BIOLOGIA INMULTIRII PLANTELOR HORTIVITICOLE

Inmultirea reprezinta functia biologica a tuturor organismelor vii prin care se multiplica numarul de indivizi. Acest proces are importanta deosebita in producerea semintelor si a materialului saditor, in procesele de selectie si ameliorare, pentru imbunatatirea calitatilor soiurilor aflate in cultura si obtinerea de forme noi, cu insusiri superioare.

Inmultirea plantelor hortiviticole se face pe doua cai:

- pe cale sexuata, adica prin seminte; si

- pe cale asexuata sau vegetativ, prin intermediul diferitelor portiuni de planta.

In practica, inmultirea sexuata, este generalizata la fasole, mazare, unii portaltoi, iar cea asexuata la ceapa de Egipt, usturoi, vita de vie si pomi. Inmultirea pe cale sexuata se realizeaza prin organe specializate, avand la baza polenizarea si fecundarea, de unde rezulta zigotul, deci o noua planta in stadiu embrionar. La plantele alogame fecundarea se face cu polen strain, iar la cele autogame cu polen propriu. Alogamia este specifica majoritatii speciilor si soiurilor. Inmultirea asexuata se obtine prin intermediul unor organe sau portiuni de organe, care puse in conditii prielnice dau nastere unor plante intregi.

1. INMULTIREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Plantele legumicole se inmultesc pe doua cai: sexuat (generativ) si asexuat (vegetativ).

In practica legumicola se alege metoda cea mai eficienta de inmultire a plantelor legumicole, deoarece in multe cazuri acestea se inmultesc pe mai multe cai si anume:

- generativa (sexuata sau prin seminte), la tomate, ardei, vinete, castraveti, dovlecei, pepeni, varza, conopida, gulie, ceapa, praz, frunzoase, morcov, patrunjel, pastarnac, telina, sfecla rosie, spanac, salata etc.;

- vegetativa (asexuata) - usturoi, cartof, hrean etc.;

- vegetativa si generativa - sparanghel, stevie, macris, tarhon, anghinare;

- asexuat, in sens strict - inmultirea prin gameti asexuati specializati (spori), specifica ciupercilor.

Inmultirea sexuata (foloseste pentru inmultire seminte) se practica pe scara larga in legumicultura deoarece prezinta o serie de avantaje:

- de la o planta se obtine un numar foarte mare de descendenti;

- datorita volumului redus si a continutului scazut de apa, semintele se pot pastra usor un timp mai indelungat;

- lucrarea de semanat se poate efectua mecanizat;

- permite introducerea in practica a hibrizilorvalorosi, cu vigurozitate si productivitate sporite.

Dintre dezavantajele acestui mod de inmultire mai importante sunt:

- posibilitatea impurificarii soiurilor;

- costul ridicat al semintei hibride.

Insusirile principale ale semintelor. Producerea, circulatia si controlul semintelor sunt reglementate prin legi si prin norme tehnice elaborate de Ministerul Agriculturii si Alimentatiei. In fiecare judet exista inspectorate pentru controlul semintelor si materialului saditor, ai caror inspectori fac controale in camp la culturile semincere si aproba in fiecare an comercializarea acestora. Laboratoarele de control de pe langa aceste inspectorate determina la seminte o serie de indici de calitate, iar probelor analizate care corespund li se elibereaza documentele necesare circulatiei (certificatul de puritate biologica si buletinul de analiza).

Indici care se analizeaza sunt grupati astfel:

-indici biologici: autenticitate, forma, marime, culoare, luciu, miros;

indici fiziologici: facultate germinativa, energie germinativa;

-indici tehnologici: puritate, stare sanitara, greutate, umiditate.

Autenticitatea garanteaza ca samanta este din soiul respectiv.

Puritatea biologica reprezinta proportia plantelor care intrunesc ansamblul caracterelor morfologice si fiziologice si este redata prin procentul de seminte normal dezvoltate si nevatamate care corespund speciei sau soiului ca marime, forma, culoare etc.

Facultatea germinativa - reprezinta capacitatea semintelor de a germina sau procentul de seminte capabile sa produca germeni normali. Pentru fiecare specie de legume este un procent minim admis al facultatii germinative, astfel: marar, leustean - 50%, ardei, vinete, morcov - 65%; ridichi, ceapa - 70%; varza, tomate, fasole - 75%; castraveti, mazare - 80%. Aceste valori pot scadea datorita duratei de pastrare cat si conditiilor necorespunzatoare de pastrare.

Inmultirea vegetativa la legume este cea mai veche si mai simpla metoda de inmultire pentru speciile legumicole care nu produc seminte in conditiile tarii noastre (hrean, cartof, ceapa de Egipt, usturoi etc.) sau care produc seminte putine sau sterile (leustean, tarhon etc.).

Aceasta metoda prezinta avantajele: transmiterea intocmai a caracterelor la urmasi, obtinerea de productii timpurii si chiar din primul an de cultura la unele specii perene.

Prezinta si unele dezavantaje: coeficient de multiplicare mai mic, cantitatea de material necesar inmultirii este mare; pastrarea mai anevoioasa datorita continutului ridicat de apa (cartof); spatii de pastrare mari si cheltuieli mai ridicate pentru mentinerea in limite corespunzatoare a factorilor necesari pastrarii etc.

Inmultirea vegetativa la legume (fig. 2) se face prin urmatoarele metode (in functie de partea de planta folosita):

-bulbi si bulbili: la usturoi si ceapa; plantarea se face in toamna (septembrie) sau primavara devreme (martie), manual sau mecanizat.

-tuberculi: la cartof; se folosesc tuberculi cu diametrul de 30-45 mm pana la 45-60 mm, care se planteaza intregi sau sectionati, manual sau mecanizat, primavara sau vara.

-radacini tuberizate: la batat si hrean; se folosesc radacini de 5-15 cm in lungime si 0,5-2 cm in diametru cu muguri la ambele extremitati; se pot planta direct in camp sau se pot forta in spatii protejate.

-drajoni (lastari formati din mugurii radiculari): la anghinare, tarhon etc.; drajonii se detaseaza cu o portiune din radacina si se planteaza direct in camp sau se inradacineaza in rasadnite, ghivece; plantarea se face manual, primavara devreme.

-despartirea tufelor: se practica la speciile perene care formeaza tufe bogate, cum ar fi la leustean, anghinare, tarhon, stevie, macris etc., pentru reintinerirea culturilor sau completare de goluri; se despart tufele cu cutitul si se planteaza primavara dupa pornirea in vegetatie.

- inmultirea prin rizomi: se practica la stevie, macris, folosindu-se portiuni de rizomi care prezinta muguri vegetativi; se planteaza primavara devreme.

- inmultirea prin butasi: se foloseste pentru speciile care emit usor radacini adventive din lastari vegetativi (batat si tarhon); butasi se fragmenteaza astfel incat sa aiba 10 cm si 3-5 frunze (cele de la baza se indeparteaza, iar cele de la partea superioara se fasoneaza; se planteaza primavara, manual.

- inmultirea prin marcotaj: se practica la tarhon si cardon, plante care emit cu usurinta radacini adventive cand vin in contact cu solul; se face un musuroi la baza plantei iar cand s-au format radacini se detaseaza de planta mama si se planteaza la loc definitiv, toamna sau primavara.

- altoire: la pepeni, castraveti, tomate, vinete etc. Are drept scop cresterea rezistentei la atacul ciupercii Fusarium si la nematozi.

-culturi de tesuturi si celule vegetale, practicata 'in vitro' pe medii de cultura nutritive si conditii aseptice; este folosita pe scara larga in Olanda, a inceput sa se foloseasca si la noi.

Fig. 2. Inmultirea plantelor legumicole pe cale vegetativa: a-prin drajoni; b-prin rizomi; c- prin despartirea tufelor

2. INMULTIREA POMILOR SI ARBUSTILOR FRUCTIFERI

Inmultirea prin seminte

In pomicultura se inmultesc sexuat populatiile locale de nuc si castan comestibil, speciile pentru obtinerea portaltoilor si pentru obtinerea unor pomi la care inmultirea vegetativa este greu de realizat; se foloseste in    ameliorarea genetica a speciilor pomicole. Dupa extragerea din fructe, semintele si samburii se conditioneaza si se stratifica, iar apoi se seamana in pepiniera sau in ghivece nutritive. Avantajele sunt asemanatoare celor de la plantele legumicole, din punct de vedere tehnico economic, in plus pomii rezultati din seminte au o mai buna rezistenta la conditiile nefaste de mediu si o longevitate mai ridicata. Cauzele de natura biologica limiteaza acest tip de inmultire, acesta fiind folosit indeosebi in lucrarile de ameliorare.

Inmultirea vegetativa

Inmultirea vegetativa prezinta o serie de avantaje: descendentii obtinuti reproduc intocmai caracterele parentale, prezinta uniformitate si intra repede pe rod, la care se poate adauga si influenta favorabila a portaltoiului in cazul altoirii.

Metodele de inmultire vegetativa sunt specifice organului supus inmultirii:

-inmultirea prin butasi: lignificati (in uscat) sau erbacei (semilignificati)

-marcotajul: -vertical (prin musuroire),

-orizontal simplu (aplecare)

-orizontal multiplu (chinezesc)

-serpuitor

-aerian

-inmultirea prin drajoni

-inmultirea prin stoloni

-inmultirea 'in vitro'

-inmultirea prin altoire (grefare)

-inmultirea prin despartirea tufei.

I. Inmultirea prin butasi (fig. 3) se bazeaza pe insusirea portiunilor de plante (portiuni de tulpina sau de radacina) detasate de planta mama,    care puse in conditii favorabile de mediu isi refac partile pierdute, formand plante noi.

Butasirea este de mai multe feluri, in functie de:

-organul utilizat la inmultire (tulpina sau radacina)

-de fenofaza in care se executa (in uscat sau in verde)

-de modul de fasonare al butasilor (simpli, cu calcai sau cu carlig).

Fig.3 Tipuri de butasi: a - simpli; b - cu calcai; c - cu carlig

Butasii de tulpina se folosesc in majoritatea cazurilor si pot fi lignificati (ramuri de un an) = butasirea 'in uscat' ( se practica la coacaz, agris, mur, afin) sau semilignificati (in verde), care se practica aproape la toate celelalte specii pomicole.

Butasirea in uscat. Ramurile pentru confectionarea butasilor se recolteaza toamna, apoi se sectioneaza in butasi lungi de 10-15 cm la arbusti si de 40-50 cm la portaltoii vegetativi. Dupa recoltare se sectioneaza bazal sub mugure (1-3 mm), iar sectionarea apicala la 10-15 mm deasupra ultimului mugure; dupa fasonare se leaga in pachete de 25-50 de bucati, baza la baza, se trateaza cu biostimulatori si cu fungicide sistemice, apoi se stratifica la 2-10⁰C. Inradacinarea (fig.4) este mai buna daca plantarea se face pe platforme incalzite in nisip sau perlit, fie in camere cu temperaturi de 21-25⁰C, cu baza in nisip. Durata prefortarii este de 3-4 saptamani, dupa care butasii se pastreaza pana la plantare in camere la 0-10⁰C, stratificati in nisip. Primavara se planteaza in scoala de butasi.

Butasirea in verde - recoltarea butasilor se face in lunile mai-iunie, pana la ora 10. Dupa recoltare butasii se pun in vase, cu baza in apa rece si se acopera cu tifon umed. Fasonarea se face la 15-20 cm, taind la 2-3 mm sub nod si la 5-10 mm deasupra ultimului nod. Primele 2-3 frunze de la baza se inlatura, restul se lasa intregi sau se reduc la jumatate. Se leaga in pachete, se trateaza cu biostimulatori. Inradacinarea se face in solarii sau sere inmultitor, cu temperatura la baza butasului de 24-25⁰C si o umiditate ridicata, prin pulverizarea apei.

Inmultirea prin butasi de radacina se poate practica la speciile pomicole cu muguri adventivi pe radacini (zmeur, prun, visin etc) si consta in recoltarea de radacini, segmentarea lor in butasi de 2-5 cm si plantarea acestora in pozitie verticala in ladite cu pamant nisipos.

    Fig. 4. Butas inradacinat

II. Inmultirea prin marcotaj - se realizeaza prin ramuri sau lastari ingropati in sol, pana prind radacini, dupa care se desprind de planta-mama, devenind plante noi, denumite marcote. Se aplica la agris, coacaz, alun, catina si gutui (fig.5).

Marcotajul poate fi : - vertical (consta in acoperirea succesiva, de 2-3 ori, a bazei lastarilor sau a ramurilor de un an cu pamant marunt si reavan),

- serpuitor (consta in deschiderea mai multor santuri concentrice in care se apleaca tulpinile respective)

- orizontal simplu (consta in deschiderea unui sant circular in jurul tufei, la 25-30 cm departare, in care se apleaca tulpinile mai lungi si bine alese, iar varful lor se paliseaza de picheti).

- orizontal multiplu

III. Inmultirea prin drajoni - drajonii sunt lastari care cresc din mugurii de pe radacini, se utilizeaza la inmultirea zmeurului, murului, la unele soiuri de prun si visin.

IV. Inmultirea prin stoloni (fig.6) se practica la capsun; consta in formarea a numerosi lastari taratori numiti stoloni, din ale caror noduri in contact cu solul, se formeaza radacini si rozeta de frunze, iar prin separare se formeaza noi plante.

   

Fig. Inmultirea prin marcotaj Fig. 6. Inmultirea prin stoloni

V. Inmultirea prin micropropagare 'in vitro' - presupune urmatoarele faze:

- pregatirea materialului de inmultire denumit 'cap de clona'

- prepararea mediilor de cultura pe faze de crestere (multiplicare, alungire, inradacinare)

- prelevarea tesuturilor

- introducerea explantelor pe mediile artificiale din eprubete si introducerea in camere cu conditii speciale de temperatura, lumina si umiditate

- transplantarea plantutelor in ghivece nutritive pe sol sterilizat pana la aclimatizarea si fortificarea completa,

- plantarea in camp a plantulelor.

VI. Inmultirea prin altoire. Altoirea reprezinta un procedeu tehnologic foarte complex, ce consta in imbinarea a doua portiuni de planta - portaltoiul (partea subterana) si altoiul (care va forma tulpina-partea aeriana- si ce va da ulterior rod) care vor forma o noua planta. Concresterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se realizeaza in 3 faze: calusarea, sudarea si vascularizarea.

Factorii care influenteaza reusita la altoire sunt numerosi    si anume : factori biologici (compatibilitatea, starea fitosanitara, starea fiziologica a partenerilor), factori climatici, polaritatea (partenerii concresc prin imbinarea polilor opusi, apical la portaltoi si bazal la altoi), factori tehnici (calificarea altoitorilor, curatenia sectiunilor, rapiditatea legarii, izolarea perfecta a ranilor, protejarea altoirilor de factori mecanici).

Metode de altoire: prin apropiere (alipire); cu muguri detasati; cu ramuri detasate.

3. INMULTIREA VITEI DE VIE

In viticultura, scopul inmultirii este determinat de necesitatile mentinerii calitatii soiurilor si sporirea numarului de indivizi. Inmultirea prin seminte (sexuata) este folosita in lucrarile de ameliorare a vitei de vie, iar inmultirea vegetativa (asexuata) se foloseste in tehnologiile de obtinere a materialului saditor viticol.

Inmultirea sexuata sau generativa

Inmultirea sexuata sau generativa are la baza procesul de fecundare; descendentii obtinuti au de obicei informatia genetica a doi indivizi diferiti, deoarece soiurile vitei de vie in majoritatea lor sunt plante alogame, insa exista si cazuri in care organismul nou are informatia doar a unui individ, rezultat prin autofecundare (autogamie). Un caz deosebit al acestui tip de inmultire il reprezinta reproducerea prin apomixie, proces prin care indivizii rezultati nu au avut la baza fecundarea embrionului, embrionul dezvoltandu-se direct din nucleul nefecundat (soiurile apirene) (C. Tardea si L. Dejeu, 1995).

Plantele obtinute din inmultirea prin seminte se caracterizeaza printr-o mare variabilitate si nu reproduc in totalitate soiul din care provin. Vitele obtinute din seminte intra tarziu pe rod, rodirea este neuniforma, sunt sensibile la diferite intemperii ale mediului, iar cele nealtoite pe portaltoi rezistenti, pe terenurile filoxerate sunt expuse distrugerii. Aceasta variabilitate este folosita cu succes in lucrarile de ameliorare a vitei de vie, prin metoda hibridarilor sexuate (St. Oprea, 1995).

Inmultirea vegetativa

Inmultirea vegetativa sau asexuata are la baza procesele de refacere si de crestere a organelor prin diviziunea celulelor in mitoza. In acest caz de inmultire, formarea noilor indivizi depinde de informatia genetica a unei singure plante.

Inmultirea vegetativa nu duce la schimbari genetice, insa acestea pot aparea datorita factorilor mutageni; cele mai frecvente sunt mutatiile mugurale, care duc la schimbarea marimii si culorii strugurilor si a vigorii de crestere a vitelor (cum ar fi soiul : Pinot gris - provenit din soiul Pinot noir, Babeasca gri - provenit din soiul Babeasca neagra).

Inmultirea vegetativa se foloseste des in practica viticola, deoarece prezinta urmatoarele avantaje: vitele obtinute asigura reproducerea fidela a insusirilor si caracterelor, intra devreme pe rod, rodirea este uniforma si relativ constanta an de an, metoda este putin laborioasa si economica (St. Oprea, 1995; C. Tardea si L. Dejeu, 1995).

Metode de inmultire vegetativa

- inmultirea prin butasi (butasirea),

- inmultirea prin marcotaj,

- inmultirea prin altoire,

- inmultirea prin culturi 'in vitro'.

I. Inmultirea prin butasi (butasirea). Butasii sunt parti vegetative constituite din cel putin un mugure si un fragment de lastar sau coarda, care detasate de planta-mama si puse in anumite conditii de mediu, au capacitatea de a reproduce o noua planta, asemanatoare cu cea din care provine.

In prezent butasirea se foloseste pentru inmultirea rapida a soiurilor si clonelor valoroase de vita de vie, inmultirea hibrizilor direct producatori, a vitelor portaltoi, a unor soiuri rezistente, a vitelor nealtoite care se planteaza pe nisipuri.

Principiile fiziologice pe baza carora se sprijina inmultirea fiziologica sunt restitutia organelor (formarea organelor care ii lipsesc), independenta fiziologica (capacitatea de a pastra si continua functiile vitale un anumit timp dupa ce a fost separat de planta mama), polaritatea, formarea si circulatia substantelor de crestere.

Clasificarea butasilor.

dupa gradul de lemnificare: butasi verzi (proveniti din lastari in stadiul ierbaceu) si butasi lemnosi sau uscati (proveniti din coarde de un an).

dupa lungime, in cm sau numar de ochi: butasi scurti (1-2 ochi, max. 10 cm), mijlocii (3-4 ochi, respectiv 25-32 cm), lungi (5-6 ochi, respectiv 40-50 cm), foarte lungi peste 60 cm.

dupa grosime,    in mm: subtiri, cu diametrul sub 6 mm, mijlocii 7-11 mm, grosi, peste 12 mm.

Inradacinarea    butasilor - presupune adesea doua etape distincte:

formarea calusului (puncte mici albe-sidefii aparute pe suprafata sectiunii de la baza butasului)

formarea radacinilor - care apar in dreptul razelor medulare si strabat scoarta spre exterior.

Formarea calusului si a radacinilor sunt procese independente, cu toate ca ele au loc in acelasi timp sau succesiv, iar radacinile adventive ce apar, strabat calusul. Mult timp s-a crezut ca ele isi au originea in calus (C. Tardea si L. Dejeu, 1995).

Prezenta mugurelui la butasi stimuleaza procesul de rizogeneza, datorita substantelor biostimulatoare pe care le furnizeaza (auxine).

Reusita butasirii este conditionata de factori biologici (actiunea substantelor    biostimulatoare si enzimelor in rizogeneza, varsta plantelor si organelor de plante folosite la butasire, continutul in hidrati de carbon si azot, speciile si soiurile de vita de vie) si de factori tehnologici (factori de mediu - temperatura, umiditate si lumina; biostimulatori folositi la inradacinare).

Inmultirea prin butasi verzi - se poate face numai in conditii de sera. Schema tehnologica pentru butasirea in verde este redata mai jos (fig. 7).

Fig.7    Inmultirea prin butasi verzi

Inmultirea prin butasi lemnosi - se foloseste cu rezultate bune in practica viticola; se utilizeaza coarde de un an care inradacineaza usor.

Prezinta urmatoarele verigi tehnologice:

- recoltarea coardelor pentru butasi lemnosi (toamna dupa caderea frunzelor), iar pastrarea peste iarna se face in saci din polietilena la temperatura de 0-4⁰C, sau in nisip;

- confectionarea butasilor lemnosi (butasi scurti, mijlocii sau lungi, la care se face extirparea ochilor, lasand numai 1-2 ochi la varf);

- tratamentul butasilor cu biostimulatori (se introduc butasii cu baza in solutia de tratament pentru umectare, apoi se zvanta si se mocirlesc);

- prefortarea butasilor lemnosi ( in rumegus umed, la 25-28⁰C timp de 2 saptamani, iar dupa umflarea mugurilor si aparitia punctelor radiculare se intrerupe caldura si se mentin la 2-4⁰C pana la plantare);

- inradacinarea butasilor (plantarea lor in sere sau in solarii, in luna martie, ori in camp in scoala de vite, in aprilie-mai);

recoltarea vitelor obtinute din butasi si pastrarea lor peste iarna. Recoltarea se face toamna, dupa caderea frunzelor si se pastreaza insilozate in nisip pana primavara la plantare.

II. Inmultirea prin marcotaj. In practica, marcota este portiunea de coarda sau de lastar, care in conditii favorabile de mediu formeaza radacini, fara a fi detasata de planta-mama. Procesul de rizogeneza se realizeaza pe portiunea de lastar sau de coarda care se acopera cu pamant, unde datorita lipsei de lumina si actiunii umiditatii, tesuturile se mentin mai tinere si formeaza mai usor radacini adventive.

Marcotajul se foloseste la completarea golurilor in plantatiile de portaltoi, mai rar in cele de vii roditoare (din cauza nu sunt rezistente la filoxera, cu toate ca vitele obtinute pot sa rodeasca chiar din primul an), sau chiar pentru inmultirea rapida a soiurilor si genotipurilor valoroase si pentru obtinerea vitelor nealtoite, care se folosesc la infiintarea plantatiilor pe nisipuri.

Principiile inmultirii prin marcotaj sunt la fel ca si cele de la butasire, cu exceptia fenomenului de independenta fiziologica care dispare, deoarece separarea de planta-mama se face in urma formarii radacinilor.

Factorii care determina inradacinarea marcotelor sunt asemanatori cu cei de la butasire, cu exceptia celor ecologici care nu se pot influenta, deoarece verigile tehnologice au loc in camp.

Metodele de marcotaj se clasifica dupa:

- organele vegetative: a) marcotaj in verde (se folosesc lastarii)

b) marcotaj in uscat (se folosesc coarde de un an)

- procedeele de executare a marcotajului (dupa C. Tardea si L. Dejeu, 1995):

a)     marcotaj prin musuroirea lastarilor sau coardelor (fig.8) consta in acoperirea coardelor unui butuc cu un musuroi de pamant, primavara devreme, imediat dupa taiere, iar lastarii se acopera cu pamant in iulie-august. Toamna, dupa caderea frunzelor, se desfac musuroaiele, apoi se recolteaza marcotele prin taiere si se planteaza la locul definitiv.

Fig.8.Inmultirea prin musuroirea lastarilor sau coardelor

b)     marcotaj prin ingroparea coardelor in santuri (fig.9) la anumite adancimi (15-40 cm), se executa dupa caderea frunzelor sau primavara devreme.

Fig. 9. Inmultirea prin ingroparea coardelor in santuri

c)     marcotaj prin prabusirea butucilor (fig. 10), se practica pentru eliminarea golurilor din plantatiile pe nisipuri si consta in prabusirea butucului intr-o groapa, acoperirea acestuia cu pamant si scoaterea la suprafata a 2-3 coarde, care se marcoteaza si din care se va forma noul butuc.

Fig. 10. Inmultirea prin prabusire

in raport de numarul marcotelor obtinute sau a golurilor completate (dupa St. Oprea, 1995) marcotajul poate fi: a) marcotaj simplu si    b) marcotaj multiplu (fig. 11)

Fig. 11. Inmultirea prin marcotaj

III. Inmultirea prin altoire este o practica foarte veche, care a devenit 'de baza' pentru inmultirea vitei de vie dupa patrunderea filoxerei in Europa (1863), anul de debut fiind considerat 1880, fiind o metoda de lupta impotriva ei.

Altoirea reprezinta un procedeu tehnologic foarte complex, in care cei doi simbionti (parteneri) sunt portaltoiul (care va deveni partea subterana a butucului, rezistenta la filoxera) si altoiul (care va forma partea aeriana a butucului). Ea se bazeaza pe principiul sudarii suprafetelor sectionate prin formarea calusului (tesut intermediar), diferentierea acestuia si concresterea intre cei doi parteneri.

Concresterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se realizeaza in 3 etape: calusarea, sudarea si vascularizarea.

Reusita altoirii este conditionata de o serie de factori: biologici (afinitatea, varsta partenerilor, gradul de maturare al lemnului, densitatea lemnului coardelor, umiditatea fiziologica), ecologici (temperatura, umiditatea, lumina, aerul) si tehnologici (dimensiunile partenerilor,    starea fitosanitara a materialului, executarea operatiei de altoire, viabilitatea mugurilor altoilor etc.)

Metode de altoire

- dupa materialul biologic folosit:

- altoirea in verde (se folosesc lastarii);

- altoirea in uscat (se folosesc coardele de un an).

- dupa procedeul de executie a altoirii:

-altoirea in copulatie simpla sau perfectionata;

-altoirea mecanizata, in diferite sisteme.

- dupa gradul de inrudire genetica:

- heteroplasmica (partenerii apartin unor specii sau soiuri diferite);

- homeoplasmica (partenerii apartin aceluiasi soi sau individ).

Altoirea in verde (fig 12) se foloseste fie in scopul inmultirii rapide a soiurilor nou create, fie la completarea golurilor in plantatiile de vii roditoare. Epoca altoirii in verde este in timpul infloritului (sfarsitul lunii mai-inceputul lui iunie); metoda obisnuita de altoire este in copulatie simpla.

Fig. 12. Altoirea in verde

Altoirea in uscat la masa (fig.13) se executa manual sau mecanizat; altoirea manuala foloseste metoda de altoire clasica, in copulatie perfectionata cu pana; altoirea mecanizata presupune imbinarea simbiontilor in mai multe sisteme: omega, varf de lance, fulger, nut si feder etc.

Fig. 13. Altoirea in uscat

a) in copulatie perfectionata b) mecanizata

IV. Inmultirea 'in vitro' (inmultirea prin micropropagare)    constituie o cale de inmultire vegetativa moderna, cu urmatoarele avantaje: rata superioara de multiplicare a plantelor in comparatie cu celelalte metode de inmultire; obtinerea materialului saditor liber de boli virotice; posibilitatea stocarii materialului vegetal, ca rezerva biologica utila.

Inmultirea prin micropropagare consta in regenerarea si cresterea de plante noi din explante vegetale de provenienta variata: tesuturi meristematice, organe de planta (antere, ovare, muguri), celule de calus sau celule regenerate din protoplasti, ce se pun pe medii nutritive aseptice adecvate.

Cel mai mare inconvenient al clonarii 'in vitro', il reprezinta faptul ca vitele obtinute nu pot fi folosite direct la infiintarea plantatiilor, datorita obligativitatii altoirii lor pe vite americane rezistente la filoxera, cu exceptia plantarii pe soluri nisipoase. Acest inconvenient nu impiedica folosirea acestor tehnici in inmultirea soiurilor si clonelor valoroase pentru infiintarea plantatiilor furnizoare de coarde altoi.