ARBUSTII

ARBUSTII

Arbustii formeaza tufarisurile dese din jurul padurilor, ale poienilor si raristilor, ori napadesc repede in curaturile de padure. Ei formeaza gardul viu care inconjoara masivele paduroase, inceputul timid al inaintarii padurilor in stepe. Sub bolta deasa de frunzare n-au cum sa se stabileasca; le lipseste lumina. Chiar spre margine sau se tin mai la o parte, in afara crengilor stufoase ale arborilor, intinse spre lumina, sau daca vin chiar pina in trunchiurile groase, se grabesc sa infloreasca inainte de a se intinde deasupra lor pinza deasa a frunzelor mari. Formeaza insa tufisuri intinse, de sine statatoare, o impletitura deasa de crengi, printre care cu greu strabati, raiul pasaruicilor care-si fac cuiburile in ascunzisul des. Spre marginea stepelor, prin luncile proaspat irigate ale riurilor pe costisele repezi, unde arborii n-ar avea cum sa-si intepeneasca greutatea trupului lor, tufarisurile acopera repede pamintul, imbracindu-1 in haina adesea impodobita cu flori frumoase, pe linga urzeala frunzelor verzi.

Rar arbusti care au un trunchi mai gros si formeaza o coroana asemenea arborilor. Cei mai multi sint tufe, manunchiuri de mlada; alteori sint asemenea arborilor pitici, chinuiti, "fabricati' de japonezi. Avind portul mic, se apara impotriva musafirilor nepoftiti fie prin spini, fie prin otrava. Fac si ei cum pot, numai sa-si vada saminta odraslelor viitoare gata sa apuce calea pribegiei si a raspindirii neamului.

Arbustii care traiesc la noi apartin la familii deosebite.

CORNUL (Cornus mas) este unul din cei mai mari arbusti de la noi, caci isi poate inalta capul si pina la 7 m; ajunge gros cit incheietura miinii, putind trai si 100 de ani. E unul din vestitorii primaverii. Abia si-a scos floricica clopotelul grabit si cornul e gata si el. Bucuria tiganului, cind si-a ales un copac. Dar desi infloreste inaintea altora, coarnele nu sint coapte decit hat-tirziu, dupa visine si ciresi.

In vreme de iarna se cunoaste lesne dupa mugurii mici, cite doi fata in fata si altii, care vor da florile, umflati ca niste bombite.

Si dupa frunze se recunoaste usor. Sint ovale, cu virful ascutit, cu marginile intregi si cu frumoase nervuri, aproape paralele cu marginile frunzei. Florile marunte, desfasurate inainte de a da copacul frunzele, sint galbene ca niste stelute cu petale.

Stau buchetele in lungul crengutelor verzui cu dungulite roscate si cu 4 muchii la virf.

Coarnele, verzi si acre la inceput, incep repede a se rumeni, pe urma a se inmuia si a lua culoarea margeanului. Spinzura ca niste cercelusi, cite 2-3, de la subsuoara frunzelor, care spre toamna devin galben-roscate.

Lemnul cornului prea putin se foloseste; cel mult se fac din el bastoane. Coarnele se pastreaza uscate: sint bune si de durere de pintece, fiind astringente.

SINGERUL (Cornus sanguinea), mai mic la trup, are frunze mai late, cu virful scurt. Infloreste mai tirziu, pe vremea privighetorilor, iar florile albe, marunte, sint strinse gramada, ca o tipsie, spre virful crengutelor tinere. Frumoase sint fructele, cit mazarea de mari. Sint sinilii, iar codita e roscata. E frumos in toamna, cind pe linga fructele albastrii ajung si frunzele rosii ca singele. Dealtfel si iarna crengutele tinere sint la virf roscate. Numele romanesc e minunat dat. Din lemnul lui tare se fac cozi de matura, bastoane.

ALUNUL (Coryllus avellana) alcatuieste alunisuri dese, nu numai in paduri, dar mai ales umple ripele si le apara impotriva puhoaielor. Crengile lui sint netede. Nu e gospodar ca sa nu-si ia de dupa usa nuielusa de alun, cind porneste la drum, macar pina la vecin.

De cu iarna spinzura crengutele tinere mitisorii. Nici nu s-a dus bine spuma omatului si se lungesc, se deschid, iar polenul se scutura in nourasi galbeni, la cea dintii unda de vint. Florile femeiesti, in virful mladitelor, sint ca niste muguri in virf cu citeva pene rubinii. E o minunatie de gingasie.

Pe urma alunul se imbraca cu frunze late, zimtuite pe margini si cu o tesatura deasa de nervuri. In vremea aceasta alunele se formeaza, mici nucusoare verzi deodata, invelite intr-un frumos potir de frunze modificate, cu marginile rupte. Cind se coc, fructele devin lemnoase, lucii, ca sa se rostogoleasca lesne la pamint.

E vremea cind fete si flacai se duc la alune, intrind la intrecere cu veveritele, care, si ele, vor sa-si umple hambarele pentru iarna. Copacelul are atitea alune incit sint indeajuns si pentru oameni, si pentru veverite, si pentru el.

Alunul e asa de raspindit la noi, incit e unul din copaceii care joaca mare rol in folclorul romanesc.

In afara de bastoane, crengutele mladioase de alun folosesc la impletit cosuri, la facut cozi de ciocane etc. Da un mangal pentru praful de pusca.

Lemnul riios[1] (Euonymus verrucosa) se deosebeste prin frunzele mai marunte, dar mai ales prin crengile "riioase', cu negei mici de pluta. Florile sint mai roscate, mai brune, iar staminele, patru, ca niste bumbisori de azur. Fructele rare, marunte, crapa lesne, iar sub ele spinzura ca niste fire subtiri semintele negre, inconjurate cu o carne rosie ca para.

Salba moale (Euonymus europaeus) are frunzele mai late, florile cu cite 5 petale, iar fructele cu muchii. Crengutele pe vremea iernii au muguri subtiri, lungi si ascutiti.

Lemnul ciinesc (Ligustrum vulgare), neam de aproape cu frasinul, dupa floare e un arbust marunt, intilnit alaturi de precedentele. Frunzele micute, netede, stralucitoare, fata in fata, parca-s frunze de portocal. La virful crengilor sta un strugure inflorit, cu flori ca de lamii, avind petalele albe carnoase si staminele galbene. Frumoase sint si fructele, gramada, negre, batind in violet ca pana corbului.

E unul din copaceii cei mai folositi pentru gardurile vii, caci se pot tunde. Din fructe se scot vopsele rosii, albastre si negre, iar mladitele servesc la impletit cosuri.

Neam cu lemnul ciinesc este:

Liliacul[2] (Syringa vulgaris), atit de cunoscut ca podoaba gradinilor. Nu traieste numai cultivat, ci si salbatec, pe stincile din Banat si Mehedinti, ca si in Dobrogea.

Socul (Sambucus nigra) nu se sfieste sa creasca nici prin terenurile necultivate din orase, desi se ridica pina sus la munte. E cunoscut si de copii, caci atrage luarea-aminte prin tufele mari ce le formeaza, umbroase; frunzele dese, cu mirosul inadusitor sint compuse. Florile marunte se vad cine stie de unde, strinse gramada pe-o tipsie formata din ramificarea, de mai multe ori a coditei din virful crengilor. Atractive sint si boabele negre, care spinzura in jos, indoindu-se de greutatea lor crengutele ce le poarta. Crengile sint pline cu maduva. De aceea din ele pot face copiii pusculite sau proaste, de improscat apa. Si fluiere de soc se fac, potrivit cintecului:

Fluieras de soc

Mult zice cu foc.

Mai intrebuintata e maduva, usoara, alba, in experientele de electricitate, pentru facut sectiuni la microscop sau, in loc de pluta, de ceasornicari, spre a fixa pe ea lucruri marunte. Cu boabele de soc se falsifica vinurile, colorindu-le.

Un arboras care, iarasi, toamna, face podoaba hugeagurilor si a gardurilor din vii, dar si a boschetelor de prin parcuri, este:

Dracila (Berberis vulgaris) zis si lemn galben. Se recunoaste usor dupa smocurile de frunze care sint insirate pe crengute. Frunzele sint ovale, cu dinti pe margini marunti si ascutiti. Ele stau gramada, pentru ca sint pe niste crengute inchircite.

Florile sint galbene ca lamiia si stau ca niste strugurasi. Fiecare floare are o minunata alcatuire a staminelor pentru a improsca polenul. Fiind foarte sensibile, de indata ce sint atinse de trompa unei insecte, staminele se apleaca intr-o clipa peste stigmat, varsind tot 1 polenul din sacii de la virf, care au un capac ce se deschide de sus in jos.

Mindru e copacelul toamna. E un tablou. Crengutele sint galbui, frunzele de un rosu-deschis ca al trandafirului, iar fructele ca niste cercelusi de margean.

Lemnul e frumos colorat si inauntru, galben de pucioasa sau galben-roscat; e foarte folosit in marchetarie[3]. Din radacina se scoate, de asemenea, o vopsea galbena, pe cind din fructe se scoate acid malic. Sint acrisoare si frunzele tinere. De aceea i se zice in popor si acris rosu.

Crusanul (Rhamnus frangula), zis si patachina; si el poate sa ajunga uneori, prin lunci, inaltimea alunului. De regula, insa, e mic, tufis pitic, virindu-se printre celelalte tufe, la poalele padurii.

Are frunze ovale, colorate verde-viu, ca si ale prunului, cu marginile netede, cel mult slab valurate.

Florile marunte spinzura cite 2-3 la subsuoara frunzelor si au cite 5 sepale alburii si tot atitea petale. Fructele la inceput verzi, pe urma rosii, cind se coc sint vineti. Par niste visine mici, cu codita trandafirie, scurta. Infloreste mereu, asa incit pina toamna se vad alaturi de fructe coapte si flori deschise.

Iarna, arbustul se cunoaste lesne, dupa crengutele lucioase, violete, cu multe lentile lunguiete albe si cu mugurii, fara solzi, pislosi.

Din lemnul lui se scoate cel mai bun mangal pentru fabricarea prafului de pusca. Nemtii il si numesc Pulverholz. Coaja se intrebuinteaza ca medicament, dar si ca vopsea

Verigariu (Rhamnus cathartica), zis si salba moale, are frunzele mult asemanatoare cu ale cornului, numai ca sint mai marunte si pe margini zimtuite. Stau cite doua fata in fata, iar la subsuoara lor se ingramadesc floricelele marunte, numeroase; cele barbatesti cu cite 4 petale albe si 4 stamine, iar cele femeiesti cu 4 stamine sterpe si in mijloc un ovar rotund, terminat cu 4 stigmate rasfirate in afara. Fructul carnos e negru, cind se coace si cu un gust neplacut.

Iarna se recunoaste dupa crengutele netede, cu mugurii indoiti si lipsiti de coaja, iar in virf adesea cu un spin, care poate fi destul de mare. N-are nici o intrebuintare, decit doar ca din fructele crude se scoate o culoare galbena, verde din fructele coapte, rosie din cele trecute.

Clocotisul (Staphylea pinnata) adesea face parte si din gardurile naturale din jurul viilor, ca si din tufisurile de prin parcuri. Altfel traieste pina in regiunea fagului. E un tufan frumos, umbros, caci are multe frunze compuse, tot 2 cite 2 in fata, iar la locul de unde ies din creanga se mai vad frunzulite ca niste suvite inguste.

Mindra e tufa inflorita. Florile destul de mari, cu petalele albe, stau ingramadite pe niste struguri care spinzura printre frunze. Mai usor de recunoscut e dupa fructe, niste basici cit nuca de mari, ca niste balonase verzui de hirtie, deschise putin numai la virf. Rupind fructele, dai de semintele lucii, cafenii, cite una in fiecare casuta, din cele cinci in care e impartit balonul umflat.

Si iarna se recunoaste copacelul lesne, caci crengutele sint verzi; cu ceva abureala rosiatica si au pe ele, deasupra urmelor frunzelor, cite un mugur scurt, umflat la baza, cu virful ascutit si invaluit intr-un singur solz muchiat pe de laturi. In virf, crenguta poarta, de regula, doi muguri la fel, unul linga altul.()

Calinul (Viburnum opulus) creste mai mult prin locurile umede, prin luncile riurilor, pe marginea piraielor si le impodobeste cu tipsia florilor lor albe. Nu creste inalt de regula, desi prin ingrijire, in gradini, poate ajunge ca un copacel. Zvicneste insa iute, dar nu traieste mult; in schimb da lesne de la radacina lastare noi. Frunza lui seamana putin cu a vitei de vie; e impartita in trei, prin doua crestaturi adinci.

Prin mai infloreste. In virful crengutelor sint adunate flori marunte, albe-galbii, formind o tipsie lata. Florile de pe margine, albe, sint mai boghioase, cu petale mari, dar sterpe. Fructele, boabe rosii, fac podoaba arbustului, de cu toamna pina iarna tirziu. Se maninca si au un gust amarui.

Iarna se recunoaste dupa crengutele cu muchii netede, putin cafenii, cu mugurii lipiti de ele si ascutiti: la virf crenguta are un mugur in mijloc, mai subtire, si alti doi, mai umflati, pe laturi.

Nu are multa intrebuintare decit doar ca fructele se maninca, dupa cum in medicina populara joaca un rol destul de insemnat. Se cultiva in gradini, mai ales varietatea cu florile toate sterpe si ingramadite ca un bot de omat (Boule-de-neige).

Dirmoxul (Viburnum lantana), spre deosebire de fratele sau, ii plac mai mult partile cu soare. Spre deosebire de celelalte, are frunze mari, intregi, cu marginile dintate si cu fetele botolite. Stau fata in fata pe crenguta neteda, dreapta ca o luminare. Florile marunte, albe, plapind mirositoare, sint ingramadite iarasi pe o tipsie lata la capatul crengutelor. Fructele frumoase, la inceput ca margeanul, apoi negricioase, au o carne mai tare decit a calinelor.

Iarna, pe crengutele netede si ca presarate cu o pulbere galbuie, stau fata in fata muguri lunguieti, fara solzi invelitori. Frunzulitele plapinde sint aparate de o pisla deasa.

Nuielusele flexibile servesc la irnpletitul cosurilor, iar din scoarta radacinei se scoate un clei, cu care se prind pasarile.

Salba moale (Euonymus europaeus), zisa si lemn-ciinesc si voiniceriu, este tovarasa dirmoxului, cu care adesea se impleteste in stufarisuri. E atit de frumoasa spre toamna, cind ii spinzura numeroasele fructe, incit fara vrere iti atrage atentia.

E un arbust cu crengile subtirele, cu frunze netede pe margine, fata in fata. Florile sint micute, la subsuoara frunzelor, pe codite subtirele ramificate. Sint verzui si au cite 4 petale in cruce. Fructele sint o dragalasenie, sub forma unei patlagele rosii, cu patru muchii rotunjite si de culoarea cirmizului. Cind sint coapte, crapa spre a lasa sa se vada saminta galbuie, inconjurata si ea cu o carne portocalie. E ademeneala pentru pasari.

Crengile mai batrine au uneori patru muchii de pluta in lungul lor. Lemnul e tare si des; de aceea din el se fac unele instrumente. Mangalul e foarte cautat pentru desen.

Maciesul (Rosa canina) este podoaba huceagurilor, a poienelor, a curaturilor, de sus dinspre miinte si pina jos in ses. Cind creste singuratec formeaza adevarate boschete, impodobite in luna mai cu frumoase si numeroase flori oachese, trandafirii. Spre toamna, si mai ales iarna, cind totul in juru-i e alb, stralucesc fructele lui (cacadire) ca niste boabe de margean, atragind stoluri de pasarele care ciupesc din carnea dulce a invelisului, raspindind astfel fructele adevarate ca niste pietricele galbui.

Trunchiul maciesului, rareori gros de un decimetru, se resfira in crengi mladioase, care se indoaie spre pamint, presarate cu spini ascutiti, ca niste gheare periculoase, ceea ce face ca nu se-atinge de frunzele lui compuse nici macar capra lacoma.

Floarea e mare, boghioasa, cu 5 petale trandafirii, cu numeroase stamine ca pulberea de aur, iar sub ea se afla un paharel verde, ca un polobocel, in care sint adapostite numeroasele ovare. Cind fructul da spre copt, partile paharului se rumenesc; el formeaza atractivele boabe, carnoase, dulci, care apara adevaratele fructe invelite in perisori ca niste fire rupte de sticla. Nu foloseste decit ca podoaba sau pentru garduri vii, desi lemnul, cind e gros, e tare, fin si cu frumoasa culoare; e cautat la strung.

Paharelele rosii se maninca, ba pe aiurea, unde nu e atita belsug in toate, se fac din ele compoturi ori chiar marmelada.

Maciesul are o gramada de neamuri printre arbusti si tufe. Asa sint: porumbelul, paducelul, mura, zmeura s.a.

Rugul,[4] care da fructe negre (mure), se infiinteaza repede, mai ales, unde s-a taiat padurea, formind tesuturi de crengi ca niste plase, in care te impleticesti usor daca nu bagi de seama. Zmeura[5] se afla mai mult la munte, formind zmeurisurile, neplacute, pentru ca poti sa te intilnesti in ele cu Mos Martin.

Porumbelul (Prunus spinosa) e copac pitic. E numai spini, caci altfel nu si-ar putea duce viata chinuita pe toate ripele, santurile si locurile unde alt arbust nu se incumeta sa se urce. Numai prin spini se apara de capre si iepuri.

Asa cum e, chircit, cu crengile sucite, noduroase, iti umple sufletul de bucurie cind il vezi, primavara, de timpuriu, nins de flori. Frunzele nu formeaza atunci decit stropi verzi, in cimpul de omat al petalelor. Mai pe urma se desfasoara si ele.

Frumos e porumbelul si catre toamna, cind crengile sint incarcate cu porumbele sinilii, acoperite cu o bruma argintie. Fructele se culeg, caci uscate, sint bune iarna chisalita cu mamaliga. Poporul le da la copii pentru durere de pintece. Incolo n-are nici o intrebuintare.

Dupa cum porumbelul este adevaratul gard viu al padurii, tot asa gardul viu natural al gospodariilor de la satele de dealuri si podis este:

Catina (Lycium holimifolium), de loc din Asia, dar atit de raspindita la noi, incit aproape nici nu se poate inchipui icoana unui sat fara ea. Un sant in jurul gospodariei sau al viei, e de ajuns. Pe valul de tarna repede se prinde catina. Intaritura e gata. Nici vita, nici chiar omul nu o poate lesne strabate. Dar cind vrei sa scapi de ea, cu greu ajungi sa o stirpesti. E cel mai plodicios arbust, caci din radacinile intinse ies lastare noi, nici nu te astepti cind si unde.

Din cauza aceasta formeaza tufisuri de crengute indoite, adevarate bice, presarate cu frunze dese, asemenea celor de salcii, avind chiar culoarea mai mult cenusie decit verde.

Mereu da flori pina toamna tirziu, niste floricele mici, violete, care spinzura cite 2-3 la subsuoara frunzelor. Din ele ies fructe, ca niste broboane lunguiete de margean, adeseori si singura podoaba mai vie a gardurilor.

In afara de catina de garduri, poporul a mai dat acelasi nume si la tufe lemnoase, care aduc aminte pe cea dintii.

La poalele muntilor, in albia puhoaielor repezi formeaza tufe dese catina alba mica (Myricaria germanica), care poate sa se inalte chiar la 1-2 m, daca are conditii priicioase. Seamana cu maturi-cele din gradini. Tufele dese sint formate din crengi cu coaja neteda, rosiatica, si cu frunze marunte, atit de dese incit aproape se acopera unele pe altele. Prin iunie infloreste. Florile marunte, trandafirii, sint ingramadite la capatul crengutelor, cite una la subsuoara unei frunzulite ceva mai subtiri. Cind fructele sint coapte, crengutele parca au un mitisor de salcie, caci semintele care ies din fructe au la virf un puf alb, necesar sa le imprastie. Catina mica se scoboara si pe vaile de munte, formind tufe pipernicite printre prundisuri si nisip, unde se tine bine si nici de viituri nu-i pasa. E cautata ca planta de ornament prin gradini si parcuri.

Catina rosie (Tamarix gallica) este, dimpotriva, raspindita mai ales pe luncile riurilor mari din stepele noastre, ca si pe ostroavele de pe Dunare si mai ales din Delta. Traind in locuri cu arsita mare, are frunzele si mai mici, aproape ca niste solzi, ce acopera crengutele subtiri si dese. Florile, trandafirii, des asezate pe virful ramurilor, sint marunte, iar cind fructele sint coapte, in locul lor e puful alb al semintelor. Formeaza tufisuri dese, pilcuri-pilcuri si poate creste chiar de 4 m inaltime.

Cenusa acestui arbust, mai ales cind creste in apropiere de tarmul marii, contine mult sodiu, iar virfurile crengutelor lui pot tine locul hameiului in fabricarea berei.

Ea e intovarasita in acoperirea ostroavelor de catina alba (Hippophae rhamnoides), pe care o intilnesti insa din vaile muntilor, pina aproape de tarmul marii. Placindu-i locurile mobile, nisipuri, prundisuri, dar si o clima umeda, acopera ripele proaspat rupte de puhoaie, ca si nisipurile ostroavelor.

Cind trenul te duce spre Sinaia, un decor frumos se prezinta ochiului, prin viroagele din apropierea Cimpinei. Malurile, numai ripi, colorate cind ca huma, vinete, cind galbene, galbenul nisipului, cind mai albie, gresia dezgolita ori chiar caramiziu, sint impestritate de dese tufe argintii, pe crengile carora stau ciucure bobite portocalii. E un tablou care intrece in colorit imaginatia oricarui pictor. Iar cind de la Nicoresti cobori malul galben, rupt, al luncii Siretului, uiti ca esti in Romania. Te socoti undeva, in tarile din jurul Mediteranei. Malul galben formeaza ca un zid. Prin ruptura lui, cerul apare, in contrast, de un albastru intens, ca si in sudul Frantei, iar in fata, pe linga argintul pletelor de apa resfirate printre ostroave, se vad tufe portocalii de cetina alba.

Numirea aceasta i-a dat-o poporul din cauza frunzelor argintii pe dos, lungi si subtiri, ca niste suvite de pinza, lipite de crengutele brune. Inainte de a da frunzele, planta e ciucure de flori, marunte, albe, lipite in lungul crengutelor terminate in virf cu un spin. In locul florilor femeiesti, pe tufe deosebite de cele barbatesti, de timpuriu apar fructele, ca un simbure negriu, invelit intr-o carne portocalie. Crengile sint numai fructe, iar culoarea portocalie a tufelor, atrage atentia si celui mai nepasator pentru frumusetile naturii.

De aceea planta este adesea intrebuintata ca planta de ornament si in gradini.

Clima tarii noastre tine mai mult de cea continentala, adica cu geruri mari iarna, calduri dogoritoare vara, cu primavara scurta si toamna lunga, placuta. Vegetatia toata e data dupa aceasta clima. Ajunge insa pina la noi si boare calda, dinspre Mediterana. Prin Bosfor, peste Marea Neagra, prin valea Dunarii la Portile de Fier, peste stepa Ungureasca,, lovind in apus muntii Bihorului, unde mai calde influenteaza clima continentala. La Mangalia temperatura in luna ianuarie e in mijlociu aproape de limita de inghet a apei. La Turnu Severin si Orsova iarna e mult mai blinda decit in restul tarii. Nu se putea ca aceasta boare calda sa nu influenteze si vegetatia lemnoasa.

In Oltenia si sudul Banatului, ca si in Dobrogea, se afla in aceasta privinta inaintasii cei mai dinspre nord ai arborilor care cresc in voie, in paduri, spre tarmul Mediteranei. Pe la noi sint razleti, dar tot sint. Unii au o intindere restrinsa, altii cearca sa paseasca pe loc mai larg.

In primul rind, dintre acesti arbori mediterani, trebuie de pus castanul nobil, care creste prin Oltenia pina la Tismana, in Banat sau pina in muntii de la Baia Mare. Tot asa de mare raspindire are nucul, crescut fara insamintare de catre om pina spre rasarit de valea Oltului.

Chiar migdalul (Amygdalus communis) creste prin gradinile de la Turnu Severin, dind roade si putindu-se, cu oarecare cazna, aclimatiza in asa masura, incit sa nu mai fie nevoie de adus prea multe migdale din tari straine. Si maslinul s-a citat pe linga Craiova si Tirgu Jiu.

Dintre alte esente mediterane care cresc la noi se mai pot pomeni:

Simbovina (Celtis australis) din neamul ulmului. Creste prin Dobrogea, pe stincile de la Virciorova ca si pe cele din Cazane. E un arboras cu frunze ca de urzica, ascutite prelung la virf si cu dinti mari pe margini. Cind sint tinere, sint paroase. Florile marunte ies de la subsuoara frunzelor, cite una, la capul unei codite cu peri. Fructul e carnos, la inceput galben, pe urma violet, semanind cu o cireasa. Lemnul sau este foarte cautat.

Si mojdreanul (Fraxinus onus) este un musafir venit in tinuturile noastre dinspre Mediterana. S-a aclimatizat mai usor, caci se intilneste pina prin judetul Buzau (valea Pacura Mare) sau prin imprejurimile Giurgiului, unde ii tine tovarasie un carpen, altul decit cel obisnuit (Carpinus duinesusis) tot din regiunile calde.

La noi se mai gasesc si alte multe plante mediterane lemnoase. Avind insa o distributie prea restrinsa, n-au decit o importanta generala. Demna de pomenit insa este cresterea salbateca a unei iasomii, dupa cum si liliacul obisnuit poate sa formeze tufarisuri pe stincile din Dobrogea si pe la Virciorova ori Cazane.

Iasomia de gradina (Iasminum officinale) o cunoaste toata lumea. Adusa de prin India, e cultivata prin gradini, pentru frumoasele ei flori, cu miros atit de patrunzator. Si iasomia salbatica (I. fructi-cans), care creste prin Dobrogea, are flori la fel, dar galbene si mai putine. Si aceasta este cultivata prin gradini.

Padurile ecuatoriale se caracterizeaza prin liane, care le incilcesc si mai mult, facindu-le nestrabatute. Lianele sint odgoane vii, care nu se pot ridica decit sustinindu-se de alti arbori. Acum se incolacesc in jurul trunchiului ca un boa, sugrumindu-1; acum se azvirla de pe un trunchi pe altul, formind trapeze pentru zglobiile momite.

Si la noi nu lipsesc plante de acestea. Prea putine se vad in desisurile padurii. Umbra deasa a boltei de frunzar le-ar incetini viata. Se intilnesc insa la margine de padure si mai ales in tufisuri si Curaturi.

Formeaza decoruri frumoase in peisajele padurilor noastre, mai ales prin variatia de culori a plantei agatatoare, amestecate cu a sustinatoarelor ei.

In interiorul padurii doar iedera (Hedera helix) se incumeta sa traiasca, imbracind trunchiurile batrine cu ghirlanda frumoaselor frunze verzi si peste iarna.

Trunchiul iederii se catara prin ajutorul unor radacini adventive, scurte, incolacindu-se adesea pina in virful arborilor inalti.

Frunzele sint cunoscute si de un copil. Pe o codita ceva mai lunga e un limb ca de piele, impartit in trei. Fata lor lucie e ca marmura, avind fondul verde-inchis, cu vine si pete alburii.

La virful ramurilor secundare sint maciuci de flori marunte, verzui, frumoase prin forma lor de stea regulata cu 10 raze, din care 5 sint ale' petalelor si alte 5 staminele. Abia in primavara viitoare se coc fructele. E una din plantele noastre decorative, caci imbraca trunchiurile uscate, zidurile, cu haina lor mereu inverzita.

Curpenul de padure (Clematis vitalba) e podoaba hugeacurilor. Nu poate fi tablou mai gingas decit cind curpanul se catara de macies, de paducel sau de alti arbusti cu fructe oachese. Toamna e o intrecere de culori, curpanul avind fructe argintii cu coada lunga, matasoasa, strinse gramada. Si vara, cind e in floare, e frumos. Florile adunate in crengute ramificate sint ca cele de lamii, albe-galbui, cu multe st amine. Dealtfel si dupa frunze se deosebeste. Le are compuse, ca cernite si palide la culoare. Se catara cu trunchiul, ca un odgon; cu codita frunzelor se innoada de crengile arbustilor, putind da si sfichiuri verzui, care-l incolacesc si mai strins.

Mai interesanta e vita salbateca (Vitis vinifera) sprijinita in vii pe araci ori pe garduri de sirma. In stare salbateca e mai indrazneata. Se urca pina in virful, arborilor de 10-15 m inaltime, prinzindu-se de ramuri; vrind uneori sa se urce si mai sus de virful arborelui pe care se agata, neputindu-se sustine prin propriile ei puteri, se revarsa ca niste plete rasfirate.

Prin Oltenia, Banat, dar mai ales prin Delta Dunarii, in padurile de pe grindul Letea, formeaza astfel tablouri fermecatoare, mai ales toamna, cind frunzele ei devin stacojii, cu nuante felurite.

Vita salbateca poate ajunge groasa la trunchi cit un brat. Avind crengile mladioase, dar si vinjoase, din ele se fac frumoase bastoane.

Aspectul arborilor si ai boschetelor acoperite cu aceste liane este mai frumos toamna prin coloritul diferit al frunzelor: rosu, visiniu, pina la rosu de rubin pentru frunzele de vita, galben-roscat, pentru curpan, verde-pfttat pentru iedera, pe fondul impestritat al frunzelor colorate si ele diferit. Sint scenerii nelimitate; multi fug pina in Italia ca sa le vada, desi se gasesc si linga noi.

Dupa cum jos. la ses, spre stepa, padurea deasa se schimba in pilcuri de tufarisuri cu esente tot mai pipernicite, pina ce ajung una cu. pamintul inainte de a disparea, tot asa si sus la munte. Si iarasi, dupa cum la poalele padurilor de dealuri stau briie de arbusti mai rasariti ori mai marunti. Indesindu-se oriunde cei mari le lasa un ochi mai prielnic de trai. tot asa e si sus in padurile de brazi.

Tufisurile de munte sint tot atit de frumoase ca si cele de dealuri. Ba uneori dau tablouri mai invioratoare, tocmai prin contrastul florilor lor, cu pinza deasa, mereu aceeasi, a cetinilor de bradet.

Si sus la munte sint boschete marunte formate de catre curpanul de padure (Clematis alpina), cu flori si mai frumoase, mari boghioase, la inceput ca niste clopote, apoi deschise larg. Stau singuratece, la capat de crengute, intovarasite numai de doua frunze. Floarea e minunata, cu cele 4 sepale albastrii si cu alte foi albe care inconjoara smocul des de stamme aurii. Ca si vita alba, fructele au o codita lunga, matasoasa, argintie, iar frunzele, de un verde de griu proaspat, sint compuse, fiecare frunzisoara fiind impartita tot in trei, prin taieturi adinci. Fie vara cind infloreste, fie toamna cind frunzele se rumenesc iar puful de argint al fructelor straluceste, curpanul de padure aduce o inviorare deosebita coltului unde traieste.

Inviorator tablou il da si socul de munte (Sambucus racemosa), care se deosebeste de socul obisnuit pentru ca are frunzele mai mici, numai cu cite 5 frunzisoare fiecare, mai ascutite si mai dintate, colorate mai inchis, chiar albastrui pe dos. Infloreste de timpuriu, prin mai, ca sa aiba vreme sa i se coaca fructele. Florile marunte, verzi, nu formeaza o tipsie asa de larga ca la socui de deal. Frumoase sint boabele, stropi de margean pe fondul intunecat de cetini, adevarata podoaba in mohorita padure de brazi.

Si caprifoiul (Lonicera xylostheum), acolo sus, in padurile de brazi, pare mai mindru decit jos, in tufarisurile dealurilor, linga voi-niceriu ori lemnul-ciinesc. Cu florile lui galbui, putin impintenate, strinse doua-trei la subsuoara frunzelor, cu fructele lor, doua cite doua pe o codita, naste stropi vioi, in cadrul intunecat.

Mai frumos inflorit este fratele sau (L. nigra), cu florile rosiatice si cu boabele mai negre.

Si coacaza de munte (Ribes subrum), paltiorul (R. petraeum) ori agrisii (R. grossularia) aduc voiciune, mai ales cind sint cu fructe acrute, culese aiurea pentru compoturi. De zmeur si mur nu mai pomenesc, caci oricine s-a ridicat spre virfurile muntoase, nu se poate sa nu fi dat de zmeuriste, atit de ademenitoare prin fructele lor carnoase, aromate si rosii.

Maciesul din ses isi are reprezentantul lui sus in bradet, pe trandafirul de munte (Rosa pendulina), cu ghimpi subtiri numai jos pe tulpina, cu flori mai marunte, dar tot trandafirii, iar cacadirul ceva mai rotund, plecat in jos, e tot ca de margean.

Prin locurile umede, razlete sau in mici grupuri, traieste tulichina sau cleita (Daphne mezereum), cel mult pina la 1 m de inalt, cu frunze ca de dafin, inguste si lungi. Infloreste de timpuriu, aproape in spuma omatului, cind trage privirea prin florile marunte, mirositoare, trandafirii, ingramadite spre virful crengutelor, adevarate spi-curi inflorite. In locul florilor, in toiul verii, printre frunzele inguste, iarasi bat la ochi fructele marunte, boabe rosii ca singele, cit firele de mazare.

E un copacel foarte otravitor. Otrava e cuprinsa in scoarta, dar si in fructe. Din coaja se scoate o boia galbena, dupa cum fructele coloreaza rosu.

Cu cit padurea de brad se rareste, cu atit tufisurile se intetesc, marunte, caci vremea aspra nu le da voie sa se inalte prea sus. Domina tufisurile de jepi, de ienuperi, dar si de anini (Alnus viridis), pitici, ori de salcii, tot pitice.

Mai sus, la intrecere cu muschii, vin afinisurile, covoare persane, dese, tufe marunte cu crengute mladioase si frunze lucitoare. Asa sint:

Merisorul (Vaccinium uliginosum), mai naltut, cu frunzele verzi ca ale griului de primavara, batind in albastru pe dos, cu florile rosiatice si merisoarele acrute negre, cu bruma.

Pomusorul (V. vittis idaea), zis si merisor, coacaz de munte, are, dimpotriva, frunze care stau si peste iarna, flori albe si fructe rosii ca pomusoara.

Mai sus, conditiile se schimba din nou. Temperatura e scazuta si capricioasa de la zi la zi, vinturile care sufla cu putere, vremea scurta de vegetatie, redusa la 3-4 luni, lumina mai puternica si umezeala mai multa, fac ca arbustii care se incumeta pina pe marile inaltimi sa se reduca la radacini adinci, ca sa-i intepeneasca bine, iar trunchiurile ramin numai ca niste crengute, cicura de flori.

Asa traieste smirdarul, frumosul smirdar (Rhododendron kot-schyi) care azvirle primavara jarul boghioaselor sale flori pe coasta Bucegilor, fiind vazute si de jos, din drum de fier, cum intri in Sinaia. Asa e azalea (A. procumbens), care ajunge pina in partile cele mai inalte ale Carpatilor, formind cultuce putin mai rasarite din ierburile pasunilor grase. Ambele sint ramasite straine pe muntii nostri, umbrele arbustilor odata mai numerosi, ale caror rude departate ajung in vaile de sub Himalaia, ca niste copaci inalti. Si salcia se urca pina sus. Dar intre salcia cit un maslin din lunca Dunarii si cea de o schioapa de pe Bucegi e o deosebire ca de la cer la pamint. Acestea din urma, caci sint si aici, pe virfuri de munte, vreo 3-4 specii, par ca niste buruieni lemnoase, cu citeva frunze si cu multi mitisori. Dealtfel salciile pitice sint dintre cele din urma tipuri de arbusti care ajung pina la inaltimile, aiurea, acoperite cu omat. Mai sus e domnia lichenilor scortosi si a stincilor goale[6].