GARANTAREA OBLIGATIILOR COMERCIALE

GARANTAREA OBLIGATIILOR COMERCIALE

Precizari

Prin garantarea obligatiilor intelegem totalitatea mijloacelor juridice, adica a drepturilor si actiunilor recunoscute de lege sau nascute din acordul de vointa al partilor raportului obligational, prin a caror exercitare se asigura realizarea drepturilor de creanta[1].

Garantarea executarii obligatiilor se realizeaza prin doua mijloace juridice: unele generale, altele speciale[2]. Cele generale sunt recunoscute tuturor creditorilor si sunt intemeiate de dreptul de gaj general, iar cele speciale sunt recunoscute numai unor creditori si sunt diferite de acelea pe care le poate utiliza orice creditor in limitele dreptului de gaj general.

Gajul general confera creditorilor doua categorii de mijloace: cele ce privesc patrimoniul debitorului si cele ce privesc actele juridice incheiate de debitor cu tertii. Adica, mijloace preventive si de conservare (dreptul de a cere separatia de patrimonii, dreptul de a interveni in procese de indiviziune, dreptul de a cere sechestrul asigurator, actiunea oblica, etc. ) si mijloace reparatorii (actiunea pauliana, actiunea in simulatie).

Garantiile speciale ale obligatiilor confera creditorului garantat drepturi si prerogative suplimentare, fata de acelea recunoscute oricarui creditor. Ele sunt de doua feluri: personale si reale.

Cele personale constau in angajamentul pe care o alta persoana decat debitorul si-l asuma fata de creditor de a executa el insusi in ipoteza in care debitorul principal nu o va executa (fidejusiunea, solidaritatea, indivizibilitatea).

Cele reale sunt privite ca drepturi reale accesorii constituie de debitor sau de terti asupra unor bunuri individual determinate, drepturi ce confera creditorului puterea de a urmari bunul in mainile oricui s-ar afla si preferinta in raport cu alti creditori in caz de concurs de interese.

Dreptul comercial confera in principiu creditorului aceleasi garantii personale sau reale. Insa nevoile comertului, ale activitatii economice, au impus creditorului anumite varietati ale formulelor clasice de garantare, ce dau mai multa eficienta creditului. Aceste varietati ale garantiilor urmeaza in principiu aceeasi schema juridica precum garantiile obisnuite, dar se adapteaza la raporturile obligationale comerciale, conferindu-le stabilitate si siguranta. Ele creeaza reguli noi sau modifica pe cele de drept comun.

Legea comerciala nu aduce noutati spectaculoase in ce priveste mijloacele generale de garantare. Noutatile in acest domeniu le intalnim in ce priveste garantiile speciale. Ele dau creditorului o pozitie specifica, diferita de cea a creditorului intr-un raport obligational de drept comun.

Debitorul sau garantul trebuie sa inteleaga corect intinderile si durata efectelor garantiei constituite.

Creditorul in favoarea caruia se constituie garantia trebuie sa fie constient ca in cazul procedurii reorganizarii sau a falimentului garantia sa ar putea fi anulata ori devansata de creantele nascute din aceasta procedura. El trebuie sa aiba o perceptie corecta cu privire la valoarea de piata si gradul de lichiditate al garantiei si sa se informeze exact cu privire la alte garantii concurente asupra aceluiasi bun. Totodata trebuie sa fie constient ca este necesar sa aiba o pluralitate de garantii reale sau personale.

SECTIUNEA I

Mijloace generale de garantie

Sunt utilizate in dreptul comercial actiunea oblica, actiunile directe si poprirea. Ele, desi, nu sunt garantii in sensul strict al termenului ofera mijloace de garantare a executarii obligatiei debitorului.

Poprirea (asiguratorie sau executorie), prin rezultatul ei, acela de a oferi creditorului un nou debitor, care este debitor al debitorului, indeplineste o functie de garantie personala in favoarea creditorului.

Delegatia imperfecta, prin faptul nedescarcarii de obligatie a debitorului initial genereaza si ea o garantie personala. Debitorul initial ramane in continuare obligat alaturi de debitorul delegat.

Prin actiune oblica se readuce in patrimoniul debitorului o valoare amenintata cu pierderea. Admiterea ei presupune marirea gajului general al tuturor creditorilor chirografari.

Actiunea directa pune la dispozitia creditorului un drept de preferinta in raport cu ceilalti creditori, chiar daca poate fi utilizata numai in situatiile prevazute expres de lege.

Blocarea contului bancar. In situatii generate de grave neregularitati comise in administrarea patrimoniului debitorului, societate comerciala, creditorii pot cere blocarea conturilor bancare folosind ordonanta presedintiala[3]. Este vorba de o masura intemeiata pe ideea de drept al creditorului asupra patrimoniului debitorului, o aplicare speciala a normelor ce reglementeaza sechestrul asigurator.

Practica a confirmat o astfel de solutie: la cererea creditorului instanta a incuviintat blocarea partiala a conturilor unui debitor, justificandu-si masura pe disp. art. 551 C. pr. civ. (masura fiind socotita vremelnica)[4].

Sechestrul asigurator. Legea prevede calea sechestrului asigurator in raporturile de drept comercial (art. 907-908 Cod com.). De asemenea, in materie de raporturi comerciale maritime este prevazuta procedura sechestrului navelor (art. 910-912 Cod com. )

Sechestrul asigurator urmareste prevenirea actelor de instrainare a bunurilor mobile proprietatea debitorului de rea-credinta, acte care ar diminua patrimoniul acestuia[5].

Incuviintarea sechestrului este privita ca o masura accesorie la o actiune principala.

Sechestrul judiciar. Cererea de instituire a sechestrului judiciar presupune un litigiu principal cu privire la proprietatea sau posesia unui bun mobil ori imobil sau cu privirea la administrarea sau folosirea unui bun comun (art. 596 C. pr. civ. , art. 14 din Legea nr. 603/1943).

Sechestrul judiciar este un depozitar care raspunde dupa regulile contractului de depozit.

In ipoteza in care pe parcursul derularii litigiului se face dovada ca un bun este folosit abuziv instanta poate dispune si aplicarea sigiliului o data cu instituirea sechestrului judiciar[6].

Clauza de rezerva a proprietatii. Vanzatorul poate sa retina dreptul de proprietate asupra bunului vandut ca garantie a platii pretului. Aceasta situatie juridica poate fi consacrata de parti printr-o clauza de acest fel.

Valabilitatea acestei clauze este recunoscuta prin lege (Legea din 2 august 1929 asupra vanzarii pe credit a masinilor industriale, agricole si autovehiculelor).

Actiunea in revendicare a vanzatorului se bazeaza pe dreptul de creanta spre deosebire de actiunea tipica de drept civil, care exclude orice raport preexistent de obligatii si pune in discutie numai dreptul de proprietate al reclamantului[7].

Bunurile revendicate trebuie sa fie determinate si usor identificabile in averea debitorului.

Deci, aceasta clauza de rezerva a proprietatii creeaza efecte specifice, realizand o imbinare a principiilor de drept in scopul de a pune la dispozitia vanzatorului o garantie eficienta pentru a putea obtine plata pretului.

SECTIUNEA II

GARANTIILE PERSONALE

Fidejusiunea. (cautiunea)

Fidejusiunea este un contract prin care o terta persoana numita fidejusor se obliga fata de creditorul altei persoane sa plateasca datoria debitorului daca acesta nu o face el insusi la scadenta. In prezent fidejusiunea cunoaste un proces de expansiune efect al dezvoltarii creditului.

Cei mai importanti fidejusori sunt bancile precum si societatile de sprijin mutual.

In dreptul comercial fidejusorul raspunde in mod solidar cu debitorul chiar daca este un necomerciant (in conditiile in care se garanteaza o obligatie comerciala.

Contractul de cautiune este consensual.

In rest toate regulile specifice fidejusiunii, asa cum sunt consemnate de dreptul comun sunt aplicabile si raporturilor obligationale comerciale.

Dreptul comercial cunoaste unele institutii juridice care reprezinta adaptari ale principiilor fidejusiunii la un anumit tip de raporturi obligationale comerciale. Astfel:

Scrisoarea de intentie. A aparut initial in comertul international si s-a extins in comertul intern cu precadere in raporturile dintre societatile ce apartin aceluiasi grup. Ele au o mare diversitate de continut si efecte. Este posibil sa nu nasca un angajament patrimonial, dar in acelasi timp nu exclud o obligatie cu titlu principal, independenta. Poate crea un angajament de onoare sau se poate constitui intr-o veritabila cautiune.

Scrisoarea de intentie este un angajament asumat de un tert pentru debitor, menit sa sporeasca increderea creditorului sau sa ofere, chiar, mijloacele de recuperare a creantei[8].

Natura ei juridica depinde de felul in care este acceptata de catre debitor.

Prin continutul scrisorii se pot asuma obligatii mai severe decat printr-o fidejusiune. Este posibil sa se asume obligatii de a face, de a nu face sau chiar obligatii de rezultat: sa garanteze solvabilitatea unei filiale, ori respectarea obligatiilor acesteia asigurand acoperirea nevoilor ei financiare, sa faca tot ce este necesar ca filiala sa-si execute obligatiile, sa vegheze ca angajamentele asumate de filiale sa fie respectate[9].

Semnatarul scrisorii are o raspundere contractuala fata de beneficiar, dar prin clauzele concrete se pot genera raspunderi contractuale si fata de terti.

Daca scrisoarea produce obligatii specifice fidejusiunii i se vor aplica regulile acestei institutii. Daca contine un angajament de onoare semnatarul nu raspunde contractual, dar beneficiarul scrisorii poate cere anularea contractului cu filiala invocand dolul in momentul cand si-a dat consimtamantul la incheierea contractului de credit. Angajamentul de onoare este considerat manopera suficienta pentru a induce in eroare pe creditor.

Garantiile independente. Reprezinta o forma a creditului prin semnatura care consta in asumarea angajamentului de a plati o suma determinata in considerarea unui contract fundamental in vederea executarii acestuia. Obligatia de plata este privita independent de raportul fundamental incat creditorului nu-i vor fi opozabile exceptiile ce rezulta din acest raport[10].

Asemenea angajamente sunt asumate de banci. Nu este exclus ca si alte persoane sa asume astfel de obligatii.

Intr-o asemenea schema juridica creditorul se indrepta contra garantului care plateste neconditionat, neputand invoca exceptii ce rezulta din raportul juridic dintre creditor si debitor. Ulterior cel ce plateste are actiune de regres contra debitorului initial.

Este o garantie personala, autonoma si irevocabila.

Contragarantiile. Cel ce garanteaza independent poate solicita la randul sau o alta garantie din partea unei societati bancare sau a unei institutii financiare. Contragarantia este socotita a fi autonoma fata de garantia de rangul I[11]. Continutul si efectele noii garantii sunt determinate prin contractul semnat de contragarant care poate sa difere de contractul de garantie de rangul I: contragarantia poate fi mai vasta sau pe o durata mai lunga.

Fiind vorba de o garantie autonoma prelungirea garantiei initiale nu are efect asupra contragarantiei. Viciile garantiei initiale nu influenteaza valabilitatea contragarantiei.

Contragarantul nu poate opune exceptii ce rezulta din raportul fundamental sau din raportul de garantie de prim rang. Dupa expirarea garantiei de rangul I, contragarantia devine caduca.

Solidaritatea obligatiilor comerciale.

Prezumtia de solidaritate a codebitorilor. Art. 42 Cod com. prevede: 'in obligatiile comerciale, codebitorii sunt tinuti solidar, afara de stipulatie contrara'. Deci legea instituie o prezumtie de solidaritate a codebitorilor. Solutia este diametral opusa celei reglementate de codul civil. Masura este luata pentru a se proteja creditorul. Ea inlatura dificultatile pe care le implica diviziunea datoriei, conferind creditorului o garantie eficace a executarii obligatiei de catre debitori. Existand mai multi debitori, fiecare fiind tinut pentru intreaga obligatie, creditorul poate urmari pe oricare din ei[12].

Solidaritatea nu trebuie prevazute expres in conventia partilor. Prezumtia de solidaritate a codebitorilor este o prezumtie relativa ce poate fi inlaturata prin orice mijloc de proba.

In mod expres legea prevede ca aceasta prezumtie exista si impotriva fidejusorului, chiar daca este un necomerciant. Daca exista mai multi fidejusori, toti vor raspunde solidar alaturi de debitor.

Raspunderea fidejusorului in dreptul comercial difera de cea de drept civil unde, el raspunde in mod subsidiar, daca debitorul nu si-a executat obligatia asumata.

Solidaritatea codebitorilor in cazul faptelor de comert unilaterale. Conform art. 42 al. 3 Cod com. prezumtia de solidaritate este exclusa cand codebitorii sunt necomercianti si obligatiilor lor au ca temei un act juridic care, in privinta lor nu este fapt de comert.

SECTIUNEA III

GARANTIILE REALE

Gajul comercial

Gajul comercial este o garantie reala mobiliara pentru executarea unei obligatii comerciale. Aceasta garantie ia nastere printr-un contract de gaj prin care o persoana remite creditorului sau unui tert un bun mobil, corporal sau incorporal, in vederea garantarii executarii unei obligatii. Contractul de gaj da nastere unui drept real accesoriu al carui titular este creditorul gajist. Acest drept confera creditorului trei atribute: dreptul de retentie, dreptul de urmarire si dreptul de preferinta.

Natura comerciala a gajului este determinata de natura obligatiei principale pe care o garanteaza. Nu are nici o influenta asupra naturii comerciale a gajului nici calitatea de necomerciant a debitorului si nici destinatia bunului dat in gaj.

In dreptul comercial, uneori gajul poate fi ascuns sub forma unei vanzari sau cesiuni. Cei interesati vor putea face dovada simulatiei.

Gajul se poate constitui asupra unui bun mobil, asupra unei creante, asupra unor titluri de credit la ordin, asupra unor actiuni nominative si asupra unui fond de comert.

Conditia remiterii bunului gajat nu a fost pretinsa in situatiile prev. de art. 480 al. 4 Cod com. (gajul constituit asupra produselor solului prinse inca prin radacini sau deja culese, precum si a materiilor industriale prime, in fabricatie sau deja fabricate, sau aflate in fabrici sau depozite). In acest caz contractul se socoteste incheiat o data cu perfectarea conventiei.

Exceptia a fost de stricta interpretare desi in practica s-a considerat altfel[13].

De asemenea, s-a aratat ca nici gajarea fondului de comert nu poate fi realizata prin remiterea bunurilor, ca si in acest caz avem de a face cu un gaj fara deposedare[14]. Mai mult, bancile practica gajul fara deposedare cand acorda credite clientilor lor . S-a considerat ca partile pot crea ele insele, prin vointa lor, exceptii de la principiul potrivit caruia contractul de gaj este un contract real .

Art. 478-479 Cod comercial au fost abrogate prin Legea nr.99/1999, M. Of. nr.236/27. 02. 1999 care a constituit un nou regim pentru garantiile mobiliare (in acest sens a se vedea capitolul Contractul de garantie reala mobiliara)

Varietati ale gajului.

a) gajul asupra bunurilor vandute pe credit. In cazul neplatii pretului vanzatorul poate cere sa i se atribuie o garantie asupra bunului vandut. Desi nu exista norma expresa in acest sens consideram ca nimic nu poate impiedica partile sa faca o astfel de operatiune cu conditia sa se respecte elementele esentiale ale contractului de gaj (in primul rand formele de publicitate).

b) Warantul. Este reglementat prin Legea nr. 53/7. 04. 1937. El face obiectul unui alt capitol. Ceea ce este caracteristic lui este faptul ca marfa gajata este depusa intr-un magazin special, cu regim juridic statornicit de lege si care emite un titlu reprezentativ al marfii depozitate. Obiect al gajului va fi titlu reprezentativ.

c) Afectarea ca garantie a soldului creditor al unui cont bancar. Contul bancar cu soldul sau creditor exprima un drept de creanta al titularului fata de bani. Aceasta creanta poate fi data in gaj unui creditor. Partile vor stabili regulile de functionare ale contului garantie, reguli ce trebuie a fi aduse la cunostinta bancii, pentru a-i fi opozabile.

d) Depozitul bancar ca garantie. In mod similar contul de depozit bancar poate fi dat in garantie unui creditor. In caz de executare a garantiei partile vor da ordin bancii sa verse suma de bani in conturile creditorului.

e) Transferul proprietatii unor bunuri in favoarea creditorului cu titlu de garantie a unui credit. In cazul in care se cumpara echipamente pe credit partile interesate (vanzatorul, cumparatorul si banca creditoare) pot conveni ca proprietatea asupra bunurilor sa nu se transfere la cumparator ci la banca creditoare. Dreptul de proprietate aflat in mana creditorului ii garanteaza acestuia recuperarea creantei.

f) Ipotecile maritime si fluviale si cele asupra aeronavelor. Desi sunt numite ipoteci in realitate sunt gajuri deoarece se constituie asupra unor bunuri mobile. Sunt gajuri fara deposedare.

g) Trustul. Este un procedeu juridic prin care o persoana incredinteaza unei alte persoane un bun. Aceasta institutie exprima un mecanism juridic complex care are si functie garantie. Spre exemplu: un actionar poate transfera catre trustee pe durata determinata dreptul de vot aferent actiunilor, pastrandu-si celelalte drepturi care decurg din calitatea de actionar.

Ipoteca

Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil al debitorului sau altei persoane, fara deposedare care confera creditorului ipotecar dreptul de a urmari imobilul in stapanirea oricarui s-ar afla si de a fi platit cu prioritate fata de ceilalti creditori din pretul acelei bun.

In dreptul comercial ipoteca are in totalitate regimul juridic de drept comun.

Privilegiile.

Sunt creante pe care legea prevede ca trebuie sa fie platite cu prioritate. Titularii acestor drepturi se bucura de un tratament privilegiat fata de alti creditori.

Legea civila enumera care sunt aceste privilegii si felul cum se rezolva concursul intre creditorii privilegiati.

In dreptul comercial este demn de retinut ca ordinea de preferinta intre creditori se rezolva dupa reguli speciale in caz de faliment. Aceasta ordine este stabilita expres de Legea nr. 64/1995.

De asemenea, prin lege speciala (O.G. nr.11/1996)[17], se stabilesc privilegiile statului in raport cu alti creditori.