IMPADURIRI IN LUNCA DUNARII SI IN LUNCILE RAURILOR INTERIOARE

IMPADURIRI IN LUNCA DUNARII SI IN LUNCILE RAURILOR INTERIOARE

1. Consideratii generale asupra luncilor

Luncile sau albiile majore ale raurilor sunt forme de relief recente. Fizionomia, extensiunea si structura lor sunt conditionate si constituie rezultanta variatiilor in timp a raportului dintre debitul solid si debitul lichid al regimului de scurgere al raurilor [Tarziu si Sparchez, 1992]. Ca formatii geomorfologice distincte, luncile se prezinta in general sub forma unor depresiuni joase dispuse in lungul cursurilor de apa, intinderea si fizionomia acestora diferentiindu-se pe trepte de relief.

Astfel, in regiunea montana, in lungul retelei hidrografice bogat reprezentata prin numarul cursurilor de apa, insa scurte si cu un regim rapid de scurgere a apelor, luncile au o dezvoltare redusa si apar cu discontinuitate sub forma unor fasii inguste, de la cativa metri la 30-50 m latime. In subcarpati si cu deosebire in zona podisurilor si piemonturilor, raurile si-au format de regula lunci largi, cu latimi de pana la 2-5 km, dezvoltarea acestora fiind conditionata local de natura si rezistenta substratului petrografic.

In zona de campie, luncile se largesc mult si au tendinta de uniformizare catre varsare, aspectul acestora si dinamica modificarii albiilor fiind direct influentate de panta redusa de scurgere. In campia de subsidenta, unde panta de scurgere ajunge la numai 0,2-0,5 m/km [Tarziu si Sparchez, 1992], malurile luncilor fiind putin conturate, se produc revarsari pe suprafete largi, insotite frecvent de captari de meandre, divagari si parasiri de cursuri.

Lunca Dunarii, bine reprezentata in tara noastra in sectorul Cetate - primul Ceatal, conturata distinct ca o depresiune joasa cuprinsa intre limita albiei minore (inclusiv ostroavele) si limita exterioara a albiei majore, dinspre terasa, reprezinta teritoriul expus inundatiilor periodice, determinate de cresterea nivelului apelor fluviului. Lunca Dunarii se desfasoara cu continuitate in lungul fluviului, cu latimi variabile, de la 3 la 25 km si se caracterizeaza printr-un relief cu foarte mici denivelari (de ordinul metrilor), motiv pentru care se poate considera ca o adevarata campie aluviala a Dunarii.

Luncile, in general, dar mai cu seama lunca Dunarii si luncile raurilor interioare mai importante, in zona lor de campie spre varsare, sunt puternic expuse fenomenelor active de acumulare, eroziune si transport generate de apele de inundatie, care se soldeaza cu modificari importante ale microreliefului. Ca urmare a acestor procese, in cuprinsul luncilor dezvoltate, formele pozitive de relief alterneaza pe spatii restranse cu cele negative, acestea imprimand caractere ecologice specifice, microstationale.

Ca forme pozitive de relief se disting in primul rand grindurile fluviale (litorale sau de mal), care sunt dispuse longitudinal ca niste diguri naturale situate in imediata vecinatate a albiei minore si alcatuiesc cele mai inalte forme de relief ale luncilor. In lunca Dunarii, cu deosebire in zona centrala, se intalnesc frecvent si grinduri de privale, de-a lungul actualelor garle de alimentare a baltilor de sub terase, ca si grinduri vechi, foste litorale sau de privale. Alaturi de formele pozitive, insa ca forme negative de relief, in lunca Dunarii se intalnesc japsele si zonele de halaj. Primele sunt depresiuni alungite si obturate, legate de cursul fluviului sau de garlele de privale numai la ape mari. Zona de halaj reprezinta partea cea mai inalta a albiei minore dinspre grindul fluvial (litoral).

In general, in lunci, substratul este de natura aluviala. Grosimea depozitelor respective variaza in medie de la 2-4 m la 15 m si chiar mai mult in lunca Dunarii [Tarziu si Sparchez, 1992]. Indiferent de extensiunea luncii si de grosimea aluviunilor, la toate apare o evidenta succesiune de doua orizonturi, deosebite sub raport litologic si granulometric: un orizont inferior grosier si un orizont superior alcatuit din depozite mai fine. Pe coloana stratigrafica, compozitia granulometrica a aluviunilor variaza in limite destul de largi in functie de nivelul si durata inundarii, precum si de caracteristicile scurgerii apelor de inundatie.

Gradul de expunere la inundare a terenurilor din lunci se apreciaza conventional prin unitati de hidrograd (h). Hidrogradul reprezinta a 10-a parte din amplitudinea maxima de variatie a nivelului apei unui rau. In functie de forma si marimea sectiunii de scurgere a apelor, hidrogradul are valori diferite pe cursul formatiei fluviale. Trebuie subliniat insa faptul ca pe suprafete cu acelasi nivel hidrograd, frecventa si durata inundatiei prezinta practic aceleasi valori.

Luncile, in regim natural de curgere a apelor, au cea mai activa dinamica, datorita fluctuatiei regimului hidrologic si modificarii microreliefului local. In asemenea conditii s-au instalat ecosisteme labile, foarte tinere, dintre care cele mai complexe si valoroase sunt ecosistemele forestiere. Prezenta ecosistemelor forestiere in lunci este deosebit de importanta prin rolul lor mediogen, protectiv si estetic. Concomitent, acestea indeplinesc o insemnata functie ecoproductiva fiind localizate in cele mai productive statiuni si in zone de regula deficitare in lemn.

Prin conditiile speciale si mai ales prin potentialul foarte ridicat al statiunilor, lunca Dunarii si luncile raurilor interioare din zona de campie au constituit cele mai importante rezerve de sporire a suprafetelor agricole prin lucrari de indiguire, desecari si regularizari de albii. Intensa antropizare a luncilor a condus la distrugerea cadrului original al ecosistemelor naturale pe mari suprafete si la modificarea esentiala a modului de folosinta a terenurilor scoase de sub regimul natural de inundare in urma schimbarii regimului hidrologic al raurilor. In acest sens, este semnificativ faptul ca, desi luncile se extind pe circa 18% din suprafata tarii, procentul de impadurire al acestora este de numai 2%. Acest indicator desemneaza lunca ca cea mai despadurita zona a tarii. In cadrul luncii, acest impact a fost cu atat mai important cu cat zona a fost mai accesibila. Astfel, in timp ce lunca raurilor interioare detine o pondere de circa 79% din suprafata totala, procentul de impadurire detinut este de abia 0,4% [Stoiculescu s.a., 1987]. Ca urmare, din suprafata globala a fondului forestier de lunca (circa 106 mii ha), aproximativ 84% este concentrata in lunca si Delta Dunarii si numai circa 16% in luncile raurilor interioare. Totodata, in lunca Dunarii, dupa terminarea lucrarilor de indiguiri, suprafata destinata culturilor forestiere este situata in principal in zona dig-mal (54%) si in ostroave (40%) si numai o mica parte (6%) se afla in zone protejate impotriva inundatiilor [Damian, 1978].

Zona dig-mal, reprezentata prin fasia de teren cuprinsa intre malul Dunarii si taluzul dinspre albie a digului artificial, este valorificata prin culturi forestiere alcatuite din specii repede crescatoare, necesare atat pentru producerea de material lemnos, cat mai ales pentru protectia constructiilor hidrotehnice.

Zona dig-mal rezulta din amplasarea digurilor in aliniamente lungi, care evita sinuozitatile malului, ca si din necesitatea de a le construi mai departe de mal si deci mai putin expuse actiunii distructive a apelor. Latimea acestei zone este extrem de variabila, ajungand pana la 250-300 m.

Faptul ca zona dig-mal si ostroavele afectate fondului forestier se gasesc in regim liber de inundabilitate, instalarea vegetatiei arborescente ridica probleme complexe. De aceea, trebuie sa fie foarte bine cunoscute conditiile ecologice ale acestor terenuri.

2. Caracteristicile stationale si de vegetatie ale terenurilor forestiere din lunca Dunarii

In urma lucrarilor hidrotehnice executate in lunca inundabila a Dunarii cu scopul utilizarii agricole a suprafetelor indiguite, sectorul forestier detine in prezent terenurile din zona dig-mal si din ostroave, ramase in regim liber de inundabilitate.

Din punct de vedere geomorfologic, zona dig-mal se caracterizeaza printr-un microrelief cu denivelari mici de teren (1-5 m). In cuprinsul acestei zone, suprafetele plane alterneaza pe distante scurte cu forme de relief pozitive (grinduri) si negative (japse, balti, privale). Coamele grindurilor sunt cuprinse in general intre 7 si 9 hidrograde si au nivelul apei freatice la 3-5 (6) m adancime.

Microrelieful in zona dig-mal si in ostroave sufera modificari sensibile chiar de la un an    la altul, mai ales in urma inundatiilor mari. Aluviunile aduse cu ocazia revarsarilor inalta grindurile si colmateaza depresiunile, apele fluviului rup pe alocuri portiuni de mal si depun materialul in alta parte, se formeaza ostroave noi, iar cele vechi dispar sau se maresc si uneori se unesc cu malul.

Conditiile ecologice din zona dig-mal si ostroave sunt puternic influentate de regimul hidrologic al Dunarii. In caracterizarea si delimitarea tipurilor de statiuni o deosebita importanta o are stabilirea gradului de inundabilitate al terenurilor, exprimat prin valori hidrograde. Pe suprafete de teren cu acelasi nivel hidrograd, frecventa si durata inundatiei prezinta valori practic apropriate pe tot parcursul Dunarii, intre Cetate si Tulcea.

Din punct de vedere climatic, lunca Dunarii pe toata latimea ei in sectorul Calafat-Calarasi se afla sub influenta zonei de silvostepa, iar in continuare, intre Calarasi si Galati, se gaseste in plina zona de stepa. Faptul este confirmat de regimul termic al aerului si de cel al precipitatiilor. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse intre 10,3⁰C la Galati si 11,6⁰C la Giurgiu. Temperaturile minime absolute inregistreaza valori de -24,4⁰C la Cernavoda si -32,0⁰C la Corabia, iar cele maxime absolute variaza intre 39,0⁰C la Galati si 42,8⁰C la Giurgiu. Precipitatiile medii anuale sunt de 570 mm la Calafat, 553 mm la Giurgiu, 439 mm la Tulcea si 359 mm la Sulina, iar indicii de ariditate au valori mici, apropiate sau sub limita de uscaciune: 25 la Cernavoda, 26 la Giurgiu si 21 in sectorul Braila-Tulcea. Durata sezonului de vegetatie, cu temperaturi mai mari de 10⁰C, variaza intre 197 zile la Galati si 205 zile la Calafat, Tr.Magurele si Giurgiu.

Avand un caracter depresionar si o localizare intre apele fluviului si ale baltilor, lunca Dunarii se caracterizeaza printr-un climat propriu care difera sensibil de climatul general al teritoriilor invecinate. In primul rand, amplitudinile termice sunt aici relativ mai restranse. De exemplu, in timpul verii temperaturile medii zilnice sunt mai coborate cu 0,8 -3,1⁰C in lunca Dunarii decat in campia invecinata. De asemenea, umiditatea relativa a aerului este mult mai ridicata.

Covorul de soluri din lunca Dunarii are un caracter azonal din cauza desenelor si repetatelor depuneri de materiale aluviale. Cele mai des intalnite sunt solurile aluviale stratificate, nisipoase, pana la nisipo-lutoase, slab sau mijlociu humifere, negleizate sau putin gleizate. Pe suprafete restranse pot sa apara si alte tipuri de soluri, dintre care mai importante sunt: cernoziomuri aluviale carbonatate, soluri lacovistite aluviale etc. De regula, solurile din zona dig-mal sunt carbonatate de la suprafata si slab salinizate, mai ales in profunzime.

Vegetatia forestiera naturala din lunca Dunarii are si ea un caracter azonal, fiind alcatuita in cea mai mare parte din zavoaie de salcie alba. Plopul negru si plopul alb au raspandire mult mai restransa si se limiteaza aproape exclusiv la terenurile inalte. In proportie redusa se intalneste salcia plesnitoare, rachita rosie si cu totul diseminat: vanjul, ulmul, stejarul pedunculat si brumariu, frasinul comun, precum si o serie de arbusti cum ar fi: catina rosie, sangerul, calinul, salba moale si crusinul. Amorfa, introdusa prin cultura, a devenit spontana, fiind in mare expansiune, cu caracter invadant. Tendinta de a deveni subspontan o manifesta frasinul de Pensilvania, care se regenereaza foarte usor pe cale naturala.

Din categoria speciilor forestiere introduse prin cultura in lunca inundabila a Dunarii (plopii euramericani, stejarul pedunculat si stejarul brumariu, frasinul comun, frasinul pufos, frasinul de Pensilvania, aninul negru, chiparosul de balta, artarul american, salcamul etc.), numai plopii euramericani au inregistrat rezultate multumitoare. Dovedind o perfecta adaptabilitate la conditiile ecologice ale statiunilor ocupate de plopul negru autohton, plopii euramericani au intrecut cu mult productivitatea tuturor speciilor spontane si cultivate in aceasta zona. Aninul negru si chiparosul de balta nu s-au dovedit specii capabile peste tot sa suporte marea amplitudine de variatie a nivelurilor apelor de suprafata si freatice, iar salcamul nu a suportat nici cele mai scurte inundatii. Cu exceptia plopilor euramericani, nici o alta specie introdusa aici prin cultura nu s-a ridicat la nivelul productivitatii plopilor autohtoni (negru si alb) si a salciei albe.

In zona dig-mal si ostroave, statiunile forestiere pot fi identificate si delimitate dupa criterii geomorfologice, hidrologice, pedologice si dupa regimul de umiditate din sol. Pe baza acestor criterii, dupa S. Radu (citat de Damian, 1978) se disting in aceasta zona urmatoarele tipuri de statiuni:

S₁ - Statiuni de productivitate inferioara pentru plopi euramericani. Aceste statiuni, situate pe grindurile cele mai inalte, la 8-9 hidrograde, in imediata apropiere a malului, cu scurgere activa a apelor de inundatie, sunt destul de rar intalnite. Ele se caracterizeaza prin soluri aluviale stratificate nisipoase, nisipo-lutoase si aluviuni nisipoase, foarte slab pana la slab humifere, nesalinizate sau foarte rar si slab salinizate, puternic carbonatate de la suprafata si moderat alcaline, negleizate sau foarte slab gleizate in profunzime.

S₂ - Statiuni de productivitate mijlocie pentru plopi euramericani. Situate la 7,5 - 8,5 hidrograde, aceste statiuni ocupa partile inalte ale grindurilor de mal si taluzul inferior al acestora, precum si coamele grindurilor de privale. Solurile sunt aluviale stratificate si aluviale, nisipoase pana la luto-nisipoase, slab-mijlociu humifere, puternic carbonatate de la suprafata, moderat alcaline, negleizate sau slab gleizate in profunzime. Pe grindurile foarte rar inundate se pot intalni uneori cernoziomuri aluviale carbonatate si lutoase.

S₃ - Statiuni de productivitate superioara    pentru plopi euramericani. Aceste statiuni se intalnesc la 6,5 - 7,5 hidrograde, pe taluzul interior al grindurilor de mal, cu scurgere activa a apelor de inundatie. Aici se semnaleaza prezenta solurilor aluviale si aluviale stratificate, lutoase si uneori luto-argiloase, maloase, puternic pana la foarte puternic carbonatate de la suprafata, cu reactie moderat alcalina, negleizate sau slab gleizate in profunzime. Spre sfarsitul sezonului de vegetatie, nivelul apei freatice scade in aceste soluri la 2,0 - 3,5 m, umiditatea lor mentinandu-se permanent suficienta.

S₄ - Statiuni de productivitate mijlocie pana la superioara pentru salcia selectionata si inferioara pentru plopi euramericani. Situate la 5,5 - 6,5 hidrograde, pe foste garle si privale de alimentare cu apa si in depresiuni deschise cu scurgere, aceste statiuni, destul de rar intalnite in zona dig-mal, se caracterizeaza prin soluri aluviale luto-argiloase sau argiloase, foarte puternic humifere, nesalinizate sau slab salinizate, puternic carbonatate si moderat alcaline, mediu pana la puternic gleizate. Nivelul redus al apei freatice (1 - 2,5 m) si excesul de umiditate in aproape tot timpul sezonului de vegetatie, determina conditii grele de aerisire si de circulatie a apei in sol.

S₅ - Statiuni de productivitate inferioara    pentru salcie. Aceste statiuni situate la 5 - 6,5 hidrograde, ocupa depresiunile inchise si suprafetele excavate artificial pentru constructia digurilor. Sunt caracterizate prin soluri aluviale, luto-argiloase sau argiloase, gleizate adeseori de la suprafata, uneori lacovistite, cu conditii foarte grele de aerisire si circulatie a apei. In depresiuni se pot intalni frecvent lacovisti aluviale luto-argiloase, puternic humifere, slab pana la mijlociu gleizate, cu nivelul apei freatice la 0,5 - 1,0 m adancime. In aceste statiuni, cu soluri cu textura argiloasa si drenaj intern defectuos, cu procese intense de gleizare si exces permanent de umiditate, conditiile de vegetatie sunt foarte grele.

3. Instalarea culturilor forestiere in lunca Dunarii

Antropizarea luncii Dunarii din ultimele 5-6 decenii s-a soldat cu inlocuirea ecosistemelor naturale complexe si relativ stabile prin ecosisteme artificiale de tipul ligniculturilor sau a culturilor uniclonale de plopi euramericani. Asemenea culturi ocupa in prezent aproximativ 75% din suprafata impadurita de lunca. Din aceasta, circa 73% vegeteaza in lunca si Delta Dunarii si constituie cvasitotalitatea ecosistemelor forestiere actuale din aceasta zona [Stoiculescu, 1987]. Prin infiintarea unor astfel de ecosisteme artificiale s-a urmarit maximizarea productiei lemnoase, fiind folosite in acest scop cele mai productive clone de plopi si salcie rezultate prin selectie, cu care s-au realizat pe mari intinderi culturi uniclonale de tipul ligniculturii. Cu toate ca impotriva unor asemenea ecosisteme s-au adus numeroase critici, clonele selectionate de plopi si salcie vor fi folosite si in viitor la valorificarea terenurilor forestiere din lunca inundabila a Dunarii. Pentru evitarea infiintarii de culturi cu structuri simplificate trebuie insa sa se instaleze arborete pluriclonale, intercalate teritorial cu arborete de plopi indigeni si salcie.

Terenurile destinate culturilor forestiere sunt in zona dig-mal si a ostroavelor, ramase in regim liber de inundabilitate. Aceste culturi urmeaza sa valorifice potentialul productiv stational prin productia de biomasa stocata si sa indeplineasca un important rol protectiv vizand in special apararea digurilor de efectul distructiv al apelor de inundatie.

In consecinta, dupa rolul lor principal, culturile forestiere din zona dig-mal pot fi de productie sau de protectie. Cele de protectie, sub forma unor perdele late de 60-65 m, amplasate de-a lungul si in vecinatatea digurilor, sunt destinate sa protejeze lucrarile hidrotehnice executate aici. Altele, tot sub forma de perdele, cu latimi de 10-15 m, situate in vecinatatea fluviului, au rolul de a consolida si proteja malurile acestuia. In restul suprafetelor ramase intre aceste categorii de perdele, acolo unde zona dig-mal este mai lata, se vor instala culturi forestiere cu rol principal de productie.

In cazul perdelelor pentru protectia digurilor si a malurilor se recomanda utilizarea cu prioritate a salciei albe. Aceasta specie suporta inundatii cu o durata medie de 120 zile si maxima de 180 zile, are capacitatea de a vegeta pe soluri cu textura grea si cu apa stagnata (in statiuni de tipul S₄ si S₅), iar in culturi dese se dovedeste foarte rezistenta la actiunea valurilor.

In perdele pentru protectia lucrarilor hidrotehnice, salcia alba se instaleaza pe o fasie de-a lungul digului cu o latime maxima de 20 m daca, in rest, statiunile sunt proprii plopilor euramericani. In caz contrar, perdeaua de protectie a digului poate fi alcatuita in intregime de salcia alba.

In restul suprafetelor, din zona dig-mal si ostroave, destinate culturilor forestiere cu rol principal de productie si secundar de protectie se recomanda folosirea plopilor euramericani, cu deosebire in statiuni de tipul S₂ si S₃.

Introducerea plopului alb indigen este indicata in cazul solurilor salinizate de la suprafata, formate pe grinduri inalte si foarte inalte, rar inundabile (7,5 - 9,0 hidrograde), cu nivelul apei freatice la 5-6 m adancime (statiuni de tipul S₁). Datorita rezistentei sporite la inundatii, cresterii viguroase si lemnului valoros, un interes deosebit poate prezenta plopul negru indigen, caruia trebuie sa i se acorde o mai mare atentie in viitor, mai cu seama in actiunile de reconstructie ecologica a ecosistemelor forestiere naturale.

Speciile de plop si salcie indicate pentru culturi forestiere in lunca Dunarii, fiind repede crescatoare, se cultiva in arborete pure, iar pentru obtinerea unor sortimente lemnoase omogene la exploatabilitate se prefera culturile monoclonale, pe suprafete mici.

Pentru reusita culturilor forestiere din zona dig-mal, o importanta hotaratoare o au dimensiunile si calitatea puietilor de plop si salcie folositi in plantatii. Tinand seama de nivelul apelor de inundatie, inaltimea lor trebuie sa fie de cel putin 2 m si diametrul de peste 20 mm la 5 cm deasupra coletului. De aceea, se folosesc obisnuit puieti de tipul 1T/2R, 2T/2R si 2T/3R. Puietii de un an se recomanda cu prioritate in perdele de protectie, deoarece formeaza ramuri laterale aproape de la baza tulpinii, sporind astfel efectul de protectie.

La plantare se adopta distante diferite intre puieti, in functie de specie si destinatia culturilor. Astfel, la distanta de 2/2 m, se planteaza puietii de slacie in perdele pentru protectia digului si a malului. In culturi forestiere cu rol principal de productie, distanta de 4/4 m asigura cele mai bune rezultate pentru plantatiile de plop.

In conditii deosebit de favorabile pentru plopii euramericani se pot adopta si distante mai mari (de 5x5 - 7x7 m) in culturi intensive (irigate si fertilizate), atunci cand se urmareste obtinerea lemnului gros, apt pentru derulaj si alte utilizari superioare.

Unele dificultati pot sa apara la amplasarea pe teren a schemelor de cultura pentru plop si salcie in functie de relieful mozaicat si de conditiile stationale. Tinand seama de faptul ca plopul si salcia se planteaza la distante diferite, racordarea randurilor (reclamata de intretinerea mecanizata a culturilor) se poate face prin adoptarea acelorasi distante intre randuri (4 m) si diferentierea distantelor pe rand intre puieti, corespunzator cu cerintele speciei.

Pregatirea terenului in vederea plantarii are o mare importanta pentru reusita culturilor si pentru cresterea lor ulterioara. Date fiind conditiile de uscaciune din timpul verii si tasarea solurilor in urma inundatiilor, se recomanda mobilizarea solului pe toata suprafata prin desfundare pana la adancimea de 60-80 cm, pentru a permite consolidarea radacinilor si cresterea activa a puietilor. Lucrarea solului trebuie sa fie precedata - daca este cazul - de defrisarea vegetatiei, de inlaturarea cioatelor si eventual a arbustilor. In terenurile puternic intelenite, ierburile se cosesc si se inlatura, iar solul se discuieste inainte de aratura.

Gropile de plantare se sapa la adancimea de 60 cm pentru puietii de un an si de 80 cm pentru puietii de 2T/2R si 2T/3R. Ingroparea puietilor de plop pana la 30 - 50 cm deasupra coletului are un efect pozitiv, sporind rezistenta lor la inundatii si seceta.

O anumita particularitate prezinta instalarea culturilor forestiere in perdele de protectie a malurilor. In cazul malurilor abrupte, lovite direct de ape si cu tendinte de prabusire este in general greu de intervenit. Aici se pot planta cel mult sade de salcie la baza malului, intr-o schema deasa, pentru a reduce actiunea valurilor si fenomenele de eroziune. Malurile drepte si plajele pot fi plantate cu sade sau cu puieti de salcie. Sadele de salcie sunt, de asemenea, indicate in excavatiile cu apa stagnanta, create artificial prin ridicarea pamantului pentru executarea digurilor.

Odata instalate culturile forestiere, lucrarile de intretinere a solului, practicate in primii    ani dupa plantare, ridica procentul de prindere-mentinere si sporesc considerabil cresterea puietilor. Intretinerea solului capata o importanta deosebita in conditii de uscaciune, unde dezvoltarea luxurianta a buruienilor poate provoca prejudicii serioase culturilor.

Asocierea porumbului cu culturile forestiere, in dispozitive de 4x4 sau mai largi, s-a dovedit indicata deoarece permite utilizarea rationala a terenului, creeaza un microclimat favorabil puietilor si prin productia asigurata permite recuperarea unei insemnate parti din cheltuielile investite in pregatirea terenului, plantarea puietilor si intretinerea solului. In zona dig-mal, cultura porumbului sau a altor plante agricole pasitoare poate fi mentinuta 2-3 ani, pana la realizarea starii de masiv.

4. Impaduriri in luncile raurilor interioare

Luncile raurilor interioare sunt bine reprezentate in regiunile de dealuri si mai ales in cele de campie. In regiunile muntoase, cursurile de apa au pante repezi si albia ingusta. Indata ce trec mai departe, in regiunea de deal, panta lor se reduce, iar albia se largeste treptat si se diferentiaza in albia minora, in care curg apele cu debit cel mult mijlociu, si in albia majora sau lunca, peste care se revarsa apele in cazul viiturilor mai mari. Inaintand in campie, talvegul raurilor se micsoreaza sensibil, albia lor incepe sa formeze meandre, iar lunca se largeste continuu pana ce ajunge la latimi de sute de metri.

Aceste lunci, situate numai pe o parte sau pe ambele parti ale cursurilor de apa, au fost si sunt partial si in prezent acoperite de ecosisteme forestiere naturale, care, desi azonale, respecta totusi in mare masura legea zonalitatii. Astfel, in regiunea de munte, pe firul vailor se intalneste aninul alb, care pune stapanire pe prundisurile rezultate in urma viiturilor torentiale. In luncile raurilor din zona de deal, vegetatia lemnoasa este formata in principal din anin negru, alaturi de care participa, in proportii variabile, plopii alb si negru, salcia alba, speciile de rachita etc. Proportia aninului negru se reduce pana la disparitie pe masura ce cursul raurilor patrunde adanc in campie. Aici, in lunca, initial se instaleaza zavoaiele de salcie iar ulterior plopul alb, care realizeaza intai ecosisteme amestecate de plop si salcie, apoi plopisuri pure. Pe masura reducerii duratei inundatiilor si evolutiei solului apar stejarul si frasinul, constituind initial sleauri de lunca, iar in final stejareto-sleauri de lunca. Ultimul ecosistem constituie un model de mare complexitate, cu autoreglare si stabilitate maxima pentru zona de lunca.

Ecosistemele forestiere naturale de lunca au fost aproape total inlaturate, mai cu seama cele din zona de campie, terenurile eliberate fiind destinate in principal culturilor agricole. Pentru protejarea acestora s-a procedat la regularizarea cursurilor de apa si uneori la indiguirea albiilor. Datorita schimbarii regimului hidrologic favorabil vegetatiei forestiere, in palcurile de paduri ramase, ca si in culturile forestiere alcatuite frecvent din plopi, se manifesta fenomenul de uscare intensa. Primele uscari s-au inregistrat la anin, apoi la salcie, plop negru, plop alb si alte specii de arbori si arbusti din compozitia acestor paduri.

Padurea de lunca produce in scurt timp cantitati importante de lemn de buna calitate pentru satisfacerea nevoilor locale si generale, asigurand protectia terenurilor invecinate si contribuind in mare masura la infrumusetarea peisajului. Ca urmare, o prioritate o reprezinta ameliorarea arboretelor existente din luncile raurilor si, pe cat posibil, reconstituirea ecosistemelor naturale, mai cu seama in statiuni favorabile sleaului de lunca, statiuni ocupate in prezent de arborete uniclonale de plopi afectate de fenomene de uscare. Treptat, urmeaza sa fie executate lucrari de fixare a malurilor si de punere in valoare a prundisurilor.

Intr-o prima etapa, multe din prundisurile existente nu pot fi readuse in circuitul economic decat prin vegetatia forestiera. Uneori, nici vegetatia forestiera nu poate fi instalata usor fara abaterea cursurilor de apa, cu ajutorul constructiilor de gardulete simple sau duble, umplute cu prundis, sicane, maracini, fascine, gabioane, pinteni etc., pentru regularizarea albiei si prevenirea eroziunii malurilor, pentru inlesnirea impotmolirii etc. In multe situatii, abia dupa realizarea impotmolirii se pot instala culturi forestiere.

Speciile ce pot fi folosite in luncile raurilor interioare inundabile sunt in primul rand plopii, salciile si aninii, intrucat suporta inundatiile, se prind mai usor si cresc viguros cand sunt folosite in bune conditii. Alegerea este bine sa se faca luand in considerare, in primul rand, speciile care intra in compunerea padurilor de lunca existente sau se gasesc in stare izolata.

In afara speciilor locale care prezinta interes economic deosebit mai pot fi introduse si alte specii valoroase. Astfel, dintre plopii euramericani, Populus "Robusta" poate fi cultivat cu succes in luncile interioare din subzona stejarului, iar P. "Serotina" in luncile relativ mai uscate din silvostepa si stepa. In luncile din zona forestiera de campie a fost experimentat cu bune rezultate nucul negru. In partea sud-vestica a tarii poate fi introdus chiparosul de balta. De asemenea, unele terenuri din luncile raurilor pot fi destinate culturilor specializate de rachita.

5. Culturi speciale pentru producerea de nuiele folosite la impletituri

Speciile arbustive de salcie, cunoscute sub numele generic de rachite, pot prezenta un important interes economic prin productia lor de nuiele, care constituie materia prima solicitata la confectionarea de diverse impletituri. Lastarii lor, la varsta de 1-3 ani, fiind lungi, flexibili si rezistenti, pot fi indoiti si rasuciti cu usurinta dupa o prealabila prelucrare, fara sa se rupa. Calitatea nuielelor folosite la impletituri fine este conditionata de grosimea si lungimea acestora, de culoarea si luciul lor dupa cojire sau despicare. Nuielele (mladite, mlade) de rachita, utilizate la confectionarea de mobila rustica, obiecte de galanterie, cosuri de cele mai diverse forme si marimi, apreciate atat pe piata interna cat si externa, pot constitui obiect de preocupare deosebit de rentabila pentru mici societati economice locale.

Satisfacerea cerintelor in crestere pentru nuielele de rachita cu insusiri calitative superioare (subtiri, cilindrice, elastice, lipsite de noduri si cu un colorit natural placut) reclama infiintarea unor culturi intensive de rachite din specii (clone) selectionate, cunoscute in practica sub denumirea de rachitarii. Rezultatele cercetarilor intreprinse in acest domeniu au scos in evidenta cele mai indicate specii de rachita pentru valoarea economica a productiei lor de nuiele, precum si a exigentelor manifestate de acestea fata de insusirile fizico-chimice ale solului. Principalele specii de rachita recomandate pentru infiintarea de rachitarii sunt nominalizate in tabelul 11.1, in care se precizeaza si preferintele acestora pentru cele mai importante caracteristici fizice (umiditate, textura) si chimice (pH, provizia in azotat total, fosfor, potasiu si continut de humus) ale solului, care conditioneaza productia de nuiele si calitatea acestora.

In general, rachitele prefera solurile cu textura usoara pana la mijlocie (nisipo-lutoasa, lutoasa), solurile textural grele (argiloase) fiind suportate de putine specii (S. viminalis, S.alba var. vitellina), de la moderat la bine aprovizionate cu apa. Sunt exigente fata de nutritia minerala si vegeteaza bine pe soluri cel putin mijlociu aprovizionate in humus. Sub acest ultim aspect S.pupurea si S.alba var. vitellina se dovedesc indiferente, putand vegeta bine pe soluri caracterizate prin continutul in humus de la foarte sarace-sarace la foarte bogate. In raport cu reactia solutiei solului, speciile de rachita prefera solurile slab acide pana la neutre (pH 6,0-7,2), suportand insa si solurile slab alcaline. Adaptabilitate mai mare in aceasta privinta se remarca la S. purpurea, S. alba var. vitellina si S. viminalis (pH 8,0-8,3).

Exigente ale principalelor specii de rachita

Tabelul    11.1

x - putin exigenta; xx - moderat exigenta; xxx - exigenta

Pentru infiintarea rachitariilor se aleg terenuri plane si orizontale situate in luncile raurilor sau campii joase, cu posibilitati de irigare, avand soluri corespunzatoare exigentelor speciilor de rachita ce urmeaza a fi cultivate. In principiu, pentru rachitarii se vor alege si amenaja terenuri mai putin prielnice altor culturi. In acest sens, statiunile deosebit de favorabile pentru speciile de rachita nu sunt cele mai indicate in ceea ce priveste calitatea productiei de nuiele. In astfel de conditii rachitele pot produce mult, dar mladitele avand maduva prea dezvoltata raman de calitate mai slaba. Din experienta practica rezulta ca cele mai indicate terenuri pentru infiintarea de rachitarii sunt situate in statiuni de lunca ocupate de zavoaie de productivitate scazuta.

Terenul ales pentru rachitarie se pregateste prin lucrarea rationala a solului pe toata suprafata, urmarindu-se afanarea lui cat mai profunda (50-60 cm) si combaterea buruienilor. In cazul cand solul este puternic intelenit sau invadat de buruieni periculoase (pir), se recomanda aplicarea sistemului de pregatire a solului cu ogor negru sau cultivat.

Dupa ce s-a executat lucrarea solului, terenul se imparte in unitati de cultura (tarlale), separate prin reteaua de drumuri, ale caror dimensiuni se stabilesc in raport cu marimea si importanta rachitariei, asa cum se procedeaza in cazul pepinierelor. Rachitele se instaleaza in culturi prin butasiri directe in sol foarte bine maruntit si afanat. In acest caz, este bine ca butasii sa aiba lungimi mai mari decat cei utilizati in pepiniera (pana la 35 cm). Butasirile se executa de preferinta cat mai devreme posibil, in solul suficient umezit in urma topirii zapezilor, primavara. La butasiri de toamna se recurge numai atunci cand primavara, terenul este inundat. Dupa butasire, din fiecare butas pornesc unul sau mai multi lastari (tulpini), care reprezinta nuiele folosite la impletit. Prin recoltarea lor se stimuleaza capacitatea de lastarire a cioatelor si astfel, la fiecare planta mama ajung sa creasca cateva zeci de nuiele sub forma de tufa. De exemplu, la S. alba var. vitellina, de la o singura cioata pot porni 35-50 lastari, care pana la sfarsitul sezonului de vegetatie ating lungimi de 2,5 - 3,5 m.

Productivitatea unei rachitarii si mai ales calitatea nuielelor furnizate depind in mare masura de desimea culturilor. In general, cu cat desimea culturilor este mai mare, cu atat nuielele produse sunt mai subtiri si bine spalate de ramuri. Desimea optima a culturilor se stabileste pentru fiecare caz in parte, tinand seama de insusirile biologice ale speciilor cultivate, ciclul de productie adoptat, conditiile stationale si mijloacele folosite la intretinerea culturilor. In tabelul 11.2 se prezinta distantele cele mai uzuale aplicate pentru obtinerea unor sortimente de nuiele.

Distante si desimi de butasire in raport cu destinatia nuielelor

Tabelul 11.2

Pe toata durata de functionare a rachitariei, culturile se supun unor lucrari sistematice de ingrijire. In primul an se executa 3-4 prasile, cu scopul combaterii buruienilor si afanarii solului. In anii urmatori, se executa o prima prasila primavara, inainte de formarea lastarilor si alte doua in cursul perioadei de vegetatie, esalonate dupa nevoi. Cu ocazia executarii prasilelor, tufele de rachite se musuroiesc, adunand pamant in jurul lor pe inaltimea de 10-15 cm. Aceasta operatie stimuleaza formarea de radacini si sporeste vigoarea de crestere a lastarilor. In fiecare an se verifica starea culturilor si se procedeaza la completarea tufelor disparute. Completarile se fac prin plantarea de noi butasi in locul celor disparuti sau prin marcotarea unor lastari de la tufele invecinate.

Aplicarea ingrasamintelor si, la nevoie, irigarea sunt alte masuri menite sa intretina vigoarea de crestere a rachitelor si sa asigure productivitatea lor ridicata. Pe solurile cu deficit trofic, rachitariile se fertilizeaza cu ingrasaminte minerale in doze de 30-45 N; 55-75 P₂O₅ si 40-60 K₂O kg substanta activa la ha, incepand din anul al treilea de cultura. In cazul solurilor sarace in humus se administreaza gunoi de ferma, in doze de 20 t/ha, inainte de butasire, prin imprastiere uniforma si incorporare in sol printr-o aratura normala.

Pentru asigurarea unor productii sustinute, fertilizarile vor fi combinate cu irigari rationale prin care solul sa fie aprovizionat cu apa la nivelul capacitatii de camp, iar intre udari, umiditatea sa nu scada sub plafonul minim, corespunzator jumatatii intervalului umiditatii active. Norma de udare este de 500-800 m³/ha, intervalul dintre doua udari fiind de 10-15 zile.

Nuielele folosite la impletit se recolteaza anual, mai rar la 2 ani. Ele se detaseaza in intregime de cioata-mama printr-o taietura neteda si perpendiculara pe ax, aplicata cat mai de jos posibil. Recoltarea nuielelor de rachita incepe din momentul incetarii sezonului de vegetatie, dupa caderea frunzelor si poate continua pana la sfarsitul lunii martie. Recoltarea de primavara, dupa pornirea sevei, desi prezinta avantajul ca usureaza cojirea nuielelor, nu este indicata, deoarece intarzie formarea noilor lastari si reduce capacitatea de lastarire a cioatelor.

Prin recoltarea repetata a    nuielelor de rachita, cioatelor-mama se dezvolta mult, capatand forma de capatani destul de mari, in care adesea se instaleaza insecte si boli criptogamice, in plus, lastarirea pierde din vigoare. De aceea, se recomanda ca la intervale de aproximativ 5 ani sa se reteze aceste capatani de la nivelul solului, reintinerind astfel cioata-mama.

Productia maxima    de nuiele in rachitarii se atinge de regula dupa 2-3 ani de la instalare si se mentine aproape constant, la cote ridicate, timp de 10-15 ani, dupa care cioatele incep sa piarda din vitalitatea lor de lastarire. In conditiile unor culturi intensive bazate pe utilizarea sorturilor selectionate, a fertilizantilor si irigatiei, productia de nuiele variaza in raport cu specia intre 8 si10 t/ha la S. purpurea, 10-12 t/ha la S. alba var. vitellina si 15-20 t/ha la S. triandra.

Dupa ce productia de nuiele incepe sa scada constant, fara a se mai putea redresa prin masuri culturale (dupa 15-20 ani), rachitaria se reface complet, plantand noi butasi dupa ce, in prealabil s-a procedat la pregatirea terenului (scoaterea cioatelor imbatranite) si a solului.