PADURILE NOASTRE

PADURILE NOASTRE[1]

CONIFERELE Molidul (Picea abies)

Formeaza adevarata bogatie forestiera a tarii noastre fiind esenta cea mai raspindita. Molidul, moliftul, acopera in masive dese coastele Muntilor Carpati de la Dunare pina-n Tisa maramureseana, aflindu-se si pe inaltimile mai mari ale Muntilor Apuseni. Uneori aproape numai el, alteori amestecat cu bradul adevarat, alcatuieste zona paduroasa a coniferelor, urcindu-se in Oltenia pina pe la 1 700 m, iar in nordul Moldovei scoborindu-se la 1 400 m.

La aceasta inaltime nu alege. Creste pe calcar ca si pe grohotisuri. Nu-i pasa de gerurile cele mai aspre; nu-i fac rau nici biciuirile crivatului din primavara. Infrunta totul, ridicindu-si sulita trunchiului, inalt uneori pina la 30 m, pe virfurile cele mai semete, unde se anina norii de pletele cetinelor. E un aspect inviorator privelistea piscurilor izolate de pe valea Oltului, cum e Cozia, sau cei doi usori[2], Ghitu si Fruntile, care pazesc iesirea Argesului din munti. De jur imprejurul lor se intind padurile de fag, ca niste nori grosi, lasati la fata pamintului. Deasupra lor, pe picioarele razlete, se inalta cuiburi de molizi desi ca peria, asemenea unor cetati care infrunta vremea.

Molidul e mindru la infatisare. Mai ales molizii razleti, singuratici, crescuti in voie, cum se vad mai lesne pe valea Timisului, cind scobori de la Predeal la Brasov, isi desfasoara in plina libertate forma lor caracteristica de con verde, regulat.

Trunchiul, in tinerete, are coaja destul de neteda si roscata; de unde numele de brad rosu ce i se da. Mai spre batrinete, coaja prinde a capata solzi subtiri care se desprind.

Ramurile ies mai multe de la aceeasi inaltime, de jur imprejurul trunchiului. Cele mai de jos, mai lungi, ramificate si ele, cu plete bogate de cetini. Cele din virf, tinere, sint oblic ridicate in sus. Frunzele sint ca acele verzui si in patru muchii. Un semn dupa care se cunoaste o cetina de molid este, in afara de forma frunzelor - zise si tepuse in popor - si asezarea lor de jur imprejurul crengutelor. De aceea molidul e mai des la frunzis; umbra sub el e mai mare, de nu creste un fir de iarba, ci se intinde numai covorul acelor cazute si al cepilor - crengutelor desfrunzite - uscati.

Pe cit e de mohorit si incruntat la infatisare, pe atit are si el clipe de suris si dragalasenie, cind infloreste, aratate prin culori mai vii. Conurile cu florile barbatesti atirna la capetele crengutelor tinere ca niste cercelusi de granat. Pare ca s-a jucat cineva, nevazut, si a presarat copacul cu fragi, aninati, in caderea lor, de marginea cetinelor. Deschizindu-se, prin unele locuri si prin mai, ploua cu pulberea de aur a polenului. Cind vintul scutura cetinele, molidul e invaluit ca intr-un subtire nor auriu, prin care se joaca razele de soare. Padurea suride. E nevoie de atita noian de polen, caci conurile cu florile femeiesti sint mai putine, numai pe crengile dinspre virf. Si ele sint rumenite, asteptind mirii veniti calare pe vint. Dupa ce nunta are loc, molidul isi ia haina zilnica de lupta si grea truda. Cucuruzii din virf, lungi de 4-5 cm, par uscati si se apleaca in jos. La adapostul solzilor strinsi unii de altii, saminta se coace. Cind i-a venit vremea, toamna tirziu, solzii se dau la o parte, spre a lasa sa cada de la subsuoara lor semintele negre cu cite o aripioara latita. Zbor ca si pufurile de papadie. Dupa imprastierea lor, cad si cucuruzii la pamint, intregi. Molidul se pregateste din nou de nunta.

Saminta poate sa astepte 3-4 ani pina ce ajunge sa dea colt. Puisorul creste incet-incet, la adapostul celor batrini sau mai bine la adapostul frunzisului de mesteacan, prin care lumina tot mai strabate. Cu scutul piramidal al trupului, se strecoara in sus, pina cind scapa la aer in libertate. Pe urma iarasi, fara graba, isi ingroasa trunchiul mereu, pina la 70-100 de ani, cind incepe a mai incetini, isi asteapta si el moartea: securea omului ori cite un virtej mai naprasnic de furtuna, care-l doboara. Lasat in voie, unde sint conditii prielnice, poate atinge si virsta de 400-500 de ani. Nu ajunge insa niciodata batrinete deplina. Omul se ingrijeste de aceasta. Lacomia lui, uneori, e fara margini. Ramin muntii goi, dati prada puhoaielor[3]. Jalea te paleste cind treci pe Neagra spre muntii Dornenilor, cind te infunzi in muntii Vrancei ori spre fundul vaii Lotrului. De departe, ti se pare ca pe coastele muntilor stau bete de chibrituri, presarate peste tot.

Podoaba muntilor apuca intii viroagele, transformate iarna in jgheaburi, pe care aluneca in vale, la drum larg. Pe urma butucii, legati in plute, ca pe Bistrita, transportati cu trenurile inguste mai adesea, ori carati de apa, ca pe Lotru, apuca drumul spre Dunare si Mare sau poposesc in ferestraiele care ii transforma in scinduri, leaturi, grinzi ori dranite. Pe Valea Muresului, de la Toplita pina in Tirgu Mures, stau ferastraiele ori stivele de butuci unele linga altele. La fel e pe toate vaile mai mari ce vin din munti.

Nenorocirea arborelui e lemnul lui. De la chibrituri pina la catarge de corabie ori stilpi de telegraf, de la scindurile pentru podea pina la acoperisurile cu sindrila, de la hirtia de scris pina la mobile ori lazile de impachetat, viata zilnica a omului e legata de lemnul de molid si brad. E cel mai insemnat copac dintre toti copacii nostri. Pe linga multe calitati, are si pe aceea de a fi un minunat lemn de rezonanta, de pret pentru fabricarea pianelor. Nu numai lemnul e folosit, ci si frunza, coaja si radacinile. Din frunza se scoate esenta de brad, mirositoare; coaja se foloseste in tabacarie, iar radacinile subtiri, ca de guma, dau ginjuri minunate. Pe deasupra, din el, ca si din celelalte rasinoase, se extrage rasina.

E arborele asupra caruia trebuie indreptata toata atentia, nu numai pentru ca acopera cea mai mare parte din muntii nostri, pazindu-i de distrugerea puhoaielor si regulind, deci, mersul riurilor de mai din vale, dar si pentru ca e izvorul unei bogatii naturale insemnate, care nu poate fi secata prin lacomia de cistig

BRADUL[4] (Abies alba)

E tovarasul molidului in padurile noastre de munte. Nu e peste tot totuna de raspindit. Paduri dese, masive intinse, nu formeaza decit in Banat si in muntii Mehedintilor, unde ajunge aburul climei mediterane. In aceste parti se incumeta sa se urce chiar pina la limita de sus a padurilor; acolo insa repede se opreste. In restul Carpatilor e mai pe sponci, ocupind mai ales fata muntelui, mai cu soare si tinindu-se tot mai spre marginea adapostita dinspre fag, cu care se amesteca. In Moldova si Bucovina se coboara chiar pina pe podisurile mai joase. Dar si aici tot adaposturile cauta, nepriindu-i gerurile grele de iarna si mai ales gerurile tirzii de primavara, venite pe neasteptate, care ii aduc multa stricaciune.

Pe linga neprielnicia conditiilor climaterice, bradul e mereu imputinat si din pricina animalelor mari si marunte, dar mai ales din pricina omului nestiutor. Cerbii si caprioarele nu pun gura pe puietii de molid, dar pe cei de brad, de alaturi, ii tund, nu altceva. Portul tinerilor braduti ii face sa fie taiati cu nemiluita, pentru moda "pomului de Craciun' din ce in ce mai intinsa si la noi, de la o bucata de vreme. Cita iroseala se aduce cu aceasta, nimeni nu-si da seama. Pentru o petrecere de citeva ore, se taie un bradut, din care, lasindu-l sa creasca, se poate face macar un acoperis de casa.

La port se aseamana cu molidul. Si el are forma unui con, dar adesea truncheat la virf, caci ramura terminala, incetind sa creasca, nu rar crengile de pe laturi ajung sa stirbeasca virful ascutit al conului.

Se deosebeste insa de molid, dupa coaja trunchiului, mai alburie si plina de rasina. De aceea i se zice si brad alb, dupa cum, din cauza infatisarii mindre, in Ardeal i se mai zice si brad-nemes, iar pe aiurea sihla.

Cetinele de brad se recunosc usor, caci frunzele sint asezate mai mult pe 2 rinduri, in lungul cepilor. Si frunza lui e altfel. E ladita, verde-intunecata pe fata de sus, albastrie pe dos, unde se prind si 2 dungi alburii in lung, paralele cu nervura mijlocie verzuie. De aceea bradul pare si mai intunecat decit molidul.

Conurile barbatesti, mici, sint galbui, pe cind cucuruzii cu florile femeiesti stau de la inceput pina la sfirsit ridicate in sus si cuprind multa rasina. Cind semintele se coc, nu cad numai ele, ci si solzii lati la subsuoara carora au fost adapostite. Din cucuruz nu ramine pe copac decit o tepusa, frumos incrustata cu urmele solzilor, asezate in spirale dese. Semintele pierd repede puterea de incoltire, dupa un an cel mult. Si aceasta e o pricina, ca bradul e mai rar decit molidul.

Bradul este cautat pentru parcuri. In orasele Botosani si Bacau, desi aproape de ses, sint mult mai numerosi brazi decit in Piatra Neamt ori Cimpulung, bunaoara. El poate capata forme mai deosebite. Taindu-i-se virful principal, o alta creanga de mai jos ii ia locul in crestere. Se capata astfel brazi de forma unui tepoi cu dinti lungi sau chiar ca un candelabru. Lemnul lui, desi aproape cu aceleasi intrebuintari ca si ale molidului, are pret mai slab. Numai cind e vorba sa fie intrebuintat ca picioare de poduri, la captusirea tunelurilor in mine, ca si la orice lucrare de sub pamint, lemnul de brad e mai cautat. Fiind mai rasinos, e mai trainic. In fabricile de hirtie, tot al doilea loc ocupa dupa molid. Coaja de brad nu se foloseste in tabacarie, ci se arde mai degraba. In schimb florile dau un suc dulce, cautat de albine. Acelasi suc il picura si frunzele.

PINUL[5] (Pinus sylvestris)

Desi tot atit de rar ca si zada, pinul nu sta razlet, in pilcuri deosebite ca acesta din urma arbore, ci se amesteca cu celelalte doua esente principale, in tot lungul Carpatilor. Ii plac locurile mai insorite, putin umede si nu se teme de gerurile mari. De aceea se urca si spre partea de sus a bradului. Dar se coboara si pina jos la fag.

Se deosebeste si la port si la frunze de brad si molid. Cit e tinar, are si el o coroana ca o piramida. Mai pe urma se pierde regula observata cu strictete la molid. Se iau la intrecere in crestere si alte crengi, incit la port se apropie mai mult de foioase, mai ales ca si ramificatia trunchiului incepe mai din sus. Fata de molid si brad, e cel mai rezistent la furtuni. Molidul, adesea, cade dezradacinat, caci n-are decit radacini laterale. Bradul cade mai mult rupt; radacinile lui se tin mai bine infipte, caci se pastreaza si radacina mijlocie ca un tarus. La pin aceasta e si mai dezvoltata, asa incit el e si mai bine intepenit.

Trunchiul pinului are culoare roscata la inceput. Coaja devine scortoasa mai tirziu. Se recunoaste lesne dupa frunze; cite doua iesite din virful unei ridicaturi scurte, care nu sint decit muguri inchirciti. O crenguta de pin desfrunzita se recunoaste tocmai dupa aceste noduri, care sustineau frunzele; acestea nu cad decit tot la 2-4 ani. Pinul se cunoaste si dupa cucuruz. E mai lemnos decit al bradului si are forma de para; solzii sint ca niste scuturi. Cind sint strinsi dau conului de pin o infatisare frumoasa, ca si cind ar fi sculptate maiestrit.

ZADA[6] (Larix decidua)

Caldura inabusitoare din vara, prin contrast, imi aduce aminte de umbra racoroasa de sub cetenile de brad. Cu gindul zbor la Predeal, localitate cu orizont larg, cu perspective variate la tot pasul, la marginea pajistei de pe Susai, covor lins de iarba cu impestritaturi de flori montane. Acolo stateam adesea linga un mormint izolat din marginea padurii, insemnat cu o simpla cruce de lemn, purtind pe ea un numar: 1 646. Cine odihneste sub ea, dumnezeu stie

In acel loc, intr-o primavara, am prins farmecul si delicatetea unor arbori de munte, tot din ce in ce mai imputinati, la noi ca si aiurea. Desi ii cunosteam mai de demult, dar ii vazusem tot in toiul verii, in deplina lor desfasurare. Unul din cuiburile lor favorite e pe Polita cu Crini, de la fundul Izvorului Muntelui din Ceahlau. Ca sa ajungi la ei trebuie sa lupti cu greutatile peretelui priporos, numai ruine si bolovani, naruit inspre valea Bicazului. E drum anevoios, dar rasplatit prin farmecul padurii de Crini, prin odihna tapsanului intins al Oculaselor si mai ales prin zarea larga ce se deschide. Ra-murosi ca mestecenii, cu frunzisoarele lor verzui, strinse tot buchetele la fiecare ochi, cu conurile ceva mai mari decit nucile, atrag privirea deodata, mai ales cind sint incadrati de molidul serios si intunecat. E surisul spontan al unei fete incruntate.

La Predeal insa i-am cunoscut in imbracamintea lor frageda, de primavara.

Desi din aceeasi familie cu bradul, zada - asa i se zice copacului - are alte obiceiuri. Toamna se dezbraca de hainele tesute din frunzele ca niste ace lungi. Primavara se imbraca in haina noua. Nici un alt arbore nu exala fragezimea tineretii proaspete ca zada, tocmai din pricina vecinatatii cu brazii intunecati mereu. Codrul de fag e una peste tot, primavara cind da sa crape mugurii sau toamna cind frunzele sint foi de arama. Contrastul intre frunzele plapinde, verde-palid, ale zadei de primavara cu cetinile, parca mai negrii, ale molidului ramas si peste iarna infrunzit, este mai izbitor si prin aceasta mai evocator de primenirea naturii. Mai ales mladitele noi, lungi si firave, argintii si cu frunzele lunguiete, albicioare, presarate cite una pe ramurelele mladioase, pare ca sint degetelele trandafirii, iesite in afara pelincelor in care e infatat copilul. Toata prefacerea din primavara in ele se concentreaza, iar cind le bate usor vintul, onduleaza ca niste biciuri de matase. Fragezimea primaverii e, la zada, mai strigatoare, tocmai pentru ca se iteste adesea dintre cetinile rigide ale pinului ori molidului, cu care se impleticeste.

De asemenea si spre sfirsitul toamnei, pilcurile de zada dau aceeasi variatie, ca si mestecenii de jos, la imbinarea bradetului cu fagetul. Mai cu seama cind soarele scapata spre asfintit, copacul intreg pare invaluit in aurul razelor, care aluneca numai peste brad, fara a-1 inveseli.

Zada, in partea Ceahlaului zisa si crin, nu este altceva decit copacul numit Larche in Alpi sau Meleze pe frantuzeste (Larix). Adaug aceste numiri pentru ca la noi mai degraba se cunosc raritatile sub nume strain, decit sub cel romanesc. Imi aduc aminte de o intimplare. Eram odata intr-o excursie pe dealurile Birnovei, de linga Iasi, cu niste elevi de ci. a II-a secundara. La un loc mai umbros intilnesc citeva exemplare frumoase, in plina floare, de rodu pamintului.

Copiii toti se adunara roata, ca in fata unei minunatii, dar nimeni nu poate sa-mi spuie numele plantei. Unul din ei, timid, ma intreaba: "Nu e aceasta ceea ce se cheama pe frantuzeste Gouet?' Pe frantuzeste stia numele, dar rodul pamintului nu auzise niciodata. Si nu era doar un vlastar din cei cu singele albastru. De aceea pun si numele frantuzesc, caci multi vor fi citit cite ceva despre meleze, fara sa stie ca e zada noastra.

E un arbore de mare pret, dar tocmai prin aceasta gata sa dispara. E gingas la infatisare. Cind creste in voie, poate sa se ramifice ca si un plop. Asemenea frumoase exemplare stufoase se vad sub zidurile cetatii de la Sighisoara. Altfel, creste cu virful ascutit, cum se vede mai bine la intrarea in schitul de la Durau. Din cauza aceasta adesea se pune in parcuri drept ornamentatie. Dar sus, la munte, in taioasa bataie a vintului, suindu-se si pina-n apropierea omatului vesnic, acolo creste drept ca si un stilp de telegraf, punindu-se la intrecere cu molidul, deosebindu-se doar prin neregulata imprastiere a ramurilor si frunzelor delicate, care le imbraca intr-o filigrana uriasa de argint.

Poate creste tot asa de inalt si uneori mai gros. Exemplare de peste 50 m inaltime si 8 m de circumferinta nu sint rare in Alpi. Ca si cind isi dau seama ca veleatul neamului lor se apropie, traiesc multi ani. Daca scoboriti in parcuri, cad de batrinete la 60 ori 80 de ani, pe polite de munte se intilnesc copaci care au incoltit pe vremea cruciadelor, avind o batrinete de 6 si pina la 8 veacuri. Sint adevarate minuni, care ademenesc excursionisti anume sa le admire. Stau singuratici, scorojiti, cu virful desfrunzit ca niste lungi sulite, avind crengi numai pe la mijlocul lor. Infrunta vijeliile si asprimea inaltimilor, numai datorita structurii lemnului lor, colorat ca si peretele de marmura al muntelui in rasarit de soare. Cind se da drumul haiturilor pe Lotru[7], trunchiurile de zada aluneca greoi pe valurile intetite. Ramin cele mai de pe urma si le recunosti dupa culoarea lor roscata. Uitate la marginea apei, stau cu anii fara sa putrezeasca. Din pricina trainiciei lemnului lor des, copacii acestia sint si mai fara mila doboriti. Pitoreasca scenerie a caselor de sub Zermatt , ca si a adaposturilor pentru fin, azvirlite pe coasta muntilor sviterieni se datoreste nu numai stilului cladirilor, cit si culoarei trunchiului de zada, abia descojit, din care sint facute. Sint ucisi si pentru rasina lor mai subtire decit a bradului, mai aromatica, din care se fabrica asa-numita terebentina venetiana.

In Alpi, zada se mai gaseste inca in mare numar, desi mult mai restrinsa decit inainte. Glasuri autorizate se ridica pe fiecare an, spre a apara aceasta podoaba a muntilor de completa ei stirpire. La noi, in Carpati, se taie cu nemiluita, de-a valma cu brazii. Si macar daca ar fi intrebuintat lemnul lor la ceea ce foloseste mai bine. Sint taiati insa copacii, din lacomia stiuta a societatilor forestiere, care nu se lasa pina ce nu tund complet, de orice esenta, suprafetele luate in exploatare aproape pe nimic. Tisa abia daca se mai gaseste ici si colo in exemplare razlete. A venit rindul si zadei, care e din ce in ce mai rarita, desi e unul din arborii care dau podoaba muntilor nostri, tot mai plesuviti.

ALTE CONIFERE

Razletite printre esentele principale, pomenite mai sus, se gasesc in padurile noastre de brad si alti arbori sau arborasi din neamul bradului. Cel mai de seama este:

Tisa[9] (Taxus baccata), vestita pentru lemnul ei mirositor si trandafiriu. Mobile de tisa sint mobile de lux. Odata, la noi, se gasea mai multa. Azi aproape se pot numara pe degete locurile unde se mai afla cite putini copaci. Se citeaza de pe Bucegi, prin muntii Buzaului, pe la Palanca, pe Barnaru in muntii Sucevei. Au fost cu nemiluita taiata, nu numai din pricina lemnului scump, dar mai ales de catre ciobani, ca sa fereasca vitele sa nu se otraveasca mincind frunzele de tisa, in adevar foarte otravitoare ca si semintele dealtfel.

Tisa nu creste inalta; formeaza adesea tufarisuri, caci trunchiul are ramurile resfirate. Frunzele sint latute, cu virful ascutit si asezat cam ca la brad, pe doua rinduri. Dupa flori nu seamana deloc cu celelalte conifere de la noi. Florile barbatesti, pe un copac, sint strinse gramajoara si invelite in solzi lati. Florile femeiesti sint razlete; nici nu le bagi in seama, parind ca niste mugurasi. Fructul e carnos si seamana cu o afina. Partea carnoasa e buna de mincat, dar saminta e otravitoare[10].

Din ce in ce mai rara pe munti, se foloseste mai adesea in parcuri, ca gard viu.

Jneapanul (Pinus montana) numit inca si jepi, este arborasul chinuit de la marginea superioara a padurilor de brazi. E interesant sa vezi cum molizii si brazii se caznesc ca sa se ridice spre virfurile muntilor, unde vintul mereu involbura si nametii se ingramadesc. E dealtfel acelasi aspect ca si jos in stepa. Sus se muncesc brazii, jos stejarii. Din mindri ce sint la locul lor, desi ca peria, incep sa se razleteasca. Vintul le rupe crengile, ii indoaie; ei nu se lasa. Cauta sa inainteze. Aiurea ramin pitici, zgribuliti, nodurosi, dar degeaba. Saminta cu greu incolteste; puietii cu anevoie se ridica. Vraistea vintului, asprimea muntelui inving.

Totusi padurea nu se da. Dar nu mai sint molizii falnici care se urca mai sus, ci neamuri de-ale pinului. Daca n-ar fi sa-i cunosti dupa frunze si cucuruzi, mai ca nu ti-ar veni sa crezi ca sint de aceeasi obirsie.

Jneapanul, in loc sa creasca in inaltime, se intinde la pamint. Crengile lui mladioase par niste serpi uriasi incolaciti pe dupa pietre. Aceeasi cazna o are si radacina de a se prinde oriunde gaseste, printre pietre, o crapatura cu pamint moale ca sa se poata infige. Totul, crengi si radacini, arata truda si prudenta, intocmai ca si la alpinistii curajosi, care inainteaza cu precautie, profitind de cel mai mic colt de piatra pentru ca sa se prinda cu mina ori pe care sa puna piciorul.

Asa fiind, jneapanului nu-i este frica de vint, ca-l va dezradacina. Furtuna vijiie deasupra cetenelor lui stufoase, alunecind la fata. Nici de greutatea nametilor nu se rupe, caci crengile sint ca niste odgoane de cauciuc. Se indoaie sub grosimea zapezii, stind la cald, intre ea si pamint. Numai cind gotcanul isi cinta, ca turbat, cintecu-i de dragoste, incep si jepii sa-si ridice capetele crengilor lor, unde se afla gramada florilor cu polen si conurile mici cu flori femeiesti. E ziua lor de nunta, cind cauta vintul si baia calda de soare. Nu are aproape nici o intrebuintare, caci lemnul e prea noduros, desi tare ca fierul. Cel mult, la strung, se fac din el obiecte marunte. In schimb din frunze se scoate balsamul de Carpati, mirositor.

Ienuperii pitici (Juniperus sibirica) sint tovarasii de suferinta ai jepilor. Pe Bucegi ori pe Ceahlau, ei formeaza cultucele verzi-in-chise, care impestriteaza pajistile alpine la marginea lor inferioara. Una peste tot, ca o cununa de frunze mereu verzi, cu cit e mai spre mari inaltimi, cu atit tufele devin mai razlete, mai una cu pamintul. Pe urma se vad numai fire pipernicite, tufusoare de iarba groasa, pentru ca apoi sa dispara cu totul. In schimb o ruda de aproape a lor e mai norocoasa, caci creste mult mai jos, scoborindu-se si in tinutul fagului. Aceasta e ienuperul (Juniperus communis), care poate sa se inalte si de o seama cu alunul. E raspindit mai mult in Banat si Oltenia, unde se scoboara pina in zona dealurilor, in luminisurile padurilor de fag. Mai la nord, in Carpatii Transilvaniei, Moldovei si ai Bucovinei, se tine numai de brad. Explicarea e in tara lor de bastina, in tinuturile mai calde.

Ienuperul are trunchiul la inceput neted; mai pe urma devine scortos, pare ca ar fi acoperit cu zdrente. Pe crengute stau frunzele, cite 3 la aceeasi inaltime, in noduri departate. Frunzele sint mai inchise pe fata, mai deschise pe dos, unde au o muche in lung. Florile barbatesti marunte stau gramagioara. Cele femeiesti, ca niste muguri, sint inconjurate de mai multi solzisori, se unesc, ajung carnosi si inchid in ei, cele 2-3 semincioare. Fructele de ienuperi, frumos colorate ca si porumbelele, nu devin moi decit inspre toamna din al doilea an.

Ienuperul este un copacel mai folosit cultivat in parcuri, marind numarul acelora care ramin verzi si peste iarna. Totusi, pe aiurea, din partile mai groase aie trunchiului cu lemn tare se fac linguri, furculite, cutii si chiar vase. Crengile mai drepte dau lemn bun pentru bastoane ori cozi de bice. In schimb multa cautare au boabele de ienuperi, caci din ele se scoate o esenta mirositoare si chiar spirt sau se intrebuinteaza in medicina populara sau ca mirodenii.

Mai rar decit tisa, se vede prin muntii nostri:

Zimbru[11] (Pinus cembra), asa de vestit in Alpi. Ii plac plaiurile batute de vinturi, unde ia forme fantastice, tipul zbuciumului arborilor de a se tine cu fruntea sus, in tinutul viforelor. Ajung uneori inaltimi de 20 m si grosimi de peste un metru, iar rupindu-li-se virful, dau crengi vinjoase, care iau locul celor dintii. De aceea au infatisari bizare, mai ales cind si crengile rupte de vint sint acoperite cu licheni care spinzura ca niste caiere de lina. Profilindu-se pe cerul limpede, par niste uriase sperietori, acoperiti cu zdrente, cu brate schilodite. De aceea in Alpi sint mult cintati si joaca un rol insemnat in povesti.

Se deosebesc de neamurile lui mai apropiate si prin aceea ca frunzele lungi ies cite 5 dintr-un loc, asa incit in crengile tinere par ca o coada de noaten tuns. Semintele, nearipate, mari, cu coaja tare, au un miez carnos cu gust de nuca si care se maninca.

Zimbru, la noi ca si in Alpi, e pe cale de a se stinge, nu numai din cauza ca creste greu, dar pentru ca lemnul sau tare e mult cautat.

FOIOASELE

Stejarul

Stejaris, faget, bradet sint trei mari zone paduroase, care caracterizeaza tara noastra. Bradetul se tine pe inaltimile muntoase; fagetul e legat de dealurile umbroase, mai umede; stejarisul imbraca restul fetei pamintului pina la intinsoarea neteda a cimpiilor de stepa, inaintea carora se opreste.

Mindru, in plina putere de dezvoltare e stejarul de pe dealuri, in partile mai cu soare. Cu cit se scoboara spre cimpie, devine mai inchircit, mai zgribulit. Indraznetii care inainteaza in stepa, nici nu-i mai cunosti. Sint pitici, nodurosi, strimbi. Le simti chinul. Totusi nu se lasa. Ca si niste tiraliori care se Urasc pe burta, se tupileaza dupa fiece musuroi numai sa ajunga mai aproape de dusman, tot asa si stejarii inaintasi in stepa devin mici, rupti, zdrenturosi. La inceput isi iau ca aparare tufe de pruni spinosi, din lumea tufarisului, la adapostul carora creste mai in voie, mai rotofei. Pe urma pasesc prudent, singuratici, ca si cind ar pipai terenul. In cele din urma ramin locului. Cind strabati marginea padurilor de stejar dinspre stepa, cum e bunaoara in lungul frumosului drum de fier de la Be-resti la Galati,() ai impresia unei armate care inainteaza prudent spre ocuparea unei intarituri dusmane.

Catre marginea dinspre fag e aceeasi lupta. Decit aici iti face impresia ca se lupta piept la piept, in trinta dreapta, doi voinici in plina putere. Nu sint raristi de padure ca spre stepa. E invalmaseala a doua armate care se imping, in greu, una in alta. Cind fagul patrunde, ca o pana, in armata stejarilor, cind acestia se indeasa tot mai sus, ajungind uneori pina in atingere cu bradetul.

Fagule frumos numai in desisul codrilor; stejarul e mindru cind il vezi razlet, la marginea poienii, crescut in voie si in plina vlaga. E simbolul puterii si al razbirii prin grea truda. Radacinile lui, adinc infipte in pamint, larg resfirate, sint impleticite ca sa se intepeneasca bine, pentru vesnicie. Trunchiul gros, uneori si de un metru in diametru, este imbracat de timpuriu cu o coaja crapata, aspra, cu multa pluta, ca un cojoc mitos care-l apara de frig si ploaie. Numai in mijlocul codrului, stejarul poate sa creasca mai drept, ca fagul.

Semincerii dintr-o padure tinara nici nu-i cunosti, dupa port, ca fac parte din neamul voinicilor, cu ramuri sucite fel si chipuri.

Cind e razlet, repede se ramifica. Ramurile sint noduroase, brate vinjoase, in care muschii sint ca fierul, iar vinele ca virci umflate. Le resfira in toate partile; de aceea stejarul are un port mindru, o coroana bine inchegata. Sub el insa nu e umbra prea deasa, caci frunzele se tin mai mult pe ramurelele din virf. Lor le place bataia soarelui, sa se scalde in lumina. Par de pergament, atit sint de tari si lucioase. Forma lor e variata, dar intotdeauna sint cu crestaturi rotunde pe margini, cind mai adinci, cind mai largi. Adesea au pe ele sfere mici, galbene, roscate. Sint bobite produse de viespi.

Stejarul infloreste tirziu; dealtfel si mugurii lui scurti, indesati, numai zale de solzi, plesnesc mai la urma celorlalti copaci. Din mugurii mai bonduci ies fire subtiri ca niste ate, de-a lungul carora stau motocei de flori barbatesti. Cit e de aspru stejarul in infatisarea lui de iarna, cind incepe sa dea primavara, la virful crengutelor, frunzele delicate, galbui deodata, iar dintre ele spinzura firele de mustati cu flori barbatesti, mohoritul arbore pare ca suride si el de multumire. Seriozitatea lui dispare; e invaluit intr-o pinza subtire peste tot de fire de argint aurit, printre care se joaca razele de soare primavaratic. Te fac sa te gindesti la leoaica intinsa cu botul pe labele de dinainte, in culcusul ei ascuns, privind la puisorii draguti care se hranesc sub paza privirii mai blinda.

Din florile femeiesti, asezate chiar la virf de crenguta, dupa ce mitisorii barbatesti de mult au cazut, incepe sa se arate cunoscuta ghinda, care ajunge sa ia forma unei lulele. La virful unei codite lucii se afla o cupa frumos incrustata, in care e intepenita ghinda, neteda si stralucitoare, pare ca ar fi anume lustruita.

An cu an, primavara cu primavara, trunchiul stejarului isi adauga cite un inel de lemn si de ghinde. E o vesnicie in el, caci poate sa ajunga la virsta lui Matusalem[12]. Sint stejari si de 1 000 de ani, ba chiar unii sustin ca traiesc si 2 000 de ani. De aceea, stejarul e ales ca monument viu pentru eroii si oamenii deosebiti. La Tebea de pe Cris, Avram Iancu se odihneste sub gorunul lui Horea, iar la Tiganesti, linga Tecuci, se mai pastreaza inca, incercuit cu sine de fier, dind numai citeva frunze abia in capatul crengilor, gata sa se usuce de tot, stejarul sub care Conachi isi scria versurile.

Stejarul e unul din cei mai pretiosi arbori care traiesc in tinuturile noastre. Din pricina aceasta la noi padurile de stejar s-au rarit, iar stejarii falnici, in putere, tot mai rari incep sa fie, caci in locul celor taiati, altii la loc nu s-au semanat. Lemnul sau are toate insusirile: e tare, trainic, greu, dar se poate si usor lucra.[13]

Oriunde e nevoie de un lemn de tarie, stejarul e folosit. Temeliile frumoaselor biserici din Maramures, vechi de 500-600 de ani, sint din stejar, tare ca fierul, dupa cum portile vechilor cetati ori grinzile de intrare tot in stejar sint cioplite. Pentru traverse de cai ferate stejarul se foloseste ca si la constructiile de nave. Din lemnul stejarului se fac doagele pentru butoaie, iar din cauza apelor frumoase scindurile de stejar servesc la facerea mobilelor masive; taiate subtiri, pot imbraca lemne mai slabe.

Ca lemn de ars, nu e prea bun, caci piriie intruna si da multa funingine.

In schimb scoarta stejarului, din cauza taninului care-l contine, se intrebuinteaza in tabacarie.

Pina si ghinda are un pret, nu numai pentru ingrasatul porcilor, dar prajita da cafeaua de stejar, sau amestecata cu cacao, chiar ciocolata de stejar.

La noi traiesc mai multe soiuri de stejari.

Stejarul propriu-zis (Quercus robur) e pe dealurile inalte, urcindu-se pina in zona fagului. Se recunoaste dupa frunzele mai delicate, cu crestaturi regulate si cu limbul frunzei prelungindu-se ca o pana spre codita. Ghinda e la capatul crengutelor si are codita asa de scurta, incit pare ca sta de-a dreptul pe crenguta.

Gorunul (Q. petraea), zis pe alocurea si tufan, se gaseste in tovarasia celui dintii, pe locurile mai inalte. Priindu-i locurile mai umede, se scoboara si in lungul vailor, strabatind pina in apropierea stepelor. Frumoasele paduri de linga Nicolitel din Dobrogea(),desii codri de odinioara din Moldova, (), padurile de la poalele Muntilor Apuseni tot din goruni sint alcatuite. Se recunoaste lesne, dupa codita frunzelor mult mai scurta decit la oricare alt stejar, dar si dupa coditele uneori lungi de 15 cm, in virful carora sta ghinda[14]. Girneata (Q. fraineta), placindu-i o clima mai calda si mai uscata, creste mai mult pe la marginea dealurilor joase din Banat, Oltenia si Muntenia. In nordul Moldovei e de tot rara. Se cunoaste dupa frunzele mari, cu codita scurta si ingramadite la virful ramurelelor tinere.

Cerul (Q. cerris) se tine tot de girneata, dupa cum gorunul se tine cu stejarul. Ii plac locuri si mai calde. De aceea este intins mai mult in Banat si Oltenia, unde e foarte raspindit, pe cind in Moldova () nu se cunoaste. Nu creste asa de mindru ca stejarul; e mai pipernicit. Lemnul sau e mai bun de ars. Bucurestii se incalzesc mai mult cu lemn de cer, ca si de girneata. In schimb nu poate fi folosit, bunaoara, la fabricarea doagelor, caci e strabatut mai lesne de vin.

CASTANII (Castanea vesca)

Cind gerul iernii amorteste pe la noi orice manifestare de viata a naturii, cind brazda se odihneste, semintele stau in cojocelul lor aparator, iar copacii par uscati, odihna pregatitoare pentru impetuosul val de primavara, multi isi muta gindurile catre locurile acelea unde infloresc lamiii. Unii privilegiati chiar fug spre coastele Mediteranei, cu belsug de trandafiri iarna, ori chiar mai departe, in Algeria sau Egipt. E vesnica nazuinta catre deosebit.

Nu sint multi dintre noi insa care stiu ca si pamintul tarii noastre e atins de boarea calda, mediterana() La strimtorile Dunarii, de la Bazias si pina la Turnu Severin, clima este cu totul alta decit in restul tarii: e mai blinda, mai meridionala. Putini stiu ca maninca migdale din gradinile de la Turnu Severin, dupa cum daca spiritul de intreprindere la noi ar fi mai dezvoltat, lesne s-ar putea aduce, in Bucuresti, violete de Parma, cultivate in serele din Adacale[16].

In afara de liliacul care creste in voie pe stincile din Cazane, de smochinii din viile de la Alexandria sau de nucii salbatici de la poalele muntilor din Oltenia, semnul boarei mediterane este dat si de castani.

Nu e vorba de castanul zis porcesc[17] care procura umbra bulevardelor, din orase, a caror seminti cazute din fructele ghimpoase, dezghiocate toamna, nu servesc la nimic, desi pe vremea nemtilor se foloseau: e vorba de castanii nobili, podoaba padurilor din Grecia, Italia si sudul Frantei, ale caror fructe se maninca, dind prilej sa mai adaugam un punct de asemanare superficiala intre Bucuresti si Paris, prin sobele de fier de la colturile de strada, incinse de jeraticul la care se coc castane.

Acesti arbori frumosi, ramurosi ca stejarul, cresc prin padurile de la Tismana, se vad razleti in ingusta vale a Cernei dincolo de Baile Herculane, urcindu-se chiar si pe dealurile de linga Baia Mare, aproape de muntii Maramuresului.

Nimeni nu s-a interesat de cultivarea lor in stil mai mare Dealtfel pomicultori! nostri nu au incercat sa cultive pe o scara mai mare nici migdalii, desi din imprejurimile Turnului Severin, ca si in unele parti din Dobrogea, s-ar putea planta numai gradini de migdali, inlocuindu-se in buna parte ceea ce importam. E asa de mare belsugul tarii in tot soiul de bogatii ale solului, incit cine si-ar mai bate capul sa se ocupe serios de selectionari si adaptari, cind si merii ori perii ii aducem de-a gata din tari indepartate, desi prin greutatea cu care se adapteaza, ramin sterpi, irosindu-se astfel si pamintul destinat livezilor.

Cind am vazut intiia oara castanii de linga Baia Mare, i-am luat drept nuci. Tineri, nu se deosebesc decit observati mai de aproape.

Portul e acelasi. Au aceeasi stralucire a cojii netede, aceeasi ramificatie si aceeasi stralucire a frunzelor.

Mai in virsta, se aseamana la port cu stejarii. Coaja e crapata, iar crengile sint noduroase si sucite, parc-ar fi chinuite de miini nevazute.

Superficial priviti, seamana si cu castanii porcesti. Doar nu degeaba acestora li s-a dat numele de castani. Si unii si altii au fructele ghimpoase, strinse gramada la virful ramurelelor mladioase. Mai cu seama spre seara, cind castanul adevarat se pregateste de odihna si-si stringe ceva frunzele din virf, intorcind in sus dosul lor mai argintiu, asemanarea este si mai mare.

Totusi cita deosebire! Deosebirea in port, deosebire in frunze si mai ales in flori. Podoaba de primavara a castanilor porcesti, acele frumoase candelabre cu flacari albe, care se tin in sus, adesea acoperind invelisul frunzelor cu ninsoarea petalelor lor, lipseste la castanii nobili. Acestia au flori verzui, discrete, fara podoaba colorata, insirate gramezi-gramezi, de-a lungul unei codite lungi, subtiri, delicate.

Frunzele castanului din lungul bulevardelor sint ca palma, ca degetele. Mugurii, imbracati in zale de arama, cind incep sa plesneasca, stralucesc in bataia razelor caldute, parc-ar fi unsi cu clei. Frunzele castanului nobil sint simple, elegant crestate pe margini si de forma unui virf de lance. Au insa aceeasi sensibilitate. Seara se string gramada, aratindu-si dosul argintat; ai impresia ca zgribulesc de indata ce unda racoroasa adie prin, vazduh.

De aceea copacii acestia sint frumosi, Ceasuri intregi in apus de soare, ii priveam, pe dealurile de linga Baia Mare. Nu erau fara expresie. Cit soarele ii batea in plin, transpirau vinjosenie si fericire de trai. Voinici, ramurosi, cu frunzele verzi, stralucitoare, tineau isonul in cintecul general al bucuriei de viata. Cu cit soarele scapata dupa deal, cu atit fata lor se posomora, luind aer mai incruntat. Cind umbra se lasa de tot, frunzele din virf straluceau in imbracamintea lor argintie; se sucesc asa incit pare ca invelesc spre aparare fructele plapinde, in invelis ghimpos, ingramadite in virful ramurelelor. In intunericul serii, par fosforescente.

In toata infatisarea lui, castanul are ceva din mindria stejarului, mai ales cind spatiul ii permite sa se intinda, roata, sa-si desfasoare intreaga podoaba a crengilor. Trunchiul noduros arata truda de a invinge greutatile si victoria impotriva furtunii.

Abia zimbeste. O unda de vint se furiseaza prin padure. Mestecenii isi tremura frunzele delicate in voluptatea baii racoritoare; plopii si le scutura cu freamat scurt, tremurator. Castanul numai la sfirsit, cind unda trece, abia isi clatina putin frunzele cu un fisiit slab, ca de aripi de liliac.

Ca copil izbucneste repede, pe urma isi ia de seama, cladindu-si pe indelete scheletul lemnos, caci boarea[18] de pe coastele Dalmatiei ori mistralul de pe coasta Frantei, repede il invata cit de anevoioasa e viata si cit de inselatoare e graba. Abia dupa 50-60 de ani, la locul lui de obirsie incepe sa dea flori si fructe, cu care se impodobeste apoi pe fiecare an, pina la adinci batrinete.

Si de la el totul se foloseste. Lemnul e tare ca si cel de stejar; e taninos, de unde intrebuintarea lui la dubirea pieilor. In special insa fructele, dulci si carnoase, sint o avere. In sudul Europei, se cultiva varietati anume, cu fructele dulci si carnoase.

FAGUL (Fagus sylvatica L.)

Fagul nu e mindru decit in tovarasia altora, in codrii umbrosi. Acolo se simte bine; acolo, in concurenta, isi arata toata variatia trunchiului, a ramificatiei, ca si podoaba frunzisului mai des. In desisul codrului dinspre munte ori de pe dealurile inalte, el e stapinul. Numai spre luminisurile poienilor, sau spre marginea zonei lui de intindere, cind conditiile ii micsoreaza prielnicia traiului, ingaduie si altor arbori de o seama cu el in putere sa-si impleteasca crengile cu ale lui.

Am umblat, in drumurile mele, in lungul si latul tarii, prin multi codri de fagi. In naduful zilelor din toiul verii le blagosloveam umbra deasa, caci gaseam racoreala adinca sub bolta nepatrunsa de soare a frunzisului des.

Adesea, primavara, ma opream indelung in fata lastarelor plapinde iesite din cioturile batrinilor taiati. FaVa sa vrei, uiti de puzderia florilor fragede ce cresc printre tufisurile curaturilor de padure si-ti indrepti ochii catre frunzisoarele incretite, abia iesite prin crapatura mugurasului in forma de fus mic. Par foite de metal trase prin valt. Plapinde, stralucesc in lumina soarelui. Ca de matase sint franjurile de pufuri rosiatice de pe marginea lor. Mugurul intreg e ca o floare, caci si solzii desfacuti par aripi de carabusi.

D-apoi toamna! Imi voi aduce aminte adesea de drumul spre manastirea Tudorei din tinutul Botosani, cu vaile largi, pline de cununile roscate ale fagilor. Parca erau niste nori impurpurati de asfintit si lasati spre pamint. Inainte de a cadea, frunzele iau nuantele variate ale aramiului, cind batind in rosu, cind in galbui. Niciodata insa n-am patruns frumusetea padurilor de fag decit

In drumul dintre Lotru si Riul Sadului de linga Rasinari. Ramas singur, fara calauza, tragind de friu o mirtoaga de cal care schiopata, a trebuit sa scobor ceasuri intregi drumul serpuit ce duce spre valea ingusta. Nici n-am stiut insa cind soarele a alunecat pe bolta cerului. Numai cind un ciuf, mare cit un curcan, s-a pus in calea mea pe o creanga de copac, mi-am dat seama ca s-a inserat si ca voi mai avea cale lunga de facut prin tainica liniste a padurii de fag. Era un drum fermecat. La fiecare pas eram ademenit de jocul razelor de soare furisate oblic prin raristea frunzelor. Imi aparu ochilor intreaga maretie a fagilor in putere. Trunchiurile cenusii, cu coaja neteda, cu ochiurile negre, din distanta in distanta erau coloane drepte dintr-un templu urias. Atunci imi dadeam seama de plauzibila parere ca stilul gotic a luat nastere din contemplarea padurilor de fag. Ogivele imbinate in boltile cu multe fete erau reproduse in imbinarea crengilor in nazuinta lor spre lumina. Pina si manunchiurile de raze ce nasteau dungi aurite prin padure ori pete roscate pe trunchiuri, erau asemenea cu trimbele de pinze luminoase care strabat prin ferestrele inguste ale domurilor gotice. Verdele straveziu al boltii de frunzar, petele de lumina ca niste fluturi aurii, covorul de frunze moarte, din anii trecuti, care nu lasa sa fie razbite de nici un colt de viata noua, linistea desavirsita ce domnea primprejur te opreau in loc la fiecare pas spre contemplare si uitare de sine. Tainicul farmec al codrului te patrundea. Puterea linistei lui te supune. Dispare totul din afara, iar in substratul inconstientei simti cum incoltesc lianele care leaga sufletul poporului de acest arbore lui atit de drag. Nu e frunza mai cintata, in poeziile populare, decit cea de fag.

Frunza verde de pe fag

Am un dragut ca un brad..,

Dragostea, de fag e legata:

Fagilor frumosilor

Frumosilor, umbrosilor

Faceti-mi un pic de umbra

Sa ma umbresc cu a mea mindra.

E explicabila deasa pomenire a fagului in literatura poporului nostru si prin raspindirea lui.

Fagul se tine de poalele muntilor sau de dealurile inalte. Dupa ce paraseste satul din vale, ciobanul paseste prin codrii de fag pina ce ajunge pe luminisul pasunilor de munte.

In sus, fagul se lupta cu bradul. Din desisul fagetului vezi limbi de arbori foiosi, care se incumeta sa urce coastele priporoase. Farmecul Predealului, in toamna tirzie, o da tocmai aceasta imbinare de limbi rosiatice, patrunse in mohorita haina a bradetului. Devin tot mai rari, din ce in ce mai rari, apoi ramin razleti, pete stacojii pe intinsul verdelui inchis al bradului; la urma dispar. Se dau batuti. Din tufisurile de ienuperi rasar izolati, cu crengile rupte de vint, ca stindarde sfircuite de gloante. Alaturi de ei, veseli, suriza-tori, puietii de brad se inalta, aratind stapinirea. Alteori, ca in Paring, ceata deasa a fagilor se opreste dintr-o data. Socoti ca o para de foc le-a taiat inaintarea.

Cum fuge de asprimea vinturilor de pe virfurile muntoase nu se incumeta sa paseasca nici spre intinsul stepelor arse de soare. Nu se gaseste nici macar razlet mai spre sud de Racari ori Slatina, in Oltenia. De cum trece Oltul, se stringe tot spre marginea muntilor, iar spre Buzau cum scobori de pe Istrita si dai in ses nici pui de fag nu intilnesti. In Moldova e mai intins. Vestitii codrii de pe dealurile Birnovei de linga Iasi ori acei din preajma Hirlaului sint formati aproape numai din fag. Mai din jos de Birlad insa nu se incumeta sa traiasca decit in petice razlete, fara sa ajunga la marimea celor din nordul Dorohoiului. () in schimb in Ardeal acopera suprafete mari, desi chiar aici inconjura cimpia ardeleana.

La noi e limita sudica a intinderii fagului in Europa. Dealtfel, nu trece de Sicilia si nu se urca mai spre nord de mijlocul Norvegiei. E arborele tinuturilor cu clima temperata. Creste repede, dind radacini multe, lungi si impletite. In plina putere e inalt, cu trunchiul drept, cu cununa ramurilor bogate resfirate in toate partile. Se recunoaste lesne dupa coaja-i neteda, argintie si dupa frunzele lucioase, cu nervuri proeminente si cu perisori pe margine. Mugurii sint zvelti, lungiti, ca un fus. Aproape cind crapa mugurele, ies si florile din alti muguri mai grosi. Florile barbatesti sint la o parte, canafuri de stamine subtiri. Florile femeiesti sint in apropiere, asteptind ploaia de polen. Stau ridicate in sus, pe cind motaceii cu florile barbatesti spinzura in jos. Invelisul florilor femeiesti, cite doua-trei la un loc, formeaza mai tirziu o cutie ghimpoasa care se crapa, spre toamna, in 4 bucati. Din mijloc rasare atunci firul, fructul in trei muchii. Batute de vint, fructele se imprastie pe pamint. Fagul e unul din arborii cei mai folositori. Jirul, ca si ghinda, e hrana porcilor. Fiind cu miezul uleios, prin unele locuri serveste si la fabricarea unui ulei bun de mincare, avind si avantajul ca nu rin-cezeste lesne.

La noi fagul e folosit mai cu seama ca lemn de ars. Avind trun-:hiul gros, crescind inalt, dintr-un fag in virsta se poate scoate si un vagon de lobde. Arde bine, cu flacara frumoasa, fara a pirii intruna ca stejarul.

Are atit de multe insusiri, insa, lucrindu-se si usor, incit lemnul de fag este folosit in tot felul de industrii[20]. Nu e asa de dur, fiind cam deopotriva cu nucul. Se lustruieste lesne, desi nu are ape frumoase. Dupa ce e taiat, capata o culoare rosiatica, aproape una peste tot.

Inainte de orice, da bune traverse pentru drum de fier, mai trainice decit cele de stejar, daca sint injectate cu creuzot. In loc de doi ani cit ar tine fara injectie, poate dura astfel si 30 de ani. Din cauza aceasta la noi, unde stejarul a dat indarat, iar codrii de fag rar se mai gasesc, fagul are viitor asigurat, iar industria traverselor injectate poate sa ia o mare dezvoltare.

Mai obisnuita intrebuintare la noi o are pentru facut obezile la roti sau instrumente agricole (tepoaie), iar in Ardeal, in tinuturile sasesti si secuesti, din fag se fac mobilele din casa. Dealtfel pentru mobile de gradini, pentru pupitre, carucioare de copii, jucarii de lemn, fagul este lemnul cautat si mult folosit aiurea. De asemenea la construirea vagoanelor de cale ferata, iar in timpurile din urma chiar si la constructia unor parti din aeroplan.

La constructii de case nu se foloseste, caci repede e atacat de ciuperci si putrezeste. Daca e injectat insa, e tot asa de bun ca si lemnul de stejar, afara doar ca crapa mai lesne.

E lemnul cel mai cautat pentru fabricarea otetului din lemn, a spirtului de lemn, dupa cum din fugumatura de fag s-a incercat, cu izbinda, sa se fabrice celuloza folosita la fabricarea hirtiei.

Dindu-se marea raspindire pe care o are fagul la noi si frumusetea codrilor, apoi faptul ca acopera regiuni unde drumurile sint lesne de facut si populatia este deasa, fagul ar putea fi folosit si la dezvoltarea numeroaselor industrii rentabile. Din pacate, la noi se taie copacii numai pentru ars, fara sa se faca o alegere a lemnului. Se pun in stive de-a valma, iar spre munte, ti-e mila de iroseala lor, fiind lasati sa moara de batrinete sau sa putrezeasca cind sint doboriti, spre a se taia drumuri prin padurile de brad.

Se cunoaste ca avem paduri din belsug, desi va veni repede vremea cind vom ofta dupa ele.

CARPANUL (Carpinus betulus)

Iarasi unul din copacii cei mai raspinditi de la noi, amestecati atit printre fagi, cit si mai ales printre stejari. Cu cei dintii se aseamana la prima vedere, atit la trunchiul neted, cit si la frunze. Nu ajunge insa sa creasca atit ca fagul, nici nu are trunchiul atit de regulat cilindric, ci se ramifica degraba, cu putin deasupra pamintului. Frunzele si ele sint asezate alternativ si stau orizontale, dar nu sint asa de lucii, ci mai aspre si au pe margini dintii principali zimtuiti la rindul lor. Avind nevoie de mai multa lumina, se trage mai spre marginea padurilor sau spre poeni.

Cind e inflorit, ori daca are fructe, nu se mai poate confunda deloc cu fagul. Inca de cu iarna, la carpen se vad mugurii mai lungi, cu solzi acoperiti, care nu sint altceva decit mitisorii cu florile barbatesti. Abia au crapat mugurii si s-a aratat virful frunzelor, si solzii mitisorilor se desfac, ca si la alun, pentru ca din stamine sa ploua cu polen. Florile femeiesti sint la virful crengutelor, insirate tot pe un mitisor. N-au petale, nu sint colorate; de aceea se deschid cit frunzele nu sint dezvelite, pentru ca sa nu impiedice polenul sa ajunga pina la ele.

Din florile femeiesti ies fructele, insirate pe codita lungita, si intovarasite de un soi de invelis ca o frunza cu trei loburi, din care cel mijlociu e mult mai lung.

Invelisul aduce acelasi serviciu - la imprastierea fructului - ca si aripile fructelor de artari.

Are un lemn tare; se despica greu. De aceea se intrebuinteaza la facerea acelor obiecte intrebuintate mai des spre a nu se roade lesne, cum e jugul pentru boi, calupurile de ciubotar sau popicele. E un lemn si pentru ars, macar ca se taie mult mai greu.

MESTEACANUL (Betula sendula)

Nu e arbore mai delicat si cu infatisare mai gingasa decit mesteacanul. Pe cind tovarasii lui dau impresia de truda grea pentru a creste si a se mentine in picioare, mesteacanul pare ca un puf enorm, fixat in pamint, ori ca niste nori stravezii rupti si aninati de crengi. Ca sa arate fragezimea pajistilor de munte inflorite si a atmosferei senine, Grigorescu isi alege drept decor citiva mesteceni, ale caror ramuri din virf, in perspectiva dezvoltarii, se confunda cu norii care zboara iute pe cer. Culoarea argintata a trunchiului neted, cu coaja subtire, care se desface usor de-a curmezisul, ramurele mladioase, ca niste virfuri de biciuri, atit de elastice incit se indoaie sub greutatea slaba a frunzelor; frunzele delicate, usoare, abia aninate cu o codita subtire, plecata in jos, miscate la cea mai slaba adiere de vint, intreaga lui faptura are ceva eteric, fin. Cind privesti sirul mestecenilor resfirati pe podisul de la Piriul Cirjei, mai in sus de Borca, pe Bistrita, mai ales cind soarele, spre asfintit, le strabate poleindu-i cu aur, pare ca sint o cortina de borangic batut cu fluturasi. Oriunde se vede, chiar in vagauna dealurilor inalte de la Adin-cata, linga Burdujeni sau razletit pe virful Birnovei de linga Iasi, mesteacanul iti indreapta gindurile spre norii care fug pe cerul albastru, in decorul caruia isi arata toata podoaba fapturii sale. Si totusi mesteacanul este un sol al tinuturilor nordice, reci[21]. Raspindirea lui e mai mare in Moldova si Bucovina, decit in Muntenia. In Oltenia, cu clima mai domoala, abia se afla, ici si colo, iar din Dobrogea nici nu se cunoaste. De aceea se tine de brad si fag. Mai multi se gasesc la imbinarea acestora. Sub umbra lor usoara puietii de brad cresc de minune. Dupa ce au ajuns brazi vinjosi, nu mai permit mestecenilor sa traiasca decit tolerati, razleti. E povestea puiului de cuc printre plante. E si minunata politie a naturii. Mesteacanul isi schimba imbracamintea cu virsta si cu anotimpul. Tinar, straluceste sub invelisul argintiu al scoartei netede, cel mult cu citeva pete negre in curmezis. Cind il bate soarele e o dragalasenie. Cu cit imbatrineste, cu atita, de jos, dinspre radacina, coaja devine mai scortoasa, crapata, cu coaja veche, cenusie, intinsa ca o pielita pe fata vircilor de pluta. Dealtfel, si coaja batrina, in bataia soarelui, e un tablou. Negrul scoartei crapate, albul foitelor de coaja pastrate, lichenii ca de pucioasa ori verzui, se imbina intr-o policromie ce-ti opreste ochii asupra ei.

Frunzele mesteacanului n-au o forma hotarita. Se schimba de la copac la copac si chiar pe acelasi copac. Sint verzui, nu mult inchise la culoare si unse cu un soi de ceara mirositoare, in primele zile cind ies din mugure. Cind se aduc crengute de mesteacan in casa, raspindesc o improspatare primavaratica.

Indata dupa ce ies frunzele, se deschid si mitisorii, care spinzura ca niste cercelusi. Cei cu florile barbatesti sint mai lungi, mai grosi, se vad si iarna, ca niste sfichiuri la capatul crengutelor mladioase. Ceilalti, cu florile femeiesti, sint mai delicati. Fructele sint ca niste fluturi cu doua aripi late.

Pe cit e de frumos, pe atita e si de folos. Unde mestecanisurile au intinderi mari, in Suedia, Finlanda ori Rusia, mesteacanul e intrebuintat fel si chipuri.

Desi are un lemn cam moale, mesteacanul, pe aiurea, este un arbore mult folosit la fabricarea mobilelor. Mai ales in Suedia se coloreaza fel si chipuri: rosu, trandafiriu, verde, cenusiu, ceea ce face ca prin apele scindurilor taiate sa fie mult intrebuintat. Din crengile mai groase, ca si trunchiurile mai subtiri, se fac si la noi chioscuri, podete, cu aspect pitoresc. Lemnul indoindu-se lesne, din el se fac cercuri pentru butoaie, pentru cofe, hlobe la carute, oisti, coarne de plug. Radacinile, mai tari, sint cautate de strungari.

De constructii mesteacanul nu e bun, caci repede putrezeste. De aceea si vorba: "Mesteacanul daca nu i-ar fi rusine de ceilalti copaci din padure, ar putrezi in car, din padure pina acasa' (A. Gorovei, «Botanica populara».) Din crengile lui mladioase se fac maturoaie sau felezueala pentru curatat griul de pleava si paie.

De foc e bun, iar mangalul de mesteacan e cautat in multe industrii. Din coaja se face crusala[22] si dubala , dupa cum se scoate si un dohot³ de uns ciubotele. Mirosul de iuft se datoreste acestui dohot, care la noi se mai intrebuinteaza si ca doctorie impotriva riiei. Cu dohot a fost lecuit Creanga cind s-a umplut de la caprele babei Irina din Brosteni, pe cind invata la scoala lui Naum.

Cind seva gilgiie in trunchiul mesteacanului, primavara, scrijelindu-se sau sfredelindu-se, picura un suc care da o bautura ce curata singele. Lasat sa fiarba, se capata un vin gustos, dar si otet.

Chiar si frunzele folosesc fie la capatarea boielii galbene, fie pentru ceai, la dureri de rarunchi. Frunzele uscate sint bune pentru bai, pentru lautoare.

ARINII

De cum au iesit piraiele din vaiugile repezi si si-au croit o lunca mica, se infiinteaza si arinul, cel alb (Alnus incana) spre munte si apoi cel negru (A. glutinosa) printre dealuri si la ses. Uneori formeaza tufe chiar spre deal, mai ales la riurile iuti de munte. Cind salciile prind a le lua locul, arinii se trag mai la o parte, mai spre coasta vaii, dar se indesesc, cresc inalti, formind arinisurile dese, ascunzisul pasarilor si al dihaniilor de pe linga ape.

Cind prin lunca sint salcii, plopi si arini, acestia din urma se recunosc de departe, prin intunecata culoare a frunzelor si prin forma lor, crescuti mai mult in inaltime.

Arinul negru e un copac cu coaja neteda la inceput, cafenie; mai apoi scoarta crapata capata culoare inchisa, negrie, ca brazda de pamint. Iarna par roscati, caci atit mugurii care au o codita, dar mai ales mitisorii formati de cu toamna, au solzi roscati.

Frunzele seamana cu ale fagului, numai ca sint mai inchise la culoare, aspre si latite la virf. Pe dos, de-a lungul nervurilor, sint ruginii. Primavara sint si ele date cu ceara, un mijloc pe care natura adesea il foloseste pentru a apara frunzele tinere, fragede, de brumele care mai pot cadea dupa craparea mugurilor.

Ca si alunul, arinul infloreste timpuriu. Nici n-a apucat bine sa se topeasca omatul, nici mugurii sa crape, ca mitisorii gata de cu iarna isi resfira solzii. Cei lungi si subtiri dau polenul, nourasi de praf la cea dintii clatinare de vint. Mitisorii femeiesti, de o parte sint scurti, cu solzi mai grosi, pare ca sint conuri inchircite de brazi. Semintele se coc spre toamna, dar n-au aripi si nu pot zbura decit prin mijlocul iernii, cind scapa din strinsoarea solzilor. Desi fructele sint mici si putin inaripate, lesne sint luate de vint si mai ales cad cind pasarile infometate vin sa ciupeasca din mitisorul uscat.

E un arbore care nu prea traieste mult; in schimb insa, ca si teiul, da lesne lastare numeroase de la radacina, asa incit repede-re-pede se formeaza stufarisuri dese, din care unele mladite razbesc mai usor si se ridica tot mai sus.

Arinul alb creste mai spre munte. Se recunoaste lesne dupa scoarta lui neteda ca a fagului si alburie, pastrata asa pina la adinci batrinete. Se mai deosebeste si prin frunzele care sint la inceput pufoase pe ambele fete, mai apoi pe fata de dedesubt. Mitisorii sint mai lungi, mai subtiri si mai putin ruginii.

Lemnul arinului, destul de moale si greu de despicat, se foloseste in industria mobilelor, mai ales cind are pete. Daca e tinut mai multa vreme in apa, ajunge mai trainic si mai tare; scindurile se lustruiesc mai bine, asa ca e cautat chiar in fabricarea mobilelor de lux. Ca pari ori la constructia caselor, nu tine: repede putrezeste. In schimb in apa, se face tare ca fierul. De aceea e cautat pentru picioare de poduri. Vestita Punte Rialto din Venetia este construita pe tarusi de arini.

Si ca lemn de foc este bun, caci da o flacara mare, lina. Mai ales pentru brutarii ori fabricile de sticla, e lemnul cel mai minunat. Mangalul de arin este cautat la fabricarea pulberii. Din scoarta si arine, conurile femeiesti, romancele noastre scot o boia neagra cu care boiesc linurile.

SALCIILE

Salcia este arborele care arata cit de mare este puterea vietii in natura. Nu se lasa sa moara lesne. Chiar cind trasnetul a cazut pe el si l-a redus in aschii, de pe un colt din trunchiu-i schilodit iese o mlada-doua, care da frunze. Cind e girbov de batrin ce e si se apleaca spre fata apei, gata sa dispara, isi incununeaza singur tru-pu-i aproape putrezit cu cununa firava a frunzelor.

Creste oriunde are apa mai multa la radacina. Un simplu par de rachita proaspat taiat, crezut fara viata, da jos radacini si sus citeva smicele. Incet-incet ajunge bun sa-si aseze pasarelele cuib in el. Ii tai nuielile din virf, toamna; primavara da altele, repede zvicnite.

Creste pe marginea riurilor, biciuindu-le fata cu virful crengilor mladioase. Creste alaturi de pipirig la marginea baltilor. In lunca Dunarii ii merge de minune. Pare ca e un maslin ramificat, cu trunchiul gros. Alteori seamana cu arborii de la ecuator, mangrove, prin manunchiurile de radacini impletite, date de unde se ridicase fata apei. Mai departe de apa, pe coastele dealurilor cu izvoare dese, creste asa de mindru, gros si ramificat, incit intrece chiar stejarul. Numai dupa ultimele crengute, alburii, netede si mladioase, il poti lesne recunoaste.

Se ridica si pina in munti. Nu se opreste la piraiele care curg prin padurile de fag si brad. Se incumeta si mai sus, unde bradul cade invins. Se pituleaza, se reduce cit o schioapa, nici nu-l poti deosebi de buruieni, se amesteca totusi printre tufele de smirdar, ba chiar isi infige radacinile linga limba de ghetar.

Rezistent la viata, pretutindeni la indemina, joaca un rol foarte insemnat in viata poporului nostru. E folosit la toate. Se pune ca pari la gard ori ca intarire a malurilor ripoase din sat. Din smicele se fac impletituri; din lemn: linguri, coveti, scafe. Din coaje se fac fluieratori si tilinci, fluierul lung, fara borte, in care cinta ciobanii. E legat de viata romanului. In covatica de salcie se scalda pruncul; o salcie se pune la capul mormintului:

Te lasa, te lasa

Salcie pletoasa

Sa te bata vintul

Sa saruti pamintul

Sa-mi umbresti mormintul.

La nunta, cu betisoare de rachita joaca vornicelul inaintea miresei si tot din rachita se face batul vornicelului (A. Gorovei si M. Lupescu). Poeziile populare pomenesc adesea de salcii si rachita, dovada marii cautari pe care o au la poporul nostru.

Sint felurite soiuri de salcii (Salix). Poporul la toate le zice salcie ori rachita. Rar le mai da alt nume. E de vina marea lor asemanare.

Rachita (Salix fragilis) este foarte raspindita de-a lungul riurilor. E cea mai chinuita, caci ramurile ei drepte, mladioase, sint necontenit taiate. Copacul capata o infatisare caracteristica. Trunchiul se ingroasa ca o coloana umflata la capat de ranile ce i se fac in fiecare an. Mladele lasate cresc ca un buchet, totuna de lungi, dar trunchiul repede devine scorburos, a

Frunzele rachitei sint lunguiete si subtirele, lucii.

Florile sint pe trunchiuri deosebite si apar odata cu frunzele. Au un suc dulceag, ceea ce face ca sint vizitate de albinele hamesite de indelungata amortire din stup.

Rachita alba (Salix elaegnos), cu frunzele ei mai subtiri, pe partea inferioara alburii si pisloase.

Rachita rosie[24] (Salix purpurea), sau lozia, cu mlada visinie ori purpurie, ceea ce iarna aduce o inviorare decorului prea monoton. Mai ales cind seva incepe sa curga mai din belsug, simtind viata primaverii, mladitele se imbujoreaza si mai mult. Frunzele sint ceva mai latute la virf, iar florile si ele au o culoare purpurie. Din mlada lor se impletesc cosuri.

Rachita de mlaje[25] (Salix viminalis) are ramurile foarte elastice, invelite cu o coaja neteda, cenusie. Frunzele sint acoperite pe dos, cu peri matasosi argintii. Florile barbatesti, ingramadite in mitisori, ies inaintea frunzelor. Se cultiva anume pentru mladite, din care se fac panere, cosuri, mobile usoare.

Salcia alburie (Salix alba) formeaza padurile de pe ostroave. Are crengile flexibile, indoite in jos. Frunzele sint inguste, lunguiete, ascutite la virf, matasoase pe fata de jos. Cind bate vintul, tot arborele pare ca e poleit cu argint. Mitisorii, argintii si ei, au cite o codita mai lunga.

Salcia moale[26] (Salix caprea), zisa si iov ori loza prin Bucovina, raspindita pina in partile muntoase, infloreste de timpuriu, inainte de a da frunzele. Mitisorii () argintii, inveliti la baza cu solzi castanii, se iau de regula de la aceasta salcie. Sint florile barbatesti. Cele femeiesti sint pe mitisori mai subtirei, care se lungesc ca si cele de plop.

Cu acestea nu s-a terminat sirul salciilor de pe la noi. Numai prin zavoaiele Dunarii traiesc peste 12 feluri de salcii, in afara de altele - vreo 4-5 - care se urca si pe riurile de munte.

PLOPII

Podoaba luncilor mari o dau plopii. Cind treci podul de la Cosmesti, peste Siret, nu stii ce sa admiri mai repede: malul inalt, galben-roscat, rupt, care se intinde pina mai sus de Nicoresti, oglinda aurita a apei resfirata printre ostroavele de prundis si nisip ori zavoiul cu plopi ramurosi, asemenea unor baloane umflate gata sa se ridice in aer.

Frumusetea acestor arbori inalti, ramurosi, care cresc usor, maiestuoasa lor infatisare nu o poti prinde insa mai bine decit cind sint razleti, in deplina desfasurare avind conditii prielnice.

Asteptind trenul ce avea sa ma duca spre Dorohoi, niste mierle mi-au atras odata atentia asupra celor citiva plopi care umbresc statia Leorda. Pareau arbori din tinuturile bogate in ploi si calduroase din nordul Indiei. Se nimerise sa fie si doua trunchiuri ingemanate. Ramurile groase se resfirau in voie in toate partile, in spatiu larg, ocrotind parca sub frunzisul lor rar si mica gara, cit si ceilalti arbori, care pareau pitici pe linga ei.

Totusi nu impuneau prin masivitatea lor. Inalti, ramurosi, au in ei ceva din usuratatea mesteacanului; pare ca sint puhavi din cauza prea marii umezeli, in care le merge bine. N-au seriozitatea stejarului. Mereu isi scutura frunzele, mereu soptesc ceva neinteles, la cea mai slaba unda de vint.

Frunzele intoarse cind pe o parte cind pe alta, diferit colorate, ii dau un neastimpar continuu. Sint mereu in freamat, variat intruna. Cu el nu ti se uraste, chiar in singuratatea cea mai mare. Iar cind din numeroasele lui fructe ninge cu scama ca de bumbac, invelisul semintelor, pina si bucurestene sint ademeniti a ridica-ochii catre coroana lor frumoasa, admirind cu.aceasta ocazie cerul albastru din luna iunie.

E un arbore decorativ, tocmai prin volumul ce-l ,ocupa si prin fantastica resfirare a crengilor. De aceea se planteaza in lungul soselelor si chiar al strazilor. Batrinii plopi de pe soseaua mihaileana, ce vine din Tara de Jos[27], de la Galati, spre Tara de Sus , iti tin mereu de urit: nici nu stii cum trece vremea, privindu-le faptura lor variata.

Plopul alb (Populus alba) se recunoaste dupa coaja-i neteda, ce-nusie-albicioasa, care se rupe in fisii in lungul trunchiului. Cind e desfrunzit, pare mereu acoperit de zapada, atit de albe ce sint mai' ales crengile tinere, noduroase, cu muguri lunguieti ca acoperiti cu pisla. I se zice alb, pentru ca si frunzele, pe dosul lor, sint acoperite cu puf marunt alb. Cind bate vintul, pare ca in locul frunzelor sint aninate pe crengi cioburi de oglinda mereu clatinate. Intre fata frunzelor late, colorata verde-inchis, si intre dosul lor albicios, este o deosebire care le da farmec cind vintul suiera printre ele. Si forma e variata. Cind sint ca un as de cupa, cind ovale, cind late si adinc crestate pe margini, ca si ale unui paltin. Mai cu seama la plopii tineri, frunzele ajung aproape cit palma, pe cind la cei batrini sint mai marunte¹.

Plopul negru (Populus nigra), la infatisare se aseamana cu celalalt, e invelit la batrinete cu o coaja crapata, scortoasa, negrie. Nu are pisla de puf nici pe crengute, nici pe muguri, nici pe frunze, inainte de a da frunzele, e un adevarat tablou, fie privit mai de departe, fie mai cu multa bagare de seama, asupra crengutelor tinere. Stralucesc, ca muiate in lutisor; mugurii acoperiti cu un clei mirositor sint ca poleiti cu aur, iar mitisorii au solzisorii lucii galbui, cu gene purpurii. Iar cind incep sa se iveasca si staminele, virfurile lor purpurii maresc stropiturile de culori la capetele crengilor; nici n-ai banui ca se gaseste atita variatie si gingasie in amanuntimi la un arbore atit de masiv. Din plopul negru ninge, prin luna lui iunie, cu scama alba, imprastiata lesne de vint, aninindu-se de frunze, de sirmele de telegraf; cade la urma tot la pamint, caci cu ea duce speranta vesniciei.

Alt plop destul de des intilnit la noi este plopul tremurator (P. tremula). Se urca mai adesea catre munte, mai sus decit ceilalti, dar ii place tot pamintul umezit, avind nevoie ca sa creasca de multa apa. Este ramuros si el, cu trunchiul acoperit de o coaja cenusie, neteda la inceput, dar la cei batrini cu multe umflaturi negrii, scortoase in curmezis. Si-a capatat numele de la vesnicul neastimpar al frunzelor nu tocmai mari, verzi pe amindoua fetele, desi mai slab pe dos, fara puf si cu nervuri mai scoase in relief.

E de-ajuns o boare usoara sa treaca prin aer, cit de slaba sa fie, si frunzele acestui plop incep a tremura intr-un chip foarte caracteristic, parca cineva le-ar suci intruna de codita, aratindu-si cind o fata cind alta. Ceilalti arbori dimprejur nici nu-si clintesc frunzele pe cind ale plopului se misca intruna. Faptul se explica prin aceea ca codita frunzelor este lunga si turtita dintr-o parte in alta, avind doua muchii.

Frumos e plopul tremurator in primele zile de primavara, cind n-a inceput inca sa-i iasa virful frunzisoarelor. Ii stralucesc mugurii umflati, gata sa plesneasca, acoperiti cu clei si colorati galben sau ruginiu. Pe crengutele tinere spinzura mitisori lungi, pufosi, cam ca si cei de rachita, numai ca sint mai lungi si sint indreptati in jos. Pare ca sint de matase, iar dupa ce infloresc, printre pufii argintii se vad stropii staminelor ca niste rubine tesute pe un filigran de argint. Florile femeiesti sint ingramadite pe alti mitisori, mai scurti, mai plinuti, dar tot pufosi.

Desi cresc uneori pina la 30 m inaltime si ajung grosi, nu traiesc mai mult de o suta de ani. In schimb, ca si teii, de la radacini dau lastare, chiar cind trunchiul pare putrezit; copacul intinereste chiar in pragul mortii.

Lemnul de plop, desi moale, are multe intrebuintari, pentru ca e usor, elastic si mai ales ca nu crapa; se poate indoi si se lucreaza lesne. De aceea se intrebuinteaza la mobile spre a fi imbracat cu alte foi mai scumpe, apoi se fac din el plansete pentru desen, se cauta la fabricarea pianelor, la traforaj etc.

Mare intrebuintare, aiurea, are mai ales plopul tremurator pentru fabricarea betelor si a cutiilor de chibrituri sau pentru pasta de hirtie. Din lemn se mai scoate un lichid galben, oricine, care se da ca grund pentru alte vopseli. Pina si din muguri se scoate un ulei. Pentru foc e socotit ca esenta cea mai slaba, dar mangalul serveste la fabricarea prafului de pusca.

ULMUL

In padurile de fag mai rar, mai des in cele de stejari si pina in lunca multor riuri mari creste ulmul, adesea plantat si in parcurile din orase, din cauza portului sau asemenea, in multe privinte, cu al teiului. Sint mai multe soiuri. Se recunosc repede dupa frunzele lor nesimetrice la baza. O jumatate este mai lunga decit cealalta, rotunjita, asa incit pare ca invaluie codita.

La ulmul propriu-zis (Ulmus campestris[29]), cel mai raspindit de la noi, frunzele dintate pe margini sint verzi, de un verde-inchis, stralucitor pe fata de sus, cu nervuri divizate la virf, pe cind pe dos sint mai albicioase si cu un puf roscat unde se imbina nervurile secundare cu cea principala.

Frumos e copacul cind infloreste. Las' ca e unul din prevestitorii primaverii, inflorind chiar prin martie, dar da drumul florilor inaintea frunzelor, asa incit pare impodobit cu bombite matasoase trandafirii, in tot lungul crengutelor mai tinere.

Florile stau gramada, iesite din niste muguri mai umflati. Fiecare floare e ca o cupa, cu marginile rasfrinte, pe care sint infipte stamine, iar in mijloc sta partea femeiasca.

Dupa ce infloreste, plesnesc si mugurii cu frunze mai mici, insirati de o parte si alta a crengutelor, tot cite unul.

Cind frunzele sint pe deplin desfasurate, ulmul da umbra destul de deasa.

In locul florilor se arata fructele, ca niste foite de hirtie de matase, ingramadite si botolite, sau mai bine ca o petita pentru pistoalele cu care se joaca copiii. In mijloc e saminta, invaluita in fruct, al carui perete se prelungeste ca o foaie de hirtie, spre a putea fi usor luat de vint si imprastiat.

In deplina lui putere, ulmul e un arbore impunator, inalt, ramuros, cu scoarta avind crapaturi dese in lung, asa ca pare ca e imbracat peste tot intr-o pinza de solzi, insirati de-a lungul trunchiului.

Lemnul ulmului, in privinta folosintei lui, sta nu departe de acela al stejarului, ba in unele privinte e mai bun, pastrindu-se bine si mult sub apa. Tarusii pe care e zidita Venetia sint in mare parte din ulm. E folosit insa mult la facerea caroseriei de automobile, la vagoane, dar si la mobile. Cu lemnul de ulm se imita acela, mai scump, de mahagoni[30].

E bun si de foc, desi lasa multa cenusa, in schimb aceasta e bogata in potasiu.

In afara ulmului propriu-zis, la noi mai traieste si Vinjul (Ulmus laevis), cu frunzele si mai nesimetrice, cu mugurii mai mici, mai ascutiti si cu florile cu codite mult mai lungi si colorate rubinii. Scoarta, crapata destul de des, se jupoaie in solzi indoiti in afara.

Des e si ulmul de munte (Ulmus glabra), cu frunze mult mai mari, adesea avind spre virf trei colturi mai rasarite. Frunzele par ca stau de-a dreptul pe crengute, asa de scurta e codita lor. Atit acestea cit si vinjul nu prea se bucura de mare cautare, caci lemnul lor e bun doar numai pentru foc.

FRASINUL (Fraxinus excelsior)

E un arbore raspindit, amestecat cu altii, incepind din zona bradului si pina in luncile joase unde ii place mai mult. Foarte adesea este plantat si prin gradini si parcuri, desi are un mare cusur ca atrage spre el cirduri intregi de cataride, insectele care raspindesc un miros intepator, neplacut. In schimb, lemnul lui are o cautare din ce in ce mai mare, putindu-se usor lustrui, avind ape frumoase si o trainicie mare. E de culoare alba cu aspect de sidef, citeodata trandafiriu. Crescind usor, arborii tineri de 50-70 de ani au mai mare pret decit cei mai batrini. E superior stejarului in ce priveste elasticitatea si duritatea, dar nu poate tine ca acesta la umezeala. E foarte cautat pentru mobile, mai ales ca imbracaminte, putindu-se taia in foi subtiri.

Pentru trasuri e aproape cel mai indicat, ca si la constructia vagoanelor de drum de fier, dupa cum in industria diferitelor masini, lemnul de frasin este pretuit.

Se recunoaste usor. Crescut in voie, in gradini, este ramuros, cu o coroana rotunda, larga; e imbracat peste tot trunchiul cu o coaja crapata, cu crapaturi tot atit de largi ca si vircele dintre ele. Crengutele tinere, cu coaja neteda, cenusie-verzuie, au pe ele lenticele, ca niste puncte albe, neregulat imprastiate, iar mugurii laterali, fata in fata, sint mici ca niste margele, pe cind cel din virf, scurt, este lat.

Frunzele sint compuse, ca ale nucului, numai ca frunzisoarele laterale sint mai zvelte, mai ascutite la virf si mai departate unele de altele. Au o culoare ca a griului in primavara, verde viu.

Copacul infloreste inainte de a da frunzele. Florile marunte, cu o frumoasa culoare trandafirie, sint ingramadite, parc-ar fi aninate la capetele crengutelor tinere. Sint flori fara petale, unele numai cu stamine, altele numai cu ovare, iar altele cu amindoua la un loc.

Cind se formeaza fructele, coditele florilor se lungesc; totul seamana cu manunchiuri de struguri, purtind la virf cite un fruct uscat, lungaret, cu peretele subtiat ca o aripioara, frumos colorata, galben cu un abur roscat. Fructele sint astfel lesne luate de vint si imprastiate departe.

Placindu-i locurile mai umede, caci inghite multa apa, formeaza boschete naturale, mai ales prin luncile riurilor. Creste repede deodata, intrecut fiind doar de salcii, si poate trai chiar 200 de ani. La noi nu i se da catarea pe care o are aiurea, unde lemnul sau are o mare intrebuintare.

Pe linga frasinul de vale, mai traieste si frasinul de munte, zis si mojdreanul (Fr. ornus), care se tine numai pe inaltimi, scoborindu-se cel mult in zona fagului. E mai mic la statura, mai indesat si cu coaja mai neteda, cenusie. Frunzele sint mai inchise la culoare, tot compuse, dar cu frunzisoare mai putine si mai mici. Infloreste dupa ce a dat frunzele. Florile marunte, au o corola formata din 4 petale subtiri si lunguiete, doua stamine lungi si un gineceu scurt. Stau ingramadite multe la un loc, in virful ramurilor, pe un strugure ramificat. Florile imprastie un miros placut. Fructele sint la fel cu ale frasinului din vale; sint doar mai mici si mai ruginii. Scrijelindu-se coaja, se capata un suc dulceag, "Manna', care serveste in Italia ca purgativ, mai ales la copii.

Lemnul sau este tot atit de intrebuintat ca si al celuilalt frasin.

PALTINUL (Acer pseudoplatanus)

E unul din frumosii nostri arbori, punindu-se la intrecere cu stejarii si ulmii, atit in ce priveste mindra lui infatisare, cit si folosinta lemnului lui. Pe cind artarul si jugastrul, neamurile lui de aproape, se tin mai piitin de dealuri si mai mult de sesuri, paltinul, dimpotriva, se urca tot mai sus, amestecindu-se chiar cu brazii. Ii plac locurile cu apa indeajunsa, dar nu mocirloase. In tovarasia altpr arbori, iubind lumina, creste drept, ca si fagul si cu crengute spre virf. Cind insa e izolat, da crengi mai din jos, desfasurindu-si o coroana bogata, cu umbra deasa sub ea, cam ca si a fagului. Se cunoaste bine dupa trunchi, frunze si flori. Crengutele tinere sint stralucitoare, cu muguri laterali, scurti, iar cu cel din virf umflat. Pe trunchiul in virsta coaja se jupoaie sub forma de solzi, ca si la platan. De aceea are de departe o culoare mai deschisa.

Frunzele sint mari, late, verde-inchis pe fata, mult mai deschise, verde-cenusiu, pe dos. Sint taiate adinc in 5 parti, zimtuite pe margine si cu virful ascutit.

Cind e de 30-40 de ani, incepe sa infloreasca. Dupa ce frunzele s-aii desfasurat ies florile numeroase, gramadite in lungul unui strugure lung, care spinzura in jos. In aceasta privinta, inflorit nu se poate confunda nici cu artarul, nici cu jugastru.

Si fructele sint diferite de ale neamului lui. Aripile, ruginii, nu sint intinse, ci aplecate in jos, formind intre ele un unghi ascutit. Lemnul paltinului este foarte cautat pentru mobile, caci se poate lustrui lesne, fiind des. Are o culoare alba-galbuie, cu prea putine ape si o stralucire ca de matase. Din cauza ca se indoaie lesne, fiind elastic, e un lemn cautat in fabricarea automobilelor si a aeroplanelor. In alte intreprinderi mai marunte de asemenea este foarte pretuit.

Ca lemn de foc, paltinul are aproape valoarea fagului.

JUGASTRUL (Acer campestre)

Dintre toate soiurile de artari (Acer), care creste pe la noi, e cel mai de slab pret. E cel mai pipernicit dintre neamurile sale, fara pretentii mari. Creste mai ales in tovarasia stejarului, rar trecind de 10 m inaltime, dar stie sa se pituleze ca tufan, ori sa formeze avangarda inaintarii padurilor in stepe, cind este subtire, strimb, de-ti face mila. Stie sa se multumeasca cu putin.

E pus si prin gradini ori parcuri, mai mult din cauza ca poate sa-si formeze o coroana rotunda, iar spre toamna frunzele devin galbene ca de pucioasa.

Se deosebeste de neamurile lui prin frunzele marunte, taiate mai adinc in 5 loburi inguste, dintre care cele 3 din mijloc au citeva crestaturi la virf.

Abia au iesit frunzele plapinde din mugure, iar solzii roscati ce le-au aparat nici n-au cazut inca si florile galbui se arata gramajoara pe o codita, la inceput indreptata in sus.

Dupa ce frunzele toate s-au desfasurat, in locul florilor apar fructele atit de caracteristice, caci in jurul celor doua seminte, peretele fructului se lungeste, se subtiaza ca niste aripi de insecta, cu nervuri fine, des ramificate si indoite elegant. E podoaba copacului, vara, caci aripioarele se coloreaza cu un abur visiniu, care le face sa para un grup de fluturi asezati la capatul crengutelor.

Trunchiul, la batrinete, e imbracat intr-o scoarta crapata, asa incit pare ca e invaluit intr-o plasa cu ochiurile rombice, lungite. Crengutele mai subtiri adesea au creste de pluta in lungul lor.

Lemnul de jugastru e bun de foc. Altfel nu se intrebuinteaza decit prea putin in industrie, din cauza ca trunchiul e subtire adesea. Cel mult se fac din el paturi de revolvere, cozi de bice, prasele de cutite, caci e tare.

ARTARUL[31] (Acer platanoides)

Nici ei nu se urca prea sus, spre munti, ci se tin tot de stejari. Creste insa ceva mai repede; de aceea e mai zdravan si mai inalt. Se recunoaste dupa frunze, mari, late, asezate tot cite doua fata in fata, prinse de crengute cu o codita mai adesea ca muiata in vin rosu. Frunzele sint crestate pe margini, nu asa de adinc ca la jugastru, iar cele cinci colturi, rasfirate ca degetele de la miini, au dinti rari, ascutiti.

Florile ies indata ce crapa mugurul din virful crengutelor; nu mai astepta sa se arate frunzele. De aceea artarul, primavara, lesne sare in ochii tuturor celor dornici sa caute spre inceputul de viata din gradini ori paduri. Se impodobeste repede cu canafuri formate din numeroase codite ramificate, in virful carora se gasesc floricelele galbui, palide, care atrag privirea prin multimea lor.

Si fructele artarului sint inaripate, ca si ale jugastrului. Aripile late, subtiri, seamana cu spitele elicei de aeroplan. Spre toamna.

cind se desprind, cad facind spirale strinse si prin aceasta se raspindesc departe.

Trunchiul artarului este si mai des crapat decit al jugastrului, dar lemnul lui moale are prea putine intrebuintari.Chiar ca lemn de ars e slab.

Catare au frunzele, prin tinuturile unde e saracie de pasune. Ca si ale jugastrului, pot fi pastrate peste iarna si date ca hrana oilor si caprelor.

Pe la noi creste si gladisul sau verigariu (Acer tataricum), mic de statura, cu frunzele aproape intregi, cu putine crestaturi. Se recunoaste lesne dupa fructe, ale caror aripioare sint incovrigate, ridicate in sus si ceva mai late la virf, in loc sa fie intinse ca la artar ori jugastru.

TEIUL

Dupa castanul porcesc, teiul este arborele care se foloseste mai mult pentru umbrirea strazilor din orase. Creste iute si regulat. Da umbra deasa si mai ales aromeste aerul, prin luna lui iunie, cu mireasma blinda si dulce a florilor sale. Traieste mult, asa incit nu e nevoie sa fie des inlocuit.

Trunchiul teiului in tinerete drept, e imbracat cu o coaja neteda, stralucitoare, ce se poate desprinde lesne de lemn, ceea ce copiii stiu, facind fluiere si suieratori din crengile de tei puse la intrarea Un casa.

Teiul batrin are coaja crapata in lung, dar nu prea adinc; creste inalt, ajungind si 30 m, si pe linga trunchiul principal, desfasoara o bogata ramificatie, ceea ce-i da o impunatoare infatisare. Avind mult frunzis, pare ca un urias balon verde, cind sta singuratec la margine de padure.

Teiul mai are o insusire. De la radacina ies lastare numeroase. In jurul teiului in virsta e o padurice de crengi tinere, iar cind cel batrin e taiat, repede se inalta in locul lui zeci de puisori din trupul celui disparut. In acest chip, tinind umbra, innadusa repede puiul oricarui alt copac iesit din saminta si care a incercat sa ocupe locul teiului. Asa se explica frumoasele si desele paduri de tei din Dobrogea de nord, pe drumul de la Meidanchiol[32] si Nicolitel. Nicaieri n-am vazut tei mai frumosi; parfumul florilor lor te ameteste, simtindu-se pina la departari de zeci de kilometri.

Teiul e umbros, pentru ca are frunze multe si late.

Frunzele sint mari, in forma de as de cupa, cu virful ascutit si cu codita neteda, lunga si subtire. Ce frumos si cu cita prevedere nu ies primavara din mugur! Cei doi solzi ac de arama, care le invaluie peste iarna, se dau la o parte si apar niste frunzulite mai groase, scutece aburite cu purpuriu, puse sa apere frunzulitele plapinde.

Acestea nu ies decit incet, se desfasoara cu prudenta, pe cind solzii care le aparau se desprind si cad, dusi de valurile vintului de primavara ca niste petale ceva mai scortoase; sint parti de timpuriu jertfite din trupul arborelui, murind dupa ce si-au indeplinit sarcina de aparare a frunzelor delicate, pe care bruma de primavara usor le-ar pirli.

Frumos e teiul chiar si iarna. Ramii oprit in loc in fata lui nu numai prin ramificatia bogata, mai bogata decit a stejarului, dar si prin bobitele trandafirii,elegante, insirate rar pe crengutele tinere din anul trecut, au abur rosiatic pe ele. Sint mugurii boghiosi, ce par floricele.

Florile ca de ceara sint mirositoare si mai ales bogate in miere.

Cit tine floarea, teiul e un roi. Albinele de dimineata pina in seara nu fac alta decit, cu harnicie, aduna nectarul dat din belsug, dar totodata, duc si polenul de pe o floare pe alta.

Petalele cad; mirosul se stinge. In locul unde erau florile apar bobite galbui deodata, rumenite ceva mai tirziu. Sint fructele. Spre toamna, vintul le rupe si le raspindeste, caci de codita principala este lipita o frunza palida, lunguiata ca o aripa.

Romanul iubeste acest copac, care da umbra deasa si umple taina serilor de vara cu mireasma florilor lui. De aceea il cinta:

Teiule cu foaie lata

Nici un vint sa nu te bata,

Ca bine mi-ai prins odata.

Pe linga toate, teiul este si un copac cu mult folos pentru roman. Din lemnul lui moale, usor de lucrat, el face coveti, vase si linguri. Icoanele pe lemn de tei, usor de lustruit, se zugravesc, iar catapiteazma tot din tei mai lesne se lucreaza. Mangalul cel mai bun din lemn de tei se fabrica, iar din coaja de tei Oboroace[33]. Fibrele de sub coaja tin loc adesea curmeielor de rafie, la legatul viei.

Scindurile de tei se pot lesne lustrui si lucra; de aceea se folosesc la fabricarea mobilelor.

In sfirsit, florile de tei, pe linga hrana imbelsugata albinelor, pot fi intrebuintate la facerea ceaiului impotriva tusei.

La noi cresc mai multe soiuri de tei.

Teiul rosu (Tilia parvifolia) este cel mai raspindit, cu frunzele mici, cu fata de un verde-inchis, care contrasteaza cu dosul aproape argintat. Florile sint marunte, numeroase, pe o codita principala si foarte mirositoare. Fructele, iarasi marunte, sint ruginii cind sint coapte.

Teiul alb (Tilia tomentosa) are frunzele mult mai palide chiar pe fata. Pe dos sint paroase, parca ar fi presarate cu scama. Frunzele nu sint prea ascutite, iar acolo unde iese codita, sint mai scobite decit la alti tei. Se mai deosebeste usor dupa floare, caci are mult mai numeroase stamine - pina la 50 -, mai scurte decit petalele, in dreptul carora se mai vad solzisori galbui, sau incit floarea pare batuta. E cel mai cautat pentru gradini si strazi, caci da umbra deasa.

Teiul cu frunze mari (T. platyphyldos), ca si precedentul, se vede mai des in parcuri. Avind frunzele mari, late, cu codita lunga, verzi chiar pe dos, dau umbra deasa. Infloreste mai devreme, iar pe fiecare codita rar cind se gasesc mai mult de trei flori, mascate. Se deosebeste de asemenea si prin frunza ca o limba, care invaluie codita florilor pina jos, unde iese de pe creanga.

SALCIMUL (Robinia pseudacacia)

Ard padurile cu nemiluita, sus la munte. Li se dau foc din ura, sau se aprind din neglijenta; in locul lor ramine stinca goala, neproductiva.

La deal padurile se taie cu atita lacomie, incit nu mai cunosti locurile umbrite de altadata. Puhoaiele pun stapinire pe ele, brazdindu-le cu rani vii, pe care nu se prinde nici atita iarba cit ar multumi o capra. Despre sesuri nu mai vorbesc. Cit poti roti ochii, nu zaresti in multe locuri nici un arbore. Dupa ce s-au ridicat bucatele de pe ogoare, vai si coline par presarate cu cenuse. Doar cumpana vreunei fintini cit mai arunca umbra subtire pe pamint. ()

Se va domoli chestiunea agrara, dar va izbucni aceea a padurilor. Unde se taie, pentru specula ori pentru izlaz, la loc nu se insaminteaza nimic. Unde erau odata codrii, numai numele lor au ramas in amintirea localnicilor.

Chiar soselele mari, nationale, nu se mai planteaza pe margini cu arbori, care sa inlocuiasca pe cei cazuti de greutatea anilor, pusi de batrini cu un cult pentru arbori vadit superior noua. Soarele de vara bate in plin drumetul ostenit, care nu gaseste umbra nici macar linga o fintina, asa cum era de mult. Norii alearga zanatici pe cer, caci racoreala padurii nu-i mai opreste in loc, macar o clipa, spre. a descarca ceva din preaplinul lor de stropi. Apa de ploaie care cade, din vreme in vreme, se scurge repede pe povirnisul coastelor golase, caci trunchiurile de copac nu o inpiedica din drum, spre a o indrepta in adinc, ca sa hraneasca mai din belsug izvoarele din ce in ce mai secatuite.

Taierea fara mila a arborilor si neplantarea altora in loc e una din neprevederile prezentului, care se va razbuna amarnic in viitor. De pe urma unor asemenea greseli, mai de demult, tinuturi intregi din partea muntoasa a Frantei au ramas depopulate, oamenii luindu-si lumea in cap de raul torentelor care le pustiisera pamintul.

Si totusi e asa de usor de umbrit chiar locurile cele mai saracacioase si mai insetate din stepele noastre. Putina osteneala trebuie, prea putina fata de foloasele ce se pot trage de pe urma ei.

Scaparea e in salcim. Acest copac nebagat in seama la noi e una din binefacerile naturii. Cum e palmierul pentru pustiul Saharei, asa ar putea fi salcimul pentru noi. Numai fructe bune de mincat nu da. Incolo procura de toate.

E un arbore rezistent, se multumeste cu putin, desi creste iute si sanatos. Nu prea alege. Creste pe valea Cernei, printre munti, ca si in partile umede. Creste de minune in locurile cu putina ploaie. Are putere destula ca sa-si rasfire adinc radacinile si sa suga reveneala pastrata sub brazda uscata ca cremenea. Traieste indelung si puieste lesne. Dintr-un salcim, repede-repede, se capata un huceag.

Umbra are, caci ramurile bogate in frunze si le intinde in toate partile. Atit e de rezistent si tine la viata, ca salcia, incit chiar daca i-ai lasa numai trunchiul gros, despuiat de ramuri, din primavara pina in toamna, isi face din nou cununa de mladite lungi. Poti sa-i dai orice forma, dupa trebuinta ori dupa gust. De vrei sa impodobesti bulevardele, ii retezi cununa, ca o sfera. La Timisoara,in frumoasa gradina a scolii de artilerie, i s-a dat forma plopilor piramidali, strajuind o alee principala. De vrei sa-l tii pitic, se lasa sa-l tunzi in forma gardurilor vii de Thuia. E ascultator si mladios, ca putini alti arbori.

Cind il lasi sa creasca in voie, nechinuit, te rasplateste pe deplin. In luna iunie e ca nins, ciucura de flori. Pare ca are ascunse in desisul frunzelor nenumarate harpe eoliene; e zumzetul albinelor care-l viziteaza in roiuri nesfirsite. Face concurenta teiului si prin mireasma discreta a florilor, care imbalsameaza atmosfera si prin nectarul din belsug ascuns in fundul potirului, hrana albinelor si mana stupurilor.

Frunzele, hacuite, dau sat pasarilor.

Principalul dar e insa lemnul. E tare, virtos; unii spun ca se poate pune alaturi de lemnul stejarului. E bun de mobile, dar si pentru butuci de roti. E bun insa mai ales de foc, acolo unde tizi-cul, turte de baliga amestecata cu paie, este singurul combustibil de folosit.

Daca-i tai crengile din tinerete si nu i le lasi decit spre virf, creste inalt, drept si gros ca bradul. E minunat pentru stilpi de casa.

Ramurile din virf pot folosi ca araci pentru vie sau ca nuiele pentru garduri. Tot ce trebuie unei gospodarii modeste, lemn de foc, de constructie, ori timplarie, se poate scoate din salcim.

Si lesne ce se mai poate cultiva! Din saminta de salcim, desi incolteste cam greu, repede se ridica puietul, iar din lastarile salcimului batrin si mai repede se poate capata o plantatie in jurul casei. Din doi-trei salcimi pusi pe coastele ripoase, in cativa ani ranile pamintului sint astupate, iar puterea puhoiului taiata. In aceasta privinta bate salcia.

Dunele de nisip zburator cu salcim se pot intui locului, dupa cum cu salcimi se fixeaza terenurile fugitive de pe pantele repezi.

Cind te gindesti ca francezii au transformat Sahara lor din Gasconia[34] in paduri de pini, care au dat loc chiar industriei locale de rasini, indrumindu-se spre aceasta specializare si facultatea tehnica de la Universitatea din Toulouse, te doare inima vazind la noi pustietatea paminturilor mult mai prilenice pentru plantatii.

In jurul satelor s-ar putea crea in citiva ani, fara multa osteneala, paduri intregi de salcimi. O claca de citeva zile, toamna, pentru facut gropi, puietii adusi de pe unde se gasesc si paduricea repede se ridica.

Daca scoala noastra ar fi indrumata mai mult catre necesitatile vietii decit spre formalismul sec al cunostintelor teoretice, nu ar fi scoala din tinuturile de stepa care sa nu aiba in cuprinsul gradinii ei o pepiniera de salcimi.

Ce zi de sarbatoare a vietii ar fi aceea in care siragul de elevi, condusi de invatatori, s-ar indrepta, fiecare cu cite un puiet de salcim in mina, spre locul donat de comuna pentru plantarea unei padurici!

Aspectul de pustietate ar disparea ca prin farmec, arborii ramu-rosi ar chema din nou pasarelele care gasesc ascunzis bun de cuib; racoreala padurii ar taia din arsita soarelui. Fata locurilor s-ar schimba, iar tizicul s-ar folosi la ingrasat ogoarele marindu-le rodnicia.

Minunea prefacerii ar fi savirsita de salcimul rabdator, nepretentios si ascultator. ()

SCUMPIA (Cotinus coggygria)

E un arbust a carui intindere mare e in regiunea mediterana, dar s-a aclimatizat si pe la noi, netrecind insa prea mult dincolo de Carpati. Se intilneste, e drept, pina spre Dorohoi, dar mai ales in Dobrogea, Oltenia si Banat. In aceasta regiune, pe valea Cernei, se urca si pe muntii de linga Baile Herculane, pina pe la o mie si mai bine de metri, patrunzind apoi pe valea Dunarii, in Portile de Fier. In Dobrogea s-au gasit unii si de 10 m, si batrini de 100 de ani, cind de obicei au 3-4 m. In Ardeal e mult mai rar, prin imprejurul Brasovului.

E un arbore cu frumoase frunze regulat eliptice, mai trase ceva spre codita, neteda pe margine si placut mirositoare. Cind ies din mugure sint galbui, iar toamna se inrosesc aproape ca si frunzele de cires. Crengutele, pe vremea de iarna, se recunosc prin coaja lor neteda, verde-ros cata, si mai ales prin mugurii micuti, ingramaditi spre virful lor.

Florile marunte, verzui, stau ingramadite in virful ramurilor, pe un strugure ramificat. Sint flori, unele numai barbatesti-, altele numai femeiesti si altele complete. Nu toate ajung sa dea fructe, cele mai multe cad ca boboci, dar coditele lor cresc^ se lungesc, se acopera cu peri roscati si capata la un loc infatisarea unui smoc de par rosiatic.

E un arbore care aduce mari foloase, unde ii sint cerute. Frunzele lui sint de pret in tabacirea pieilor fine, cum e safianul. De asemenea, din ele se scoate o vopsea neagra, dupa cum lemnul de scumpie, taiat fara coaja, ca si radacinile, dau o trainica vopsea galbena. De asemenea si in gradinarie este mult cautat, pentru ca are un aspect deosebit prin manunchiul de peri pufosi, roscati, din virful crengilor.

OTETARUL (Rhus typhina)

Cum a ajuns din America de Nord, locul lui de bastina, pina la noi, e o taina. S-a aclimatizat si traieste peste tot, la inceput ca podoaba, pe urma si pe locurile fara catare deosebita. E mai mult un arbore decit un arbust, caci trunchiul lui gros cit piciorul se inalta si la 10 m. Are scoarta neteda si de culoare cafenie, ceva mai roscat, cu crapaturi slabe in lung. Se ramifica rar.

Frunzele lui seamana cu ale cenusarului, fiind compuse, dar dintate si paroase pe dos. Florile, galbene-verzui, sint ingramadite ca si la specia precedenta, pe un strugure des ramificat, cam cum sint spicele meiului. Din cauza aceasta, cind fructele rosii, boabe paroase, iau locul florilor, ingramadirea lor face un fel de mototol lunguiet, ca un soi de stiulete de papusoi umflat. Iarna e frumos, tocmai prin aceste pamatufuri ruginii, ridicate drept in virful ramurilor. Aduce aminte de icoana unor arbori din vremea cind pe pamint nu traiau plante cu flori.

Numele ii vine de la gustul acrut al fructelor. Alta intrebuintare nu are decit ca e planta decorativa.