ELEMENTE DE RASPUNDERE CONTRACTUALA IN DREPTUL COMERCIAL

ELEMENTE DE RASPUNDERE CONTRACTUALA IN DREPTUL COMERCIAL

Precizari

Potrivit art. 969 al. 1 C. civ. contractele au forta obligatorie, 'putere de lege' intre partile contractante. In aplicarea principiului fortei obligatorii a contractului art. 1073 C. civ. prevede: 'creditorul are dreptul de a dobandi indeplinirea exacta a obligatiei si in caz contrar are dreptul la desdaunare.

Deci, neexecutarea voluntara a obligatiilor contractuale de catre debitor da dreptul creditorului de a recurge la executarea silita in natura si la alte mijloace juridice prevazute de lege pentru a obtine prestatia care i se datoreaza[1].

Partea contractanta ce nu a primit prestatia cuvenita poate obtine, in subsidiar, executarea prin echivalent. In acest mod se angajeaza raspunderea civila contractuala a debitorului. El poate fi obligat sa plateasca creditorului sume de bani cu titlu de despagubiri.

Nu ne vom opri asupra executarii silite in natura a obligatiilor contractuale deoarece acest aspect a fost analizat[2], ci vom supune atentiei aplicarea regulilor privind executarea indirecta prin echivalent.

Este de precizat ca principiile de drept comun ale raspunderii contractuale se aplica si in materia dreptului comercial, in masura in care nu exista prevederi contrare. Conditiile raspunderii contractuale sunt aceleasi ca si in dreptul civil.

In cele ce urmeaza vom insista numai asupra institutiilor ce comporta diferente sau nuantari fata de dreptul comun.

SECTIUNEA I

Plata cu intarziere

Neindeplinirea la termen a obligatiei asumate justifica pe creditor sa solicite daune moratorii.

Sub influenta vechii reglementari[3] legiuitorul a adoptat Legea 76/1992 care a stabilit prin art. 6, obligatia tuturor agentilor economici, indiferent de forma de organizare si tipul de proprietate, de a efectua platile datorate catre orice persoana juridica, inclusiv catre stat, in ordinea scadentei. Conform art. 7 din aceeasi lege in cazul neexecutarii obligatiei de plata in termen de 30 zile de la data scadentei, debitorii agentii economici vor plati, in afara sumei datorate o penalitate pentru fiecare zi intarziere, cu exceptia situatiilor cand prin contract sau stabilit penalitati mai mari, decat cele legale. Obligatia era imperativa si comerciantii nu o puteau eluda prin renuntarea la penalitati.

Penalitatile au fost vazute de legiuitor ca reprezentand o evaluare legala a daunelor moratorii pentru intarzierea platii de catre debitori. Reglementarea a reprezentat o norma de drept economic prin care statul interesat de indeplinirea la timp si in natura a obligatiilor a fortat pe subiectii raporturilor comerciale sa se conformeze intereselor sale. Statul a considerat indeplinirea obligatiilor comerciale ca fiind de interes public si a emis normele in sensul precizat.

Aceste texte au fost contestate de practicienii dreptului comercial[4] care au vazut in aceasta interventie o limitare a principiului libertatii contractuale. S-a retinut ca problemele de blocaj financiar, avute in vedere de stat la emiterea Legii nr. 76/1992 sunt cauzate de lipsa mijloacelor de credit si decontare (o problema de forma legata de institutii si instrumente) si nu de conduita a agentilor economici.

Totusi, Curtea Constitutionala a considerat art. 7 din Legea nr. 76/1992 ca fiind constitutional pentru ca 'interventia statului pe cale legislativa este legala, necesara si oportuna in orice sistem economic, inclusiv cel de piata'.[5]

Legea a fost abrogata[6] disputa ramanand fara obiect in legatura cu acest act normativ. Adoptarea insa de noi norme privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale (Legea nr. 469/2002, M. Of. nr. 529/19. 07. 2002) mentine inca in actualitate constatarile Curtii Constitutionale.

Este evident ca partile pot stabili prin clauza penala penalitati de intarziere. Ele raman insa reglementate de dreptul comun daca partile insasi nu le supun unor reguli si proceduri speciale.

Regimul dobanzilor in dreptul comercial. In cazul intarzierii platii unei obligatii banesti debitorul datoreaza dobanzi care sanctioneaza pe debitor pentru incalcarea obligatiei si, indirect repara prejudiciul suferit prin intarzierea executarii. Legea prezuma ca lipsa de folosinta a sumei de bani produce creditorului un prejudiciu constand in dobanda.

Art. 43 Cod com. precizeaza, spre deosebire de dreptul comun, ca 'datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua cand devin exigibile'. Deci, regula difera de cea consacrata in art. 1088 C. Civ. care prevede ca dobanzile sunt datorate din momentul punerii in intarziere. Debitorul este de drept in intarziere intr-un raport comercial. S-a aratat ca daca debitorul nu plateste la scadenta suma de bani datorata, el foloseste banii imbogatindu-se fara justa cauza[7].

Se discuta, daca regula curgerii de drept a dobanzii se aplica numai in cazul in care obligatia privind plata sumei de bani este comerciala pentru debitor ori si in cazul cand aceasta obligatie este civila pentru debitor si comerciala pentru creditor. S-a opiniat si suntem de aceeasi parere ca regula curgerii de drept a dobanzilor isi gaseste aplicarea numai in cazul in care obligatia privind plata unei sume de bani este comerciala pentru debitor. Daca obligatia este comerciala numai pentru creditor, dobanzile curg de la punerea in intarziere[8].

In dreptul comercial anatocismul este permis.

Odata cu abrogarea D. 311/1954 au inceput discutiile in legatura cu intinderea dobanzii comerciale.

S-a sustinut ca este necesar sa se retina ca dobanda comerciala dobanda pietei ce se calculeaza in raport de taxa de scont a B. N. R.[9].

Practica a retinut ca debitorul in intarziere trebuie sa plateasca daune interese egale cu dobanzile bancare platite de creditor pentru creditele obtinute de la banca a caror solicitare s-a datorat nerespectarii obligatiei de catre debitor[10]. In acest caz trebuie sa se faca dovada legaturii cauzale intre nevoia de credit si intarzierea platii de catre debitor. Tot practica a retinut ca daca creditorul nu a solicitat credite sau nu a putut face dovada raportului cauzal intre paguba si intarziere, creditorul are dreptul la dobanda de depozit intr-o banca comerciala.

Solutiile practicii au motivari legate de raporturi juridice concrete. Era necesar sa se stabileasca o regula cu valoare de principiu.

Din momentul aparitiei OG nr. 9/2000 (M. Of. nr. 26/21. 01. 2000) aprobata prin L. nr. 356/2002 (M. Of. nr. 425/8. 01. 2002) problematica dobanzilor si anatocismului a fost rezolvata.

In dreptul civil cumulul dobanzilor cu daune interese nu este permis, in principiu. Exceptie fac dispozitiile art. 1669 C. civ. In dreptul comercial sunt prevazute si alte exceptii: cea prev. de art. 383 Cod com. - cand mandatarul schimba destinatia sumelor primite pe seama mandantelui si cele prev. de L. 31/1990 (art. 65 - intarzierea varsarii aportului in numerar si art. 84 - intarzierea varsarii aportului in creanta).

Nici dreptul comercial nu admite, in principiu, cumulul dobanzilor cu penalitatile. Daca totusi, se prevad in contract, practica a decis ca se vor plati penalitatile[11]. Exceptiile sunt indicate de lege.

SECTIUNEA II

Plata nedatorata

Art. 1092 C. civ. prevede ca orice plata presupune o datorie si ca ceea ce s-a platit fara datorie este supus restituirii. Faptul platii nedatorate genereaza un raport juridic intre accipiensul debitor si solvensul creditor.

Intinderea obligatiei de restituire difera in raport de buna sau reaua credinta a accipiensului:

1. Accipiensul de buna-credinta restituie plata si pastreaza fructele; daca plata consta in predarea unui bun si bunul a fost instrainat, debitorul restituie numai pretul primit; daca bunul primit ca plata piere fortuit, debitorul este exonerat de obligatia de restituie.

2. Accipiensul de rea-credinta ce primeste plata stiind ca nu i se cuvine, restituie bunul primit impreuna cu fructele percepute; daca a instrainat bunul, restituie valoare lui la data punerii in intarziere indiferent de pretul obtinut; daca bunul piere fortuit, va restitui valoarea lui in momentul cererii de restituire, cu exceptia situatiei in care bunul ar fi pierit si la solvens[12].

In dreptul comercial probleme legate de plata nedatorata apar de cele mai multe ori in raporturile juridice cu bancile.

Cand banca plateste din eroare ceea ce nu datoreaza sau celui caruia nu-i datoreaza are actiune in restituire. Aceasta actiune are doua particularitati:

- banca trebuie sa faca dovada ca s-a aflat in eroare crezandu-se obligata sa plateasca. Dovada este dificila daca plateste un efect de comert domiciliat la ea fara ca soldul creditor al clientului sa fie suficient. Intrucat banca putea credita pe client trebuie sa dovedeasca faptul ca nu a inteles sa faca o operatiune de creditare[13].

- banca poate face plata nedatorata din culpa proprie. In acest caz este posibil sa se retina ca nu este indreptatita la restituire cat timp are propria sa greseala in raporturile juridice cu primitorul platii. Asemenea fenomene se intampla atunci cand banca plateste un efect de comert fara sa tina seama de instructiunile primite din partea clientului tras. Practica a stabilit ca intr-o astfel de situatie nu se justifica restituirea catre banca[14].

SECTIUNEA III

Neplata obligatiilor

Principiul de drept comun stabileste ca neindeplinirea obligatiilor de catre debitor indreptateste pe creditor sa obtina daune compensatorii. El are optiune intre aceste daune si rezolutiunea contractului. Nu are insa facultatea de a alege intre daune si executarea in natura. Daca executarea in natura este posibila aceasta se realizeaza silit.

Daunele compensatorii. Sunt o categorie a daunelor interese ce se platesc creditorului pentru a-i acoperi prejudiciul cauzat prin neexecutarea totala sau partiala (si chiar pentru neexecutare corespunzatoare)[15].

Intotdeauna daunele interese se stabilesc in bani si instanta nu-l poate obliga pe debitor la o alta prestatie in natura. Si in dreptul comercial acordarea daunelor compensatorii este conditionata de punerea in intarziere (aceasta procedura fiind exclusa numai in cazul neplatii unei sume de bani).

Daunele compensatorii sunt stabilite de judecator sau de parti dupa regulile de drept comun. Ele trebuie sa cuprinda pierderea efectiv suferita si beneficiul nerealizat. Adica, se aplica principiul ca paguba suferita de creditor trebuie acoperita integral.

Debitorul raspunde pentru prejudiciul previzibil (pentru cel neprevizibil raspunde numai in cazul in care vina sa imbraca forma dolului) si direct.

Daunele compensatorii se obtin de la debitor prin executarea elementelor active ale patrimoniului sau. Pe baza unui titlu executoriu, creditorul poate cere executorului judecatoresc sa porneasca procedura de transformare a activelor debitorului in numerar, numerar ce i se va repartiza pana la concurenta daunelor compensatorii ce i se cuvin.

In caz de concurs de creditori, sumele obtinute din executare se distribuie in ordinea scadentei creantelor, daca nu exista garantii sau privilegii.

Incetarea platilor si procedura falimentului.

Prin Legea nr. 64/1995 se instituie o procedura speciala de executare a debitorului care a ajuns in stare de incetare a platilor.

Prin incetare a platii intelegem acea stare a unui comerciant care nu mai poate face fata datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile. Simplul refuz al unor plati pe baza unor exceptii pe care debitorul le socoteste, cu buna-credinta intemeiate nu dovedeste starea de incetare a platilor.

Tribunalul este suveran sa aprecieze toate elementele de fapt pe care debitorul le invoca pentru justificarea refuzului de plata, si daca refuzul platii se incadreaza sau nu in conceptul de incetare de plati[16].

In acest caz executarea creantelor creditorilor se infaptuieste dupa o procedura aplicabila numai debitorilor comercianti. Ea are ca scop sa realizeze o desfasurare normala a activitatii comerciale si sa evite situatia ca, in eventualitatea unui concurs intre creditori asupra patrimoniului aceluiasi debitor, unul sa fie satisfacut integral si altul deloc.

Aceasta procedura va fi examinata separat.

SECTIUNEA IV

Rezolutiunea in contractele comerciale

Rezolutiunea consta in desfiintarea unui contract sinalagmatic, la cererea unei parti pentru motivul ca cealalta parte nu a executat culpabil obligatiile la care s-a indatorat. Cand neexecutarea priveste un contract sinalagmatic cu executare succesiva vorbim despre reziliere.

Regulile generale ale rezolutiunii sunt urmatoarele:

- judecatorul este cel care stabileste daca sunt indeplinite conditiile rezolutiunii. Deci, rezolutiunea are un caracter judiciar.

- partile pot conveni reguli derogatorii de la principiile rezolutiunii legale. Clauzele care inscriu aceste reguli se numesc pacte comisorii.

- promovarea actiunii in rezolutiune este conditionata de punerea in intarziere a debitorului.

- judecatorul este indreptatit sa acorde termen de gratie debitorului care nu si-a indeplinit obligatia. Daca debitorul executa prestatia in timpul procesului, nu se poate constata rezolutiunea.

- rezolutiunea se pronunta numai daca una din partile contractului sinalagmatic nu si-a indeplinit culpabil obligatiile.

In dreptul comercial rezolutiunea are specificul sau datorita faptului ca art. 44 Cod com. prevede: 'in obligatiunile comerciale judecatorul nu poate acorda termen de gratie'.

Deci, judecatorul, o data investit cu actiunea in rezolutiune, constatand neexecutarea obligatiei pana in momentul punerii in intarziere, prin somatie sau actiune, trebuie sa constate rezolutiunea cu toate efectele ei. Este de observat, de asemenea, ca, in cazul contractelor comerciale din care se nasc obligatii pecuniare, debitorul este de drept pus in intarziere din ziua in care aceste obligatii devin exigibile. (18). Consideram ca pentru obligatiile ce nu au ca obiect sume de bani este necesara punerea in intarziere a debitorului.