 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Afaceri | Agricultura | Economie | Management | Marketing | Protectia muncii |
| Transporturi |
Rezumat
Capitolul al treilea se axeaza pe definirea cooperarii si colaborarii internationale, a tipurilor de operatiuni pe care literatura de specialitate le include fie in categoria cooperarii economice internationale, fie in categoria aliantelor strategice. Tot in acest capitol sunt prezentate principalele forme de aliante competitive si cooperare industriala si a avantajelor si dezavantajelor pe care le implica.
Specializarea si diviziunea internationala a muncii plaseaza relatiile economice internationale pe un nou curs, determinat atat de nevoia si lupta pentru a accede la cele mai noi realizari ale stiintei si tehnologiei universale, cat si de accesul la resursele de capital si de informatii ce se formeaza diferit ca structura si marime in cadrul unor economii nationale sau in cadrul unor uniuni de state luate separat [1].
Calea clasica de tip comercial de a putea avea acces la toate acestea nu mai satisface nevoile moderne si ritmurile necesare aplicarii noilor descoperiri sau ale noilor tehnologii.
Deosebirile de nivel tehnologic, de disponibilitati de capital, de resurse stiintifice si financiare dintre economiile nationale impun noi modalitati de conlucrare intre state sau intre firme din state diferite, ca si dintre firmele situate pe teritoriul aceluiasi stat.
In anii '60 - '70 au aparut in mediul international si sunt in plina afirmare in prezent o serie de forme si tehnici de afaceri, care depasesc cadrul strict al schimbului de marfa si orizontul de timp specific contractelor de export-import traditionale.
Aceste noi tipuri de operatiuni sunt incluse in literatura de specialitate fie in categoria larga a cooperarii economice internationale, fie in categoria aliantelor strategice, cu doua mari grupari: aliante competitive si cooperare industriala, fie in grupul tehnicilor de transfer international de tehnologie.
Aliantele competitive sunt retele complexe de comunicatii ce se stabilesc intre firme in vederea realizarii unor obiective lucrative in domeniile marketingului si comercializarii productiei, cercetarii si dezvoltarii etc. In mod obisnuit, in aceasta categorie se includ acordurile de marketing, operatiunile de licentiere, fransizare, societatile mixte.
Principalele ratiuni ale aliantelor competitive constau, in principal, in complementaritatea tehnologica, convergenta de interese si sporirea pozitiei competitive prin actiune comuna. Aceasta inseamna ca se pleaca de la ideea punerii in valoare a capacitatii specifice a fiecarui partener printr-un aranjament de prestatii reciproce.
O alta ratiune a aliantelor o reprezinta interesele comune ale partilor, ce pot constitui temeiul cooperarii in marketing si productie sub forme care merg de la simplul acord de distributie reciproca a marfurilor, pana la intelegeri privind proiectarea fabricatiei si dezvoltarea produsului. Specific acestor aranjamente este spiritul de conlucrare care domina relatiile dintre parteneri, amenajarea intereselor particulare in raport cu obiectivele comune. De aceea, aliantele sunt, de regula, asociate cu forme de cooperare economica, ele tind sa se realizeze pe o perioada mai indelungata de timp si sa evolueze spre formule institutionale (de exemplu societati mixte).
Aceste aliante competitive urmaresc realizarea unor scopuri strategice (denumite si aliante strategice), a unor obiective pe termen lung:
a) cresterea competitivitatii internationale;
b) depasirea unor obstacole de politica comerciala;
c) lupta de concurenta.
Cooperarea industriala, conform definitiei Comisiei Economice a ONU pentru Europa, cuprinde operatiuni care depasesc simpla vanzare-cumparare de bunuri si servicii si presupune, intre parti apartinand unor tari diferite, crearea comunitatii durabile de interese in domeniul productiei, al transferului de tehnologie, al marketingului si comercializarii, in vederea asigurarii pentru parteneri a unor avantaje reciproce.
Principalele caracteristici ale cooperarii industriale sunt:
centrul operatiunilor este situat in domeniul productiei, chiar daca obiectul cooperarii poate fi mai complex, implicand activitati comune de cercetare-dezvoltare, marketing si comercializare, finantare etc.
Conform abordarii ONUDI, cooperarea industriala, se refera, in sens restrans, la conlucrarea in producerea a doua sau mai multe produse, in folosirea aceleiasi tehnologii si, in sens larg, la livrarile de echipament, constructia de obiective industriale, actiuni de valorificare a resurselor naturale etc.
cooperarea industriala poate fi privita ca o conlucrare in management, care presupune coordonarea functiilor firmelor partenere in scopul cresterii competitivitatii si stabilirea de legaturi durabile intre parteneri din tari diferite.
cooperarea se caracterizeaza printr-un regim normativ specific si o baza juridica distincta, conferite, pe de o pate, de nivelul si mecanismul negocierii si derularii actiunilor respective, iar pe de alta parte, de caracteristicile contractului de cooperare.
In literatura de specialitate se disting doua mari forme de cooperare industriala:
cooperarea intre firme separate: subproductia si coproductia
cooperarea institutionala (organica) sub forma societatilor mixte.
Intre aliantele competitive si cooperarea industriala exista mai multe puncte comune, iar, uneori ele sunt considerate ca avand aceeasi natura si se trateaza impreuna (de exemplu, societatile mixte sunt considerate, atat forme de alianta cat si de cooperare).
Un loc aparte in tranzactiile internationale revine exportului de obiective complexe, tranzactiilor de anvergura care implica mari avantaje financiare, transferuri tehnologice, precum si sisteme de contracte care impun o conlucrare intensa si de durata intre parteneri.
2.1. Productia sub licenta (licentierea) este operatiunea prin care o firma (licentiat sau beneficiar) dobandeste, contra platii unui pret, dreptul de a utiliza cunostintele tehnice brevetate ale unei firme (licentiator). In esenta, operatiunea consta in acordarea, cu titlu oneros, a dreptului de utilizare a unei tehnologii de produs sau proces printr-un act care poarta numele de licentiere.
Brevetul de inventie reprezinta actul de garantie asupra proprietatii industriale.
In ceea ce priveste sistemele procedurale de acordare a brevetelor de inventie, pe plan international se remarca existenta a doua sisteme principale: sistemul atributiv si sistemul declarativ.
Legislatiile unor state ca Anglia, SUA, Germania, Austria, Suedia, Brazilia, Argentina, Israel, Finlanda si a tarilor est-europene aplica sistemul atributiv de drept al proprietatii industriale, impunand o cercetare prealabila a domeniului de noutate a inventiei.
Legislatia altor tari, cum ar fi Belgia, Spania, Grecia, Luxemburg, Turcia si o serie de tari din America Latina, Asia si Africa aplica sistemul declarativ, in sensul ca nu se impune a se cerceta in prealabil existenta elementului de noutate al inventiei, insa cumparatorii au posibilitatea de a solicita garantii suplimentare, prin contracte de cesiune sau licenta.
Licentierea prezinta urmatoarele caracteristici principale:
a) Este o forma a transferului de tehnologie. Obiectul licentierii il constituie cunostintele tehnice care au facut obiectul unui brevet, in speta inventii.
b) Este un mijloc de valorificare a unor drepturi de proprietate industriala. Specific licentierii este faptul ca se transfera in esenta cunostinte tehnice, inventii, care sunt folosite de beneficiar in activitatea sa de productie si permit fabricarea de produse sau realizarea de servicii.
c) Este o forma de cooperare industriala. Productia sub licenta presupune colaborare in productie si comercializare si, de regula, un sistem de relatii pe termen mai lung. In multe contracte de licentiere se incheie aranjamente complementare in baza carora licentiatul produce piese, subansamble, componente, care urmeaza sa fie integrate in produsul finit, operatiunea capatand astfel caracteristicile unei productii in comun. Plata se poate face si in produsele rezultate.
d) Este o modalitate de internationalizare a afacerilor firmei. In cadrul formelor de internationalizare, licentierea poate fi considerata ca o etapa intermediara intre export (productie interna si comercializare la extern) si productia in strainatate. Aceasta reprezinta o modalitate preferata de firmele mici care nu dispun de capitalul si experienta necesare pentru a avea o societate mixta sau o filiala de productie in strainatate. Totodata, licentierea poate fi preferata atunci cand tara vizata impune restrictii la import sau la investitiile directe, cand segmentul de piata este restrans sau cand exista oportunitati de licentiere a proceselor tehnologice auxiliare fara acordarea dreptului de utilizare a tehnologiei de baza.
Avantajele licentierii internationale:
acces pe piete externe dificil de penetrat;
implicare redusa cu resurse si risc scazut;
informatii cu privire la produs si concurenta;
costuri reduse;
imbunatatirea calitatii livrarii si serviciilor post-vanzare.
Dezavantajele licentierii internationale:
posibila stimulare a unor concurenti;
lipsa controlului asupra operatiunilor licentiatului;
slaba implicare pe piata licentiatului;
posibila pierdere a unor avantaje competitive;
necesitatea unei organizari specifice.
Contractul de licenta consacra acordul de vointa al partilor, cu privire la transferul dreptului de folosinta al brevetului si respectiv plata pretului, stabilind drepturile si obligatiile reciproce.
Licentiatorul are doua obligatii principale:
obligatia de remitere, in baza careia licentiatorul trebuie sa puna la dispozitie licentiatului dreptul de folosinta a brevetului (exploatarea acestuia),
obligatia de garantie, privind existenta si validitatea dreptului transmis, precum si in legatura cu exercitarea acestuia.
Licentiatul are urmatoarele obligatii:
obligatia de a exploata licenta, exploatarea trebuie sa fie serioasa, efectiva;
obligatia de plata a pretului stabilit prin contract.
Din punctul de vedere al intinderii obligatiilor cesionarului, contractele de licenta se impart in doua categorii:
licenta pentru tehnologia curenta, care da licentiatului acces la tehnologia de care dispune licentiatorul la momentul incheierii contractului;
licenta pentru tehnologia curenta si viitoare, care da acces la tehnologia dezvoltata de licentiator in perioada de valabilitate a contractului.
De regula, obiectul transferului se prezinta sub forma unui pachet, care cuprinde mai multe elemente:
brevete, marci de fabrica/comert, drepturi de autor;
specificatii de produs si proces;
proceduri de control a calitatii;
programe de productie si manuale de instructiuni;
sarcina obtinerii unor performante;
programe de formare tehnica si profesionala;
informatii privind produsul si piata acestuia.
Principala componenta a transferului ramane insa folosirea brevetelor. Totodata, de cele mai multe ori cunostintele patentate sunt insotite de elemente tehnice si tehnologice nebrevetabile (know-how). Pe de alta parte, transferul de know-how se poate face si independent de licenta, printr-un contract de vanzare a cunostintelor nebrevetate.
Know-how-ul este reprezentat de ansamblul cunostintelor tehnice, nebrevetabile, detinute de o firma, in legatura cu fabricarea unui produs sau aplicarea unor tehnologii industriale, pe care aceasta intelege sa le pastreze in secret, pentru a le exploata ea insasi si/sau a le transmite, in anumite conditii, tertilor interesati.
Preferinta pentru know-how este generata adesea de procedura greoaie, indelungata si costisitoare, implicata de inregistrarea inventiilor si eliberarea brevetelor, timp in care elementele de noutate tehnica cuprinse in cererea de brevet o pot perima.
In cadrul know-how-ului, spre deosebire de licenta de brevet, in sarcina ambelor parti apare obligatia de a pastra secretul asupra acestuia.
Contradictii si abuzuri in licentierea internationala
Cesionarea licentelor de productie reprezinta o cale eficienta de realizare a transferului international de tehnologie catre tarile in curs de dezvoltare.
In cadrul UNCTAD s-a considerat necesar sa se inventarieze tipurile de abuzuri si de restrictii care pot aparea in cazul licentierii internationale, deoarece marile societati din tarile dezvoltate, care ofera aceste brevete, in lupta lor pentru suprematie pot sa abuzeze de statele mai putin dezvoltate.
Un abuz cu efecte nefaste il constituie clauza achizitionarilor legate, prezenta in majoritatea acordurilor, care implica obligativitatea pentru cesionar de a cumpara, odata cu licenta si elementele tehnico-materiale ale aplicarii ei (masini, echipamente etc.).
Un alt procedeu care contravine interesului cesionarului este transmiterea de tehnologie prin sistemul licentelor grupate, procedeu agreat de furnizorii de licente. Acest sistem consta in obligatia cesionarului interesat in cumpararea unui brevet, sa cumpere un numar determinat de alte brevete, cu care acesta se coreleaza. Acest sistem este interzis in legislatia unor tari, totusi se incearca promovarea acestui sistem in relatiile internationale.
De asemenea, se considera ca fiind un abuz, sau cel putin o practica ilicita, durata indelungata a platii catre cesionant, adica a transferarii veniturilor (a unei parti din ele), provenite din aplicarea in productie a procedeului care face obiectul licentei.
Nivelul ridicat al preturilor pretinse de cesionanti reprezinta un alt abuz. In general, se considera ca preturile sunt excesiv de mari, iar cand numarul detinatorilor este mic, pretul inregistreaza, cu atat mai mult cresteri insemnate (uneori se intalneste pretul de monopol).
2.2. Distributia sub fransiza (fransizarea)
Fransizarea este, in esenta, un aranjament comercial prin care o persoana, cedentul, acorda unei alte persoane, beneficiarul, permisiunea de a se folosi in afaceri de drepturi intelectuale si materiale apartinand cedentului.
In literatura se vorbeste de doua tipuri de fransizare:
fransiza pe produs (cel din "prima generatie"), care se aplica in relatiile
dintre producator si detailist (exemplu: statiile de benzina);
dintre producator si angrosist (exemplu: produse Coca-Cola);
variante combinate (exemplu: Coca-Cola).
fransizarea formulei de afaceri (a doua generatie), caz in care se afla beneficiarul unei afaceri complete (Mc Donald's sau Kentucky Friend Chicken).
Din punctul de vedere al continutului, operatiunea de fransizare prezinta urmatoarele patru caracteristici:
se bazeaza pe un contract prin care cedentul permite beneficiarului sa desfasoare activitati lucrative sub numele sau (sau sub un nume asociat cu cedentul) si in conformitate cu o formula de afaceri agreata de acesta;
cedentul asigura beneficiarului asistenta tehnica, materiala si, uneori, financiara atat inaintea angajarii afacerii, cat si in timpul derularii acesteia;
cedentul are drept de control asupra modului in care beneficiarul deruleaza afacerile;
beneficiarul este proprietar al afacerii sale, fiind o persoana juridica distincta de cedent. El foloseste propriul capital si isi asuma riscurile afacerii.
Franchisingul este o operatiune complexa, care imbina elemente si obiective specifice mai multor tipuri de tranzactii internationale.
In primul rand, este o forma de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuala (utilizarea in afaceri a marcii, numelui de comert, drept de autor, know-how etc.).
In al doilea rand, este o forma de marketing si distributie internationala.
In al treilea rand, este un mijloc de promovare a afacerilor printr-un management eficient (implicarea IMM).
In al patrulea rand, este o forma de alianta competitiva, o tranzactie in care se imbina aspectele comerciale, cu cele de alianta si cooperare.
Factorii care au contribuit la dezvoltarea fransizarii:
declinul industriei producatoare traditionale si avansul sectorului serviciilor (sunt potrivite pentru activitati de servicii);
cresterea atractiei pentru activitati antreprenoriale individuale, revitalizarea liberei initiative, stimularea IMM;
multe firme mari tind sa adopte politici de "dezinvestire", vanzand o parte din afaceri unor investitori independenti;
crearea unui cadru legislativ adecvat in tarile occidentale (SUA, UE, Australia) prin aparitia contractului de fransizare.
Franchising la McDonald's in Romania
In primul rand, suma necesara pentru a prelua un contract de fransizare de la McDonald's este de 75.000 $, cu posibilitatea de a plati in lei la cursul zilei. Aceasta suma este folosita pentru a acoperi costul mediu de deschidere a restaurantului (materii prime, unele obiecte de inventar, salarii etc.) si pentru a constitui un depozit de siguranta (aproape 15.000 $).
In al doilea rand, beneficiarul trebuie sa ofere clientilor conditii de calitate a alimentelor, servire rapida, o justa valoare a meniului servit asemanatoare celor oferite de restaurantele din reteaua McDonald's.
McDonald's ofera beneficiarilor:
amplasamentul viitorului restaurant;
ofera know-how si informatii despre producatorii nationali seriosi si cu preturi rezonabile;
asigura instruirea personalului pe o perioada de 9-14 luni.
Obligatiile beneficiarului:
plateste 5% din vanzari pentru dreptul de folosinta a numelui de marca;
plateste 18% din vanzari pentru chirie;
contribuie cu 4% din vanzari pentru constituirea unui fond de marketing, cheltuit pentru a face cunoscuta firma la nivel national;
1% din vanzari pentru publicitate locala prin sponsorizari etc.
Principalele forme de cooperare industriala intre firme separate sunt subproductia (sau subcontractarea) si coproductia (sau productia in comun). In ambele cazuri, partenerii au in vedere existenta ori dezvoltarea tehnologica si cresterea productivitatii si competitivitatii prin actiunea comuna in productie si, de multe ori, si in marketing si comercializare.
Deosebirile dintre cele doua forme de cooperare tin in principal de natura raporturilor dintre parti (asimetrica in subproductie, echilibrata in coproductie), precum si mecanismul si orizontul temporal al operatiunilor (pe termen scurt la subproductie si pe termen lung la coproductie).
Pe de alta parte, societatile mixte sunt considerate in literatura atat forme de aliante strategice, cat si modalitati de realizare a cooperarii in afaceri in intreprinderi comune.
1. Coproductia reprezinta o forma de cooperare industriala ce presupune un grad ridicat de complexitate tehnica a activitatii si de complementaritate a potentialului partenerilor. Ea consta in intelegerea dintre doua firme din tari diferite de a fabrica independent, sub aspect tehnic, anumite subansamble si de a-si livra elementele fabricate pentru a se efectua asamblarea in vederea obtinerii produsului finit. Aceasta este coproductia organica, care se bazeaza pe o specializare de tip organologic pe piese, subansamble etc.
Obiectul coproductiei organice poate fi un bun imobil (cladiri, autostrada, cale ferata etc.) sau un bun mobil (autovehicul, masina, utilaj etc.).
In cazul in care obiectul este un bun imobil, asamblarea lui se face la locul de amplasare, prin livrarea de catre fiecare din parteneri a componentelor fabricate si participarea in comun la operatiunea de asamblare.
Daca produsul finit este o masina, un utilaj etc., asamblarea se poate realizare in trei modalitati:
asamblarea in intreprinderile ambilor parteneri, prin livrarea reciproca a subansamblelor fabricate de fiecare. Aceasta modalitate se practica in cazul in care componentele livrate sunt de volum si greutate aproximativ egala si cand ambii parteneri dispun de conditii optime de asamblare;
asamblarea in intreprinderea unuia dintre parteneri, de regula a celui care fabrica subansamblurile cu volumul si greutatea cea mai mare, din motive de economie de cheltuieli de transport;
asamblarea intr-o terta tara, care reprezinta o piata importanta de desfacere a produselor rezultate din coproductie. Aceasta modalitate se practica in cazul in care operatiunea de montaj nu este complicata si nu implica aparatura, spatii etc. speciale.
Coproductia organica cunoaste o extindere notabila in toate relatiile internationale: in cadrul acestora, atat in industria prelucratoare, cat si in constructii, exploatarea si valorificarea unor zacaminte etc.
1. O societate ungara si una austriaca au incheiat un acord de cooperare pentru producerea in comun a autocarelor. Partenerul austriac produce cea mai mare parte a elementelor autocarelor care au nevoie de intretinere: motorul, cutia de viteze si mecanismele de transmisie, sasiul etc. Partea ungara fabrica caroseria, echipeaza si finiseaza interiorul, efectueaza montajul. Fiecare partener este responsabil de procedeele tehnice pe care le foloseste pentru fabricarea partii ce-i revine. Comercializarea se face sub o marca comuna, pietele impartindu-se astfel: piata Europei Rasaritene este rezervata exclusiv partenerului ungar, in timp ce pietele occidentale sunt, in cea mai mare parte, impartite intre cei doi parteneri.
2. Acordul dintre un mare constructor de echipament greu din SUA si o intreprindere poloneza pentru punerea la punct si construirea in comun a unui tractor pe senile de mare putere, intr-o noua conceptie. Diviziunea muncii se prezinta astfel: know-how-ul apartine firmei nord-americane, iar constructia are loc, atat in Polonia, cat si in SUA, fiecare dintre parteneri producand anumite componente ale tractorului.
Cea de-a doua varianta a coproductiei este cunoscuta sub denumirea de "program comun de productie" si consta in intelegerea dintre agentii economici din tari diferite, privind partajarea gamei de produse, adica fabricarea de catre fiecare a unui segment al nomenclatorului de produse, urmand apoi un schimb, astfel incat fiecare partener sa dispuna de intreaga gama de produse.
Acest tip de coproductie are o aplicare tot mai larga in industria chimica si farmaceutica, in industriile ce produc mijloace de transport etc., in general in ramuri care se caracterizeaza printr-o larga gama de produse.
Aceasta varianta de coproductie are la baza diviziunea internationala, intraramura a muncii, adica specializarea pe produse finite etc.
In situatii frecvente, coproductia prin program comun se combina partial cu coproductia organica.
Fiecare partener va avea dreptul sa comercializeze intreaga gama de produse, acestea vanzandu-se sub o marca proprie. In ceea ce priveste pietele, are loc o impartire a lor in functie de considerente care tin, atat de cooperarea respectiva, dar si de politica economica externa a statelor de origine ale partenerilor.
O societate din Germania a incheiat un acord de cooperare cu o societate din Iugoslavia, pentru a fabrica in comun motoare Diesel. Aceste motoare sunt produse in doua serii: seria A - modele mici - este produsa de catre intreprinderea iugoslava si seria B - modele mai mari - de catre intreprinderea germana.
Anumite elemente ale ambelor serii sunt produse in totalitate numai de catre unul dintre parteneri (in Iugoslavia - cele care solicita un consum mare de forta de munca si de catre Germania - cele cu un grad ridicat de tehnicitate). In ceea ce priveste comercializarea produselor, intreprinderea iugoslava are dreptul exclusiv de a vinde pe piata propriei tari, iar intreprinderea germana dispune de exclusivitate in vanzarea pe pietele vest-europene. Pe pietele est-europene, cei doi parteneri pot concura si fiecare dintre ei poate sa-si rezerve, daca doreste, dreptul exclusiv de vanzare pentru seria pe care o fabrica. In practica, ei se pun de acord, de la caz la caz, pentru a evita sa faca oferte in conditii mai avantajoase, unul decat altul.
Romania participa la aceasta forma de cooperare, in ambele variante, atat cu tarile vecine, cat si cu tarile occidentale dezvoltate.
De exemplu: cu o societate iugoslava coopereaza prin coproductie organica in producerea unui tip de avion si a unor locomotive electrice de capacitate, ce nu se realizeaza in nici una din cele doua tari, iar cu Ungaria pentru fabricarea anumitor tipuri de vagoane. Coproductia prin partajarea gamei de produse este utilizata pentru cooperarea cu firma CIBA-CEGY din Elvetia, pentru producerea unor medicamente.
Avantajele coproductiei sunt deosebit de importante. Printre acestea:
potenteaza eforturile partenerilor, deoarece fiecare va executa acele subansambluri, sau va fabrica acele articole pentru care este mai bine specializat si dotat tehnic comparativ cu partenerul sau (avantaj comparativ). Se realizeaza, astfel, o reducere a costurilor unitare de productie, cresterea competitivitatii prin pret a produselor si ridicarea nivelului tehnico-functional al acestora;
cresterea nivelului calitativ al produselor rezultate din cooperare, folosindu-se specialisti, experienta de productie, abilitate tehnica, anumite procedee de fabricatie specifice etc.;
fiind o cooperare de tip structural, bazata pe specializare, in care interesele partilor sunt convergente, coproductia are un caracter stabil si durabil, fapt ce duce la o colaborare riguroasa a activitatilor si elaborarea unei strategii optime de firma;
prin coproductie sunt inlaturate dificultatile pe care le ridica cerintele largirii capacitatilor de productie carora intreprinderile mici sau mijlocii le fac fata destul de greu;
nu afecteaza autonomia partilor contractante, pentru ca fiecare partener este independent in organizarea productiei in propria firma si poate angaja si alte raporturi de cooperare in alte forme cu tertii.
Aceasta forma de cooperare prezinta si unele dificultati si inconveniente:
din punct de vedere tehnic, este necesara o riguroasa sincronizare a executarii subansamblelor si o maxima promptitudine a livrarilor. De multe ori, datorita transportului defectuos, ambalajului necorespunzator, nesincronizarea in productie, se incalca graficul de livrari, producand perturbatii in procesul de productie al celuilalt partener. Incercarea de a crea stocuri de rezerva duce la cresteri suplimentare a costurilor, diminuand avantajele de pret.
2. Subproductia este o forma de cooperare internationala intre o firma principala - numita ordonator si o firma secundara subproducatoare, prin care ultima se angajeaza sa produca pentru cea dintai, fie un produs finit, fie anumite componente, piese, subansambluri etc., care urmeaza sa fie incorporate in produsul finit.
Subproductia este intalnita in literatura de specialitate si sub denumirea de subcontractare, sau de prelucrare pe baza de contract.
Subproductia are doua variante de baza:
producerea de produse finite;
producerea de subansambluri.
variante care pot fi numite:
subproductia de capacitate (conjuncturala, concurentiala);
subproductia de specialitate (structurala, complementara).
a) Subproductia de capacitate presupune fabricarea de catre subcontractanti a unor produse finite identice cu cele realizate de ordonator, care preia productia executantului si o desface sub marca proprie, permitand eventual si subcontractantului sa o comercializeze, pe o arie limitata si, de regula, sub aceeasi marca ca si restul productiei.
Exemplu
Un santier naval romanesc a incheiat un contract cu o firma norvegiana prin care se obliga sa produca pentru aceasta 12 nave cu o capacitate de 7300 tdw. Vasele respective urmeaza sa fie utilizate de firma norvegiana dupa cum crede de cuviinta (sa le inchirieze, sa le vanda sub propria marca etc.). Ordonatorul norvegian a stabilit conceptia (forma si dimensiunile) de productie si a furnizat santierului romanesc documentatiile si planul de lucru, motoarele, elicele, aparatura de navigatie si de telecomunicatii. Plata s-a facut printr-o anumita suma de bani, intr-o valuta convertibila.
Principala cauza a subproductiei de capacitate este de ordin conjunctural, atunci cand apare un decalaj intre cererea brusc crescuta si insuficienta capacitate de productie de care dispune ordonatorul, ceea ce implica apelarea la subproducatori, care dispun de capacitati de productie insuficient utilizate, dar care nu sunt cunoscuti pe piata si nu poseda retele proprii de distributie.
Exista si solutia ca ordonatorul sa-si sporeasca propria capacitate de productie, dar aceasta poate fi facuta dupa un timp determinat si cererea trebuie satisfacuta rapid, sau ordonatorul nu este dispus sa investeasca, pana nu are certitudinea ca cererea va fi persistenta, de durata. Subproducatorii, intreprinderi de proportii mai reduse, se pot adapta mai elastic fluctuatiilor conjuncturale.
Anumite intreprinderi mari recurg la subcontractarea internationala si pentru ca au procese de productie foarte complicate (complexe) si este dificil sa se calculeze cu precizie repartizarea cheltuielilor generale in costul de productie pe produs. Ele folosesc subcontractarea pentru a dispune de un element util de comparatie.
Avantajele subproductiei de capacitate:
ordonatorul poate satisface cu promptitudine cererea (poate utiliza in mod profitabil conjunctura favorabila aparuta pe piata);
pentru ordonator este un mijloc de a evita investitiile in noi capacitati;
nivelul deteriorarii conjucturii si al reducerii cererii se transfera prin subproductia de capacitate de la ordonator la subproducator;
subproducatorul beneficiaza pe perioada contractului de o anumita asistenta tehnica si financiara acordata de ordonator;
daca productia este pe o perioada mai indelungata, atunci subproducatorul poate inregistra si importante acumulari;
pentru economia tarii subproducatoare, ea contribuie la sporirea exportului unor produse manufacturate si obtinerea de valuta.
In cazul subproductiei de capacitate relatia ordonator-subproducator este marcata de preponderenta elementului tehnic, de subordonare, in dauna celui functional, de conducere.
b) Subproductia de specialitate reprezinta intelegerea dintre un ordonator si un (mai multi) subproducatori, in virtutea careia ultimul produce un subansamblu, component, reper, piesa etc., (in care acesta este specializat) care urmeaza sa se includa in produsul de baza fabricat de ordonator.
Principalele motivatii ale acestui tip de subproductie se refera la: profilarea subproducatorului pe componentele respective si, in legatura cu aceasta dotarea tehnica corespunzatoare, specializarea fortei de munca si obtinerea unei productii calitativ superioare si cu costuri mai reduse. Acestea duc la cresterea competitivitatii produsului finit, imbunatatirea rentabilitatii economice globale a productiei.
In relatiile dintre parteneri apare si se adanceste o diviziune tehnica a muncii, temeiul complementaritatilor economice dintre firmele respective.
Exemplu
O firma franceza a decis sa fabrice prin subcontractare un element necesar asamblarii unui aparat hidraulic; piesa a fost initial conceputa din otel turnat si subcontractantul trebuia sa o faca la fel - fara a fi insa ferm conditionat. El a propus o noua solutie: turnarea din fonta maleabila. Noua solutie a dus la micsorarea costului de productie cu 25% si mentinerea calitatii.
Caracteristicile subproductiei de specialitate sunt:
Subproductia este un mijloc de simplificare a structurilor intreprinderilor, a organizarii si functionarii lor;
Ordonatorul este scutit sa organizeze stocarea de subproduse si de piese care ii parvin in flux continuu de la subproducator si, deci, nu va mai investi in amenajarea de depozite, pentru angajarea unor salariati in plus etc.;
Subproductia de specialitate este o cooperare structurala. Cauza nu este fluctuatia conjuncturala a cererii, ci calculul economic;
Subproductia de specialitate este, in acelasi timp, o cooperare complementara, deoarece se bazeaza pe complementaritatea tehnica a partenerilor;
Asistenta tehnica si financiara se reduce in cazul subproductiei de specialitate.
In cazul subproductiei de specialitate relatia ordonator-subproducator este dominata de aspectele de ordin functional, conlucrativ, in dauna celor ierarhice, de subordonare.
Notiunea de societate mixta a fost utilizata in mai multe sensuri in literatura de specialitate: ca un acord intre doua sau mai multe parti pentru a lucra impreuna in cadrul unui proiect de afaceri; ca un aranjament intre doua sau mai multe firme independente pentru organizarea productiei si marketingului; o societate constituita de parteneri din tari diferite, de regula, pe relatiile Nord-Sud si Vest-Est (in practica europeana).
In prezent, se considera ca societatea mixta este o forma de cooperare (sau, de alianta strategica) prin care doi sau mai multi parteneri din tari diferite desfasoara in comun, in cadrul unei entitati independente, cu personalitate juridica, activitati de productie, marketing si comercializare, financiare etc., prin partajarea beneficiilor si riscurilor afacerii.
Cooperarea prin societati mixte prezinta cateva caracteristici [21]:
a) Relatiile dintre parti sunt de lunga durata, iar partenerii participa in comun la gestionarea afacerilor si raspund solidar. Prin aceasta, societatile mixte se deosebesc de consortii, care au caracter temporar, se constituie, de regula, pentru un singur proiect de afaceri si se bazeaza pe raporturi creditor-debitor.
b) Cooperarea are un caracter organic (sau institutionalizat) in sensul ca partenerii detin parti dintr-o societate, care poate fi nou-creata sau rezultata din transformarea unei societati existente (prin preluare de actiuni de catre unul din parteneri).
In literatura de specialitate se arata ca societatile mixte se deosebesc de filiala din strainatate, prin aceea ca relatiile dintre parteneri sunt de natura cooperarii, iar regimul juridic este in multe tari, indeosebi in cele in curs de dezvoltare, unul special.
c) Cooperarea are un caracter complex si evolutiv, in sensul ca ea poate sa se refere atat la actiuni de marketing si comercializare (societati mixte de comercializare, ca forma de distributie), cat si la activitati productive (forma de cooperare in productie) sau cele bancare (bancile mixte). Totodata, cooperarea prin societati mixte reprezinta o componenta a strategiei de internationalizare, care sa duca la dezvoltarea afacerilor sub forma investitiilor directe sau la achizitii si fuziuni pe piata mondiala.
Astfel, in cadrul a ceea ce se numeste strategia de integrare succesiva, o firma poate incepe prin crearea unor consortii sau a altor forme de interdependenta temporara, trece apoi la stadiul societatii mixte, pentru ca, in final sa procedeze la o preluare sau fuziune.
O alta strategie este numita "panza de paianjen" si este utilizata in special in industria automobilelor; ea consta in crearea unei retele de aliante strategice si cooperari, care graviteaza in jurul marilor producatori.
Extinderea cooperarii prin societati mixte are la baza o serie de ratiuni/avantaje atat pentru firmele din tara exportatoare, cat si pentru partenerii lor din tara gazda.
In primul rand, societatile mixte reprezinta o cale avantajoasa a transferului de tehnologie, atat pe relatia Nord-Nord, cat si pe relatia Nord-Sud si Vest-Est. Detinatorul de tehnologie o poate valorifica atat prin aport la capitalul social, cat si prin acordarea de licente, fransize sau vanzarea de know-how catre societatea mixta.
In al doilea rand, societatile mixte pot reprezenta un mijloc eficient de acces la noi resurse, permitand diversificarea si sporirea afacerilor. Acest argument este valabil mai ales atunci cand este vorba de relatii intre firme mari, consacrate pe piata si firme mici si mijlocii, cu o mai redusa experienta.
O formula de succes in anii '80 - '90 a reprezentat-o asa numitul capital de risc, respectiv suportul de capital, acordat de mari firme unor intreprinzatori, firme mici, pentru valorificarea comerciala a unei noi tehnologii sau a unei idei de afaceri.
Un factor important in relatiile Nord-Sud sau Vest-Est il constituie accesul partenerilor occidentali la o forta de munca bine calificata in conditiile unui cost relativ redus, ceea ce permite cresterea competitivitatii si largirea ariei de comercializare.
In al treilea rand, societatile mixte sunt cai avantajoase de penetrare pe piete externe, indeosebi cele afectate de bariere comerciale sau putin deschise spre comertul international. In unele tari, indeosebi in cele in curs de dezvoltare, aceste forme de cooperare sunt preferate investitiilor directe; in unele cazuri, ele se bucura de un regim favorizant, in ceea ce priveste acordarea de garantii pentru finantare, regimul fiscal (de exemplu, Arabia Saudita, India, Mexic, China) sau prioritate la achizitiile de stat (China).
Din perspectiva tarilor in curs de dezvoltare, ca gazde ale societatilor mixte, se pot evidentia urmatoarele avantaje:
acces la tehnologiile industriale moderne;
dezvoltarea industriei, a infrastructurii etc.;
transfer de metode moderne de gestiune si organizare a productiei;
utilizarea si perfectionarea fortei de munca;
utilizarea retelelor de comercializare occidentale pentru promovarea exportului;
economisirea/posibilitatea sporirii resurselor valutare etc.
In practica, totusi, aceasta forma de cooperare intampina dificultati si prezinta limite:
In primul rand, unele studii arata ca in societatile mixte cooperarea dintre parti se caracterizeaza prin instabilitate, multe societati fiind desfiintate dupa un numar de ani (intre 50 si 70%).
In al doilea rand, multi parteneri occidentali acuza dificultatile de control si coordonare in cadrul societatilor mixte, indeosebi cele create in tarile in curs de dezvoltare.
In al treilea rand, partenerii sunt preocupati de posibilitatea pierderii controlului asupra propriilor tehnologii si piete sau de favorizare a concurentilor. Astfel, un partener poate intra in aliante strategice cu un concurent al asociatului sau in societate, dupa cum societatea mixta poate deveni concurent direct al firmelor asociate.
Dupa obiectul de activitate, societatile mixte pot fi grupate in sase categorii [1]:
a) Societati in domeniul cercetarii-dezvoltarii
Societatile in activitatea de cercetare fundamentala se intalnesc rar, deoarece profitabilitatea lor nu poate fi anticipata; riscul mare, nevoia de capital, dotare si personal inalt calificat, termenul indelungat de recuperare a investitiei, fac ca ele sa fie un fenomen aproape sporadic.
Societatile in domeniul cercetarii aplicate au o frecventa mai mare de aparitie. Ele sunt caracterizate prin faptul ca partenerii care coopereaza sunt firme puternice din punct de vedere financiar, iar activitatea se desfasoara cu tehnologii avansate, cu posibilitati certe de aplicare. Specificul acestor societati mai consta si in faptul ca aportul partenerilor este in mare masura in forma fizica (spatiu, materiale diverse, aparatura de laborator, aparatura electronica etc.). De cele mai multe ori. Firmele cooperante sunt concurente in domeniul respectiv, dar forta financiara si dorinta de a-si consolida pozitia pe piata internationala, de a reduce riscurile si costurile si de a-si crea noi posibilitati de extindere a gamei de produse, in domenii de varf, le determina sa apeleze la unirea eforturilor cu alte firme, din acelasi domeniu sau din domenii complementare. Trebuie mentionat faptul ca, de multe ori, firmele fondatoare sunt cu capital de stat, deoarece acestea isi "pot permite" sa isi asume riscuri mari.
b) Societati comune in domeniul explorarii si exploatarii resurselor naturale.
Asemenea societati sunt printre primele care s-au constituit de-a lungul timpului. De obicei, asocierea se face cu parteneri locali, din tara in care se exploateaza resursele respective. Scopul lor il reprezinta valorificarea profitabila a unor resurse in apropierea pietelor de desfacere.
Ele se constituie avand ca motivatii principale impartirea riscurilor privind exploatarea resurselor si a costurilor ridicate de explorare si exploatare. In numar mare, ele se intalnesc in Australia (in domeniul minier), in Canada (pentru exploatarea petrolului), in tarile africane (pentru diferite minereuri si lemn), in tarile asiatice si sudamericane (pentru petrol, lemn, metale si altele).
c) Societati comune in engineering si constructii
Se practica in mod frecvent intre intreprinderile mici si mijlocii si se combina cu alte forme de cooperare. Astfel, firme din tari dezvoltate constituie societati comune pentru construirea de obiective industriale la cheie, obiective din infrastructura etc., de regula in tari in curs de dezvoltare, iar, mai recent, in tari aflate in tranzitie. De exemplu, multe societati comune cu capital american si al unor firme din Hong Kong au constituit asemenea obiective in China.
d) Societatile comune in productie au o pondere remarcabila in totalul societatilor. Obiectivele lor pot fi: productia in comun a anumitor bunuri, penetrarea pe o anumita piata, prin asocierea cu o firma deja prezenta pe piata respectiva, anihilarea efectelor protectioniste ale tarii sediu, reducerea costurilor de transport, folosirea retelei de distributie a partenerului local, a metodelor avansate de management etc.
e) Societatile comune in comercializare au cea mai larga raspandire, reprezentand 50% si peste, din totalul societatilor cu capital strain si autohton. Practica internationala evidentiaza existenta unor societati al caror obiect de activitate il reprezinta numai cumpararea in comun, de regula specializate pe materii prime. Partenerii unei asemenea societati nu concureaza, ci cauta sa negocieze impreuna preturile de cumparare cu furnizorii lor, creandu-se o relatie preferentiala. De obicei, marfurile astfel procurate sunt folosite in societate, se revand sau sunt folosite in mod independent de catre parteneri, in firmele lor.
Majoritatea acestor forme de societati sunt firme care vand in comun produsele partenerilor sau alte produse. Ele se constituie datorita dorintei unuia sau ambilor parteneri de a penetra pe o anumita piata, de a-si extinde gama produselor comercializate, de a putea realiza legaturi de durata, de a avea acces la canalele de distributie ale partenerului si de a beneficia de experienta, cunostintele si relatiile acestuia pe piata respectiva.
f) Societatile comune in servicii reprezinta un fenomen relativ nou, cu o extindere remarcabila in ultimii 10 ani. Ele au aparut ca urmare a dezvoltarii noilor tehnologii care au incurajat expansiunea deosebita a serviciilor.
Domeniile concrete in care se realizeaza aceasta cooperare sunt: bancile, transporturile, consultanta, ingineria, institutiile financiare, asigurarile, telecomunicatiile, retelele de date si atele. Cea mai mare parte a lor se afla situate in tarile dezvoltate. Motivatiile specifice tin de nevoia permanenta de a fi prezent si activ pe piata internationala, de nevoia de informare si racordare la sistemele internationale de comunicatii. Multe dintre aceste societati s-au infiintat in domenii specializate.
5.1. Exportul de obiective industriale este o forma de tranzactii internationale care imbina aspecte specifice exportului traditional cu elemente care tin de investitiile directe in strainatate; totodata, prin caracteristicile sale - valoarea ridicata a tranzactiei, derularea pe termen mijlociu si lung, coparticiparea partenerilor la realizarea si darea in functiune a obiectivului, transferul de tehnologie etc. el poate fi incadrat in cooperarea industriala.
Operatiunea consta in construirea de obiective industriale in tara beneficiarului prin efectuarea de catre exportator - singur sau impreuna cu terte firme - a unor activitati cum sunt urmatoarele:
furnizarea si montarea instalatiilor tehnologice;
executarea lucrarilor de montaj, constructii si inginerie civila;
aprovizionarea cu factori de productie;
formarea fortei de munca etc.
La realizarea si punerea in functiune a obiectivului sunt, de regula, asociate si firme locale, inclusiv firma beneficiara.
Principalele caracteristici ale exportului de obiective industriale sunt urmatoarele:
reprezinta un sistem de relatii functionale intre firmele participante - exportator, beneficiar, subcontractanti, organisme publice, societati financiar-bancare etc. - in care se imbina activitati comerciale, de cooperare si investitii, prestatii intelectuale si materiale, procese de productie si schimb etc.;
tranzactiile sunt, de regula, de valori foarte ridicate si se deruleaza pe o perioada indelungata de timp; ca atare, si riscurile asociate acestor operatiuni sunt mai numeroase si au un impact mai mare asupra rezultatelor economico-financiare ale partilor implicate;
de multe ori, incheierea contractului se face in urma unei licitatii organizate de reprezentantii firmei beneficiare, castigatorul acesteia procedand de obicei, la subcontractarea unor activitati cu furnizori, firme de consulting-engineering, antreprenori etc., din tara beneficiara si din terte tari;
baza contractuala a tranzactiei poate fi reprezentata de mai multe contracte separate, un contract global sau un contract "la cheie".
Contracte separate
In cazul in care se adopta aceasta formula se incheie intre beneficiar si firme terte contracte pentru: furnizari de utilaje si tehnologii, licentieri, constructii si lucrari de infrastructura etc.
Raspunderea fata de cumparator revine fiecarui contractant pentru prestatia datorata conform contractului; exportatorul este raspunzator in limita contractului direct incheiat cu importatorul, coordonarea lucrarilor fiind in sarcina cumparatorului.
Contracte globale
In acest caz, intre exportator si importator se incheie un contract combinat, care se refera atat la lucrarile de constructii montaj si infrastructura, cat si la furnizarea de instalatii si materiale si prestarea de servicii.
Exportatorul isi asuma fata de client raspunderea pentru ansamblul lucrarilor si livrarilor, chiar daca executarea unora dintre acestea este transferata unui subcontractant.
Contracte la cheie
In acest caz, exportatorul isi asuma fata de client responsabilitatea realizarii intregului obiectiv industrial - proiectare, punere in functiune, asistenta si exploatare, potrivit prevederilor contractuale, in baza unui pret stabilit.
O varianta a exportului de obiective complexe este cunoscuta in literatura sub denumirea de cooperare tripartita si, este vorba de realizarea unui proiect industrial pentru un beneficiar prin coparticiparea a doua sau mai multe firme din terte tari.
Exportul de obiective complexe, in general, si cooperarea tripartita, in special, pot fi realizate in doua mari modalitati:
fara constituirea unei grupari institutionale, partenerii actionand independent;
prin crearea unui consortiu, a unei asociatii fara personalitate juridica sau o societate.
Prin consultanta se intelege acordarea de asistenta in vederea organizarii unei activitati economice, a perfectionarii conducerii si a functionarii unor intreprinderi ori institutii prin formularea unor recomandari de ordin economic sau tehnic.
Activitatea de asistenta inginereasca reprezinta ansamblul de operatiuni, care urmaresc efectuarea de investitii in conditii de eficienta maxima si care cuprind totalitatea activitatilor anterioare, concomitente si ulterioare care insotesc realizarea unui proiect.
Diversificarea si amplificarea activitatilor economice si tehnice, ce necesita informatii complete si o experienta vasta in domenii de stricta specializare, au determinat fuziunea operatiunilor de consultanta si asistenta inginereasca cu ceea ce este cunoscut sub denumirea de consulting-engineering.
Activitatea de consulting-engineering cuprinde o gama larga de operatiuni, de la simpla consultatie acordata beneficiarului intr-o anumita problema pana la realizarea unui obiectiv "la cheie", incluzand pregatirea specialistilor si a personalului necesar functionarii normale a obiectivului.
Prestatiile sunt efectuate de firme specializate care dispun de mijloacele necesare: dotari materiale si personal calificat, cunostinte teoretice si practice vaste, posibilitati largi de informare etc.
Principalele surse de acordare a serviciilor sunt:
intreprinderi sau birouri specializate (inclusiv institutii de cercetare-proiectare);
compartimente de proiectare-dezvoltare din cadrul unor firme mari care produc echipamente si/sau realizeaza lucrari "la cheie";
institutii de invatamant superior;
specialisti in domeniu;
constructori locali, mai ales pentru lucrarile de constructie civila.
Serviciile de consultanta - care sunt solicitate cel mai frecvent de beneficiarii de credite si sunt utilizate pentru implementarea unor proiecte economice. Se pot clasifica in patru categorii, in functie de natura serviciilor procurate:
studii de preinvestitii;
servicii de pregatire proiecte, devize etc.;
servicii de executie;
asistenta institutionala si functionala.
Licitatiile sunt piete de marfuri care concentreaza cererea si oferta intr-o perioada determinata si intr-un anumit loc, oferta fiind prezentata, fie ca o partida efectiva de marfuri, fie scriptic sub forma de documentatie.
Scopul licitatiei este de a selecta acel vanzator care acorda conditiile cele mai avantajoase si mai ales pretul cel mai redus (licitatii de cumparare) sau acel cumparator care ofera cele mai bune conditii si pretul cel mai ridicat (licitatii de vanzare).
Licitatiile internationale sunt forme de comercializare pe piata mondiala a unor marfuri specifice, individualizate, in special produse de valoare ridicata, bunuri de echipamente, inclusiv obiective economice complexe.
Licitatiile, ca forme de comercializare, prezinta o serie de caracteristici distinctive care le deosebesc de alte tehnici de comercializare, si anume:
se desfasoara pe baza de regulamente proprii, care cuprind metode si norme speciale, cu caracter general sau specific naturii obiectului comercializat, legislatiei si reglementarilor care guverneaza organizarea lor;
reduc rolul negocierilor, deoarece se fac pe baza de oferte;
sunt bazate pe concurenta (in primul rand, pretul);
se fac prin actiunea de adjudecare;
sunt tranzactii prompte care duc la incheierea operativa a contractelor.
Licitatiile internationale pot fi organizate de firmele producatoare sau de catre cele cumparatoare, de comercianti, de intermediari, de agenti sau firme specializate, de regula cu participarea bancilor care finanteaza operatiunile de comert exterior, a unor delegati oficiali ai camerelor de comert, autoritatilor judecatoresti etc.
Licitatiile pot fi clasificate dupa diferite criterii:
a) dupa regimul juridic si posibilitatile de participare se disting:
licitatii deschise (publice), la care numarul de participanti este nelimitat, putand lua parte, cu sanse egale, toate firmele interesate;
licitatii inchise (limitate), organizate numai pentru un anumit numar de firme specializate, invitate de organizatori;
b) dupa frecventa organizarii, licitatiile pot fi:
periodice, care au loc cu regularitate la anumite date, in anumite locuri;
ocazionale, organizate atunci cand este necesar, avand in cele mai multe cazuri caracter nerepetabil;
c) dupa functia pe care o indeplinesc si pozitia organizatorilor in actul de vanzare-cumparare, distingem:
licitatii pentru vanzare (de export);
licitatii pentru cumparare (de import).
d) dupa marimea partizilor de marfuri comercializate, licitatiile pot fi:
cu ridicata;
cu amanuntul.
e) dupa natura obiectului tranzactiei exista:
licitatii pentru produsele de baza;
licitatii pentru produse finite;
licitatii pentru servicii.
In concluzie, specializarea si diviziunea internationala a muncii plaseaza relatiile economice internationale pe un nou curs. In anii 60-70 au aparut in mediul international si sunt in plina afirmare in prezent o serie de forme si tehnici de afaceri care depasesc cadrul strict al schimbului de marfa si orizontul de timp specific contractelor traditionale de export-import (aliante competitive, cooperare industriala, tehnici de transfer international de tehnologie etc.).
Cuvinte cheie:
cooperare economica internationala;
aliante competitive;
cooperare industriala;
licentiere;
fransiza;
coproductie;
coproductie organica;
program comun de productie;
subproductie de capacitate;
subproductie de specialitate;
societate mixta;
export de obiective industriale;
consulting- engineering;
licitatie internationala.
Teste de control si autoevaluare:
Principalele caracteristici ale cooperarii industriale sunt:
Fransizarea reprezinta:
Deosebirile dintre subproductie si coproductie tin, in principal, de:
Coproductia organica:
Subproductia are ca variante de baza:
Ce reprezinta cooperarea industriala?
Care sunt cele mai importante forme de aliante competitive?
Care sunt cele mai importante forme de cooperare industriala?
9. Cum pot fi grupate societatile mixte in functie de obiectul de activitate?
10.Care sunt cele mai importante tipuri de tranzactii comerciale internationale?
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
