PARTICULARITATI TEHNOLOGICE ALE LUCRARILOR DE RECONSTRUCTIE ECOLOGICA A PADURILOR

PARTICULARITATI TEHNOLOGICE ALE LUCRARILOR DE RECONSTRUCTIE ECOLOGICA A PADURILOR

1. Tehnologii de refacere-substituire a arboretelor degradate, slab productive, din arealul speciilor de cvercinee

1.1. Consideratii generale

Padurile constituite din sau cu participarea speciilor de stejar, fiind situate in regiuni usor accesibile si mai dens populate, au fost in multe situatii gospodarite abuziv si intens pasunate. Ca urmare, majoritatea acestora se abat mai mult sau mai putin de la potentialul lor natural bioproductiv. Capacitatea de productie relativ scazuta de biomasa a padurilor din cuprinsul arealului speciilor de stejar este consecinta dereglarii echilibrului ecologic al ecosistemelor forestiere actuale, fenomen care se face remarcat atat in biotop cat si in biocenoza. Multe paduri, regenerate vegetativ, se prezinta sub forma unor cranguri bracuite si chiar avansat degradate, cu solul intelenit, tasat si compact. In asemenea conditii arboretele se caracterizeaza printr-o stare lanceda de vegetatie, mai cu seama in cazul celor rezultate din a doua sau chiar a treia generatie din lastari. De asemenea, sunt necorespunzatoare sub raport bioproductiv si arboretele partial sau total derivate cu specii secundare (teisuri, carpinete etc.), care in prezent populeaza de regula statiuni de bonitate superioara pentru speciile mezofite de stejari (pedunculat sau gorun), unde aceste specii pot alcatui cele mai complexe si valoroase ecosisteme forestiere.

Starea actuala nesatisfacatoare a multor paduri din arealul speciilor de stejar reclama interventia artificiala vizand redresarea ecologica a capacitatii lor de productie. Respectarea principiilor de ordin ecologic presupune ca interventiile sa fie orientate spre reconstituirea tipurilor naturale fundamentale de ecosisteme forestiere. Ca urmare, padurile de productivitate scazuta din arealul speciilor de stejar trebuie parcurse, dupa caz, in functie de natura si intensitatea degradarii, cu refaceri, ameliorari sau substituiri.

Cu lucrari de refaceri sunt vizate in prima urgenta arboretele avansat degradate, cu consistenta sub 0,4, indiferent de varsta, precum si cele bracuite (cu consistenta 0,4 - 0,6) ajunse la sau aproape de varsta de exploatare, indiferent de modalitatea lor de regenerare, generativa sau vegetativa. Intrucat degradarea consistentei a condus la inrautatirea componentei edafice a biotopului, reusita culturilor instalate este conditionata de atentia acordata tehnologiilor de pregatire a terenului si indeosebi a solului.

In cazul arboretelor cu consistenta subnormala sau bracuite, insa cu o stare destul de buna de vegetatie, aflate la varste tinere sau relativ tinere, se recomanda interventia cu ameliorari pentru prevenirea inrautatirii si mai pronuntate a conditiilor de vegetatie, determinata de rarirea arboretului. Interventia se materializeaza atat in biotop, prin protejarea solului impotriva intelenirii, cat si in biocenoza, prin refacerea treptata a masivului, ambele influentand favorabil starea de vegetatie a arboretului, care poate fi astfel condus pana la varsta exploatabilitatii.

La substituiri se supun in primul rand arboretele derivate. Productivitatea scazuta a unor asemenea arborete este determinata de potentialul biologic redus al speciilor care alcatuiesc arboretele actuale, motiv pentru care se intervine activ in biocenoza, urmarindu-se reconstituirea structurii compozitionale proprii tipurilor fundamentale de padure. In astfel de arborete, solul este putin sau deloc degradat, receptivitatea acestuia pentru noile culturi putand fi asigurata prin tehnologii simplificate de pregatire, mai putin costisitoare comparativ cu cele aplicate in cazul refacerilor.

Tot cu substituiri se parcurg si unele arborete artificiale constituite din specii nelocale, indigene sau exotice, instalate in conditii pedoclimatice limitative potentialului lor silvobiologic. Se inscriu aici unele salcamete amplasate pe terenuri cu soluri grele, tasate si compacte sau cu soluri superficiale si scheletice, bogate in carbonat de calciu etc. Aceeasi solutie de principiu se adopta si in cazul culturilor de plop instalate in statiuni proprii sleaurilor de lunca, ca si pentru o serie de arborete artificiale de stejar pedunculat instalate in statiuni de garnitete sau garniteto-cerete si cu atat mai mult cele instalate in silvostepa. Asemenea arborete au stare lanceda de vegetatie, sunt afectate de fenomene de uscare intensa, consistenta este rarita si solul puternic inierbat. In consecinta, interventia se soldeaza cu modificarea compozitiei, insa sub raport tehnologic aceasta se identifica cu refacerile.

Avand in vedere faptul ca padurile de stejar se extind din silvostepa pana in regiunea de dealuri, fiind localizate in statiuni cu particularitati climato-edafice de o mare diversitate, reusita culturilor instalate in scop de refacere-substituire este conditionata pe de o parte de cunoasterea in detaliu a conditiilor stationale locale, respectiv de natura si intensitatea fenomenelor de degradare suportate de arboretele existente, pe de alta parte. Pentru reconstructia arboretelor degradate, in ultimele decenii s-au intreprins numeroase si ample cercetari care au vizat, in esenta, fundamentarea pe baze ecologice a tehnologiilor de interventie cu lucrari de refacere-substituire.

Lucrarile de refacere-substituire ofera largi posibilitati de interventie in biocenoza, in sensul valorificarii cat mai complete a potentialului bioproductiv de catre noile culturi forestiere, comparativ cu ecosistemele naturale. In acest sens, la stabilirea compozitiilor de impadurire in actiunea de refacere-substituire a arboretelor cu productivitate redusa din arealul speciilor de stejar, se va tine seama de urmatoarele recomandari de principiu:

- in silvostepa, la alegerea speciilor trebuie acordata prioritate stejarului brumariu in detrimentul celui pufos, procedandu-se chiar la substituirea partiala sau totala a celui din urma;

- substituirea partiala in unele statiuni a stejarilor xerofiti cu alte specii mai productive in anumite circumstante pedoclimatice din silvostepa de campie si dealuri. Astfel, in silvostepa de campie se recomanda salcamul, dar numai pe soluri texturale usoare, profunde si bogate, cu franjul capilar al apelor freatice accesibil radacinilor. Pinul negru este indicat pe soluri textural grele sau superficiale, formate pe substraturi dure (calcare, gresii calcaroase, diabaze etc.), caracteristice statiunilor de bonitate inferioara pentru stejar pufos, indeosebi din silvostepa externa a Podisului Dobrogei, dar si a insulelor de silvostepa din zona forestiera de dealuri, caz in care, pe substraturi gresoase sau alternante de gresii cu marne, se acorda prioritate pinului silvestru;

- spre partea interna a silvostepei, la interferenta arealelor se recomanda cresterea proportiei cerului, dar mai ales a garnitei, eventual a stejarului pedunculat in statiuni de lunca, conditii in care aceasta specie patrunde adanc in silvostepa;

- in zona forestiera se recomanda reducerea proportiei de cer in toate formatiile de amestec cu garnita, sau cu stejar pedunculat si gorun, conditii in care aceasta specie devine invadanta;

- extinderea culturii stejarului rosu, in buchete in toate formatiile de cer si garnita, in statiuni cu conditii edafice corespunzatoare acestei specii;

- cresterea proportiei speciilor valoroase de amestec: cires, frasin, paltin, tei etc., mai cu seama in arealul speciilor de stejari mezofiti (pedunculat si gorun);

- la interferenta altitudinala a arealelor stejarilor mezofiti din regiunea de dealuri, pentru dozarea amestecului intre aceste specii trebuie acordata o mai mare atentie corelarii particularitatilor lor ecologice cu specificul climato-edafic microstational determinat de caracteristicile reliefului;

- cresterea proportiei gorunului in amestecurile cu fag din regiunea de dealuri si chiar introducerea acestei specii in fagete de dealuri in statiuni proprii gorunului, de unde foarte probabil a fost inlaturat de fag in decursul timpului.

Refacerea-substituirea arboretelor degradate, cu productivitate scazuta, din arealul speciilor de cvercinee se recomanda sa se faca etapizat (2-3 reprize), din considerente atat de ordin economic (evitarea disfunctionalitatii padurii), cat si cultural (protejarea culturilor tinere de catre arboretul existent). Instalarea culturilor se poate face (a) la adapost (in urma deschiderii de culoare sau ochiuri) si (b) sub adapost (dupa rarirea corespunzatoare a arboretului de refacut) prin metoda plantatiilor sau a semanaturilor directe.

1.2. Instalarea la adapost a culturilor forestiere

Pentru instalarea la adapost a culturilor, cel mai frecvent se recurge la procedeul in coridoare si utilizarea puietilor ca material de impadurire. Latimea coridoarelor este variabila in functie de inaltimea arboretului si de conditiile climatice. Astfel, in silvostepa, latimea este mai mica, de 1,5 - 2,0 inaltimi de arbore si poate ajunge pana la 3,0 inaltimi, in regiunea de dealuri. In prima repriza, coridoarele deschise in arboretul existent printr-o taiere rasa, alterneaza cu benzi de arboret netaiat, avand latimi egale sau duble fata de cea a coridorului, functie de numarul de reprize adoptate pentru exploatarea intregului arboret. Orientarea coridoarelor se face, de regula, pe directia est-vest in cazul terenurilor fara panta sau cu panta mica, respectiv in lungul curbelor de nivel, pe terenuri cu panta mare, unde apare riscul declansarii eroziunii accelerate a solului. Pe terenuri plane si orizontale sau cu relief valurat, inmlastinate sau expuse fenomenului de inmlastinare, orientarea coridoarelor trebuie facuta pe directia nord-sud.

Instalarea la adapost a culturilor se poate face si prin deschiderea de ochiuri in arboretul de refacut, de forma circulara sau eliptica, cu suprafata de pana la 0,5 ha. Dispunerea lor se face cat mai uniform in cuprinsul arboretului, distantele de amplasare fiind corelate cu numarul de etape (doua sau trei) prevazute pentru regenerarea intregului arboret.

Tehnologiile de lucru pentru instalarea la adapost a culturilor prin plantatii se diferentiaza in functie de gradul de intelenire a solului, precum si de prezenta si abundenta subarboretului si a semintisurilor din specii de ajutor.

In cazul arboretelor puternic rarite, fara subarboret, cu soluri intelenite si tasate, pregatirea terenului si a solului (scoaterea cioatelor, scarificarea si desfundarea) trebuie sa se faca pe intreaga suprafata a coridorului in vederea instalarii culturilor. Intrucat se exclude posibilitatea regenerarii pe cale naturala, in compozitiile de impadurire trebuie prevazute toate categoriile de specii (principale, secundare si arbustive) indicate de statiune. Plantatiile se executa cu puieti de talie obisnuita, in dispozitiv de 1,5 x 0,75 m, corespunzator unei desimi initiale de 9000 puieti/ha. Este tehnologia cea mai costisitoare si aplicarea ei se impune cu precadere la refacerea-substituirea arboretelor degradate din silvostepa.

Pentru arboretele degradate de cvercinee cu subarboret in care se remarca si prezenta speciilor secundare, precum si pentru arboretele derivate, se recomanda pregatirea partiala a terenului si a solului in fasii late (2-3 m) sau inguste (0,7 - 0,8 m), cu sau fara extragerea cioatelor si scarificarea terenului. O asemenea modalitate de pregatire a solului ofera posibilitatea regenerarii vegetative a speciilor secundare si arbustive, astfel ca in compozitiile de regenerare se prevad numai speciile principale (de baza si de amestec). Pentru instalarea culturilor se utilizeaza puieti de talie mica, la o desime de 5000 puieti/ha, plantati in dispozitive de 4,0 x 0,50 m, cand pregatirea solului se face in benzi late si de 3,00 x 0,65 m daca aceasta pregatire se face in benzi inguste.

Pregatirea solului in benzi late cu mijloace mecanizate reclama in prealabil scoaterea cioatelor si scarificarea terenului. O asemenea modalitate de pregatire a terenului este indicata indeosebi in statiuni cu soluri grele, podzolite, compacte, cu drenaj intern si extern imperfect, intens afectate de fenomene hidromorfe pana aproape de suprafata. In asemenea situatii, dupa defrisarea si inlaturarea materialului lemnos, desfundarea terenului se realizeaza printr-o aratura de toamna, la o adancime care sa nu depaseasca orizontul B. Pentru afanarea mai profunda este indicata lucrarea solului cu subsolier. Primavara se recomanda aplicarea unei araturi superficiale inainte de discuire, daca se remarca tasarea mult prea pronuntata a solului. Pe terenul astfel pregatit se instaleaza prin plantatii culturile cu structura compozitionala indicata de statiune. Asemenea tehnologii de instalare a culturilor forestiere se recomanda cu deosebire in arborete degradate, cu consistenta mult subnormala, din arealul garnitei si cerului, precum si al stejarului pedunculat in zona forestiera de campie, pe terenuri plane sau concave, cu fenomene de inmlastinare. In ultimul caz, pregatirea solului se face uneori in biloane (coame de brazda), cu sau fara eliminarea apelor in exces de pe suprafete mici sau mari si coborarea nivelului apelor freatice. Pentru asigurarea unor sanse bune de reusita a culturilor, la plantarea puietilor in lungul biloanelor se recomanda utilizarea pamantului de imprumut.

Pregatirea terenului in benzi inguste (0,7 - 1,0 m) se recomanda pentru soluri cu insusiri fizice mai bune (textural mai usoare, afanate, regim favorabil de umiditate etc.) sau in conditii de relief accidentat si pante pronuntate (peste 12⁰). In asemenea situatii, extragerea cioatelor este facultativa, acestea putand fi evitate prin ocolire sau prin intreruperea benzilor. Pe terenuri foarte inclinate, pentru prevenirea siroirilor de suprafata, se amenajeaza benzi terasate (pregatirea solului in terase) in contrapanta, iar daca exista multe obstacole se recurge la pregatirea partiala a solului in vetre.

In cvercetele de amestec cu specii de ajutor, dar mai cu seama in arboretele partial sau total derivate din arealul speciilor de stejar, rezultate deosebit de promitatoare s-au obtinut in lucrari de refacere-substituire prin utilizarea puietilor de talie mijlocie. In acest caz, pregatirea terenului si a solului se face in tablii de 2,0 x 2,0 m, amplasate la distante de 4,0 x 4,0 m (625 tablii/ha). In fiecare tablie se planteaza de regula 5 puieti (4 spre colturile tabliei si unul central, la intersectia diagonalelor). Desimea culturilor este de 3125 puieti/ha. Compozitiile de impadurire sunt alcatuite exclusiv din specii principale (de baza si de amestec), compozitia de regenerare indicata de statiune fiind asigurata si prin promovarea speciilor secundare si arbustive din vechiul arboret.

Indiferent de modalitatea de pregatire partiala a solului, pentru prevenirea efectului negativ al vegetatiei existente (lemnoase si ierbacee) asupra culturilor instalate, se procedeaza la inlaturarea acesteia. La speciile lemnoase, daca inlaturarea se face fara defrisare, se provoaca lastarirea lor abundenta, tineretul rezultat constituind un real pericol pentru speciile introduse artificial. Tinerea lui intr-o stare subordonata prin degajari este obligatorie pana la realizarea reusitei definitive, care se prelungeste pana la 4-6 ani in cazul utilizarii puietilor de talie mica. Puietii de talie mijlocie suporta cu relativa usurinta concurenta lastarisurilor. Ca urmare, prin folosirea acestui sortiment de puieti si cu sprijinul regenerarilor naturale pe cale vegetativa, culturile pot atinge reusita definitiva la numai 2-3 ani de la instalare. Acest fapt constituie unul din marile avantaje ale tehnologiei respective, insa aria sa de aplicare este limitata de particularitatile climatului regional. Rezultate bune se obtin numai in zone cu precipitatii anuale de peste 600 mm, din care cel putin jumatate (300 mm) cad in perioada estivala.

Intretinerea culturilor rezultate din plantatii cu puieti de talie mica consta in aplicarea anuala in primii 3-4 ani de la instalare a urmatoarelor tipuri de lucrari: primavara - revizuiri, completari si eventual recepari, urmate in vara de mobilizari de sol (3-4 pe sezon). In continuare, pana la reusita definitiva se mai efectueaza dupa necesitati 1-2 mobilizari sau descoplesiri-degajari. In cazul folosirii puietilor de talie mijlocie, durata de intretinere este mult mai scurta (2-3 ani) si consta in principal in mobilizarea solului de pe suprafata tabliilor si, eventual, receparea lastarilor mai vigurosi, care pot intra in competitie si dezavantaja exemplarele speciilor principale instalate artificial.

Refacerea fasiilor de arboret ramase intre coridoare sau ochiuri se face dupa inchiderea starii de masiv in suprafetele regenerate anterior, cu aplicarea aceleiasi tehnologii de lucru. Daca s-a optat ca lucrarea sa se incheie in doua reprize, se exploateaza ras benzile de arboret ramase intre coridoarele sau ochiurile deschise in prima etapa. In masura in care s-a adoptat varianta in trei reprize de interventie, se deschid noi coridoare, de aceeasi latime, plasate alaturi de precedentele. In cazul ochiurilor, in a doua etapa se procedeaza la largirea ochiurilor existente. Lucrarile de refacere-substituire inainteaza pe directia sud pe terenuri mai mult sau mai putin orizontale si respectiv in aval pe terenuri in panta, indiferent de modul de instalare la adapost a noilor culturi (in coridoare sau in ochiuri).

1.3. Instalarea sub adapost a culturilor forestiere

La instalarea sub adapost a culturilor in scop de refacere a arboretelor slab productive de cvercinee sau de substituire a arboretelor derivate din arealul acestora, se poate adopta atat metoda semanaturilor directe cat si a plantatiilor. Instalarea sub adapost a culturilor se recomanda in cazul arboretelor slab productive cu consistenta de peste 0,6 si solul neinierbat sau slab inierbat, fara sa necesite pregatirea lui prealabila pe toata suprafata.

In functie de starea de degradare a arboretului si de prezenta semintisului natural, se executa rarirea arboretului in vederea reducerii consistentei la 0,4-0,5, in ochiuri de forma eliptica, orientate cu axa mare pe directia est-vest, pe terenuri plane si orizontale, si in lungul curbelor de nivel, pe terenuri inclinate. Ochiurile se dispun cat mai uniform pe intreaga suprafata propusa pentru refacere, acordandu-se insa prioritate portiunilor cu semintis natural utilizabil. Suprafata acestora trebuie sa reprezinte 30-50% din suprafata totala a arboretului, astfel incat refacerea lui integrala sa fie realizata in 2-3 reprize.

In ochiurile delimitate, odata cu rarirea arboretului, se extrage subarboretul si semintisul preexistent neutilizabil, prin taierea tulpinilor de sub colet. Dupa pregatirea terenului, toamna sau primavara, se executa semanaturile directe sub masiv, cu ghinda de provenienta locala, apartinand speciei de stejar corespunzatoare tipului fundamental de padure. Regenerarea celorlalte specii de amestec, principale, secundare si arbustive se va asigura natural, pe cale vegetativa. Daca asemenea specii lipsesc sau sunt in proportie nesatisfacatoare in raport cu compozitia de regenerare indicata de statiune, se introduc ulterior prin plantatii, dupa efectuarea taierii de punere in lumina a semintisurilor. Aceasta se realizeaza prin extragerea arboretului matern intr-o singura repriza, dupa 1-2 ani pentru culturile de stejar pedunculat si dupa 2-3 ani, la celelalte specii de cvercinee (gorun, cer, garnita, stejar rosu). Pe terenuri asezate, cu soluri grele, compacte, cu drenaj extern si intern insuficient, existand pericolul inmlastinarii, taierea de punere in lumina se amana cu 1-2 ani. Pe masura constituirii starii de masiv, la semintisurile instalate anterior, ochiurile se largesc pe o raza egala cu inaltimea arboretului, prin rarirea acestuia la consistenta 0,4-0,5. Pe suprafata astfel pregatita se instaleaza in continuare culturile forestiere, dupa aceeasi tehnica de lucru.

In ochiurile delimitate si pregatite, se executa semanaturi directe sub masiv, care sa asigure cel putin 15.000 puieti de cvercinee la unitatea de suprafata (hectar). In acest scop se adopta procedee diferite de semanare in functie de gradul de inierbare a solului si de reprezentare a semintisului utilizabil sau a densitatii subarboretului.

Pe terenuri neinierbate si fara semintis natural, cu soluri revene si afanate, semanaturile se recomanda sa se faca in randuri distantate la 1-1,5 m, cu intreruperi de aceeasi lungime pe rand, folosind 10 ghinde la metrul de rand, cu incorporarea lor in sol la adancimea optima prin procedeul in despicatura. Pentru reducerea consumului de ghinda, semanatura se poate face si in cuiburi amplasate la 1,5 x 1,0 m, folosind 6 ghinde la cuib.

Pe terenuri slab inierbate si cu solul mai compact, semanaturile se fac in vetre de 1 x 1 m, cu solul bine pregatit, in lungul unor rigole dispuse echidistant la 0,33 m, folosind 10-15 ghinde/m. Vetrele respective se amenajeaza in centrul unor tablii de 2 x 2 m, cu solul in prealabil mobilizat, amplasate la 4 x 4 m una fata de alta.

In cazul terenurilor mijlociu inierbate, cu semintis neutilizabil si subarboret dens se procedeaza anticipat la pregatirea partiala a terenului prin defrisare, urmata de mobilizarea solului in tablii de 2 x 2 m distantate la 4 x 4 m. In solul mobilizat din cuprinsul tabliilor, semanarea se face in 5 cuiburi, 4 dispuse spre colturi si unul in centru, utilizand 5 ghinde la cuib.

In principiu, semanaturile directe cu ghinda nu se recomanda pe terenuri cu inclinare mai mare de 30⁰ si in cele cu profil concav, in treimea inferioara a versantilor, ca si pe terenuri puternic inierbate sau pe cele cu subarboret abundent. In astfel de situatii semanaturile pot fi compromise ca urmare a spalarii solului sau colmatarii culturilor, iar plantulele dupa rasarire fac cu greu fata concurentei vegetatiei daunatoare locale.

Pana la taierea de punere in lumina, intretinerea culturilor forestiere instalate sub adapost consta anual din: revizuiri executate primavara devreme, 1-2 descoplesiri si 1-2 mobilizari in cazul solurilor inierbate, care se executa in tablii sau numai in jurul puietilor, in functie de procedeul de semanare adoptat. Dupa aplicarea taierii definitive, cu ocazia revizuirilor (primavara), se face receparea puietilor vatamati in timpul exploatarii si scosul materialului lemnos, precum si completarea prin plantatii a culturilor. Pe langa aceste lucrari, culturile trebuie parcurse anual cu 1-3 descoplesiri, eventual mobilizari, timp de 4-6 ani, pana la realizarea reusitei definitive.

Instalarea sub adapost, prin plantatii, a culturilor in scop de refacere-substituire, se realizeaza, in general, dupa aceleasi tehnologii de lucru ca si in cazul semanaturilor directe. In acest caz, insa, se recomanda o rarire mai puternica a arboretului (sub 0,4) si efectuarea la timp a taierii de punere completa in lumina. Luand in considerare aceste particularitati tehnologice si faptul ca puietii plantati pot suporta vatamari insemnate cu prilejul efectuarii taierii definitive, pentru speciile de stejar este de preferat ca instalarea prin plantatii a culturilor sa se faca la adapost, in ochiuri sau coridoare rezultate in urma aplicarii exploatarilor rase, adoptandu-se una din variantele tehnologice descrise anterior.

In ceea ce priveste compozitiile de impadurire in lucrari de refacere-substituire, acestea se stabilesc in functie de recomandarile precizate la grupele ecologice delimitate in arealul speciilor de stejar. Intrucat interventiile artificiale urmaresc in principiu reconstructia ecologica a tipurilor fundamentale de ecosisteme forestiere, specia principala de baza va fi una din speciile de stejar indicata de statiune. Alaturi de aceasta specie nu trebuie sa lipseasca speciile insotitoare arborescente (principale de amestec si secundare) si arbustive, atunci cand nu se poate conta pe regenerarea lor naturala sau aceasta ar fi mult prea redusa.

2. Tehnologii de refacere-substituire a arboretelor degradate din arealul fagului si amestecurilor de fag si rasinoase

In prezent, fagul este specia cu cea mai larga raspandire pe teritoriul tarii noastre, formand o subzona proprie de vegetatie de-a lungul catenei carpatice, in cuprinsul careia se gasesc numeroase tipuri de padure, cu arborete pure sau amestecate. Catre limita superioara a arealului sau altitudinal, fagul formeaza de regula amestecuri cu bradul si molidul, iar la cea inferioara cu gorunul si carpenul.

In aria larga de raspandire a fagetelor in regiunile de munte si deal, conditiile stationale sunt atat de variate incat imprima tipurilor de padure particularitati ecologice care se reflecta pregnant in starea de vegetatie si productivitatea arboretelor. Cu toate ca fagul se regenereaza usor pe cale naturala, totusi in vastul sau areal de raspandire se intalnesc numeroase arborete cu productivitate sub potentialul bioproductiv natural al statiunilor pe care le populeaza. De exemplu, exista arborete bracuite si avansat degradate, alcatuite din arbori neregulat raspanditi si rau conformati, proveniti de multe ori din lastari, in urma supunerii in trecut a padurilor de fag la regimul crangului. In asemenea situatii, solul este frecvent intelenit si batatorit, conditii in care daca exista fructificatie, regenerarea naturala din samanta nu este posibila. In alte situatii, desi arboretele au o stare normala de vegetatie, acestea sunt mai slab productive si mai putin valoroase, deoarece s-a neglijat reintroducerea speciilor valoroase in statiuni proprii fostelor amestecuri naturale de fag cu rasinoase la munte, respectiv, cu gorun la deal. In arealul fagului se intalnesc si arborete derivate, alcatuite mai frecvent din specii pioniere (mesteacan, plop tremurator etc.) si mai rar de amestec (carpen).

In arboretele degradate cu productivitate scazuta, se executa, dupa caz, lucrari de refaceri, ameliorari sau substituiri, prin care se infiinteaza culturi forestiere capabile sa valorifice mai eficient potentialul productiv stational. Prin asemenea interventii, productivitatea si calitatea actualelor paduri de fag poate fi majorata simtitor in urma introducerii unor specii principale de amestec, atat de foioase cat si de rasinoase. In cazul utilizarii rasinoaselor, frecvent se urmareste realizarea unor amestecuri temporare, acestea fiind extrase in statiuni de bonitate mijlocie cu mult inainte de varsta exploatabilitatii fixata pentru fag. Dimpotriva, in statiuni de productivitate inferioara pentru fag, inlocuirea acestei specii cu alte specii capabile sa produca masa lemnoasa superioara din punct de vedere cantitativ si calitativ, poate sa ajunga pana la 40-50%.

Dintre speciile indicate pentru ameliorarea compozitiei fagetelor (innobilare) se remarca bradul, laricele, molidul, duglasul verde, pinul strob, iar dintre foioase, gorunul, ciresul, frasinul, paltinul de munte si intr-o proportie mai mica, stejarul rosu. In statiuni de productivitate inferioara se recomanda folosirea pinului silvestru si eventual a molidului in conditii favorabile acestor specii.

Introducerea bradului in proportie mai ridicata este posibila in treimea mijlocie a subzonei fagului, in statiuni de productivitate superioara pentru fag, cu soluri profunde, cu troficitate ridicata si umiditate suficienta.

Laricele poate fi extins in toata subzona fagului, pe soluri fertile, profunde, cu suficienta umiditate, localizate indeosebi pe versanti insoriti, cu aerul primenit. Laricele da rezultate bune atunci cand este introdus sub forma de exemplare izolate sau in buchete diseminate in masa de fag. Avand cresteri mai viguroase in tinerete, nu este amenintat de coplesire si eliminare de catre semintisul de fag.

Molidul se recomanda ca specie principala de amestec, mai ales in fagete montane de productivitate mijlocie. In unele fagete de productivitate inferioara, situate in treimea superioara a subzonei fagului, proportia molidului poate fi de pana la 50%.

Introducerea duglasului verde se recomanda in fagete situate mai cu seama in regiunea de dealuri din vestul si sud-vestul tarii, pana la altitudinea de 700 m, fara sa fie insa coborat sub izohieta de 600 m. Pe soluri profunde, suficient de umede, la altitudinea de 500-700 m, in locuri ferite de vanturi reci, duglasul verde a realizat la varsta de 50 de ani o productie de masa lemnoasa de doua ori mai mare in comparatie cu cea a fagului [Haralamb, 1967].

Pinul strob, in amestec cu fagul, asigura cele mai bune rezultate numai in statiuni cu soluri fertile, situate la altitudini de 200-600 m. In statiuni de productivitate ridicata pentru fagete, pinul strob poate realiza productii volumetrice chiar de doua ori mai mari decat fagul, ceea ce sporeste interesul pentru aceasta specie. In statiuni cu abundente si frecvente caderi de zapada la sfarsitul sezonului nival, introducerea pinului strob este insa riscanta, intrucat sufera de rupturi.

Gorunul se va introduce mai ales in fagetele de deal cu flora de mull si in unele fagete de productivitate mijlocie, situate la limita inferioara a subzonei fagului. In acest scop, se vor rezerva statiunile cele mai corespunzatoare (de dorit cele populate in trecut cu gorun), de regula localizate pe culmi si in partea superioara a versantilor insoriti, pe terenuri cu soluri profunde, bogate si suficient de umede, in care gorunul ar putea realiza cel putin clasa a treia de productie [Pascovschi, 1967]. In amestec cu fagul, gorunul inregistreaza intotdeauna cresteri mai viguroase si produce un lemn de calitatea mai buna.

Stejarul rosu nu produce un lemn superior celui de gorun. Cu toate acestea, el poate fi introdus in partea inferioara a subzonei fagului, mai cu seama in fagete incomplet regenerate, acolo unde semintisul de fag are un avans de crestere ce poate fi usor recuperat de stejarul rosu, care creste mult mai repede in tinerete.

In cazul fagetelor situate in statiuni cu soluri acide sau pronuntat scheletice, de productivitate inferioara pentru fag, se recomanda introducerea pinului silvestru, dar numai daca exista pericol de eroziune sau alunecare. In asemenea situatii, fagul ramane subordonat pinului, avand insa un rol important pentru protectia si ameliorarea solului.

Infiintarea culturilor cu caracter de refacere-substituire a arboretelor slab productive, degradate sau derivate, din arealul fagului si amestecurilor de fag cu rasinoase, se poate face atat prin semanaturi directe cat si prin plantatii, cu instalarea lor sub sau la adapost, in functie de particularitatile silvobiologice ale speciilor cuprinse in compozitia de impadurire. Indiferent de modalitatea de instalare a culturilor si de speciile utilizate, interventia se face etapizat (2-3 reprize). Ca urmare, arboretele existente, pe parcursul perioadei de regenerare, continua sa-si indeplineasca, cel putin partial, functiile ecoprotective atribuite, asigurand totodata adapostul cerut de noile culturi.

Intrucat prin lucrari de refaceri-substituiri se urmareste si in asemenea situatii reconstruirea tipurilor fundamentale de padure, fagul va fi specia nelipsita din compozitiile de impadurire, insotita fiind, in proportii diferite de participare, de brad, molid, precum si de alte specii rasinoase si foioase indicate de statiune. Deoarece tineretul da fag si brad in primii ani de existenta necesita obligatoriu o protectie de sus impotriva insolatiei si extremelor de temperatura, instalarea lor se face sub adapost, in ochiuri, dupa rarirea adecvata a arboretului existent, mai frecvent si indicat prin metoda semanaturilor directe, fara a fi exclusa nici metoda plantatiilor.

Marimea, forma si dispunerea pe teren a ochiurilor se face cu respectarea acelorasi principii mentionate la instalarea sub adapost a speciilor de stejar. In ochiurile delimitate, dupa rarirea arboretului la o consistenta de 0,4 - 0,5, se curata terenul de semintisul preexistent neutilizabil, prin taierea de sub colet a tulpinilor si mentinerea celui utilizabil de foioase sau rasinoase (fag, paltin, brad, molid etc.). Dupa pregatirea in acest mod a terenului, in aceeasi toamna sau primavara se executa semanaturile directe sub masiv. Daca solul este neinierbat, reavan si afanat, se adopta procedeul de semanat in cuiburi executate in sol nepregatit. In cazul solurilor inierbate si relativ tasate se recomanda pregatirea acestuia in vetre terasate, semanatura putandu-se efectua atat in cuiburi cat si in rigole dispuse la 0,33 m una fata de alta pe suprafata vetrelor. Dispozitivul de amplasare a vetrelor sau cuiburilor este de 2,0 x 1,0 m, rezultand o desime de 5000 buc./ha.

La adoptarea semanaturilor directe se impun aceleasi restrictii in raport cu unele caracteristici ale terenului ca si la speciile de stejar. Astfel, metoda trebuie evitata pe terenuri cu pante mai mari de 30⁰ sau pe cele cu profil concav (microdepresiuni), in treimea inferioara a versantilor si indeosebi pe portiunile de concentrare a transportului materialului lemnos exploatat, ca si pe terenurile puternic inierbate sau cu subarboret abundent. In asemenea situatii se recomanda metoda plantatiilor, adoptandu-se desimi de 5000 puieti/ha, cu dispozitivul de plantare de 2,0 x 1,0 m.

Pana la punerea in lumina, culturile instalate sub masiv trebuie parcurse anual cu revizuiri (primavara devreme) si cu 1-2 descoplesiri sau mobilizari, pe parcursul fiecarui sezon de vegetatie. La sfarsitul primul sezon de vegetatie dupa aplicarea taierii definitive, se face evaluarea semintisului, stabilindu-se reusita culturilor in urma efectuarii controlului de calitate. In primavara imediat urmatoare, cu prilejul revizuirilor anuale se executa si completarile prin plantatii cu speciile cuprinse in compozitiile de impadurire, pentru care de la inceput s-a optat ca instalarea sa se faca prin aceasta metoda de impadurire. In continuare, pana la realizarea reusitei definitive, culturile trebuie parcurse cu 1-3 descoplesiri.

Punerea in lumina a semintisurilor artificiale instalate sub adapost se face printr-o taiere unica executata dupa 3-4 ani in cazul semintisurilor de fag si 5-6 ani, in cazul celor de brad. Odata cu aplicarea acestor taieri se procedeaza si la largirea ochiurilor existente sau la deschiderea de noi ochiuri, in care se instaleaza in continuare culturile cu caracter de refacere-substituire, recurgandu-se la aceeasi tehnologie de lucru aplicata in etapa anterioara.

3. Reconstructia padurilor afectate de fenomene de uscare intensa

3.1. Amploarea si cauzele fenomenului de uscare

In ecosistemele forestiere, dupa inchiderea generalizata a masivului apare fenomenul de eliminare naturala, datorita relatiilor de competitie dintre exemplarele care alcatuiesc arboretul. Procesul respectiv este un fenomen natural normal, care se manifesta in orice arboret indiferent de compozitia acestuia si de bogatia in specii care intra in alcatuirea lui.

Eliminarea naturala are loc pe seama speciilor si a exemplarelor mai putin dotate biologic, care nu fac fata competitiei la care sunt expuse in evolutia si dezvoltarea arboretului. Ramanand in plafonul dominat al arboretului, datorita inrautatirii tot mai accentuate a conditiilor de vegetatie, exemplarele respective se usuca si dispar. Atat timp cat diminuarea densitatii arboretului are loc exclusiv pe seama exemplarelor din plafonul dominat al arboretului (clasele V-III Kraft), fiind un proces natural normal, determinat de relatiile de competitivitate si de tendintele ecosistemului de optimizare structurala prin propriul sau sistem de autoreglare a consistentei, nu se manifesta fenomenul de uscare in masa (intensa).

Daca uscarea angajeaza un numar mult prea mare de arbori si nu se limiteaza numai la cei din plafonul dominat al arboretului, procesul debilitarii remarcandu-se si la arbori din plafonul dominant al acestuia (clasele I-III Kraft), atunci in arboretul respectiv s-a declansat fenomenul de uscare intensa.

Fenomenul de uscare intensa s-a remarcat cu precadere in padurile de stejar, fiind semnalat pentru prima data in Slovenia la inceputul secolului trecut. Curand fenomenul a fost semnalat si in alte tari est europene (Bulgaria, Ungaria, Polonia) precum si in tara noastra. La noi, uscarea padurilor de stejar, ca fenomen de masa, a fost remarcata in perioada 1930-1932, cu toate ca exista marturii din care rezulta ca acest fenomen a aparut in Banat inca din anii 1910-1914. In ultimele decenii, uscarea in padurile de stejar s-a manifestat cu intensitate ridicata in perioadele: 1940-1942; 1946-1949; 1955-1961 si 1972-1977, fiind considerat un fenomen ciclic. Fenomenul s-a agravat de la o etapa la alta, cu deosebire in padurile constituite din/sau cu participarea stejarilor mezofiti (gorun si stejar pedunculat). Dupa 1980 s-au semnalat uscari cu urmari grave si in unele paduri de rasinoase (brad, molid, pin), amploare mai mare remarcandu-se insa la brad [Barbu 1982, 1991].

Aria de raspandire a uscarii premature a arborilor, poate deveni la noi, ca si in alte parti ale lumii, ingrijoratoare. In prezent, se considera ca suprafata padurilor afectata de uscare se extinde in medie pe 2-5% din intinderea fondului forestier al fiecarei tari europene. Data fiind amploarea si consecintele acestui fenomen, s-a trecut la adoptarea unor masuri concrete de prevenire si stavilire a procesului respectiv, atat la nivel national, cat si in cadrul unor organisme sau organizatii internationale specializate, cum ar fi: Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura (F.A.O.), Comunitatea Economica Europeana (C.E.E.) etc.

La noi in tara s-au efectuat ample cercetari cu privire la prevenirea si combaterea uscarii anormale a arborilor, stabilindu-se o serie de tehnologii de refacere a arboretelor afectate de acest fenomen. Rezultatele cercetarilor efectuate in timp au scos in evidenta faptul ca fenomenul de uscare intensa apare in cele mai variate conditii stationale, atat in arborete pure (cu sau fara subarboret), cat si in arborete amestecate, localizate pe diferite forme de relief (campii joase si inalte, in depresiuni si lunci, pe platouri, terase si versanti). Varsta arboretelor afectate de fenomenul uscarii intense variaza, de asemenea, intre limite largi. Astfel, in cazul cvercineelor (gorun si stejar pedunculat) s-au remarcat uscari intense in arborete cu varsta variind intre 40-120 ani, frecventa mai mare inregistrandu-se insa intre 60 si 80 ani.

Din cercetari intreprinse la noi si in alte tari rezulta ca uscarea intensa este un fenomen complex, determinat de numeroase cauze de ordin antropic si de mediu.

Cauzele de ordin antropic sunt cele care provoaca cel mai adesea direct sau indirect, slabirea vitalitatii padurilor. Prin adoptarea si aplicarea unor masuri silviculturale gresit concepute si/sau aplicate fara sa se tina seama de unele particularitati bioecologice ale speciilor si insusiri structurale ale arboretelor, s-a ajuns la rarirea padurilor, la luminarea solului, cu tot complexul sau de neajunsuri (intelenirea, tasarea si compactarea solului, atragerea pasunatului). Aceste consecinte au condus la dereglarea functionalitatii ecosistemelor forestiere si la reducerea considerabila a capacitatii lor de autoaparare impotriva factorilor daunatori ai mediului.

Aparitia si evolutia uscarii in arboretele cu vitalitate scazuta este atribuita in mare masura cauzelor de ordin ecologic. Stresul climatic, cu deosebire secetele excesive, frecvente si de durata, precum si poluarea industriala la care sunt expuse padurile, creeaza neconcordante intre cerintele speciilor si conditiile inrautatite ale mediului de viata, conducand la accentuarea starii de debilitare a arboretelor. Poluarea industriala, autohtona si transfrontaliera, se manifesta pronuntat in zonele cu deversari puternice de agenti chimici agresivi (dioxidul de sulf, oxizi de azot, metale grele etc.), care, prin ploi acide, conduc treptat la alterarea conditiilor de vegetatie, debilitarea arborilor pe mari suprafete si la aparitia uscarii, cu prioritate la speciile cu toleranta mai redusa fata de agentii chimici nocivi vehiculati de curenti de aer de mare altitudine.

Pe fondul debilitarii arboretelor datorita acestor cauze principale primare, se instaleaza si actioneaza diversi factori patogeni din randul carora nu lipsesc insectele si ciupercile.

In conditiile unor arborete debilitate prin procese de degradare, aparitia fenomenului de uscare intensa este determinata obisnuit de asocierea factorilor nocivi. Analizand cauzele fenomenului de uscare, majoritatea cercetarilor au ajuns la concluzia ca daunatorii biotici si in primul rand defoliatorii constituie principalul factor in declansarea si extinderea procesului de uscare. In general, in padurile de stejar afectate de uscare intensa au fost nelipsite defolierile consecutive, urmate de invazia fainarii stejarului, a insectelor de scoarta si lemn si a ciupercilor vasculare si xilofage.

Inmultirea in masa a daunatorilor si in special a defoliatorilor s-a facut remarcata cu precadere in arborete degradate, rarite si debilitate, fiind favorizata cu deosebire de perioadele mai secetoase. In consecinta, refacerea radicala a arboretelor cu consistenta redusa si stare lanceda de vegetatie constituie o masura preventiva de prima importanta in stavilirea declansarii fenomenului de uscare intensa.

Arboretele cu o structura optima, cu un subarboret bogat si continuu, capabil sa mentina in permanenta solul reavan, afanat si neintelenit, sunt capabile sa faca fata cu mai mult succes celor mai grele incercari de ordin ecologic, impiedicand totodata inmultirea in masa a daunatorilor.

3.2. Depistarea si stabilirea intensitatii fenomenului de uscare intensa

Padurile din cuprinsul fondului forestier sunt supuse unei atente actiuni de recunoastere a starii lor de sanatate, in vederea semnalarii tuturor fenomenelor de uscare anormala. Actiunea se executa permanent de practicienii fiecarei unitati silvice si periodic cu prilejul lucrarilor de reamenajare a padurilor la nivelul fiecarui ocol silvic. Incepand cu anul 1989 proiectele de amenajare trebuie sa cuprinda si date referitoare la starea de sanatate a arboretelor. Acest lucru se realizeaza pe baza observatiilor efectuate in cuprinsul suprafetelor de proba pentru efectuarea descrierii parcelare. Pe langa inventarierile amenajistice obisnuite, se procedeaza si la o stratificare a arborilor in raport cu starea de sanatate a aparatului lor foliar.

Metodologia actuala de apreciere a starii de sanatate a arborilor a fost racordata la prevederile internationale privind monitoringul forestier, care stabilesc 4 clase de sanatate, apreciate dupa caracterele exterioare ale coroanei:

grad de defoliere de 0-10% (arbore sanatos sau aparent sanatos);

grad de defoliere de 11-30% (arbore slab afectat);

grad de defoliere de 31-65% (arbore moderat afectat);

grad de defoliere peste 65% (arbore puternic afectat);

In arboretele afectate de uscare se delimiteaza 3-5 suprafete de proba de cate 1500-2500 m², in scopul urmaririi evolutiei fenomenului si al controlului densitatii arborilor la unitatea de suprafata (ha). In suprafetele de proba materializate pe teren prin borne se fac observatii si masuratori de detaliu cu privire la conditiile stationale si de vegetatie ale arboretului. Pentru fiecare suprafata se precizeaza caracteristicile reliefului (unitate, inclinare, expozitie, configuratie etc.), tipul de statiune si tipul natural de padure, principalele elemente structurale ale arboretului (provenienta, consistenta, compozitie, varsta etc.), prezenta sau absenta subarboretului si a regenerarii naturale in arboretele mature (in % din suprafata). Pentru fiecare arbore inventariat in suprafata de proba trebuie sa se precizeze: specia, provenienta, circumferinta la 1,30 m, clasa Kraft, diametrul si aspectul coroanei, gradul de vatamare al coroanei, prezenta sau absenta poluantilor pe frunze etc.

In fiecare suprafata de proba se deschide cate un profil de sol pana la roca mama sau 1,20 m adancime si se recolteaza probe pentru determinari de laborator, in baza carora se face o caracterizare de detaliu a solului. In cazul arboretelor cu fenomene de uscare din zonele cu poluare industriala sau suspecte de acest gen de poluare, se recolteaza in vederea analizei chimice si probe de material vegetal, in special frunze si ace.

Pe baza observatiilor si masuratorilor efectuate in cuprinsul suprafetelor de proba se stabileste amploarea si intensitatea fenomenului de uscare. In analiza care se intreprinde in acest scop se iau in considerare numai arbori din plafonul superior al arboretului, indiferent de specie, respectiv arborii incadrati in primele clase Kraft: I - predominanti; II - dominanti si III - codominanti. In raport cu repartitia acestor arbori pe grade de vatamare a coroanei se determina doi indicatori (gradul de vatamare si gradul de uscare), care evidentiaza amploarea si, respectiv, intensitatea fenomenului de uscare la nivelul arboretului.

Gradul de vatamare (G_v) exprima amploarea fenomenului de uscare din fiecare arboret, in baza caruia se poate prognoza evolutia uscarii si aprecia starea momentana de sanatate    a arboretelor. Se determina cu relatia:

G_v = , in care:

G_v - gradul de vatamare al arboretului (in %);

n₁ . n₄ - frecventa absoluta a arborilor pe grade de vatamare stabilite in raport cu starea de sanatate a coroanei fiecarui arbore;

N_t - reprezinta numarul total al arborilor din plafonul superior al arboretului;

N_v - reprezinta numarul arborilor vatamati din acelasi plafon al arboretului;

Gradul de uscare (G_u) reflecta intensitatea de manifestare a fenomenului de uscare la nivelul arboretului si se calculeaza cu relatia:

G_u = in care:

G_u - este gradul de uscare al arboretului (in %);

n₃, n₄ si N_t - au aceeasi semnificatie ca si in cazul stabilirii gradului de vatamare (G_v).

Gradul de uscare indica pe de o parte gravitatea fenomenului de uscare, iar pe de alta parte natura interventiilor necesare pentru reconstructia ecologica a arboretelor. In functie de valorile acestui indicator, arboretele se incadreaza in patru clase de uscare, ale caror limite sunt precizate in tabelul 10.1.

Incadrarea arboretelor pe grade de uscare

Tabelul 10.1

Pentru urmarirea in timp a evolutiei fenomenului de vatamare si uscare a arborilor, suprafetele de proba special amplasate pe teren se include in sistemul de control (monitoring) al factorilor cu influenta negativa asupra cresterii si dezvoltarii padurilor din tot cuprinsul fondului forestier.

Reconstructia ecologica a arboretelor cu fenomene de uscare

Amploarea fenomenului de uscare prematura a arborilor si agravarea acestuia in ultima perioada de timp, necesita adoptarea si aplicarea unor masuri complexe vizand atat prevenirea declansarii fenomenului, cat si reconstructia pe baze ecologice a arboretelor afectate de uscare.

Fenomenul uscarii premature a arborilor se caracterizeaza printr-o mare diversitate de forme. In raport cu starea de infestare si vatamare a arboretelor afectate de uscare, lucrarile de reconstructie ecologica ce se impun, constau in:

- ameliorarea compozitiei arboretelor, prin introducerea de specii principale de amestec, de ajutor si arbusti in portiunile cu consistenta redusa, in masura in care specia principala de baza este suficient reprezentata;

- refacerea integrala a arboretelor afectate de uscare in cazurile in care ponderea speciei principale de baza este puternic diminuata si nu mai poate asigura compozitia tel recomandata de statiune;

- substituirea arboretelor cu stare lanceda de vegetatie, in care se produc uscari intense ca urmare a modificarii antropice a conditiilor stationale (lucrari hidrotehnice, poluare intensa etc.) sau a infiintarii de culturi forestiere in afara arealului speciilor constituente si in conditii climato-edafice putin favorabile acestora.

Prin interventiile cu lucrari de refacere sau substituire a arboretelor afectate de uscari intense se urmareste, in principiu, reconstituirea tipului fundamental de padure. Pentru reconstructia unor asemenea arborete, interventia se face etapizat, cu perioada lunga de regenerare, astfel incat padurea existenta sa indeplineasca functiile atribuite pe toata durata lucrarilor si, totodata, sa asigure protectie tinerei generatii instalate artificial. In acest sens, in functie de varsta arboretelor afectate de uscare, de intensitatea fenomenului si modalitatea de uscare a arborilor (uniforma sau concentrata in puncte mai mult sau mai putin dispersate) se recurge la crearea de nuclee de regenerare in ochiuri sau la deschideri de coridoare, combinandu-se intotdeauna regenerarea naturala existenta cu lucrari de completare sau ajutorare a acesteia.

In cazul arboretelor de cvercinee, stabilirea tehnologiilor de lucru vizand reconstructia arboretelor cu fenomene de uscare se face in functie de mersul regenerarii naturale si de intensitatea uscarii.

In masura in care regenerarea naturala este asigurata pe minimum 50% din suprafata, din care cel putin 30% cu puieti viabili de cvercinee, se intervine cu lucrari de ameliorare a compozitiei viitorului arboret. Compozitia de impadurire va fi alcatuita din specii principale de amestec si ajutor, asociate grupat sau intim, precum si din specii arbustive corespunzatoare statiunii si tipului natural fundamental de padure. Interventia artificiala in astfel de situatii prezinta caracteristicile completarilor tipice prin plantatii in regenerari naturale.

In lipsa regenerarii naturale, tehnologiile de lucru vizand reconstructia ecologica a arboretelor afectate de uscare se diferentiaza in raport cu intensitatea fenomenului si cu modul de propagare a uscarii, localizata in ochiuri sau uniforma pe intreaga suprafata.

Atunci cand arborii de cvercinee reprezinta cel putin 30% din numarul corespunzator densitatii optime la hectar, in raport cu varsta si faza de dezvoltare a arboretului, lucrarile de reconstructie ecologica prezinta caracteristicile interventiei cu ameliorari in arborete cu consistenta subnormala, bracuite. Compozitiile de impadurire se stabilesc in functie de recomandarile de la grupa ecologica corespunzatoare statiunii, din care, pe langa specia principala de baza, nu trebuie sa lipseasca celelalte categorii de specii (principale de amestec, secundare si arbustive). Instalarea noii generatii se face sub adapost, prin plantatii, folosindu-se puieti de talie obisnuita (mica), cu radacina nuda, plantati in vetre de 1,0 x 1,0 m.

Daca arborii de cvercinee, sanatosi si cu stare de vegetatie activa (neafectati de uscare) reprezinta mai putin de 30% din numarul corespunzator densitatii optime, se recurge la refacerea integrala a arboretului, indiferent de varsta. Tehnologia de interventie se adopta in functie de modul in care s-a produs uscarea: grupat, in ochiuri mari cu diametrul de 1,5 - 2 inaltimi de arbore sau uniform pe intreaga suprafata.

Instalarea culturilor in scopul reconstructiei pe baze ecologice a arboretelor intens afectate de uscare se poate face prin semanaturi directe sau plantatii. In raport cu metoda de instalare adoptata, se stabilesc tehnologiile de lucru privind pregatirea terenului si a solului, desimea si dispozitivele de plasare a materialului de impadurire (seminte, puieti) si ingrijirea culturilor, luandu-se in considerare aceleasi criterii precizate la refacerea arboretelor degradate de cvercinee (grad de intelenire, prezenta sau nu a semintisului utilizabil, existenta si densitatea subarboretului etc.) si detaliate anterior.

La brad, fenomenul de uscare se manifesta cu cea mai mare intensitate in arboretele situate la altitudini mai joase, rezultate din plantatii ca si din regenerari naturale in afara ariei zonale de raspandire a acestei specii.

In bradetele afectate de uscare, situate pe terenuri cu soluri relativ favorabile, se recomanda ca in ochiurile create prin extragerea exemplarelor uscate sa se planteze puieti de brad, larice sau molid la o desime de 5000 puieti/ha (dispozitiv de 2 x 1 m). In functie de marimea ochiurilor, pe langa speciile rasinoase mentionate se pot introduce si puieti din specii foioase principale de amestec (fag, gorun, frasin, paltin, cires etc.) indicate de statiune.

In cazul amestecurilor, daca arborii de brad uscati reprezinta peste 50% din numarul total al exemplarelor din speciile principale de baza si amestec, se va recurge la refacerea integrala a arboretului, indiferent de varsta acestuia. Daca uscarea este grupata, ochiurile avand diametrul peste 1-2 inaltimi de arbore se planteaza, dupa extragerea arborilor, cu puieti de larice, molid si eventual brad, la o desime de 5000 puieti/ha. In restul suprafetei se introduc prin plantatii specii principale de amestec indicate de statiune, asociate in buchete. In cazul solurilor mai putin favorabile (scheletice, uscate sau grele, pseudogleice) este recomandabil sa se renunte la folosirea bradului.

Plantatiile de brad in amestec cu specii de foioase, facute in ochiuri sub adapost, necesita din primul an de vegetatie o atentie deosebita pentru cunoasterea modului lor de dezvoltare. In culturile instalate trebuie luate masuri preventive pentru evitarea coplesirii puietilor de ierburi dar mai cu seama de rugi si lastarisuri. Totodata, trebuie intervenit cu lucrari de dozare a luminii pentru asigurarea cresterii normale a puietilor. In acest scop se recurge la extragerea treptata, in 2-3 reprize, a arborilor ramasi in interiorul ochiului.

Fenomenul de uscare intensa s-a facut remarcat si in multe arborete artificiale alcatuite cu deosebire din plopi euramericani sau din salcam. Culturile de plop afectate de uscare sunt situate, de regula, in statiuni de zavoi si uneori de cvercinee din luncile raurilor interioare, improprii pentru cultura acestor specii (soluri salinizate, cu nivelul apei freatice la mare adancime etc.).

Plantatiile de salcam in care se manifesta fenomenul de uscare sunt instalate pe soluri grele, cu orizontul de carbonati la suprafata sau pe soluri superficiale, sarace si bogate in schelet. Arboretele afectate de uscare, fie de plopi, fie de salcam, sunt puternic inierbate.

Solutia tehnica recomandata pentru asemenea arborete este substituirea cu specii locale. In acest scop se procedeaza la exploatarea rasa in coridoare late de 2-3 inaltimi de arbore, alternand cu fasii de arboret netaiat, cu latimi de 1-2 ori latimea coridorului. In lungul coridoarelor, orientate pe directia est-vest, se recurge la pregatirea terenului si a solului pe intreaga suprafata, constand in scoaterea cioatelor, scarificarea terenului si desfundarea adanca a solului. In statiunile favorabile speciilor de stejar, instalarea culturilor se face prin plantatii, cu desimea initiala de 9000 puieti/ha (dispozitiv 1,5 x 0,75 m). In compozitiile de impadurire, specia de stejar indicata de statiune trebuie sa reprezinte 40-60%, diferenta fiind obligatoriu completata cu specii de ajutor si arbustive, recomandabil in proportii egale, asociate in amestec intim cu specia principala de baza (de regula stejar pedunculat).