi dificultati in obtinerea devizelor, interdictia exportului de moneda nationala, interdictia utilizarii cartilor de credit pentru platile in strainatate, masuri administrative, vamale, politienesti, protectionismul tarifar in transporturile aeriene etc., descurajeaza o mare parte a turistilor de a se deplasa peste granitele tarii. Toate aceste masuri au de fapt chiar acest scop, ele fiind masuri protectioniste destinate incurajarii productiei autohtone de turism. Totodata, printre masurile protectioniste mai pot fi incluse si contingentele de turism, respectiv stabilirea unui volum valoric maxim sau a unui numar maxim de persoane care masoara importurile de turism ale unei tari.

Obstacolele netarifare in fata importurilor de turism pot imbraca si forma de norme, controale, depozite de garantie, care au drept scop limitarea importurilor destinate industriei turistice proprii. In felul acesta industria turistica va trebui sa produca numai acele produse turistice care se pot obtine prin valorificarea outputurilor propriilor ramuri industriale. Unul dintre obstacolele cele mai frecvent adoptate il reprezinta reglementarile privind miscarea capitalurilor, atat la import cat si la export. Aceste capitaluri investite in industria turistica, de obicei din tarile slab dezvoltate, maresc forta competitiva a acestora, concurand oferta turistica a tarilor exportatoare de capital[9].

1.3 Politici macroeconomice de dezvoltare turistica

Impactul economic al turismului, care astazi se transmite in toate sectoarele de productie ale unei tari, face necesara adoptarea unei politici de dezvoltare turistica la nivel national. Tocmai insa din cauza numeroaselor sectoare de activitate implicate, politica turistica este de multe ori fragmentata si integrata in mod fractionat in diferitele politici sectoriale: politica balantei de plati, politica industriala, politica monetara, politica de amenajare teritoriala. Aceasta modalitate de actiune duce la subestimarea aportului turismului la dezvoltarea economica si risipirea unui ferment important al cresterii economice. De aceea, politicile macroeconomice de dezvoltare a turismului la nivel national permit asocierea actiunilor guvernelor pentru realizarea unor obiective comune.

Obiectivele politicilor turistice pot fi de natura extraeconomica si de natura economica.

Obiectivele extraeconomice sunt legate de aplicarea in practica a drepturilor fundamentale ale oamenilor, dintre care a libertatii de circulatie si de comunicare intre tari. Politicile turistice au de asemenea si un obiectiv cultural, de valorificare a patrimoniului natural artistic, arhitectural al tarilor.

Obiectivele economice sunt atat de ordin cantitativ, cat si de ordin calitativ. Politicile turistice au drept scop sa favorizeze anumite tipuri de consum pentru a creste productia si a o orienta spre sectoarele si regiunile ce prezinta un interes special. Aceste politici au un efect pozitiv de antrenare asupra cresterii economice a comertului exterior si ocuparii fortei de munca.

Instrumentele politicii turistice

Datorita rolului si consecintelor importante ale turismului international, politicile turistice si-au accentuat caracterul protectionist, atat in tarile industrializate, cat si in cele in curs de dezvoltare. Instrumentele de politica turistica sunt cele care decurg din politica economica globala, la care se alatura planificarea sectoriala si instrumentele specifice sectorului turistic.

Politica economica globala a unei tari dispune de numeroase parghii pentru a favoriza dezvoltarea activitatilor turistice. Ele pot fi grupate in trei categorii: parghii financiare si fiscale, parghii economice si parghii sociale.

Instrumentele financiare si fiscale se refera la ansamblul politicilor de credit, a ratei dobanzilor si a impunerilor fiscale. O diminuare a fiscalitatii, combinata cu o scadere a dobanzilor favorizeaza turismul, creand conditii pentru cresterea investitiilor turistice, adica realizarea unei oferte competitive, deci premise pentru cresterea cererii.

Instrumentele economice cuprind politica bugetara si monetara. Efectele lor se reflecta asupra evolutiei preturilor interne si asupra ratei de schimb valutar. O politica de crestere prea rapida a bugetului si a masei monetare poate provoca efecte negative asupra economiei nationale, favorizand inflatia si deficitul extern. Masurile de stimulare bugetara vor avea, in aceste conditii, un efect minim asupra dezvoltarii turistice. Adoptarea unei politici de schimb valutar favorabil (devalorizarea) poate stimula insa exportul de turism, actionand asupra cererii turistice externe.

Instrumentele de politica sociala pot influenta direct dezvoltarea turismului. Astfel, masurile legate de durata timpului de munca, durata vacantelor, formarea profesionala influenteaza direct cererea de turism si, prin intermediul acesteia, sunt receptate si de oferta turistica.

Planificarea turismului. Progresul inregistrat in stiintele matematice si economice, verificarea in practica a unor metode si tehnici de planificare a altor activitati si posibilitatea extinderii acestor tehnici si in turism au determinat aparitia unor strategii de planificare turistica adaptate diferitelor structuri nationale. Prin largirea orizontului de prognoza economica, s-au putut elabora modele de planificare pe termene tot mai lungi, durata acestora crescand de la cinci ani in primele doua decenii postbelice la peste 15-20 de ani in prezent. Incepand cu anul 1970 s-a renuntat la modelul rigid de planificare, utilizandu-se tot mai mult modele bazate pe specific national, regional sau local[10].

Modelele de planificare turistica pot sa se aplice la scara locala pentru dezvoltarea unei statiuni turistice montane, pentru amenajarea unei statiuni de pe litoral sau in scopul profilarii unei zone pe un specific turistic etc.

La scara regionala, deci pentru o suprafata de peste 1000 kmp, planificarea turistica implica un volum mai mare de lucrari pentru integrarea geografica optima a turismului intr-un spatiu care apartine mai multor celule administrative sau mai multor forme de relief.

Efortul financiar este mai ridicat si vizeaza acoperirea investitiilor pentru construirea unor obiective cu atat mai dispersate cu cat spatiul este mai intins.

La nivel national, planificarea turistica se concretizeaza in elaborarea unor studii care cuprind obiectivele unei specializari turistice in cadrul programelor de dezvoltare economica a tarii, prin punerea in valoare a potentialului turistic.

La scara internationala, planificarea turistica are ca obiect dezvoltarea unor regiuni sau zone geografice care se extind peste frontierele unei sau mai multor tari precum si rezolvarea unor probleme (de exemplu ecologice) care intereseaza mai multe tari. Se impune desigur o cunoastere temeinica de catre toti factorii de decizie a potentialului turistic din fiecare tara in parte si existenta unor posibilitati de verificare a modului de aplicare a masurilor stabilite la nivel multinational.

Perioada de previziune care sta la baza planificarii imparte modelele de planificare in trei categorii: planificare pe termen scurt/ operationala, planificare pe termen mediu/ tactica si planificare pe termen lung/ strategica.

Planificarea operationala cuprinde si un program de investitii, durata planului fiind fixata in functie de ciclul de proiectare si punere in aplicare a investitiilor. Planificarea tactica acopera perioade de 3-6 ani, incluzand si programul de investitii ca pe o componenta a planului national sau regional de dezvoltare. Planificarea strategica acopera perioade de 10-25 ani si prezinta o strategie de pregatire si aplicare a planurilor succesive pe termen mediu[11].

In stabilirea unei strategii de planificare a dezvoltarii turismului, un aspect important il constituie metodele si procedeele de planificare. Aceasta implica adoptarea unui instrumentar stiintific riguros, adaptat la obiectul si scopul actiunii de planificare. Mediul economic, politic, social din fiecare tara, interesele sale prezente si de perspectiva, cresterea interdependentelor dintre tari, precum si a implicatiilor conjuncturii mondiale reprezinta totalitatea elementelor ce-si pun amprenta asupra structurii planurilor turistice nationale. Aspectul cantitativ al planificarii atat in privinta obiectivului cat si al efectului urmarit, consta in definirea acelor prevederi optime de plan care sa maximizeze efectele economice ale dezvoltarii turismului in conditiile economico-sociale si politice date. Alaturi de aspectul cantitativ, orice metoda de planificare include si aspectele calitative care, in special, in domeniul turismului, asigura succesul unei actiuni de planificare. Etapa preliminara a planificarii consta in pregatirea studiilor de proiect care sa asigure baza de date necesara planificarii: studii geografice, structurale si tehnice. La acestea se adauga studiile asupra costurilor proiectelor.

Instrumentele de politica economica specifica sectorului turistic au ca scop favorizarea dezvoltarii turismului, orientarea acestei dezvoltari si obtinerea de efecte economico-sociale maxime. Cele mai uzuale masuri de politica economica aplicate la specificul turismului folosesc instrumentele bugetare, monetare si fiscale. Finantarea de catre bugetul de stat a activitatilor turistice este destinata sa incurajeze dezvoltarea anumitor zone sau a unor componente din oferta turistica. In acelasi scop, pot fi utilizate si creditele cu dobanzi mici acordate de catre stat pentru a favoriza investitiile in infrastructura transporturilor, in echipamentele de cazare sau in echipamentele de transport.

Masurile cu caracter monetar sunt adoptate pentru a mentine sau chiar a mari competitivitatea internationala a produselor turistice exportabile. Pentru aceasta, numeroase tari adopta o adevarata strategie a schimburilor monetare, cuprinzand masuri de devalorizare destinate sa compenseze inflatia interioara sau sa reduca concurenta externa.

Masurile de natura fiscala au drept scop fie stimularea intreprinderilor turistice prin exonerarile, reducerile sau amanarile de plata a impozitelor, fie cresterea veniturilor bugetare prin impozitarea diferentiata a activitatii turistice si a turistilor. Aceasta ultima modalitate de actiune a autoritatii publice este uzitata in tarile in curs de dezvoltare cu economie turistica.

Turismul este o marfa speciala, a carei valoare se formeaza pe baza costului factorilor de productie la care se adauga factorii de locatie, precum si diferentierile istorice, etnice si de mediu. De aceea, multe dintre tarile turistice care beneficiaza de avantaje comparative ale factorilor amintiti, au posibilitatea sa ocupe o pozitie de monopol si sa impuna preturi care includ o "renta de monopol". O tara turistica din aceasta categorie va atrage vizitatori in special din tarile dezvoltate, indiferent de distanta care le separa, deoarece oferta ei puternic diferentiata este greu de substituit si de concurat. Cu totul alta este situatia in cazul ofertei turistice caracterizata prin "productie de masa" substituibila si competitiva, cum ar fi, de exemplu, oferta "sun and sand". Vizitatorii provin din tarile cu venituri ridicate situate in apropierea ofertantului, pentru care tara primitoare prezinta un avantaj important de locatie. Acest avantaj da nastere la o renta diferentiala care este cuprinsa in pret si este invers proportionala cu distanta care separa tarile emitatoare de tara ofertanta de turism.

Politica fiscala adoptata fata de cele doua categorii de oferte nu poate fi identica. Avantajele de locatie, fie ca se refera la cele care determina diferentierea produsului, fie ca decurg din apropierea fata de bazinul cererii din tarile dezvoltate se regasesc in politica de preturi care, la randul ei, este tratata nuantat de politica fiscala[12].

Turismul este un domeniu deosebit, in care impozitele se pot percepe asupra consumului si productiei. Daca pentru tarile exportatoare de marfuri, taxele de export reprezinta intre 17-36% din veniturile bugetare, in schimb pentru exportul de turism, mai ales in tarile in curs de dezvoltare, veniturile din impozitele turistice sunt nesemnificative.

Cheltuielile turistice care reprezinta veniturile intreprinderilor sau rezidentilor din tara ofertanta sunt puternic fragmentate si dispersate, astfel incat sunt dificil de identificat si apreciat. De asemenea, cheltuielile facute de turisti sunt greu de izolat de cheltuielile rezidentilor. Elasticitatea diferita a cererii rezidentilor fata de elasticitatea cererii turistice nu permite tratarea fiscala identica a celor doua categorii de cheltuieli. Unitatile hoteliere sunt principalii recipienti ai cheltuielilor turistice si, in acelasi timp, domeniul de productie cu caracter pur turistic, cu clientela omogena si delimitabila. Taxele hoteliere sunt si usor de administrat, ceea ce explica faptul ca cele mai frecvente "taxe turistice" sunt cele hoteliere. Taxa hoteliera, pentru o cerere inelastica, este suportata de catre turisti prin pretul platit de acestia. In conditiile unei piete concurentiale, taxa hoteliera este asumata de catre proprietarii si comerciantii din domeniul economic respectiv.

O alta categorie de taxe turistice sunt legate de transportul turistilor. Astfel, de exemplu, sunt taxele de imbarcare, ce pot fi diferentiate in functie de locul de destinatie al turistilor care se imbarca in mijlocul de transport.

O alta categorie de taxe sunt asa-numitele taxe cvasi-turistice, care se aplica asupra biletelor de intrare la spectacole, casinouri, competitii etc. care se vand turistilor. Taxele cvasi-turistice se aplica si pentru serviciile de telecomunicatii, telefon, etc. Toate aceste taxe sunt suportate in exclusivitate de catre turisti.

In sfarsit, trebuie mentionat aici si modul de incurajare a exporturilor interne, adica a acelor marfuri vandute turistilor in tara ofertanta de turism. O parte a acestor marfuri sunt scutite de taxele vamale si de impozite, astfel incat preturile lor sa fie atractive pentru turisti. Autoritatile publice adopta masuri de identificare a populatiei turistice fata de cea rezidenta, pentru a circumscrie avantajele de pret la nivelul turistilor. Este o actiune destul de anevoioasa, nepopulara si specifica tarilor cu nivel de dezvoltare economica scazut[13].

Se poate afirma ca, in sectorul turistic, in general, politica fiscala este deosebit de blanda, in special pentru tarile in care se urmareste cresterea economica sprijinita pe aceasta ramura. Problema care preocupa institutiile de specialitate este in ce masura poate subveni turismul necesitatile bugetare ale unui stat slab dezvoltat. Cresterea impozitelor si taxelor nu trebuie sa afecteze intrarile de turisti, care sunt in general sensibile la modificarea preturilor. De aceea, impozitele percepute asupra cheltuielilor turistice sunt limitate de natura competitiva a comertului cu turism. In schimb, impozitarea producatorilor prin taxe asupra valorii adaugate si taxe asupra continutului de import al productiei turistice reprezinta o solutie acceptabila si aplicabila pentru oricare dintre tarile exportatoare de turism, indiferent de gradul de dezvoltare economica

1.3.2 Politici si strategii de dezvoltare turistica practicate in unele tari din Europa

Experienta tarilor dezvoltate cu economie de piata moderna, in speta din Europa Occidentala, in privinta previzionarii si gestionarii turismului, cu atentie speciala spre problemele regionale, poate constitui o bogata sursa de inspiratie pentru specialistii din tarile aflate in tranzitie. Avem in vedere experiente semnificative semnalate de Germania, Spania, Franta, Elvetia si Italia, tari cu un turism intern si international deosebit de dezvoltat.

Germania

Conceptia privind dezvoltarea turismului in Germania este puternic legata de amenajarea complexa a teritoriului, generata de specificitatile de ordin ecologic, economic si social: tara este caracterizata printr-o retea relativ vasta de aglomerari urbane, repartizate aproximativ uniform in teritoriu, desi unele zone (Rhin, Ruhr, Rhenania) cunosc o mai mare densitate umana si tehnologica; suprafata impadurita ocupa 29% din teritoriu, marile aglomeratii urbane fiind separate, benefic, de vaste platouri silvice. Pe teritoriul tarii functioneaza in conditii bune peste 500 de statiuni de cura omologate (dintre care circa 150 de statiuni termale si 50 de statiuni balneare); unitatile de turism dispun de un mare numar de instalatii specifice si amenajari de agrement de calitate; structura teritoriului si a bazei sale materiale pentru turism este foarte favorabila activitatilor recreative de la sfarsitul saptamanii; pentru vacante situatia este insa mai putin favorabila, ceea ce genereaza un flux important spre alte tari care dispun de resurse naturale, monumente culturale, plaje etc. mai atractive; principalele destinatii sunt bazele turistice din Austria si Elvetia (prin comunitatea de limba), Italia si Spania (datorita interesului fata de plajele insorite). Sosirile de turisti internationali sunt in procent de aproximativ 9%; cea mai mare parte a turismului intern este ocupata de tineri de pana la 25 de ani (indeosebi pentru activitati sportive si loisir), populatia varstnica si femeile celibatare[14].

Activitatea de dezvoltare regionala a turismului este determinata in Germania de cateva principii juridice, administrative si economice: landurile (statele componente ale federatiei) cu o mare implicare in acest domeniu, dispunand de organisme si resurse corespunzatoare (unele dintre activitatile sale se realizeaza in comun cu guvernul federal); atentia principala se acorda ameliorarii structurii economice regionale in sensul eliminarii ramanerilor in urma a unor zone din punctul de vedere al dezvoltarii economice si a nivelului de trai; una dintre masurile cele mai importante in domeniul ameliorarii structurale consta in dezvoltarea infrastructurii in asa fel incat sa favorizeze prelungirea sezonului turistic si un grad mai ridicat de utilizare a bazei materiale turistice (planificarea federala isi asuma un rol esential in aceasta directie).

O atentie particulara se acorda zonelor in curs de dezvoltare situate in fosta RDG si in cele din apropierea frontierei cu Republica Ceha. In vederea realizarii acestor actiuni statul acorda subventii (in investitii), reprezentand intre 7 si 15% din suma investita de catre intreprinzatori si de pana la 75% pentru investitiile facute de catre colectivitati locale; totodata, fiecare land primeste de la guvernul federal credite avantajoase reprezentand 50% din volumul investitiei. Pentru fundamentarea acestor planuri se folosesc date statistice provenind din declaratiile anuale facute de circa 3.000 de unitati prestatoare de servicii turistice si amenajare teritoriala.

Metodologia de planificare a turismului la nivel regional difera in functie de amploarea obiectivelor si marimea executantilor. Astfel, cand zona de amenajat este mica, elaborarea planurilor este incredintata unor firme private specializate in astfel de lucrari. De multi ani insa, odata cu amplificarea lucrarilor de amenajare teritoriala, tendinta este de concentrare a acestei activitati in servicii specializate pentru fiecare colectivitate sau pentru fiecare asociatie de municipalitati. Chiar si in aceste conditii, continutul si forma planificarii teritoriale a turismului continua sa se bazeze pe consultarea factorilor implicati, paralel cu respectarea standardelor unanim acceptate (inclusiv la nivelul UE), indeosebi in ceea ce priveste protejarea mediului si combaterea poluarii, in conexiune cu dezvoltarea infrastructurii turistice, precum si cu cresterea numarului de turisti.

Din ce in ce mai mult, subventiile se concentreaza pe proiecte esentiale, eliminandu-se dispersarea lor pe obiective marunte. Stabilirea prioritatilor revine in egala masura guvernului federal si landurilor. In acest scop, se intocmesc mai multe variante de plan, supuse apoi atentiei factorilor implicati, care adopta solutia optima. In acelasi timp, autoritatile publice actioneaza in directia determinarii firmelor de turism de a crea si oferi o gama cat mai diversificata de prestatii, precum si facilitarea accesului la acestea.

Obiectivele planificarii turismului, sustinute de autoritatile publice, sunt:

Ameliorarea structurii socio-economice, cu accent deosebit pe zonele ramase in urma;

Crearea de instalatii si echipamente turistice, care sa raspunda intr-o cat mai mare masura cerintelor exprimate de turistii proveniti din clasa mijlocie;

Crearea, dezvoltarea si intretinerea instalatiilor si echipamentelor turistice, care satisfac cerintele de recreere de la sfarsitul saptamanii;

Protejarea ecologica a zonelor turistice, in detrimentul reducerii cerintelor de profitabilitate.

Se considera, totodata, ca in acest domeniu exista o serie de evolutii contradictorii, care nu pot fi lasate la voia intamplarii, fiind necesara interventia autoritatilor publice. De aceea, este necesara realizarea unui echilibru intre:

Cererea de zone rezidentiale bine echipate la periferia oraselor si necesitatea ca aceste spatii sa fie utilizate pentru loisir-ul colectiv;

Infiintarea de noi unitati de productie pentru crearea de noi locuri de munca si nevoia protejarii, din punctul de vedere al poluarii, zonelor de locuit si de agrement;

Mecanizarea agriculturii, constituind o sursa de zgomote pentru amenajarile turistice si necesitatea pastrarii peisajului natural;

Construirea de noi instalatii de agrement si nevoia de liniste a celor veniti la odihna si tratament[15].

Spania

Turismul este considerat in Spania un subsistem social care se grefeaza pe productia si consumul de spatii turistice, prin exploatarea si amenajarea unor resurse naturale adecvate (locul central ocupandu-l zonele de coasta si plajele). Turismul de masa, care se afirma puternic in aceasta tara, se manifesta ca un proces social a carui structura este determinata de un numar de organe specializate si de o retea de centre de decizii la diferite niveluri pentru a realiza voiaje organizate, printr-un lant de hoteluri si agentii turistice, cluburi de vacanta si institutii publice.

Turismul reprezinta, in Spania, un element al structurii spatiale. Spatiul turistic are o organizare interna si o serie de relatii precise cu alte elemente ale structurii spatiale. Acest model spatial impune elaborarea unei tipologii spatiale in doua dimensiuni:

Una structurala, prin care se diferentiaza variante de spatii turistice prin introducerea de variabile alternative in diferite combinatii;

Una istorica, reflectand transformarea formala si functionala a diverselor tipuri de spatii turistice de-a lungul timpului.

Acest model presupune urmatoarele componente: productia, consumul, schimburile, comunicatiile si gestiunea. Acestea sunt analizate in forme concrete si prin prisma raporturilor reciproce, in ansamblul structurii spatiale si a dinamicii acesteia.

Folosirea acestui model in planificarea turismului necesita elaborarea in fiecare caz (zona) a unui studiu analitic (retrospectiv si prospectiv) ce cuprinde:

Inventarierea completa a tuturor monumentelor (istorice, arhitecturale);

Integrarea acestei mosteniri in scheme de amenajare teritoriala si urbana, inclusiv masuri de protectie, conservare si restaurare a acestora;

Determinarea elementelor tehnice, economice si sociale, pe baza carora sa se formuleze politici globale si zonale, care sa permita integrarea acestei mosteniri in viata turistica si socio-culturala de ansamblu.

Pentru aceasta, se au in vedere urmatoarele forme de interventie:

a.           Elaborarea unei metode de analiza a centrelor istorice care sa tina seama nu doar de aspectul lor exterior ci si de structura fiecarui centru, ca ansamblu complex multidimensional;

b.          Stabilirea de reguli si principii generale in paralel cu formularea de planuri concrete pentru fiecare caz in parte.

In activitatea practica se intampina insa anumite dificultati legate de faptul ca industria hoteliera are nevoie de un mare volum de capital, ceea ce determina recurgerea la imprumuturi pe termen lung. Aceste imprumuturi pot fi acordate sub forma unor credite interne, de catre banci, societati pe actiuni, sau sub forma unor credite externe ( in aceste cazuri, dobanzile fiind mult mai ridicate).

Planificarea si gestionarea spatiului turistic se situeaza in Spania in contextul general al amenajarii teritoriului national. Se apeleaza la doua tipuri de planuri: planuri de amenajare a teritoriului si planuri speciale.

Planurile de amenajare a teritoriului includ Planul National de Urbanizare si planurile provinciale, de district si municipale. Planul national se prezinta sub forma unei scheme oficiale iar celelalte categorii de planuri de urbanizare sunt integrate in planificarea regionala, fiind legate de problemele socio-economice. Cele mai detaliate sunt cele existente la nivel de municipiu, precum si cele privind marile zone industriale, concentrarile de localitati urbane si zonele turistice de coasta.

Planurile speciale se refera la aspecte particulare cum ar fi: protectia peisajului si a zonelor de interes turistic sau istoric, imbunatatirea sistemului de comunicatii, combaterea factorilor poluanti etc.

In interiorul fiecarui spatiu turistic se disting trei tipuri de zone:

Zone rezidentiale, cu densitate slaba;

Zone de hoteluri;

Zone ocupate cu sate de vacanta.

In zonele din primul tip, planificarea se axeaza pe amplasarea de noi constructii izolate in spatiul neconstruit. In zonele din al doilea tip se urmareste construirea de noi hoteluri, inclusiv anexe pentru agrement. Pentru zonele ocupate cu sate de vacanta planificarea se axeaza pe modernizarea (cu facilitati turistice) si dezvoltarea acestor unitati (sate de vacanta), cu o grija deosebita pentru pastrarea si promovarea arhitecturii populare traditionale[16].

Franta

Planificarea turismului - ca si intreaga activitate de planificare economica si sociala - are in Franta o bogata traditie si se caracterizeaza prin:

Caracterul sau indicativ, enuntand intentii si obiective;

Caracterul suplu, permitand modificari operative pe parcursul executiei sale;

Caracterul de concertare a actiunilor prevazute, prin colaborarea agentilor economici, colectivitatilor si grupurilor socio-profesionale interesate.

Pentru turismul francez, prioritatile sunt:

Dezvoltarea marketingului turistic;

Modernizarea gestiunii si formarii profesionale;

Orientarea echipamentelor in functie de competitivitate;

Exploatarea rationala a patrimoniului cultural al tarii;

Dezvoltarea turismului social;

Lupta contra agresiunii turistice asupra spatiului si a populatiei.

Totodata, turismul este abordat ca expresie a unei cerinte imperative de aparare a sanatatii publice.

Planificarea turistica regionala se bazeaza pe politici si strategii globale privind amenajarea marilor spatii (litoral, zona montana si spatiul rural), precum si a sectoarelor specifice: activitatea hoteliera, satele de vacanta, campingurile.

Aceste politici au in vedere mai buna ocupare a fortei de munca si dezvoltarea de activitati concurente in asa fel incat oferta turistica nationala sa satisfaca in cat mai bune conditii cererea turistica, incurajand astfel dezvoltarea cu prioritate a turismului pe teritoriul national.

Instrumentele previzionale principale utilizate pentru planificarea turismului sunt:

a.           Schite de amenajare regionale (SAR), care definesc, pe termen mediu si lung, evolutia spatiilor turistice;

b.          Schite directoare de amenajare teritoriala si urbanism (SDAU) realizate pentru aglomeratii de peste 10.000 de locuitori, care definesc destinatiile generale ale turismului;

c.           Planuri de amenajare rurala (PAR), care ofera orientari privind dezvoltarea agriculturii, habitatului si ramurilor neagricole pe grupuri de comune ce formeaza entitati geografice si economice;

d.          Planuri de ocupare a solurilor (POS), stabilite pentru localitatile de diferite categorii, in care terenurile sunt profilate pe edificii urbane sau rurale, zone naturale etc., precizandu-se gradul de ocupare a acestor terenuri si disponibilitatile de ocupare in viitor;

e.           Planuri pentru zone cu caracter pitoresc (PCP), care permit salvgardarea siturilor urbane si naturale, prin controlul calitatii constructiilor;

f.           Planuri pentru zone de amenajare concertata (PAC), care au menirea sa antreneze colectivitati si persoane private la realizarea si exploatarea unor echipamente publice.

In acelasi timp, se folosesc diferite instrumente de protectie (acte normative), pe categorii de zone funciare:

Zone cu amenajari diferentiate, pentru care autoritatile publice controleaza piata funciara prin avize legale pe termene determinate;

Perimetre sensibile, adica areale naturale de protectie, indeosebi din zona litoralului;

Inscriptionari si clasamente ale siturilor, creandu-se rezervatii naturale cu calitati turistice si istorice exceptionale;

Constituirea de rezerve funciare, adica terenuri la dispozitia autoritatilor publice (cumparate de acestea) in vederea realizarii unor amenajari, indeosebi in mediul urban;

Parcuri naturale nationale, create cu scopul salvgardarii faunei, florei, siturilor si peisajului, pentru care anumite dispozitii legale stabilesc actiuni de protectie;

Parcuri nationale regionale, de dimensiuni variabile, supuse unor masuri de protectie a mediului natural si de valorificare rationala in scop turistic, cu implicarea preponderenta a autoritatilor locale;

Zone de litoral, in scop de agrement si de protectie naturala, care au o dubla vocatie - pe de o parte, de salvare si protejare a unor portiuni de litoral, amenintate de urbanism, iar pe de alta parte, de deschidere a acestor spatii spre agrement in aer liber.

Strategiile adoptate sunt grupate astfel:

a.           Strategii de amenajare turistica a spatiilor mari;

b.          Strategii de amenajare turistica a spatiului rural;

c.           Strategii de amenajare turistica a litoralului;

d.          Strategii de amenajare turistica a zonelor montane.

Strategiile de amenajare turistica a spatiilor mari, intocmite pentru fiecare domeniu (litoral, munte, spatiu rural), se realizeaza prin actiunea concertata a unor comisii interministeriale de amenajare turistica, specializate pe fiecare din cele trei domenii. Actiunile preconizate se bazeaza pe luarea in considerare a urmatoarelor preocupari:

Activitatea de turism nu constituie numai agrement, ci are o arie mult mai larga;

Fara a se neglija interesul economic national pentru turism (aport in devize, crearea de noi locuri de munca, mentinerea populatiei rezidente etc.), autoritatile publice au totodata misiunea de a raspunde necesitatilor de odihna si tratament pentru ansamblul categoriilor sociale ale populatiei si de a reduce inegalitatile privind accesul la vacante;

Statul sa manifeste o preocupare constanta pentru dezvoltarea si modernizarea infrastructurii necesare activitatilor turistice, cu mijloace financiare importante.

Strategiile de amenajare turistica a spatiului rural prezinta o serie de particularitati in functie de tipul de spatiu vizat:

Spatiul de loisir dens din zona peri-urbana;

Spatiul cu vocatie puternica de loisir;

Spatiul rural cu vocatie turistica difuza.

Aceste strategii nu pot constitui un ansamblu perfect omogen, cu atat mai mult cu cat unele zone apartin mai multor categorii de spatii.

In primul caz sunt tratate, pe termen scurt, problemele de loisir ale populatiei urbane, protejand peisajul si evitand asfixierea mediului rural invecinat oraselor printr-o urbanizare anarhica, de unde necesitatea coordonarii acestor lucrari privind spatiul si capacitatea locativa.

In celelalte doua cazuri se urmaresc:

a.       Preluarea de catre populatia rurala a problemelor privind dezvoltarea loisir-ului, pentru nerezidenti, principala preocupare fiind asigurarea capacitatii de cazare;

b.      Diversificarea activitatilor de loisir, prin dezvoltarea bazei materiale pentru excursii motorizate sau ciclo-turism, pentru schi si sporturi curente (tenis de masa si de camp, culturism, gimnastica aerobica etc.), la care se adauga loisir-ul cultural, artizanatul rural, vizite la muzee si monumente etc.

Strategiile de amenajare a litoralului sunt orientate catre:

a.       Dezvoltarea diverselor manifestari ale turismului de coasta (plaja, inot, sporturi nautice, tratamente balneare etc.) si a mijloacelor de agrement necesare;

b.      Protejarea siturilor si monumentelor existente in zona, ca si a litoralului. Aceasta impune ca, in paralel cu dezvoltarea si modernizarea bazei materiale, precum si cu marirea zonei de coasta amenajate (in lungime si in latime), sa se asigure si conservarea mostenirii istorice si culturale din aceste spatii. Se urmareste astfel sa se armonizeze extinderea turismului (spatii, echipamente, frecventa) cu actiunile de conservare a litoralului.

Strategiile de amenajare turistica a zonelor montane sunt orientate catre realizarea urmatoarelor obiective:

Crearea si dezvoltarea unei piete imobiliare montane, concentrata pe statiuni de clasa internationala, ca suport mai puternic pentru echiparea si reechiparea acestei zone;

Optimizarea capacitatii statiunilor, cu sprijinul comun al autoritatilor publice si al unor organisme private, prin diversificarea serviciilor oferite si educarea gustului pentru anumite manifestari, pe masura ce sporesc posibilitatile financiare ale clientului;

Revitalizarea micilor statiuni, atat prin sporirea accesibilitatii in perioadele de sezon, cat si pentru petrecerea sfarsitului de saptamana;

Instituirea unui sistem de asistenta tehnico-economica (de stat si particulara) menita sa asigure minimizarea agresarii zonelor turistice montane (indeosebi poluarea fonica, legata de extinderea motorizarii si a parcajelor, imprastierea resturilor menajere in unele zone de odihna in timpul liber etc.);

Instituirea de masuri care sa favorizeze exploatarea la maximum a echipamentelor turistice multisezoniere;

Instituirea de sisteme de creditare a turismului prin Fondul de Dezvoltare Economica si Sociala si prin Casa Centrala de Credit Hotelier;

Acordarea de subventii de la Bugetul de Stat sau de la Ministerul de Resort pentru satele de vacanta si pentru zonele de camping - caravaning (peste 20% din turistii francezi prefera aceasta solutie)[17].

Elvetia

Intr-o tara cu un turism deosebit de dezvoltat, cum este Elvetia, accentul principal se pune pe ameliorarea rentabilitatii si calitatii (confortului) serviciilor prestate. Totodata, se urmareste mentinerea integritatii peisajului si a caracteristicilor de baza ale zonei si respectarea interesului pe termen lung al populatiei rezidente din zonele turistice.

In scopul dezvoltarii turismului, statul colaboreaza cu organizatii private si cu experti in turism pentru a stabili obiectivele principale, prioritatile si strategiile corespunzatoare.

Atitudinea responsabililor privati fata de deciziile adoptate in domeniul turismului poate fi influentata de restrictiile legale (concesiuni, prescriptii de utilizare) si de avantaje financiare (credite, subventii). In cadrul conceptiei generale astfel stabilite, organele de stat nu intervin in activitatea firmelor private si a autoritatilor publice decat in perioade de criza, in restul timpului autoritatile avand un rol pasiv si fragmentar.

Economia turismului elvetian se caracterizeaza prin:

a.       Mentinerea structurilor vechi (traditii si calitate) in conditiile diminuarii capitalului preferential;

b.      Prezenta unei structuri artizanale in turism (unitati mici dar complexe);

c.       Mare densitate turistica, ajunsa la limita superioara de saturatie;

d.      O mare concentrare spatiala a turismului (20 de mari statiuni si centre de turism concentreaza cca 60% din numarul de innoptari);

e.       O ampla dezvoltare a turismului rural, pe cca 60% din suprafata agricola a tarii.

Politicile si strategiile turistice ale Elvetiei urmaresc rezolvarea unor probleme precum:

Presiunea crescanda a concurentei externe (prin aparitia unor noi zone de primire);

Diminuarea clientelei straine (ca urmare a dezvoltarii turismului in alte tari, in conditii mai avantajoase, sau ca urmare a unor dificultati economice si sociale din tarile de emisie turistica);

Tendinta de scadere a ratei medii de ocupare a paturilor;

Exigente crescute ale turismului individual de lux, ceea ce impune masuri de adaptare a ofertei si cresterea corespunzatoare a tarifelor;

Existenta unor dificultati de finantare a dezvoltarii si modernizarii echipamentelor turistice destinate prelungirii sezonului de primire;

Existenta unor capacitati de cazare supradimensionate in raport cu cererea, ceea ce genereaza un grad scazut de utilizare si costuri ridicate;

Oferta limitata pentru turismul estival (si foarte ridicata in perioada de iarna);

Lipsa posibilitatii de ocupare completa a spatiilor turistice pentru toate zilele;

Penuria de forta de munca pentru profesiuni subalterne de turism;

Prezenta unui antagonism intre nevoia de servicii de inalta calitate si obligatia (constrangerea) firmei de turism de a rationaliza aceste prestatii pentru a mentine costurile in limite rezonabile;

Insuficienta informatiilor privind piata turistica si preturile.

In concordanta cu aceste cerinte, strategiile turismului elvetian, reflectate in "conceptia generala" mentionata mai sus se concretizeaza in asa-numitele "caiete de sarcini" care stabilesc: responsabilii diverselor masuri, prioritatile, modul de finantare, termene, posibilitati de sincronizare a unor actiuni, diagrame de functii etc.

In Elvetia se face distinctie intre strategiile sociale, ecologice si economice.

Strategiile sociale urmaresc:

a.       Stimularea petrecerii vacantelor de catre toate categoriile populatiei, prin acordarea de ajutoare si indemnizatii de vacanta pentru categoriile sociale cu venituri modeste, prevazute in contractele colective de munca, precum si asigurarea de personal pentru ingrijirea copiilor in statiunile turistice;

b.      Protejarea consumatorilor de servicii turistice, prin transparenta preturilor si tarifelor pe categorii de unitati turistice si reglementarea responsabilitatilor in cazul ivirii unor prejudicii pentru client; in cazul turismului organizat functioneaza, in acest scop, asa-numitul "aparator al turistului";

c.       Antrenarea populatiei locale la actiunile de planificare a dezvoltarii statiunilor turistice, prin informarea generala si consultarea ei, pentru a surmonta obstacolele generate de mentalitati si prejudecati;

d.      Lupta contra consecintelor economice negative ale evolutiei turismului in zona pentru populatia rezidenta, luandu-se masuri compensatorii: reducerea sarcinilor financiare ale localitatilor afectate, diminuarea impozitelor, combaterea specularii terenurilor in defavoarea localnicilor, crearea de conditii avantajoase de locuit pentru populatia rezidenta.

Strategiile ecologice prevad un amplu sistem de masuri:

a.       Interdictia de a construi in afara autorizatiilor bazate pe planurile de amenajare a teritoriului;

b.      Fixarea unor limite de ocupare a teritoriului, dimensionarea turistica optima a aglomeratiilor in functie de capacitatea de receptie;

c.       Promovarea turismului nemecanizat prin extinderea turismului pedestru, ciclismului si echitatiei;

d.      Protejarea zonei montane contra echiparii exagerate cu instalatii mecanice si de transport, extinderea acestora facandu-se in paralel cu ameliorarea ocuparii capacitatilor de cazare;

e.       Sustinerea regiunilor turistice consacrate destinderii la sfarsit de saptamana, pe distante scurte (minimizandu-se traficul motorizat familial in favoarea traficului cu mijloace de transport in comun);

f.       Asigurarea de parcari pe terenuri care sa nu permita perturbarea fonica a turistilor;

g.      Sustinerea agriculturii pentru ca aceasta sa devina un garant al protectiei mediului, in paralel cu dezvoltarea turismului (indemnizatii pentru agricultori in scopul mentinerii peisajului si pentru izolarea terenurilor agricole de cele ocupate cu instalatii turistice, precum si asigurarea unor compensatii celor care renunta sa construiasca in dauna peisajului);

h.      Amenajarea de instalatii de epurare a apelor uzate si eliminarea deseurilor, precum si reimpadurirea terenurilor silvice afectate;

i.        Ameliorarea constructiilor turistice in scopul refacerii arhitecturii traditionale, in paralel cu imbunatatirea prestatiilor turistice.

Strategiile economice vizeaza indeosebi:

a.       O mai buna utilizare a capacitatii de cazare;

b.      Evitarea supraconcentrarilor sezoniere de turisti spre anumite zone (prin esalonarea vacantelor scolare si industriale, precum si prin incurajarea turismului in afara perioadei de varf, prin avantaje cunoscute din timp, in urma unor campanii publicitare bine conduse);

c.       Intensificarea activitatilor de marketing in turismul international;

d.      Stimularea investitiilor turistice in regiunile care ofera avantaje reale pe planul costurilor, resurselor de forta de munca, terenurilor de construit avantajoase peisajului atractiv, mijloacelor de comunicatie favorabile;

e.       Acordarea de stimulente financiare pentru sporirea amenajarilor turistice, destinate prelungirii sezoanelor de exploatare a resurselor ramurii;

f.       Promovarea turismului in zonele ramase in urma din punct de vedere economic si social;

g.      Imbunatatirea posibilitatilor de formare manageriala in turism;

h.      Intensificarea activitatii de cercetare stiintifica in turism.

Pe baza acestor prevederi si optiuni s-au desprins coordonatele practice ale planificarii si dezvoltarii turismului intr-o tara cu economie de piata dezvoltata:

Fundamentarea politicii turistice pe termen lung (obiective si masuri), prin:

Inlocuirea politicilor fragmentare cu politici conceptionale, vizand obiective bine definite;

Conceperea de proiecte pe spatii ample care sa integreze entitati regionale si locale.

Coordonarea continua a problemelor privind planificarea dezvoltarii turistice, prin:

Concordanta materiala a conceptiilor regionale si locale cu conceptia turistica nationala;

Folosirea, ca mijloace de coordonare, a subventiilor, concesiunilor si autorizatiilor de stat.

Colaborarea democratica, voluntara a persoanelor si organismelor interesate, prin:

Colaborarea asociatiilor si intreprinderilor turistice;

Colaborarea populatiei rezidente.

Sustinerea pozitiei prioritare, in politica turistica, a oamenilor care au nevoie de destindere si odihna, in calitate de consumatori de servicii turistice, prin:

Mentinerea unui mediu natural intact, protejarea naturii si a siturilor;

Restrangerea traficului privat familial, in favoarea transportului public pentru a se evita marile aglomeratii de vehicule legate de turism;

Protejarea integrala a consumatorilor.

Examinarea atenta a costurilor si beneficiilor legate de echipamentele turistice, prin optiunea clara pentru acele investitii care asigura calitatea acestor lucrari, respectarea avantajelor geografice si economice.

Limitarea echipamentelor turistice in regiunile care beneficiaza de conditii de dezvoltare optime, urmarindu-se:

Sa se investeasca in turism numai daca acest lucru avantajeaza activitatea de ansamblu a dezvoltarii regionale;

Sa se asigure anumite limite ale cresterii economice.

Cresterea gradului de ocupare a capacitatilor de cazare existente, prin:

Esalonarea vacantelor;

Instituirea unor noi forme de comercializare a locurilor de cazare[18].

Italia

Pentru Italia, problema fundamentala este utilizarea turistica optima a litoralului mediteranean, principala destinatie estivala pentru turismul tarilor cu climat temperat din Europa si din intreaga lume, dispunand totodata de o puternica forta de atractie prin prestigioasele sale vestigii istorice si culturale. Cresterea vertiginoasa a turismului mediteranean din ultimele decenii a determinat aparitia unui dezechilibru intre cererea turistica crescanda si oferta limitata de conditiile naturale.

Lungimea totala a litoralului mediteranean este de aproximativ 40.000 km, masurat intre Spania si Turcia. El este utilizat in scopuri turistice pe o lungime totala de aproximativ 8.800 km, reprezentand 22% din lungimea totala disponibila. Daca se are in vedere norma (considerata rezonabila) de ocupare a bandei de coasta de trei persoane/ metru liniar, rezulta ca, in conditii optime, pot fi atrase 26,4 milioane persoane, prezente simultan pe litoral. In realitate, numarul celor prezenti efectiv a fost de multe ori mai mic iar uneori mai mare decat acest nivel optim. Totodata, ar trebui sa se aiba in vedere si litoralul mediteranean al tarilor ne-europene, care masoara aproximativ 16.000 km, din care este utilizata o lungime de 4.800 km, respectiv 30% din disponibil. Ocuparea sa simultana este evaluata la cca 500.000 persoane, primirile efective fiind sensibil inferioare potentialului disponibil.

In cadrul actiunilor privind planificarea integrata a turismului, s-a pornit de la ideea conceperii a doua tipuri de scenarii pentru viitor: unul bazat pe ipoteza ca turismul va continua sa se dezvolte pe baza aceluiasi trend observat in trecutul apropiat, iar altul formulat pe baza unor masuri plauzibile ce urmeaza a modifica tendintele din trecut si de a orienta evolutia pe baza unor obiective alese. Pentru fiecare din aceste doua scenarii s-au conceput cate trei sub-scenarii: unul pentru turismul litoralului mediteranean al tarilor europene, altul pentru tarile ne-europene iar al treilea pentru intregul litoral mediteranean (o sinteza a primelor doua sub-scenarii).

In primul scenariu se desprind urmatoarele constatari mai importante:

Lungimea litoralului efectiv valorificat pentru turism si considerat constant si in perspectiva este de 8.800 km, reprezentand 22% din lungimea totala a litoralului mediteranean;

Numarul turistilor sositi, inregistrand o crestere medie de 5% pe an, ajunge in anii `90 la 193% fata de anii `70, o dinamica mai puternica inregistrand-o numarul turistilor straini (233%) fata de cei autohtoni (166%);

Avand in vedere dinamica mentionata, ponderea intrarilor de turisti autohtoni se reduce continuu, respectiv de la 60,2% in anii `70 la 51,9% in anii `90;

O evolutie similara este inregistrata si la indicatorul numar de innoptari;

Numarul de turisti pe metru liniar de litoral turistic este in crestere (de la 2,74 in anii `70 la 5,04 in anii `90) ca urmare a cresterii frecventei la aceeasi lungime de litoral disponibil.

Al doilea scenariu, fundamentat pe modificarea tendintelor in functie de optiunile pentru viitor, proiecteaza o expansiune a turismului pe baza urmatoarelor principii:

a.       Mai buna utilizare a litoralului, prin:

Ameliorarea coeficientului de utilizare;

Reducerea poluarii;

Asanarea unor zone inca inaccesibile si dezvoltarea infrastructurilor necesare in aceste zone.

b.      Integrarea ofertei de resurse turistice ale litoralului cu oferta de alte resurse, prin:

Dezvoltarea unor noi tipuri si forme de turism;

Relansarea navelor de coasta ca resursa importanta de turism pe litoral.

c.       Cresterea perioadei de vacanta, prin:

Orientarea ofertei catre forme de turism ne-maritim;

Esalonarea vacantelor.

d.      Promovarea de masuri menite sa echilibreze rational actiunile de dezvoltare turistica.

Turcia

Pentru o tara cum este Turcia, definirea zonelor prioritare si stabilirea politicii de urmat in repartizarea geografica a resurselor sunt de o importanta primordiala. Aceasta se datoreaza in special intinderii si diversitatii resurselor turistice ale tarii: contrastele intre regiunile geografice de podis, munte si fasia de coasta, o linie de coasta de 8.333 km inconjurata de o foarte mare varietate de plaja, regiuni cu climat diferit, mergand de la climatul mediteranean pana la climatul continental si dispunand astfel de o vegetatie diferita, mai mult de 1.000 de surse de ape termale repartizate pe intreg teritoriul tarii, patrimoniu cultural cuprinzand 15 civilizatii diferite cu mii de locuri istorice, cea mai vechi fiind prima aglomerare urbana cunoscuta in istoria lumii: Catalhoyuk ale carei origini se situeaza cu 6.500 de ani inainte de Iisus Hristos, existenta unor centre turistice de reputatie internationala ca: Istanbul, Izmir si Bodrum.

Anchetele preliminare asupra sejurului strainilor in Turcia arata ca Istanbulul, coastele Marii Egee si Mediterane, ca si regiunea Capadocia, constituie zonele turistice cele mai populate, Istanbulul jucand rolul de atractie turistica principala si pe cel de loc de tranzit de cea mai mare importanta. Exista, pe de alta parte, miscari turistice interne care se desfasoara pe anumite parti ale coastelor Marii Egee si Marii Marmara.

Coastele Marii Mediterane orientale si cea mai mare parte a litoralului Marii Egee ofera diverse avantaje pentru dezvoltarea turismului de masa: conditii climaterice de durata relativ mare a sezonului turistic; existenta posibilitatilor de dezvoltare si a resurselor turistice capabile sa raspunda cererii de voiaje turistice de masa; existenta unei infrastructuri, ca si a dotarilor si instalatiilor diverse.

Ca urmare a unui studiu preliminar, zona coastelor turcesti ale Marii Egee si o mare parte din cele ale Marii Mediterane au fost declarate zone turistice in largul marii pe o distanta de 3 km si o lungime de tarm de 3.000 km.

Planurile regionale de dezvoltare se refera la repartitia geografica a activitatii economico-sociale la nivel regional. Aceste planuri isi propun sa formuleze orientari cu caracter general in problemele privind populatia si locuintele si sa realizeze un sistem de utilizare a suprafetelor de teren.In consecinta, se determina suprafetele ce vor fi atribuite activitatilor turistice si cele necesare altor sectoare.

Planurile regionale nu pot realiza in Turcia o repartitie definitiva a zonelor turistice la nivel regional in vederea planificarii locale. Planul regional nu are un rol intermediar intre planurile nationale si cele locale. De aceea, s-a impus o colaborare riguroasa intre Ministerul Turismului si Ministerul Constructiilor si Locuintelor pentru a se asigura armonizarea planurilor la aceste doua nivele.

Pentru anumite regiuni dotate cu mari resurse naturale, istorice si arheologice, Ministerul Constructiilor si Locuintelor elaboreaza planuri de amenajare a teritoriului in scopul dezvoltarii turismului in aceste areale. Aceste planuri reprezinta instrumente de protejare a acestor regiuni si de creare de zone cu utilizare polivalenta a suprafetelor de teren.

Planurile de amenajare a teritoriului pentru nevoile turismului sunt elaborate la nivel local de catre Ministerul Turismului in colaborare cu Ministerul Constructiilor si Locuintelor. La acest nivel, studiile incep prin stabilirea unui plan regional care are in vedere toate elementele conexe: agricultura, industria, repartizarea populatiei in teritoriu, reteaua mijloacelor de transport etc., pentru a determina gradul de utilizare a suprafetelor de teren. In cazul regiunilor alese pentru dezvoltarea turismului, prin planurile directoare se stabilesc zonele turistice particulare, zonele de interes istoric care trebuie protejate, regiunile forestiere, parcurile nationale, plajele, suprafetele agricole, reteaua mijloacelor de transport etc. Este necesara stabilirea in continuare a unor planuri detaliate in baza unor norme pentru fiecare din aceste zone.

Planificarea la nivel local are un triplu rol: sa asigure utilizarea optima a resurselor turistice si recreative in vederea satisfacerii nevoilor pe termen scurt si lung; sa informeze investitorii sectorului public si privat care ar fi dispusi sa investeasca in activitatile turistice si recreative; sa furnizeze autoritatilor mijloacele legale necesare reglementarii si incurajarii turismului si activitatilor recreative.

Existenta unei legislatii privind utilizarea suprafetelor de teren constituie una din conditiile esentiale ale unei planificari eficiente a turismului. Legea asupra reconstructiei, care este instrumentul principal pentru executia planurilor de amenajare a teritoriului, nu se aplica decat zonelor cuprinse in orase si nu exista nici o dispozitie legislativa care sa reglementeze constructiile in mediul rural.

In studiul planului de amenajare a teritoriului este necesar sa se ia in considerare problemele particulare care intervin in elaborarea planurilor metropolitane; aceste ultime planuri sunt elaborate pentru zone principale de concentrare urbana: Istanbul, Izmir si Ankara. In cele trei zone metropolitane s-a adoptat o metoda speciala de planificare metropolitana pentru a servi drept nivel intermediar intre planurile regionale si cele locale.

In studiile de planificare metropolitana, problemele turismului si activitatilor recreative sunt tratate in acelasi timp cu cele care se pun in alte sectoare: industria, educatia, sanatatea publica, transporturile etc. In acest context, planificarea zonei metropolitane a Istanbulului prezinta un caracter unic, datorita faptului ca o importanta egala este acordata problemelor turismului si activitatilor recreative ale populatiei urbane. In cele trei zone metropolitane amintite, Istanbulul detine extraordinare bogatii istorice, culturale si naturale. Orasul insusi joaca rolul de principal centru turistic al tarii. Situarea la intersectia Europei cu Asia si functia de centru national de tranzit ii confera o mare importanta in plan turistic.

Istanbulul este, in acelasi timp, si principal centru industrial si urban al tarii, exercitand o presiune considerabila asupra resurselor disponibile pentru turism si activitati recreative, in special pe coasta Marii Marmara, zona importanta pentru turismul national. Caracteristicile acestei regiuni obliga la gasirea de solutii integrate pentru problemele turismului si activitatilor recreative in cadrul unei planificari globale.

Aceasta metoda este la fel de importanta pentru regiunea Marii Egee care constituie a doua regiune importanta de concentrare industriala a tarii, in special la Izmir. Principalele planuri de dezvoltare a turismului au fost stabilite de catre Ministerul Turismului pentru regiunile Antalya, Mugla si Capadocia.

In cursul studiilor de planificare consacrate celor trei regiuni turistice, accentul a fost pus de fiecare data pe probleme diferite deoarece aceste regiuni difera prin natura resurselor turistice si de agrement si, in acelasi timp, prin structura socio-economica.

Mugla

In amenajarea teritoriului acestei regiuni, se incearca sa se asigure utilizarea echilibrata a resurselor naturale pentru desfasurarea activitatii turistice, pastrarea echilibrului ecologic al mediului inconjurator si mentinerea caracteristicilor regionale particulare ale arhitecturii si structurii urbane.

Criteriile si masurile adoptate in luarea deciziilor si evaluarilor se detaseaza de ansamblul obiectivelor de planificare. Aceste obiective au fost analizate pe trei planuri: national, regional si individual. Pentru a asigura infrastructurii un maximum de eficacitate, reducand investitiile pe care le necesita, a fost stabilit si aplicat regiunii un model de concentrare selectiva a dezvoltarii. Concentrarea investitiilor in cursul unei perioade determinate (5-10 ani) pe un centru turistic ales permite utilizarea la maximum a economiilor externe ca si cererile complementare si faciliteaza controlul executiei planului datorita limitelor fixate pentru acesta. Aceasta metoda faciliteaza adaptarea planurilor altor zone turistice ale regiunii la evolutia cererii si conditiilor mediului inconjurator.

Antalya

Desi a fost stabilit un plan director pentru fasiile de coasta ale partii orientale (33 km) si meridionale (39 km), incluzand orientari asupra utilizarii suprafetelor de teren, a fost necesara o revizuire pentru partea meridionala, intrucat gradul ridicat de ocupare care s-a prevazut pentru aceasta zona nu tine cont decat intr-o mica masura de caracteristicile socio-economice la nivel regional.

Nu s-a tinut cont de influenta dezvoltarii turistice asupra economiei regionale si de conexiunile sale cu alte sectoare de activitate. In plus, crearea unui parc national in partea meridionala a regiunii Antalya, decisa de Ministerul Padurilor, datorita resurselor sale nationale, culturale si istorice, a obligat la o anumita revizuire a planului director.

Principalele elemente ale planului sunt:

O analiza a structurilor sociale si demografice;

O analiza a dezvoltarii altor sectoare ale economiei regiunii si influenta exercitata asupra dezvoltarii turistice;

O analiza a resurselor utilizate pentru turism si a limitelor impuse dezvoltarii lor in scopul folosirii echilibrate a acestora.

In centrele de dezvoltare turistica au fost fixate limite privind densitatea constructiei si inaltimea maxima a imobilelor, tinand cont de caracteristicile regionale si de necesitatea protejarii mediului inconjurator. Dat fiind ca aceasta se gaseste in interiorul unui parc national, densitatea constructiei este mentinuta la nivele destul de scazute, proportia suprafetelor afectate constructiilor nedepasind cu 20% limita pentru inaltimea imobilelor.

Pentru partea orientala a regiunii, care difera de cea mediteraneana, se prevede crearea unor centre de dezvoltare turistica cu grade ridicate de ocupare. In aceasta parte a regiunii, Serik si Manargat constituie centre urbane secundare dupa Antalya. Mentinerea echilibrului ecologic in aceasta parte a regiunii ridica probleme mai putin importante decat in partea meridionala.

Capadocia

Regiunea Capadociei, unica prin caracteristicile geomorfologice, ofera posibilitati de dezvoltare a turismului bazandu-se pe doua aspecte: originalitatea unui peisaj creat de roci vulcanice erodate si patrimoniul cultural care se insereaza delicat in peisaj.

Desi nu exista un program multisectorial complet, planul stabilit in vederea dezvoltarii turistice tine cont de existenta sectorului agricol, excluzand anumite zone foarte fertile de terenuri oferite investitorilor pentru activitati turistice. Introducerea si dezvoltarea turismului a creat in aceasta regiune o economie mai stabila cu o dubla structura apta sa compenseze functiile productiei agricole cu turismul mondial.

Capadocia reclama un plan turistic net diferit de cele care au fost elaborate in alte regiuni, deoarece interesul pentru peisaj constituie unica atractie turistica a acestei regiuni. De aceea, este de o importanta vitala mentinerea echilibrului intre cerintele de utilizare si cele de conservare a resurselor locale. Masurile adoptate vizeaza interzicerea/ limitarea constructiilor in anumite zone, permitand canalizarea investitiilor in turism in cadrul unui sistem coerent adaptat diverselor activitati[19].

BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL I

CRISTUREANU, Cristiana, "Economia si politica turismului international", Editura Abeona, Bucuresti, 1992;

Ispas, Ana, Onut, Elena, "Economia turismului. Fundamente teoretice si aplicatii practice", Editura Universitatii TRANSILVANIA, Brasov, 2004;

LUKACS, B., "Prognoza dezvoltarii turismului in judetul Harghita", Teza de Doctorat, A.S.E. Bucuresti, 1997;

MINCIU, Rodica, "Economia turismului", Editura Uranus, Bucuresti, 2001;

SNAK, Oscar, "Economia si organizarea turismului", Editura Sport-Turism, 1976;

SNAK, Oscar, BARON, P., NEACSU, N., "Economia turismului", Editura Expert, Bucuresti, 2003;

*** www.wttc.org

*** www.wto.org