FINANTAREA TRANZACTIILOR INTERNATIONALE

Dezvoltarea comertului mondial contemporan se datoreaza in mare masura cresterii accentuate a rolului creditului international, cat si a diversificarii permanente a tehnicilor financiar - bancare destinate sa asigure utilizarea eficienta a resurselor financiare, in concordanta cu noile cerinte ale schimburilor internationale.

In practica relatiilor internationale termenul de creditare a fost inlocuit, in timp, cu cel de finantare, care cuprinde si activitatile auxiliare creditarii, fara de care, in prezent, utilizarea creditului ca suport al derularii schimburilor economice este imposibila.

Creditul este o relatie baneasca care apare in legatura cu acordarea de imprumuturi banesti unor persoane fizice sau juridice, urmand ca achitarea acestora sa se realizeze la un moment ulterior livrarii produselor sau serviciilor, la o data stabilita (scadenta) in momentul incheierii contractului.

In schimb, finantarea reprezinta ansamblul modalitatilor, tehnicilor si instrumentelor prin care sunt alocate mijloacele banesti necesare pentru realizarea unor activitati cu caracter economico - social, in special de natura comerciala. Daca operatiunea de finantare implica participanti care provin din cel putin 2 tari se poate vorbi de operatiunea de finantare internationala.

Finantarea tranzactiilor internationale cuprinde un ansamblu de tehnici si metode prin care se asigura disponibilitati banesti necesare pentru efectuarea de operatiuni comerciale, pentru efectuarea de investitii in strainatate, pentru activitati de cooperare internationala.

De regula, finantarea activitatilor unei firme poate proveni din doua directii:

din fonduri proprii, care sunt special constituite pentru aceasta activitate sau care rezulta din activitati economice anterioare;

din fonduri imprumutate, bazate pe o relatie de creditare (interna sau externa).

1. Finantarea tranzactiilor internationale de marfuri

Finantarea tranzactiilor internationale de marfuri, desi se bazeaza pe o relatie de creditare, contine, in acelasi timp, o serie de elemente care sunt legate, fie de tehnica propriu - zisa de finantare, fie de politica economica a tarilor implicate.

Principalele elemente care diferentiaza finantarea comertului international de activitatea de creditare constau in:

- in procesul finantarii comertului, suma creditului nu este egala cu valoarea marfurilor vandute, respectiv cumparate. Deseori, finantarea presupune o participare a celui finantat cu fonduri proprii care variaza, in general, intre 15% si 30% din suma totala a tranzactiei;

- finantarea comertului international presupune, in general, asigurarea impotriva diferitelor categorii de riscuri, prin intermediul unor societati de asigurari, iar uneori operatiunea este dublata si de utilizarea altor instrumente de garantare;

- creditul, destinat finantarii, este acordat, in general, in conditii mai avantajoase decat cele practicate la alte tipuri de operatiuni (dobanzi mai mici, termen mai indelungate, perioade de gratie mai mari etc.);

- schemele de creditare constituie parti integrante ale programelor de finantare elaborate la nivel guvernamental, in vederea promovarii propriilor exporturi;

- programele de finantare sunt corelate cu politica comerciala a statelor si care sunt destinate sa contribuie, in mod direct, la promovarea exporturilor;

- in procesul de finantare a exporturilor, un element important il constituie interventia statului, prin sprijinul financiar acordat, sub diferite forme, exportatorilor locali;

- finantarea comertului international se afla intr-un proces de innoire continua, pe langa tehnicile financiar - bancare (creditul furnizor, creditul cumparator), devenite deja traditionale, au aparut noi modalitati financiare si comerciale, precum leasingul sau factoringul, prin care activitatea comerciala se impleteste cu cea de finantare.

Criteriile generale care determina decizia de finantare sunt, de regula, aceleasi pentru mediul international, ca si pentru mediul intern, dar in anumite cazuri finantarea internationala are un caracter mai complex, distingandu-se printr-o serie de elemente.

Un prim element consta in faptul ca finantarea tranzactiilor internationale implica, in general, folosirea a doua sau mai multe monede nationale. De aici apare o problema de mare importanta, aceea a cursului valutar de schimb, a nivelului si a oscilatiilor pretului monedei nationale in alte monede. Pentru evitarea acestor oscilatii este necesara utilizarea unor metode sau tehnici specifice de acoperire a riscului valutar.

Un al doilea aspect se refera la deosebirile ce apar in privinta institutiilor si mecanismelor care asigura finantarea, precum si in privinta sistemelor legislative care guverneaza diferitele tari care participa la operatiunile de finantare internationala. Spre exemplu, in Europa operatiunile de finantare pe termen mediu si lung se realizeaza cu precadere prin intermediul bancilor comerciale, in timp ce in S.U.A. aceste operatiuni se deruleaza prin bancile de investitii.

De asemenea, un alt aspect care diferentiaza cele doua tipuri de finantare consta in utilizarea unor tehnici specifice pentru fiecare dintre ele. Tehnicile de finantare internationala sunt adaptate diferitelor forme de realizare a tranzactiilor internationale, cum ar fi: finantarea exportului, finantarea importului, finantarea proiectelor de cooperare internationala, finantarea investitiilor internationale, finantarea filialelor in strainatate etc.

Finantarea comertului international de marfuri reprezinta un concept folosit pentru a desemna ansamblul posibilitatilor de care pot dispune exportatorii sau importatorii privind primirea, acordarea, asigurarea si garantarea creditelor in vederea dezvoltarii schimburilor internationale. In practica, cel mai adesea, se folosesc termenii de "finantarea exporturilor" sau "finantarea importurilor", pentru a desemna atat sensul relatiei de creditare, cat si specificul tuturor operatiunilor legate de aceasta.

Pana la inceputul anilor `30, finantarea importurilor de echipamente industriale sau executarea unor programe importante de constructii a fost, in totalitate, o problema a consumatorilor, acestia fiind cei care s-au ingrijit de procurarea fondurilor necesare. Astfel, cumparatorul, pentru a putea achita importul (pe care il platea integral la livrare), fie incerca sa obtina un imprumut pe plan intern, fie lansa un imprumut pe termen mijlociu sau lung, pe piata de capital a tarii exportatorului sau intr-o tara terta, prin emiterea de hartii de valoare si vanzarea acestora. Atunci cand cumparatorul era insusi statul sau un organism public, hartiile de valoare luau forma unor rente sau obligatiuni de stat. Daca intreprinderile erau private, acestea emiteau obligatiuni purtatoare de dobanzi fixe sau actiuni.

Prin aceste forme de finantare, exportatorul avea posibilitatea sa primeasca integral contravaloarea marfurilor la livrare, din fondurile realizate prin vanzarea hartiilor de valoare emise de cumparator. Acesta din urma, devenea debitor, pana la scadenta titlurilor fata de detinatorii titlurilor emise, exportatorul neavand nici un amestec si nici un risc in finantarea operatiunii. Practic, nici cumparatorul nu avea nimic de riscat, tot efortul fiind sustinut de detinatorii titlurilor de valoare. Datorita insa, instabilitatii pietei bursiere si a crahului bursier din 1933 s-a renuntat la aceasta modalitate de finantare.

Ulterior, pe masura cresterii sumelor necesare activitatilor de finantare au fost descoperite tehnici noi, cea mai des utilizata fiind cea a creditului comercial pe termen mijlociu, acordat importatorului de catre furnizor, acesta din urma fiind sprijinit prin intermediul bancilor din tara sa, de catre piata monetara si de capital nationala. Pentru marfurile de valori mai mici, se utilizau plata la livrarea marfurilor si uneori, creditul pe termen scurt.

Pentru reglementarea situatiei finantarilor internationale a fost creata, in anul 1934, "Asociatia asiguratorilor de credite si investitii internationale", cunoscuta sub numele de Uniunea de la Berna. In prezent, din aceasta Uniune fac parte reprezentanti ai 38 de organisme de asigurare si creditare, care provin din 30 de tari, si a caror hotarari, desi nu au caracter obligatoriu, ci doar de recomandare, sunt luate in considerare in majoritatea tranzactiilor internationale de finantare.

In esenta, activitatea acestei Uniuni se refera la:

formularea unor principii fundamentale utilizate in cazul asigurarii creditelor;

instaurarea unei discipline valutar - financiare privind durata creditelor oferite partenerilor in cadrul schimburilor internationale;

promovarea conceptiei potrivit careia finantarea si creditarea sunt modalitati de amplificare a schimburilor si instrumente de sprijinire a tarilor in dezvoltarea lor.

Prin hotararile sale, Uniunea de la Berna a recomandat o noua clasificare a creditelor internationale, utilizate si in prezent, astfel:

credite pe termen scurt, cu durata de pana la un an;

credite pe termen mijlociu, cele pana la 5 ani;

credite pe termen lung, cu durata de peste 5 ani.

Prin aranjamentul OCDE, numit Consensus, se inregistreaza o reorientare in politicile comerciale folosite pentru promovarea exporturilor ca rezultat al schimbarilor aparute pe piata internationala, datorate aparitiei de noi producatori si intensificarii concurentei. Astfel, pe piata se manifesta tendinta unor state de a influenta preturile produselor exportate prin subventii pentru export (in special in domeniul produselor de inalta tehnologie). De asemenea, s-a considerat necesar sa se acorde subventii si in privinta dobanzilor practicate pe piata, in scopul contracararii firmelor concurente.

Acordul Consensus OCDE, in vigoare din 1978, are drept scop armonizarea practicilor in materie de ajutor public pentru finantarea exporturilor si reducerea subventiilor la dobanzile preferentiale, in asa fel incat decizia in domeniul schimburilor comerciale sa se bazeze, in primul rand, pe pretul, calitatea si serviciile prestate.

Dintre principalele dispozitii prevazute in acord, trebuie mentionate urmatoarele:

obligativitatea ca cel putin 15 % din valoarea totala a unui contract sa fie platita cel mai tarziu pana la livrarea marfurilor;

creditul de export este rambursabil in transe semestriale egale;

in domeniul dobanzilor se aplica aceleasi reguli;

rambursarea si plata dobanzilor trebuie sa inceapa dupa cel mult 6 luni de la acordarea creditului;

dobanzile minime si perioadele maxime de acordare a creditelor au fost stabilite diferentiat, pe trei grupe de tari importatoare, clasificate in functie de nivelul de dezvoltare economica;

subventiile publice nu pot depasi valoarea totala a asigurarii si a garantiilor acordate pentru acoperirea riscurilor obisnuite legate de creditele de prefinantare;

subventiile guvernamentale de care poate beneficia un cumparator strain prin finantare directa sau asigurare nu pot depasi valoarea avansului.

Aranjamentul Consensus OCDE nu da nastere la obligatii juridice, iar aplicarea sa se bazeaza pe ideea de cooperare. O tara care acorda credite de export ce nu sunt conforme cu prevederile acordului are obligatia sa anunte celelalte state inainte de a lua o astfel de hotarare, iar acestea din urma au dreptul sa ofere aceleasi conditii de finantare pentru operatiunea respectiva. Pana in prezent, insa, in majoritatea cazurilor, nu au existat abateri flagrante de la prevederile acestui acord.

Se poate remarca ca in perioada actuala, datorita conjuncturii internationale, finantarea comertului international se caracterizeaza printr-o diversificare permanenta a modalitatilor de creditare si asigurare, prin elaborarea la nivelul statelor, a unor programe nationale de promovare a exporturilor si prin interventia tot mai puternica a guvernelor in sustinerea exporturilor.

2. Finantarea pe termen scurt

Prin finantarea pe termen scurt se urmareste asigurarea unor mijloace de plata pentru producatorul sau exportatorul care vinde marfuri pe credit si care urmeaza sa recupereze de la importator contravaloarea exportului intr-o perioada de pana la 1 an.

Daca finantarile pe termen scurt se realizeaza in moneda nationala, fondurile sunt obtinute prin atragerea de credite de pe piata monetara nationala sau prin refinantare de la banca centrala ori de la organisme specializate in finantarea exporturilor. Daca se utilizeaza monede straine, atragerea de fonduri se realizeaza de pe pietele internationale de capital.

Un rol foarte important in aceste activitati de finantare pe termen scurt il au bancile centrale care, desi participa indirect la operatiuni, realizeaza urmatoarele activitati:

stabilirea conditiilor de desfasurare a activitatii pentru bancile comerciale, precum si a celor referitoare la dobanzile si comisioanele practicate de banci in mod preferential, pentru exportatori;

refinantarea bancilor comerciale pe baza reescontarii titlurilor de credit prezentate de acestea. Operatiunile de reescont constituie o refinantare cu caracter definitiv, prin care titlurile sunt cedate de bancile comerciale bancii centrale care ofera fondurile necesare, cele dintai putand dispune de fonduri in orice mod.

In majoritatea tarilor dezvoltate, in paralel cu bancile comerciale, au fost create banci sau institutii specializate in finantarea activitatilor de import - export care, de regula, concentreaza intreaga activitate de finantare a comertului exterior din tara respectiva.

Sprijinul financiar pe care il acorda statele pentru finantarea exporturilor nationale este canalizat spre trei directii:

a)     subventionarea dobanzilor prin programe de subventionare coordonate de institutii specializate, fondurile provenind in totalitate de la bugetul de stat si avand destinatia stricta de a fi acordate exportatorilor drept credite cu dobanzi mai mici decat cele practicate in mod obisnuit pe piata;

b)     subventionarea in procesul de refinantare se manifesta prin faptul ca creditul acordat de exportator este materializat in titluri de credit (cambii, bilete la ordin etc.) pe care importatorul le achita la scadentele convenite. aceste titluri sunt pastrate, de regula, la banca comerciala care a finantat exportul unui credit, sau banca intra unui posesia lor prin operatiunea de scontare de catre exportator. Bancile, la randul lor, pot reesconta titlurile, fondurile obtinute acoperind valoarea totala a creditului acordat sau doar o parte din acesta.

c)     subventionarea asigurarii creditelor, realizata prin preluarea de catre stat a unei parti mari a riscului, prin intermediul unor societati de asigurari de stat.

Creditele pe termen scurt sunt utilizate in special in cazul exporturilor de marfuri de valori relativ mici sau cu ciclu de fabricatie scurt. De regula, vanzarea pe credit pe termen scurt se realizeaza sub forma creditului furnizor, caracterizat prin faptul ca este acordat direct de exportator importatorului, sun forma de marfuri, plata contravalorii acestora fiind facuta de importator la o data ulterioara livrarii.

Acest sistem este dezavantajos pentru exportator, deoarece fondurile sunt imobilizate, chiar daca pe termen scurt, desi marfa a fost deja livrata. Pentru evitarea acestei situatii, s-a apelat la metode diversificate de creditare, prin care exportatorii isi pot reintregi fondurile inainte de scadenta (uneori chiar la livrarea marfurilor), de la banci, urmand ca banca sa-si recupereze banii direct de la importator (credit cumparator) la scadenta.

Aceasta modalitate de finantare permite importatorilor, in anumite cazuri, ca in intervalul dintre primirea marfurilor si plata lor, sa le poata si comercializa, obtinand astfel sumele necesare pentru achitarea importurilor.

Pentru creditul acordat sub forma de marfuri, exportatorul va incasa o dobanda calculata asupra valorii marfurilor, pe intreaga perioada de creditare.

Pentru sprijinirea activitatii de export, bancile acorda exportatorilor credite de prefinantare a operatiunilor legate direct de activitatea de productie si export. Dintre acestea, cele mai des practicate sunt urmatoarele:

creditul bancar direct, prin care exportatorul convine cu banca sa ii acorde un credit in anumite conditii de termene si dobanda;

avansul in cont curent reprezinta o facilitate acordata firmelor in cazul in care soldul conturilor lor prezinta fluctuatii periodice mari, in acest sens firmele putand face plati din contul lor o anumita perioada, chiar daca nu au disponibilitati in cont;

creditele in cont curent presupun o intelegere intre bana si firma, prin care se convine ca, in limita unei cote stabilite anual, clientul sa poata plati prin contul sau sume de bani, chiar daca nu mai are disponibilitati, pentru aceasta facilitate el urmand sa achite dobanzi pe sumele utilizate efectiv;

creditele de prefinantare specializate se caracterizeaza prin faptul ca acordarea lor este legata de fabricarea si pregatirea pentru export a unui produs strict determinat. Astfel de credite se acorda pentru produse de valori mari, cu ciclu lung de fabricatie, acordarea creditelor fiind dese ori conditionata de insasi valoarea exportului. Pentru astfel de credite, bancile stabilesc de obicei, un plafon valoric minim pe care trebuie sa-l atinga produsele exportate. Daca procesul de fabricatie implica si participarea de subfurnizori, acestia pot solicita, la randul lor, credite de prefinantare in valoare proportionala cu contributia lor la valoarea totala a exportului.

avansul pe documente de marfuri este acordat de banci pe baza unor documente care atesta existenta marfurilor pregatite pentru export, valoarea creditului fiind proportionala cu cea a marfurilor aflate in gaj, dar nedepasind 80% din aceasta.

creditul de scont este cea mai utilizata tehnica de finantare pe termen scurt a exporturilor, caz in care vanzarea pe credit este insotita de emiterea unui titlu de credit (cambie, bilet la ordin), prin care importatorul se obliga sa plateasca, la scadenta, contravaloarea marfurilor. Titlurile de credit pot fi scontate la bancile comerciale.

Operatiunea de scontare consta in vanzarea titlului de credit unei banci comerciale, inainte de scadenta, posesorul titlului obtinand valoarea nominala a acestuia, mai putin dobanda asupra sumei primite, numita taxa de scont, calculata din momentul scontari pana la scadenta. Aceasta taxa de scont se determina cu ajutorul urmatoarei relatii de calcul:

in care:

S - taxa de scont;

V_N - valoarea nominala a titlului;

T_S - taxa scontului;

N_Z - numarul de zile de la scontare pana la scadenta.

Creditul de scont cumparator apare in situatia in care exportatorul, fiind in ^posesia cambiei acceptate, o sconteaza la banca comerciala si incaseaza contravaloarea ei, mai putin taxa de scont, transformand astfel, o vanzare pe credit intr-una cu plata la livrarea marfurilor. La scadenta, banca incaseaza contravaloarea creditului de la importator.

Creditul de scont furnizor implica o relatie de scontare intre importator si banca exportatorului, cand prin scontarea cambiei direct de catre importator, acesta asigura exportatorului plata integrala a marfurilor la livrare, el ramanand debitor fata de banca exportatorului pana la scadenta cambiei, suportand si costul scontarii.

creditul de accept este o tehnica frecvent utilizata, asemanatoare cu creditul de scont, el putand fi acordat atat in favoarea exportatorului, cat si in favoarea importatorului.

Creditul de accept in favoarea exportatorului se foloseste in cazul in care exportatorul nu accepta utilizarea titlurilor de credit, el avand posibilitatea sa traga o cambie asupra bancii sale. Banca accepta cambia, iar creditul de accept poate fi obtinut fie cand banca acceptanta reesconteaza titlul la banca centrala si acorda exportatorului creditul, fie cand exortatorul, pe baza acceptului bancar primit, sconteaza cambia la o alta banca, obtinand astfel finantarea.

Creditul de accept in favoarea importatorului apare in situatia in care banca acceptanta accepta cambii trase asupra sa si scontate in favoarea importatorului, destinate sa achite exportatorul, care este clientul ei si care va fi platit la vedere, iar importatorul va ramane debitor fata de banca.

avansul bancar prin cesiunea de creanta este o modalitate prin care bancile acorda facilitati sub forma de avansuri pentru reintregirea fondurilor avansate de exportatori in livrarile de marfuri pe credit, prin cesionarea creantelor detinute asupra importatorilor straini. Cesionarea se acorda pe baza unui document de cesionare, in baza caruia exportatorii pot beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt, pana la incasarea creantelor de la importatori, avans care insa nu depaseste 70 % din valoarea facturilor.

3. Finantarea pe termen mediu si lung

Operatiunea de finantare pe termen mediu si lung se realizeaza in cazul exporturilor de mare valoare, a exporturilor complexe, precum si a unor forme de cooperare industriala.

Operatiunile de finantare pe termen mijlociu si lung a comertului international se pot clasifica in doua categorii:

tehnici de finantare traditionale - in cadrul carora cele mai importante sunt: creditul furnizor, creditul cumparator, creditele guvernamentale, creditele acordate de institutii financiar - bancare internationale;

tehnici de finantare moderne - in care sunt incluse forfetarea, factoringul si leasingul.

3.1. Finantarea prin tehnici traditionale

A. Creditul furnizor constituie un instrument de promovare a exporturilor prin care furnizorul (exportatorul) acorda cumparatorului dreptul de a amana plata pentru marfa importata. Creditul furnizor se poate acorda pe termen scurt (180 de zile), respectiv pe termen mediu (1 -5 ani) si lung (5 -10 ani). Operatiunea de finantare pe termen mediu si lung presupune practic doua relatii distincte de creditare:

un credit in marfa, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuarii platii la un anumit termen de la livrare;

un credit in bani, acordat de banca exportatorului pentru finantarea operatiunii de export.

Creditul furnizor se bazeaza pe resursele financiare detinute de exportator care permit vanzarea pe credit a marfurilor de export. Creditul furnizor nu depaseste, de regula, 80 - 90 % din valoarea marfii, diferenta de bani fiind achitata de importator sub forma avansului sau platii la livrarea marfurilor. Creditul furnizor este acordat direct de exportator importatorului, iar detalierea conditiilor si modalitatea de plata sunt precizate in contractul de vanzare - cumparare internationala.

Pentru furnizor acest tip de credit determina imobilizarea fondurilor investite in marfa, fapt ce constituie un risc acceptat de acesta, obiectivul sau principal ramanand vanzarea productiei realizate. De regula, exportatorii contracteaza, in paralel, credite de la bancile din tara lor, fie banci comerciale, fie banci specializate in finantarea operatiunilor de export. Bancile comerciale, la randul lor, au posibilitatea de a-si reintregi fondurile printr-o relatie de credit speciala, fie cu banca centrala, fie cu institutii financiare specializate in finantarea exporturilor din tara respectiva.

Principalul impediment pe care exportatorii il intalnesc in relatia lor de creditare cu bancile este necesitatea ca aceste credite sa fie asigurate de furnizor la o societate de asigurari. Asigurarea respectiva este cesionata de acesta in favoarea bancii care a finantat exportul. Polita de asigurare serveste bancii drept garantie pentru creditul acordat exportatorului pe toata durata valabilitatii sale. Costul asigurarii (sub forma primei de asigurare platita de exportator) este intotdeauna suportat de importator, fie direct prin evidentierea ei separata in contract, fie indirect prin includerea in pretul marfii.

Creditul furnizor se bazeaza pe trei documente de baza:

contractul comercial international incheiat intre exportator si importator;

conventia de creditare incheiata intre exportator si banca;

polita de asigurare incheiata intre exportator si societatea de asigurari.

Modul concret in care se deruleaza o operatiune de finantare pe termen mediu si lung prin intermediul creditului furnizor este redat in Figura 6.1.

Figura 1.

Sursa: Mariana Negrus, Finantarea schimburilor internationale. Politici si tehnici, Ed. Humanitas, 1991.

(1) Incheierea contractului intre exportator si importator, in care plata unui avans de 10-20% din valoarea marfii de catre importator si acordarea, de catre exportator, a unui credit furnizor pentru restul de 80-90% din valoarea facturii;

(2) La solicitarea importatorului, banca din tara sa ii acorda un credit pe termen scurt;

(3) Banca importatorului se refinanteaza pe piata monetara si de capital nationala;

(4) Importatorul achita suma corespunzatoare avansului;

(5) Conventie de credit intre exportator si banca acestuia, avand ca obiect un credit bancar acordat primului pentru refinantarea acestuia;

(6) Conventia de asigurare a creditului, solicitata de banca exportatorului (7) careia ii ofera garantie prin polita de asigurare emisa in favoarea exportatorului, contra (8) platii de catre acesta a unei prime de asigurare;

(9) Acordarea creditului solicitat de exportator;

(10) Banca exportatorului stabileste relatii cu o institutie specializata de finantare a exporturilor care ii va asigura refinantarea creditului bancar acordat;

(11) Banca exportatorului se poate refinanta si pe piata monetara sau de capital nationala;

(12) La randul sau, institutia de finantare a exporturilor, poate fi finantata de la buget si, in acelasi timp, poate mobiliza fonduri prin operatiuni directe, atat pe piata monetara si de capital nationala, cat si pe piata valutar - financiara internationala.

(13) Exportatorul livreaza pe credit marfurile contractate.

B. Creditul cumparator este o finantare directa acordata importatorului de catre o banca din tara exportatorului pentru a-i permite cumparatorului sa plateasca imediat valoarea marfii. Creditele cumparator sunt acordate, de regula, de banci sau institutii financiare specializate in finantarea exporturilor din tara exportatorului. Pentru realizarea acestei finantari se incheie o conventie de credit intre importator sau banca importatorului si banca exportatorului.

Diferenta fata de creditul furnizor, in care exportatorul trebuie sa se preocupe de incasarea banilor cuveniti de la o banca, consta in faptul ca, in cazul creditului cumparator, exportatorul este exonerat complet de cerinta de a mobiliza fonduri, fiind platit pe loc de catre importator.

De cele mai multe ori, valoarea creditului cumparator se situeaza intre 75 - 90 % din valoarea marfii, diferenta fiind suportata sub forma de avans sau plata la livrarea marfurilor, de catre importator. Prin utilizarea acestui tip de credit, furnizorul isi asigura sumele de bani cuvenite pentru marfurile exportate, deoarece marfa este platita integral in momentul livrarii ei.

Bancile care acorda credite cumparator isi recupereaza fondurile de la banca centrala sau de la institutiile financiare specializate in finantarea exporturilor, prin operatiunea de reescontare. Operatiunea de reescontare consta in vanzarea titlurilor de proprietate asupra unor marfuri de catre bancile comerciale intrate in posesia lor, in cadrul operatiunii de finantare, bancii centrale, in schimbul achitarii valorii titlului, mai putin o taxa de reescont.

In cazul in care se finanteaza exporturi de valori mari., bancile comerciale pot proceda la mobilizarea de fonduri prin lansarea de emisiuni de obligatiuni, prin eurocredite, sau prin credite consortiale.

Finantarea sub forma de credit cumparator necesita asigurarea creditelor, care de regula se realizeaza de banca exportatorului, la o societate de asigurari din tara acestuia. Costul acestei asigurari este suportat, in cele mai multe cazuri, de importator si doar uneori de exportator.

Derularea creditului cumparator are la baza utilizarea a trei documente:

contractul comercial international incheiat intre exportator si importator;

conventia de credit incheiata intre importator si banca exportatorului;

polita de asigurare, incheiata intre banca exportatorului si societatea de asigurari.

Dintre aceste trei documente, o importanta deosebita o au conventiile de credit care, in functie de obiectul finantat si de valoarea acestuia, pot fi de mai multe feluri:

conventii individuale, in cazul in care creditul acordat are rolul de a acoperi valoarea unei singure livrari, de regula mare, si care este specificata expres in conventie;

conventiile cadru, in textul carora partile contractante principale (importatorul si exportatorul), precum si obiectul contractelor, nu sunt specificate. In acest fel, aceste conventii se aplica pentru mai multe contracte, pe masura incheierii lor.

Conventiile de credit cuprind, in general, urmatoarele elemente: partile contractante, plafonul creditului, obiectul finantarii (cu precizarea ca se admit numai importuri din tara bancii finantatoare), schema de plata, termenul de rambursare, modalitatile de mobilizare a creditului (prin cambii sau bilete la ordin), valoarea minima pentru un contract (se specifica numai in cazul conventiilor cadru), dobanda fixa (care se plateste semestrial), asigurarea creditului (la o societate de asigurari din tara exportatorului), prima de asigurare (platita de importator sau exportator, dupa cum s-a specificat in contract), termenul de valabilitate a conventiei si dobanda de penalizare (in cazul nerambursarii la scadenta a ratelor).

Utilizarea creditului cumparator, in general, si a celui bazat pe conventii cadru in special, prezinta o serie de avantaje:

posibilitatea obtinerii creditului de la institutii specializate in finantare a exporturilor din tara exportatorului, la dobanzi preferentiale;

dobanzile si comisioanele bancare se negociaza separat, si nu pot fi incluse in pretul marfurilor de catre exportator;

preturile oferite de exportator, in conditiile platii la livrarea marfurilor, sunt mai mici;

in cazul conventiilor cadru, pot fi incluse importuri de valori mai mici, care in alte conditii, nu ar fi putut fi achizitionate pe credit;

operativitatea in derulare, deoarece nu mai sunt necesare negocieri pentru finantarea fiecarui contract comercial in parte;

importatorii, cunoscand de la inceput conditiile finantarii, le pot lua in considerare in timpul negocierilor precontractuale.

Modul concret in care se deruleaza o operatiune de finantare pe termen mediu si lung prin intermediul creditului cumparator este redat in Figura 2.

Figura 2.

Sursa: Ioan Popa, Tranzactii comerciale internationale, Ed. Economica, Bucuresti, 1997

Contract de vanzare internationala.

La solicitarea bancii furnizorului, cumparatorul obtine o garantie de la banca sa.

Furnizorul incheie un contract de asigurare pentru marfurile pe care le exporta.

Banca furnizorului isi asigura creditul pe care il va acorda cumparatorului.

Banca furnizorului acorda creditul catre cumparator.

Banca furnizorului se refinanteaza la o institutie specializata.

Banca furnizorului se poate refinanta si pe piata monetara si de capital.

Furnizorul livreaza marfa.

Cumparatorul plateste imediat contravaloarea marfii.

C. Creditele guvernamentale sunt credite acordate, de regula, de un stat altui stat, la baza carora stau acordurile de credit guvernamentale. Principalele caracteristici ale unui credit guvernamental sunt:

acordarea creditului se realizeaza pe baza unei intelegeri incheiate intre cele doua state;

creditul consta in marfuri vandute pe credit, iar rambursarea poate fi realizata in marfuri sau in valuta convertibila;

fondurile necesare acordarii creditului sunt suportate din bugetul tarii exportatoare;

creditul este garantat de guvernul tarii importatoare, prin Ministerul de Finante sau prin Banca Centrala;

conditiile de acordare a creditelor guvernamentale sunt, in general, preferentiale (dobanzi mai mici si termene mai indelungate - 10 - 15 ani);

dobanzile se pot plati in marfuri sau in valuta convertibila;

atat livrarile pe credit, cat si rambursarea ratelor scadente, se fac esalonat;

derularea operativa a creditarii si a rambursarilor se realizeaza prin bancile desemnate expres in acest scop de tarile partenere.

Creditele guvernamentale constituie, pentru tara exportatoare, o modalitate de finantare a exporturilor, iar pentru tara importatoare, o facilitate pentru efectuarea de importuri de valori mari, cu dobanzi avantajoase, pe termene indelungate si, uneori, cu posibilitatea rambursarii in marfuri.

D. Creditele acordate de institutii financiar - bancare internationale se acorda tarilor membre ale unor organisme financiar - bancare internationale, in scopuri bine precizate. Fondurile puse la dispozitie de aceste institutii, sunt acordate in conformitate cu statutul lor de functionare, si pot fi utilizate de tarile membre pentru realizarea unor obiective de investitii, pentru realizarea unor obiective macroeconomice etc.

Fondurile astfel obtinute de tara membra, pot fi utilizate la plata importurilor, numai pentru obiectivele finantate. De regula, aceste institutii finanteaza numai o parte din obiectivul economic realizat, iar conditiile de dobanda si termenele sunt mai avantajoase decat cele de pe piata de capital.

3.2. Finantarea prin tehnici moderne

A. Forfetarea este o operatiune ce poate fi definita ca vanzarea de catre exportatori a creantelor lor asupra importatorilor, creante care sunt materializate in inscrisuri exigibile, in termen de peste 90 zile, in favoarea unor institutii specializate care executa serviciul de cumparare a efectelor de comert, contra unei taxe denumita taxa de forfetare.

Operatiunile de forfetare se aseamana, in principiu cu cele de scontare. Suma de bani pe care posesorul unor creante o obtine prin forfetarea acestora se determina pe baza aceleiasi formule utilizate in stabilirea valorii reale a cambiilor in urma scontarii:

in care:

V_f - valoarea (suma) pe care o obtine beneficiarul creantei in urma forfetarii;

V_n - valoarea nominala a creantelor;

N_z - numarul de zile dintre data forfetarii si scadenta creantei;

T_f - taxa de forfetare.

Ca si scontarea forfetarea permite exportatorului recuperarea sumelor inainte de scadenta sau transformarea unei vanzari pe credit intr-o vanzare la vedere.

Totusi, forfetarea se deosebeste de scontare datorita urmatoarele considerente:

prin forfetare, institutia de forfetare preia asupra sa toate riscurile de neplata provenite din reaua credinta sau din falimentul debitorului ori al garantului, riscuri care, in cazul operatiunii de scontare, nu sunt preluate de banca, ultimul posesor legitim al cambiei putand tine in mod solidar la plata pe toti semnatarii cambiei;

scontarea se efectueaza de banci comerciale sau agentii, pe pietele de credit nationale, pe cand forfetarea se realizeaza pe plan international, de un numar relativ redus de institutii specializate de forfetare, situate de regula, in centrele financiare internationale importante;

scadenta efectelor de comert acceptate pentru scontare poate fi, in principiu, de maxim 90 zile, in timp ce piata forfetarilor se ocupa de negocierea titlurilor de creanta pe termen mediu si lung;

scontarea se realizeaza prin fonduri mobilizate de bancile comerciale pe piata nationala, si apoi recuperate de la banca centrala, iar forfetarea are ca sursa de finantare fondurile atrase de institutiile de forfetare prin mobilizarea lor pe plan international;

costul scontarii este stabilit in functie de conditiile pietei nationale a creditului, al carei regulator este taxa de scont sau de reescont, iar costul forfetarii are ca baza nivelurile de cost pe piata dobanzilor la valutele in care se exprima creanta;

bancile comerciale sconteaza titluri de credit exprimate in moneda lor nationala, iar institutiile de forfetare, in orice valuta acceptata pe plan international;

institutia de forfetare preia riscurile de ordin comercial, economic, politic, si ca urmare, taxa de forfetare impusa este mai mare decat taxa de scont.

B. Factoringul este operatiunea desfasurata pe baza unui contract incheiat intre doua parti numite factor si respectiv aderent (exportator), prin care primul, in schimbul unui comision, preia in proprietatea sa creantele aderentului prin plata facturilor acestuia reprezentand dovada efectuarii tranzactiei care are ca obiect bunuri sau servicii livrate pe credit.

Institutia specializata de factoring se ocupa preluarea in proprietate a creantelor aderentului prin plata contravalorii facturilor. Tinand cont de momentul in care se efectueaza aceasta plata, factoringul poate imbraca urmatoarele forme:

factoringul clasic - cazul in care factorul plateste facturile in momentul preluarii acestora. In acest tip de operatiune factorul acorda un credit aderentului pana in momentul scadentei creditului furnizor acordat de exportator importatorului, fapt pentru care retine o dobanda (numita taxa de scont);

factoringul la scadenta - situatie in care factorul plateste creantele aderentului in momentul exigibilitatii acestora, retinandu-si comisionul pentru intermedierea operatiunilor de decontare.

In practica, in cazul factoringului de export se utilizeaza plata imediata a 85% din valoarea facturilor clientului, iar restul de 15%, din care se scade valoarea corespunzatoare comisionului si dobanzii, se plateste in momentul in care importatorul achita factura.

La solicitarea aderentului factorul ii poate pune acestuia la dispozitie o serie de servicii, cum ar fi: preluarea administratiei registrului contabil, acordarea de sprijin in gestiune, indrumarea aderentului in privinta alegerii clientilor, verificarea bonitatii clientilor, oferirea de informatii despre piata, expedierea facturilor clientilor si urmarirea contravalorii lor.

Utilizarea factoringului ca tehnica de finantare consta in parcurgerea mai multor etape, si anume:

1. exportatorul livreaza bunurile si / sau serviciile unui importator dintr-o alta tara;

2. exportatorul preia o creante asupra importatorului;

3. exportatorul cedeaza creantele catre firma de factoring;

firma de factoring plateste exportatorului (aderent) imediat cota de 85% din valoarea facturilor;

5. factorul isi recupereaza contravaloarea facturilor de la importator;

6. firma de factoring isi recupereaza contravaloarea facturilor de la importator prin intermediul factorilor, care isi retin comisionul cuvenit;

7. firma de factoring va achita diferenta de 15% din care isi va retine echivalentul comisionului platit si al dobanzii.

Factoringul clasic asigura aderentului disponibilitatile financiare in avans fata de scadenta creditelor acordate importatorilor, oferindu-i posibilitatea de a onora alte comenzi, simultan, fiind ferit de riscul insolvabilitatii debitorilor sai. In acelasi timp, aceasta forma de finantare ofera posibilitatea acordarii unor facilitati de plata, fiind pentru exportator un mijloc de stimulare a exporturilor.

C. Leasingul este una dintre cele mai des utilizate si mai eficiente operatiuni de finantare pe termen mediu si lung, in tranzactiile comerciale internationale. Definirea acestei operatiuni, descrierea amanuntita a principalelor sale caracteristici, tipurile de leasing, precum si modul concret de derulare a acestei operatiuni sunt descrise detaliat in capitolul 3 al lucrarii.

Surse si institutii de finantare si refinantare

In procesul finantari comertului international se pot distinge trei momente distincte: finantarea, refinantarea si asigurarea creditelor.

Institutiile financiar - bancare nationale care intervin direct sau indirect in acest proces sunt: bancile comerciale, bancile specializate de export - import, bancile centrale si institutiile de asigurare. Mecanismul finantarii comertului international presupune participarea alaturi de institutiile financiar - bancare nationale si a altor organisme specializate, de vocatie internationala (F.M.I.) si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), care, prin facilitatile si imprumuturile sub diverse forme, pe care le acorda statelor membre, sunt direct sau indirect, implicate in finantarea comertului international.

Organismele financiar - bancare zonale crediteaza tranzactiile internationale care se incheie intre partenerii din anumite grupari regionale. Astfel sunt: Banca Europeana de Investitii, pentru tarile membre ale C.E.E., Banca Interamericana de Dezvoltare, pentru tarile latino - americane, Banca Asiatica de Dezvoltare, pentru unele tari din Asia etc.

De regula, locul principal din punct de vedere al fondurilor oferite in procesul finantarii comertului unei tari, trebuie sa-l ocupe sistemul bancar national.

a) Finantarea, ca prim moment al finantarii comertului international, se refera la ansamblul actiunilor intreprinse de o institutie financiar - bancara in scopul furnizarii de fonduri banesti necesare unitatii finantate.

Bancile comerciale (sau cele specializate in finantarea exporturilor) care detin rolul principal, sunt antrenate in procesul finantarii exporturilor, in doua momente, pentru:

acordarea creditelor de prefinantare a exporturilor, destinate da acopere nevoile de fonduri ale exportatorilor in perioada producerii marfurilor pana la momentul expedieri lor catre cumparator;

acordarea creditelor de finantare propriu - zisa, destinate sa reintregeasca fondurile exportatorilor in perioada dintre momentul livrarii si al incasarii contravalorii marfurilor vandute.

b) Refinantarea, ca moment complementar al finantarii, se refera la operatiunile intreprinse de o institutie financiar - bancara, prin care sunt inlocuite resursele de finantare utilizate anterior, prin resurse avand alte termene si conditii de rambursare, cu scopul de a se putea continua acordarea de credite atunci cand toate disponibilitatile sunt angajate, sau de a asigura rambursarea unor angajamente de plata ce au fost deja contractate.

Din punct de vedere tehnic, finantarea si refinantarea se presupun reciproc.

Alaturi de fondurile proprii si depozitele clientelei, bancile comerciale utilizeaza diferite surse de refinantare, in functie de specificul tehnicii de creditare si al duratei creditului.

c) Asigurarea si reasigurarea creditelor.

Rolul asigurarii creditelor de export este acela de a da furnizorilor posibilitatea sa vanda in strainatate, in conditii de credit, fara a-si primejdui echilibrul financiar prin asumarea unor riscuri mari.

Problema esentiala in cadrul asigurarii creditelor de export o reprezinta riscurile care formeaza obiectul acestora. Principalele categorii de riscuri care pot fi asigurate sunt:

riscurile comerciale, care includ: insolvabilitatea cumparatorului sau incapacitatea acestuia de a achita la termenele prevazute ratele si dobanzile scadente, refuzul de plata al cumparatorului (reaua credinta), cu toate ca livrarile sau prestarile corespund conditiilor contractuale;

riscurile necomerciale, care cuprind: riscul de razboi, revolutie si alte evenimente cu implicatii asupra operatiunilor in cauza, riscul de neplata rezultat din moratoriu sau alte operatiuni de prelungire a scadentelor hotarate de stat, anularea sau reinnoirea autorizatiei de export sau import dupa expedierea marfurilor, exproprierea sau alte masuri ale autoritatilor care impiedica plata. Unele tari includ in riscurile necomerciale si pe cele rezultand din calamitati naturale;

riscurile monetare se refera la: fiscul cresterii pretului si riscul valutar determinat de modificarea cursului monedei nationale sau a valutei platii.

In majoritatea statelor au fost create institutii specializate de asigurare a creditelor de export. Deseori, aceste institutii indeplinesc dubla functie de institutie de asigurare si institutie specializata in finantarea exporturilor. Aceste institutii, direct sau indirect, sunt controlate si sprijinite financiar de statele respective.

Asigurarea acopera numai intr-o anumita proportie valoarea creditului acordat, o parte din risc suportandu-l furnizorul sau cumparatorul, dupa caz. De regula, riscurile comerciale sunt acoperite intr-o proportie de 75 - 90% si chiar 100%, iar cele politice in proportie mai mica.

Nivelul primei de asigurare variaza in functie de calitatea beneficiarului, creditul de asigurare si categoria de risc.

Sistemul asigurarii si garantarii creditelor de export face parte integranta, de regula, din programele nationale de promovare a exporturilor tarii respective, statul suportand din buget o parte din pierderi.

Reasigurarea este o operatiune prin care societatea de asigurari, la randul ei, se asigura la o alta institutie specializata, impotriva riscurilor pe care s-a angajat sa le acopere prin contractele de asigurare incheiate cu clientele sa. In cazul reasigurarii are loc o preluare, de fapt, a riscurilor in conditii precis determinate, de catre o alta institutie specializata in astfel de operatiuni. In cazul unor tranzactii importante, de valori mari, reasigurarea se poate realiza pe baza unui acord global intre societatile de asigurare partenere, stabilind obligatia cedarii si, respectiv, preluarii unui anumit numar sau a anumitor categorii de riscuri din intreaga activitate, pe parcursul mai multor ani.

Ca urmare a cresterii complexitatii operatiunilor de finantare, a sporirii instabilitatii economice si politice, intensificarii transporturilor internationale, sistemul reasigurarilor a luat o extindere deosebita. Se poate aprecia ca nu exista o tranzactie economica mai importanta pentru care sa nu intervina sistemul de reasigurare intre institutiile specializate.