ECOLOGIA PLANTELOR HORTIVITICOLE

Termenul de ecologie este folosit pentru prima data de E. Hackel, in 1866. Cunoasterea cerintelor plantelor fata de factorii de mediu, care conditioneaza prin interactiunea lor procesele vitale de crestere si dezvoltare, ofera posibilitatea dirijarii productiei pe baze stiintifice, in conditii de eficienta economica superioara. Principalii factori de mediu sunt lumina, apa, aerul si solul.

Ecologia hortiviticola se ocupa cu studiul interactiunii dintre factorii de mediu si aceste plante, dar si cu studiul interactiunii dintre plantele hortiviticole si organismele din mediu, deci si cu cunoasterea ecosistemului hrespectiv. Omul, datorita actiunilor sale in ecosistem (fig. 1) a creat doua subsisteme (dupa N. Pomohaci si I. Namolosanu, 1999):

subsistemul agrofitotehnic, care reprezinta totalitatea interventiilor umane in ecosistem, cunoscut sub numele de tehnologii de cultura si care constituie obiectul horticulturii; si

cel economico-social - care constituie obiectul de studiu al stiintelor economice.

Cunoasterea relatiilor dintre plantele hortiviticole si complexul acestor factori are mare insemnatate in 'marirea productiei, a calitatii si a profitului, precun si reducerea costurilor si a fortei de munca, folosirea rationala a resurselor ecologice si economice in conservarea habitatului impotriva poluarii' ( dupa C. Tardea si L. Dejeu, 1995).   

Factorii de vegetatie (caldura, lumina, apa, aerul si hrana) sunt obligatorii si indispensabili, influentand egal cresterea, dezvoltarea si fructificarea plantelor.

Fig.1. Ecosistemul hortiviticol

1. CERINTELE PLANTELOR HORTIVITICOLE FATA DE LUMINA

Lumina este unul dintre factorii indispensabili pentru realizarea fotosintezei. Fotosinteza este cel mai important proces fiziologic al plantelor, de stocare a energiei sub forma de materie organica. Fotosinteza se desfasoara doar in prezenta energiei luminoase. De asemenea, ea influenteaza si alte procese ca: transpiratia, respiratia, cresterea si dezvoltarea plantelor, procese care se reflecta asupra cantitatii si calitatii productiei.

Atat excesul cat si insuficienta luminii au efecte negative asupra cresterii si fructificarii plantelor.

Cunoasterea cerintelor fata de lumina este necesara pentru amplasarea corecta pe teren a speciilor si soiurilor, stabilirea distantelor de plantare, alegerea formelor de coroana (la pomi) ori de conducere (la vita de vie), precum si orientarea randurilor.

a) Speciile pomicole sunt, in general, plante heliofile. Cerintele pomilor si arbustilor fructiferi fata de lumina sunt diferentiate in functie de specie.

In conditii de lumina asigurata suficient (ca intensitate si durata) frunzele asimileaza intens, fructele sunt de buna calitate, ramurile de rod au longevitate mai mare, iar starea fitosanitara este buna.

In conditii de lumina slaba, coroanele cresc mai ales in inaltime, frunzele raman mici si subtiri, fructele nu se coloreaza normal si sunt slab aromate, daca fenomenul se manifesta inainte cu 4 saptamani de cules, se pastreaza mai greu, iar atacul de boli este mai intens.

Speciile cu mari pretentii la lumina sunt : nuc, cais, piersic, migdal, cires, precum si unele specii de par, motiv pentru care acestea se amplaseaza pe versantii mai insoriti. Dintre speciile cu pretentii medii la lumina, enumeram: gutui, prun, visin, mar, par. Iar speciile cu pretentii relativ mici sunt: coacaz, agris, mur, zmeur, capsun si unele soiuri de mar, care reusesc si in zonele mai putin insorite.

Rezistenta la umbrire se poate aprecia dupa desimea coroanei. Speciile pretentioase la lumina au coroana rara. Partea cea mai luminata a unui pom este periferia coroanei. Interiorul coroanei primeste de la 5 la 20 de ori mai putina lumina.

Gradul de iluminare intr-o livada este influentat favorabil prin :

- asigurarea unei expozitii corespunzatoare;

- alegerea unor distante de plantare favorabile;

- asigurarea prin taieri a unor coroane bine luminate.

In livezile clasice, pomii cu coroane globuloase, plantati la distante mici sunt iluminati numai in partea superioara, in timp ce pomii plantati la distante normale, lasa sa treaca o parte din lumina si sa ajunga la sol, pomii fiind astfel mai bine luminati.

Pomii din livezile intensive condusi sub forma de garduri fructifere, sunt mai bine luminati decat cei din livezile clasice.

In livezile superintensive, unde pomii au talie redusa si distante de 3,5 - 4 m, se reduce umbrirea dintre randuri si se accentueaza cea dintre pomi pe rand.

b) Legumele au cerinte diferite fata de lumina, in functie de intensitatea sa, astfel:

- plante cu cerinte ridicate: tomatele, ardeii, vinetele, castravetii, pepenii, fasolea, mazarea;

- plante cu cerinte medii: morcov, patrunjel, varzoase, telina, ridichi de luna, salata, spanac;

- plante putin pretentioase: plantele perene, ceapa verde, sfecla pentru frunze;

- plante nepretentioase (ce nu au nevoie de lumina pentru formarea partilor comestibile): ciupercile, sparanghelul, andivele, telina de petiol.

In general, in conditiile unei lumini intense, plantele cresc si fructifica mai bine.

La intuneric plantele se alungesc foarte mult, clorofila dispare si se produce etiolarea. Etiolarea este importanta in practica legumicola, prezentand importanta in procesul de inalbire a unor legume, ca: telina de petiol, ceapa, sparanghel, andive, praz.

Aceleasi plante, in diferite faze ale vegetatiei, prezinta cerinte variate la intensitatea luminii, acestea fiind mai mari in faza de rasad, precum si in perioadele de inflorire si legare a fructelor, atunci cand sintetizeaza o cantitate mare de substante hranitoare. Cand lumina nu este suficienta are loc fenomenul de caderea a florilor, deci plantele vor avea un procent redus de legare a fructelor.

Legumele au cerinte diferite si fata de durata luminii, putand fi:

- plante de zi lunga, care necesita 16-18 ore de lumina/zi pentru a avea o crestere si fructificare normale, cum sunt: salata, spanac, ridichi, varza, marar, morcov; mazare;

- plante de zi scurta ce necesita pentru crestere si fructificare 12-14 ore de lumina/zi, printre care: tomatele, ardeii, vinetele, castravetii, fasolea;

- plante neutre - care infloresc indiferent de lungimea zilei: sparanghelul, .

Vita de vie este o planta heliofila tipica, care valorifica iluminarea in modul cel mai eficient si nu suporta umbrirea. La umbra intensa nu rodeste sau strugurii sunt putini si firavi.

Lumina influenteaza o serie de functii vitale si procese fiziologice de baza ale vitei de vie ca: asimilatia clorofiliana, respiratia, transpiratia, cresterea si fructificarea, ritmul de desfasurare al unor fenofaze si durata perioadei de vegetatie. Ca planta heliofila vita de vie este prin excelenta pretentioasa la lumina, astfel incat s-a incetatenit ideea ca nu isi suporta "nici propria sa umbra" ( dupa E. Draganescu si I. Mihacea, 1993; St. Oprea, 1995).

Prin fotosinteza, lumina devine principala sursa in procesul de sintetizare a substantelor organice. Sub actiunea directa a luminii, asimilatia clorofiliana este mult mai intensa decat la umbra, strugurii sunt mai colorati si acumuleaza cantitati mai mari de zaharuri.

Cerintele vitei de vie fata de lumina sunt mai mari in perioada de vegetatie, fata de cea de repaus, iar dintre fenofaze: infloritul, cresterea lastarilor, coacerea boabelor si a lemnului sunt influentate in cel mai ridicat grad de catre lumina.

Influenta luminii se exercita prin durata, intensitate si calitatea acesteia.

In ceea ce priveste durata de stralucire a soarelui, resursele de lumina ale unei podgorii se apreciaza in functie de suma orelor de stralucire a soarelui. In conditiile tarii noastre durata de stralucire a soarelui este cuprinsa intre 1200-1600 ore/an, valorile ridicate ale acestui indicator favorizand acumularea antocianilor in boabele soiurilor pentru vinuri rosii (dupa St. Teodorescu si colab., 1967, A. Lazureanu, 1991, 1993 ).

Studiile privind intensitatea luminii au aratat ca vita de vie isi desfasoara procesul de fotosinteza la nivel optim in intervalul de 30-50 de mii de lucsi. Abaterea de la aceste valori influenteaza procesul de fotosinteza, fie prin blocarea lui, la peste 100 mii de lucsi, fie prin scaderea intensitatii sale cu pana la de 5-6 ori (dupa T. Martin, 1968).

2. CERINTELE PLANTELOR HORTIVITICOLE FATA DE TEMPERATURA

Caldura este un factor limitativ al culturii plantelor atat in camp cat si in spatiile protejate. Ea influenteaza toate procesele vitale ale plantelor incepand cu germinarea semintelor si incheind cu maturarea fructelor si semintelor, valorile sale corespunzatoare asigurand desfasurarea normala a proceselor biologice.

O serie de procese fiziologice, cum ar fi: fotosinteza, respiratia, transpiratia etc. au loc la o anumita temperatura.

Pentru toate speciile exista valori caracteristice ale temperaturilor minime, optime si maxime, precum si a gradelor de temperatura necesare plantelor in fiecare fenofaza, dar si pe intreaga perioada de viata a ciclului anual.

Pentru semintele aflate in procesul de germinatie si pentru sistemul radicular se tine seama de temperatura solului, iar pentru organele aeriene ale plantelor intereseaza indeosebi temperatura aerului.

Plantele legumicole au cerinte foarte variate privind temperatura, ca urmare a originii lor ecologice diferite. Astfel, semintele de salata, mazare, spanac, ceapa, varza, morcov, patrunjel, germineaza la 3-5⁰C; cele de tomate si ardei la 12-14⁰C, iar cele de castraveti, pepeni, dovlecel si bame la 14-16⁰C.

In ceea ce priveste cerintele fata de temperatura, plantele legumicole se impart in :

-plante cu cerinte ridicate- necesitand pentru germinarea semintelor 12-14⁰C, iar pentru vegetare si fructificare 22-28⁰C; ex.: castraveti, pepeni, dovlecei, vinete, tomate, ardei, fasole, bame;

-cu cerinte reduse: necesitand pentru germinare 3-5⁰C, iar pentru formarea partii comestibile 14-21⁰C: varza alba si rosie, creata, conopida, gulie, morcov, patrunjel, pastarnac, ridichi, ceapa, usturoi, praz, mazare, salata, spanac;.

-cu rezistenta mare la frig: legumele perene (multianuale), cu durata de viata 8-20 ani.

Dupa Maier (1969), legumele au fost clasificate in 5 grupe:

legume foarte rezistente la frig: sparanghel, hrean, stevie

legume rezistente la frig: morcov, patrunjel, pastarnac, varza, spanacul, salata

legume semirezistente la frig: cartoful

legume pretentioase la caldura: tomatele, ardeiul, vinetele, fasolea

legume rezistente la caldura: castravetii, pepenii.

In perioada dintre germinare si rasarire cerintele plantelor legumicole fata de temperatura sunt mai mari. Dupa rasarire si pana la aparitia primei frunze adevarate, temperatura optima este mai scazuta decat la germinarea semintei cu 4-6⁰C.

In faza de rasad se acorda o atentie deosebita dirijarii temperaturii, deoarece la temperaturi prea ridicate rasadurile se alungesc si se etioleaza la baza.

Regimul optim de temperatura pentru principalele specii legumicole, pe perioade si faze de vegetatie sunt redate in tabelul 3.

Cunoasterea cat mai buna a reactiei plantelor legumicole fata de temperatura permite o alegere judicioasa a speciilor pentru fiecare etapa calendaristica a anului.

Tabelul 3

Regimul optim de temperatura la plantele legumicole pe perioade si faze de vegetatie (⁰C), dupa N. Stan, 1992

Plantele pomicole prezinta anumite temperaturi minime, optime si maxime pentru cresterea si dezvoltarea lor, care variaza in functie de diferitele fenofaze prin care trec in decursul perioadei de vegetatie. Temperatura minima ca pomii sa intre in activitate este de 6-8⁰C, iar la arbusti de 4-6⁰C. Optimul de temperatura pentru fotosinteza este de 12-25⁰C, mai putin pentru mar, mai mult pentru cais, nuc, piersic. Pragul minim este de 4⁰C, iar cel maxim de 37-40⁰C.

Pentru parcurgerea fenofazelor temperatura are o mare influenta asupra urmatoarelor: inductia florala, maturarea tesuturilor, maturarea fructelor si caderea frunzelor.

Dupa pretentiile fata de caldura, speciile pomicole sunt:

- specii cu cerinte mari: cais, piersic, smochin, migdal, alun, castan. Aceste specii au anumite zone de cultura, bine stabilite pe baza unor cercetari efectuate. Ele pot fi grav afectate de geruri, brume si ingheturi tarzii de primavara;

- specii cu cerinte mijlocii: mar, par, nuc, gutui, cires, visin; aceste specii rezista bine la geruri, fiind afectate doar de brume si ingheturi tarzii de primavara, exceptie facand gutuiul, care infloreste mai tarziu.

- specii cu cerinte reduse: arbustii fructiferi, capsunul, unele soiuri de prun; aceste specii nu suporta caldurile din timpul verii si sunt putin afectate de brume si ingheturi tarzii, deoarece suporta geruri mari.

In cazul in care temperatura scade sub limita de rezistenta a speciilor se produc o serie de dereglari ale metabolismului, care pot conduce chiar la uscarea plantelor.

Infloritul, germinarea polenului, fecundarea, legarea fructelor sunt mult influentate de temperatura aerului. Temperaturile de 15-25⁰C sunt favorabile pentru fecundarea florilor.

Temperaturile negative, brumele tarzii, ploile reci, ceata, vanturile constituie calamitati pentru flori. Sunt sensibile la inghet florile (-2 ÷ -2,5⁰C), dar mai ales fructele abia legate (-1,5 ÷ -1,8⁰C).

c) Vita de vie. Temperatura determina aria de raspandire a culturii vitei de vie, sistemul de cultura, declansarea si parcurgerea fenofazelor, cantitatea si calitatea productiei (dupa T. Martin, 1972; C. Tardea si L. Dejeu, 1995).

Vita de vie este considerata o planta pretentioasa fata de caldura, necesitand o temperatura medie anuala de peste 10⁰C pentru obtinerea de produse viti-vinicole de calitate. Conditii favorabile pentru obtinerea diferitelor produse vinicole sunt date de temperatura medie a lunii celei mai calde, astfel: 17-18⁰C pentru obtinerea vinurilor albe de consum curent si a celor spumante; peste 19⁰C pentru vinuri de calitate superioara; peste 21⁰C pentru vinuri de calitate superioara cu denumire de origine si peste 22⁰C pentru maturarea strugurilor de masa cu coacere tarzie (dupa C. Tardea si L. Dejeu, 1995).

Influenta temperaturii se exercita si la vita de vie, atat printr-un nivel minim, optim si maxim, cat si prin suma gradelor de temperatura. Pentru fotosinteza temperatura optima este de 25-30⁰C. Depasirea pragului minim de 6⁰C, dupa (Slavceva, 1983) si maxim de 42⁰C determina stagnarea procesului de fotosinteza. Declansarea si desfasurarea fenofazelor sunt determinate de anumite praguri de temperatura, dintre care cel mai important este pragul biologic de 10⁰C. Temperatura optima pentru inflorit este de 20-25⁰C.

O importanta deosebita pentru cultura vitei de vie o reprezinta temperaturile minime nocive. Mugurii vitei de vie ingheata la temperaturi cuprinse intre -16.-18⁰C la soiurile de struguri pentru masa si -22.-24⁰C la soiurile de struguri pentru vin; coardele anuale rezista pana la -20.-21⁰C, lemnul multianual pana la -22.-24⁰C (M. Oslobeanu si colab., 1991). In timpul perioadei de vegetatie, temperaturile sub 0⁰C, determina inghetarea lastarilor si inflorescentelor, afecteaza frunzele mature.

Suma gradelor de temperatura ajuta la evaluarea resurselor termice ale unei podgorii.

3. CERINTELE PLANTELOR HORTIVITICOLE FATA DE APA

Apa este un component de baza, indispensabil al celulelor vegetale, participand la toate procesele vitale ce se petrec in plante. Apa mentine starea fizica normala a celulelor, avand rol de termoreglare, conditioneaza desfasurarea proceselor biochimice si este sursa de hidrogen pentru fotosinteza, cu ajutorul ei sunt transportate substantele minerale in sol si planta.

In radacini, apa se afla in proportie de 65-85%, in frunze 70-75%, fructele contin 80-85% apa, iar semintele au 12-14% apa.

Atat excesul cat si deficitul de apa, sunt daunatoare cresterii, dezvoltarii si fructificarii plantelor.

a) Speciile legumicole au in general, cerinte ridicate fata de umiditate, motiv pentru care trebuie amplasate langa o sursa de apa.

Dupa mai multi autori, in raport de cerintele fata de apa, legumele se impart in: -foarte pretentioase: varzoase, ceapa, spanac, salata;

-pretentioase: castraveti, solano-fructoase, fasole, mazare;

-moderat pretentioase: sparanghel, hrean, leustean morcov, patrunjel, ridichi;

-putin pretentioase : dovlecel, pepeni.

Lipsa apei sau existenta acesteia in cantitati insuficiente influenteaza negativ desfasurarea normala a fotosintezei, intensifica respiratia determinand scaderea productiei si deprecierea calitativa a acesteia.

Radacinile ingrosate (morcov, patrunjel, patrunjel) si ceapa de bulb au un continut relativ mare de apa, iar pepenii verzi si castravetii au in fructele lor cel mai mare continut de apa.

Plantele legumicole necesita o cantitate de apa cu atat mai mare cu cat temperatura este mai ridicata si lumina mai puternica. Marea majoritate a speciilor legumicole au sistemul radicular slab dezvoltat si raspandit in stratul de la suprafata solului, de aceea pentru o crestere si dezvoltare normala plantele au nevoie ca stratul superficial al solului sa aiba o umiditate optima realizata prin aplicarea unor udari repetate.

b) Speciile pomicole. Si in cazul acestor specii apa este un factor deosebit de important pentru cresterea si rodirea pomilor. O cantitate mare de apa este utilizata de pomi in procesul de transpiratie. Pomii cresc si rodesc bine daca solul are 75-85 % din spatiile dintre particulele solide ocupate de apa, iar umiditatea optima a aerului este de 65-80%. Daca solul retine prea multa apa si lipseste aerul, frunzele se ingalbenesc, apoi pomii se usuca, deoarece radacinile nu mai pot respira (se asfixiaza). Foarte sensibili la asfixiere sunt: caisul, ciresul, piersicul si migdalul; iar rezistenti sunt: gutuiul, prunul altoit pe corcodus si marul.

Dupa cerintele fata de apa, speciile pomicole au fost grupate astfel:

-cu cerinte foarte mari de peste 700 mm anual - coacaz, agris, zmeur

-cu cerinte mari de 650-700 mm/an - mar, prun, gutui

-cu cerinte moderate, de 600 mm/an - par, nuc, cires, visin

-cu cerinte reduse, de 500 mm/an - piersicul, caisul, migdalul.

Nevoia de apa a pomilor depinde de: varsta lor, dimensiunea sistemului radicular si a celui aerian, soiul, tipul de sol etc.

Pomii nu suporta secetele mari si prelungite, arsitele, dar nici excesul de apa in zona radacinilor.

In prima parte a perioadei de vegetatie, pomii necesita cantitati mai mari de apa comparativ cu cea de a doua parte a perioadei de vegetatie. La inflorit, coacerea fructelor si caderea frunzelor pomii au nevoie de mai putina apa in comparatie cu fazele de crestere intensa a lastarilor si a fructelor (E. Mihut, 2001).

c) Vita de vie consuma mai cantitati de apa si asigura cele mai corespunzatoare productii in zone cu 600-650 mm precipitatii/an. Datorita sistemului sau radicular bine dezvoltat, vita de vie reuseste sa asigure necesarul de apa chiar si in zone cu precipitatii de 450 mm anual, motiv pentru care este considerata planta rezistenta la seceta.

Cerintele vitei de vie fata de umiditate sunt mai mari la soiurile de masa, comparativ cu cele de vin. De asemenea, cerintele sunt mai mari in faza de crestere a lastarilor si strugurilor, comparativ cu cea a maturarii.

Procesele de crestere si fructificare ale vitei de vie se desfasoara in optim la o umiditate relativa a aerului de 60-80 %.

Excesul are efecte negative asupra cresterii si fructificarii vitei de vie, tesuturile sunt mai putin dense si ca urmare au rezistenta mai scazuta la temperaturile negative din timpul iernii, rezistenta la boli este mai scazuta, deci calitatea strugurilor este afectata.

Seceta prelungita afecteaza diferentierea mugurilor, cantitatea si calitatea recoltei din urmatorul an.

CERINTELE PLANTELOR HORTIVITICOLE FATA DE AER

Aerul constituie un amestec gazos, din care pentru viata plantelor rolul cel mai important il au oxigenul si dioxidul de carbon. Oxigenul este folosit in procesul respiratiei, iar dioxidul de carbon in procesul fotosintezei.

a) Speciile legumicole. Aerul din atmosfera si din sol influenteaza cresterea si dezvoltarea plantelor prin compozitia sa si gradul de impurificare. In atmosfera, oxigenul se afla in proportie de 21% si se mentine, in timp ce in sol poate scadea de la 12% la 1-2 %, afectand buna desfasurare a proceselor biologice din organe subterane.

Dioxidul de carbon se afla in atmosfera in proportie de 0,03 %, de unde este preluat de catre plante si folosit in procesul de fotosinteza. O crestere de pana la 0,13% poate dubla activitatea fotosintezei si sa asigure sporuri de recolta. Aceasta crestere a CO₂ se poate realiza prin masurile: fertilizarea cu ingrasaminte organice, incalzirea cu biocombustibil si suplimentarea directa (dupa L. Opris si colab., 1980).

Cresterea continutului de CO₂ peste 1% este daunatoare, iar la 3% plantele pier.

Aerul actioneaza asupra plantelor nu numai prin componentele sale, ci si prin miscarile sale (a vantului). Miscarea aerului influenteaza transpiratia plantelor, reduce procentul de flori legate si fructificarea plantelor legumicole.

b) Speciile pomicole sunt influentate de aer, in crestere si rodire, prin compozitia si miscarile lui. Atmosfera normala cu 0,03% CO₂ si 21% O₂ este convenabila cresterii pomilor. Concentratia in CO₂ marita pana de peste 10 ori, sporeste fotosinteza si deci productia. Atmosfera poluata cu dioxid de sulf, clor, fluor, praf de ciment, fum reduce fotosinteza, produce arsuri pe frunze si fructe, determina caderea acestora si apoi pieirea pomilor.

Un alt element din aer cu rol in nutritia pomilor si arbustilor este azotul, ce se gaseste in atmosfera in proportie de 78 %. El ajunge in sol prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot (dupa E. Mihut, 2001).

Miscarile aerului de intensitate slaba sunt favorabile pomilor, intrucat primenesc atmosfera si inlatura excesul de umiditate. Curentii reci si/sau uscati sunt insa de nedorit. Vanturile puternice sunt cele mai nefavorabile, deoarece scutura fructele, stanjenesc polenizarea, rup ramurile si dezradacineaza pomii.

c) Plantatiile viticole sunt influentate de miscarile maselor de aer, in functie de directia si viteza lor. Vanturile puternice pot rupe lastarii si uneori disloca butucii din sol; iarna spulbera zapada, iar in perioada de vegetatie accelereaza transpiratia si stanjenesc procesul de fecundare a florilor (dupa C. Tardea si L. Dejeu, 1995).

In compensare, adierile de vant, dupa perioade lungi de ploi, sunt foarte bine venite deoarece contribuie la reducerea atacului de boli, prin zvantarea frunzelor.

5. CERINTELE ALE PLANTELOR HORTIVITICOLE FATA DE SOL

In scopul valorificarii la un nivel cat mai ridicat a potentialului de productie al plantelor, acestea trebuie - in general - sa fie cultivate pe terenuri cu fertilitate medie sau ridicata. Datorita specificului biologic, unele plantele horticole si vita de vie, sunt capabile sa ocupe terenuri improprii altor culturi.

Solul este sursa principala pentru asigurarea hranei plantelor, influentand acest proces prin insusirile fizico-chimice, biologice, precum si prin potentialul sau de fertilitate, fiind in acelasi timp si suportul lor mecanic.

Pentru toate tipurile de plante hortiviticole, solurile cu aciditatea prea mare se amendeaza, iar pe cele cu deficit de elemente nutritive se aplica ingrasaminte.

Plantele legumicole au nevoie de terenuri reavene, bogate in substante nutritive si cu un continut ridicat de humus, care este hotarator in alegerea terenului. Acesta variaza intre 3-4% in gradini si pana la 10% in serele cu castraveti (V. Berar si colab., 2000).

Cele mai mari pretentii fata de sol le au culturile timpurii, ele solicitand solurile mijlocii luto-nisipoase, lutoase, bogate in humus.

Reactia chimica neutra (6,3-7,4) a solului, este optima pentru majoritatea speciilor legumicole. Sunt insa si specii care prefera o reactie acida, de 5,5-7, cum ar fi: tomatele, ardeii, dovleceii; iar altele usor alcalina: ceapa, varza, fasolea.

Plantele legumicole se caracterizeaza prin cerinte mari fata de hrana din sol si accesibilitatea elementelor nutritive componente.

Speciile legumicole cu perioada scurta de vegetatie, au un ritm mai intens de consum al elementelor nutritive. De exemplu: salata consuma 12 g elemente nutritive pentru 100 g de recolta (in timp ce tomatele consuma doar 4,4 g/100 g de recolta), deci acestea au nevoie de terenuri bine fertilizate si cu ingrasaminte care se dizolva usor in apa.

Legumele au cerinte diferite fata de hrana in perioada cresterii si fructificarii lor. Perioada de consum maxim la morcov, patrunjel si patrunjel este in faza ingrosarii radacinilor, iar castravetii in faza cresterii intense a fructelor.

Speciile legumicole sunt mari consumatoare de azot, fosfor, potasiu, magneziu, precum si de microelemente ca bor, cupru, mangan, molibden, fier, zinc, desi sunt absorbite in cantitati foarte mici, au influenta asupra cresterii si fructificarii plantelor.

b) Speciile pomicole se cultiva cu bune rezultate pe solurile cu textura mijlocie si cu un continut in humus de 2-3 % (E. Mihut, 2001).

In zonele secetoase trebuie preferate solurile mai grele, caci retin mai multa apa, iar in cele umede, solurile usoare. Caisul, piersicul, parul si ciresul cresc si rodesc mai bine pe solurile usoare, iar prunul, marul, visinul, pe cele grele.

Solurile pentru pomi nu trebuie sa fie prea acide (in zonele de deal) si nici prea alcaline (in zonele de stepa).

Continutul solului in elemente nutritive trebuie sa fie relativ bogat, in caz contrar se administreaza gunoi de grajd intre 30-60 t/ha inainte de plantare si apoi cu 25-40 t/ha tot la 3 ani.

Apa freatica sa fie la o adancime de sub 0,8 m pentru arbusti; 1 m pentru gutui si merii altoiti pe portaltoi cu vigoarea slaba si 2 m pentru restul speciilor.

c) Vita de vie valorifica bine aproape toate tipurile de sol, dar cu variatii ale productiei, in functie si de soi. Cele mai bune rezultate le asigura pe soluri cu textura mijlocie, lutoasa.

Pe solurile argiloase, se obtin productii mari, dar se intarzie maturarea strugurilor, iar aroma este diminuata. Aceste soluri argiloase se recomanda pentru cultura soiurilor destinate producerii vinurilor rosii, deoarece argila contribuie favorabil la formarea si intensificarea culorii bobului si continutului sau in antociani (dupa C. Tardea si L. Dejeu, 1995).

Pe solurile nisipoase maturarea strugurilor se face mai repede, lucru important pentru cultura soiurilor de struguri pentru masa cu maturare extratimpurie si timpurie.

Valorificarea solurilor nisipoase prin plantarea cu vita de vie, se pare a fi cea mai potrivita, datorita sistemului radicular care patrunde la adancimi mari si fixeaza solul nisipos, astfel planta este asigurata cu apa si substantele nutritive (dupa M. Oprean si I. Olteanu, 1984; C. Tardea si L. Dejeu, 1995).

Pentru obtinerea vinurilor de inalta calitate, cu aroma si buchet alese, se recomanda plantarea vitei de vie pe solurile scheletice, deoarece acestea nu sunt expuse excesului de umiditate, nu sunt compacte si sunt bine aerate.