INTRODUCERE IN TEORIA OBLIGATIILOR COMERCIALE

INTRODUCERE IN TEORIA OBLIGATIILOR COMERCIALE

Precizari.

Teoria dreptului a consacrat ideea ca obligatia este indatorirea debitorului de a presta obiectul datoriei[1]. Daca debitorul refuza sa o indeplineasca voluntar, creditorul va avea dreptul sa-l convinga apeland la forta de constrangere a statului. Daca totusi executia in natura nu este posibila, debitorul va plati daune interese, mod de satisfacere a creditorului (executie prin echivalent).

Ca sa-si garanteze drepturile creditorul poate sa ia masuri si sa promoveze actiuni care sa impiedice deprecierea activelor patrimoniale ale debitorului.

Cu titlu de exceptie se recunoaste si existenta unor obligatii imperfecte care nu dau creditorului dreptul de a folosi forta de constrangere a statului (obligatii naturale).

SECTIUNEA I

EFECTELE OBLIGATIILOR.

Categorii de obligatii. Consecinte teoretice si practice.

Obligatiile se pot imparti in trei categorii: obligatia de a da, obligatia de a face si obligatia de a nu face.

Obligatia de a da este cea a carui obiect consta intr-o prestatie pozitiva de a constitui sau transmite un drept oarecare[2].

Obligatia de a face consta in indatorirea ce revine debitorului de a face o prestatie pozitiva, oricare alta decat cea de a da[3].

Obligatia de a nu face consta intr-o abtinere la care se indatoreaza subiectul pasiv[4].

Indeplinirea acestor sarcini se poate realiza printr-o singura operatiune sau, dimpotriva impune debitorului mai multe acte succesive de executie (obligatii succesive). Obligatia de a nu face este intotdeauna succesiva pentru ca ea obliga pe debitor sa se abtina de a savarsi ceva cu orice ocazie.

Aceasta distinctie intre categoriile de obligatii este importanta deoarece executarea silita a fiecareia din categoriile amintite se realizeaza in mod diferit.

Debitorul, in principiu, nu se poate libera decat prin executarea prestatiei ce o datoreaza. Este posibil ca el sa nu-si execute obligatia sau sa o execute cu intarziere.

Faptul neexecutarii sau al executarii cu intarziere sunt socotite greseli (greseli ale debitorului), care-i atrag responsabilitatea. Cel cazut in greseala nu numai ca nu beneficiaza de protectia fortei publice a statului dar trebuie sa plateasca creditorului sau intreaga paguba ce rezulta din propria-i greseala. Debitorul va raspunde de cea mai mica greseala. Numai prin exceptie se da valoare juridica diferitelor grade ale greselii (dol, culpa lata, culpa levis, culpa levissima).

Conduita debitorului este, in principiu, comparata in abstracto, cu cea a unui bun gospodar (bonus pater familias), a unui om diligent. Daca neexecutarea se datoreaza unor imprejurari straine lui, debitorul nu este raspunzator (fapta creditorului, forta majora, cazul fortuit, etc.)

Teoria autonomiei de vointa

O asemenea abordare invedereaza rolul vointei subiectilor in formarea obligatiilor (direct prin asumarea de obligatii contractuale, indirect prin savarsirea de fapte pagubitoare, ale caror efecte sunt mai mult sau mai putin constientizate). Potrivit acestei teorii vointa are calitatea de a da nastere drepturilor si obligatiilor. Consecinta practica a acestei teorii este principiul ' pacta sunt servanda'. De aici deducem consecinte practice:

-consimtamantul partilor este creator de drepturi si obligatii;

-forta obligatorie a actelor juridice decurge din manifestarea de vointa si nu din lege, al carei rol se va rezuma la recunoasterea puterii generatoare de drepturi si obligatii a vointei autorului.

-debitorul obligat prin propria sa vointa nu o poate dezice[5].

Vointa partilor este libera sa creeze orice obligatie, insa aceasta libertate nu este absoluta. Exista limite impuse de morala, religie si politica. Desigur aceasta teorie are importanta covarsitoare dar nu deplina. Dreptul privat modern priveste mai larg conceptul de obligatie, incat se admite si existenta unor obligatii obiective sau nascute din lege ori echitate (morala, echilibru economic)[6].

Teoria impreviziunii

Obligatiile succesive pot sa traiasca perioade indelungate de timp. Debitorul se obliga in anumite circumstante sa-si indeplineasca sarcinile in imprejurari esential diferite de cele in care s-a obligat. Curgerea timpului si schimbarea circumstantelor initiale in timpul executarii obligatiei poate crea dezechilibre grave intre prestatiile ce si le fac partile.

Se pune problema daca debitorul poate invoca aceasta situatie obiectiva, independenta de vointa sa, neprevazuta la incheierea conventiei, care-i produce o paguba, pentru a fi absolvit de sarcina asumata.

Teoria impreviziunii retine ca debitorul poate fi eliberat de obligatie atunci cand executarea acesteia este impiedicata de evenimente imposibil de prevazut si anormale[7].

Practica instantelor romanesti respinge teoria impreviziunii obligand partile sa inscrie in actele lor juridice clauze de impreviziune.

Executarea obligatiilor

Creditorul trebuie sa primeasca prestatia la care s-a obligat debitorul sau, fie in natura, realizandu-se o executare directa, fie, daca acest lucru nu este posibil, prin echivalent (executare indirecta).

a) Executarea directa

Debitorul este tinut sa-si execute obligatia la timp si in maniera convenita. Daca el nu face acest lucru creditorul trebuie sa-l puna in intarziere (prin notificare sau chemare in judecata).

Punerea in intarziere are urmatoarele efecte:

- de la data ei debitorul datoreaza daune interese moratorii sau compensatorii, dupa caz;

- cand obligatia consta in a da un bun determinat riscul se stramuta la debitor odata cu punerea in intarziere.

Exista situatii cand punerea in intarziere nu este necesara:

- cand legea dispune altfel (art. 1079 Cod civ. )

- cand partile convin altfel

- in cazul incalcarii obligatiei de a nu face

- in cazul obligatiilor extracontractuale

- in cazul obligatiilor continue.

Pentru a obtine executarea silita in natura creditorul are la dispozitie diferite proceduri legale a caror utilizare depinde de obiectul obligatiei (a da, a face, a nu face ceva)[8].

Pe baza acestor proceduri care presupun detinerea unui titlu executoriu recunoscut ca atare (act notarial, hotarare judecatoreasca, alt titlu), creditorul poate apela la forta de constrangere a statului pentru a-l determina pe debitor sa execute exact prestatia la care s-a obligat. Acest lucru se realizeaza prin executorul judecatoresc, prin autorizarea de catre judecator a creditorului sa obtina prestatia in natura de la alta persoana pe cheltuiala debitorului sau prin impunerea debitorului la plata de daune cominatorii, ori prin alte procedee speciale ce duc la obtinerea rezultatului dorit[9].

b) Executarea prin echivalent

Executarea neconforma sau neexecutarea in totalitate a unei obligatii da dreptul creditorului de a obtine o suma de bani ca reparatie a prejudiciului suferit din culpa debitorului. Este vorba de daune interese (daune comisorii). In caz de intarziere ele poarta denumirea de daune moratorii. In caz de neexecutare le numim daune compensatorii.

Ambele forme de dezdaunare sunt supuse in principiu acelorasi reguli. Totusi, intinderea lor difera: cele moratorii se pot cumula cu executarea in natura a obligatiei pe cand cele compensatorii nu se pot cumula cu aceasta executare, ele avand menirea de a o inlocui.

Conditiile acordarii de daune.

1. Prejudiciul. Aceasta conditie este prevazuta de lege (art. 1082 Cod civ.). Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului care consta in neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiei asumate. Intre fapta debitorului si prejudiciul suferit trebuie sa existe un raport de cauzalitate. Sarcina probei prejudiciului revine creditorului, cu exceptia situatiilor in care paguba este fixata de lege. Este cazul obligatiilor ce au ca obiect sume de bani unde legea fixeaza drept desdaunare dobanda legala. Se considera ca lipsa de folosinta a banilor datorati provoaca creditorului o paguba egala cu dobanda legala.

2. Vinovatia (greseala) debitorului. Debitorul va fi obligat la plata despagubirilor numai daca actioneaza cu intentia de a pagubi sau produce aceasta paguba din neglijenta, greseala sa. In sarcina debitorului opereaza o prezumtie de vina. Aceasta prezumtie este relativa si scuteste pe creditor de a face dovada vinei debitorului sau. Ea poate fi rasturnata dovedindu-se cazul fortuit, forta majora sau vina creditorului. Forta majora si cazul fortuit sunt situatii de fapt pe care le apreciaza ca atare judecatorul.

Conduita debitorului va fi apreciata in abstracto, in raport de conduita unui bun gospodar.

3. Debitorul trebuie sa fie pus in intarziere.

4. Executarea in natura nu mai este posibila. Din natura raportului obligational rezulta ca creditorul are dreptul la prestatia promisa si ca debitorul nu poate fi silit la o alta prestatie. Deci creditorul nu poate cere daune decat in subsidiar.

Evaluarea daunelor.

Aceste daune datorate de debitor pot fi evaluate in doua feluri: de judecator sau de catre parti.

a) Evaluarea judiciara. Principiile acestei evaluari sunt prevazute de lege (art. 1084 - 1086 Cod civ. ).

- prejudiciul suferit de creditor datorita neexecutarii sau executarii neconforme trebuie sa cuprinda pierderea suferita efectiv (damnum emergens) si castigul pe care debitorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans).

- debitorul este tinut sa repare numai prejudiciul previzibil in momentul incheierii contractului. Cand vina debitorului in neexecutarea obligatiei imbraca forma dolului, debitorul va raspunde si pentru prejudiciul imprevizibil.

- In toate cazurile va fi reparat numai prejudiciul direct, care se gaseste in legatura cauzala cu faptul ce a dus la neexecutare sau executare neconforma[10].

b) Evaluarea conventionala. Partile pot stabili ele insele intinderea pagubelor produse prin neexecutare. Regula o deducem din principiul autonomiei de vointa: adica partile au libertatea sa faca o intelegere accesorie in care sa stabileasca despagubirile datorate de debitor. O asemenea intelegere este numita clauza penala.

Clauza penala poate avea ca obiect o suma de bani sau o alta valoare patrimoniala. Ea nu poate fi modificata de judecator avand regimul juridic a unui contract. Prin ea se stabilesc anticipat natura si intinderea despagubirilor ce trebuie sa le plateasca debitorul.

In literatura clauza penala a fost socotita si ca o garantie[11], deoarece prin amenintarea ce o prezinta pentru debitor il determina pe acesta sa-si execute obligatiile.

Necesitatea intaririi disciplinei contractuale a determinat autoritatile sa intervina si sa stabileasca prin acte normative penalitati legale in cazul neexecutarii platilor la scadenta (in acest sens mentionam legea nr. 469/2002, privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale M. Of. 529/19. 07. 2002)

Dobanzile in obligatiile de a da o suma de bani

In cazul obligatiei de a da o suma de bani creditorul are dreptul in temeiul legii sa ceara dobanzi drept despagubire pentru plata cu intarziere. Fixarea acestor daune interese sunt supuse unor reguli speciale, derogatorii de la cele obisnuite in materie de daune moratorii[12].

In primul rand paguba este prezumata. Creditorul este scutit sa faca dovada prejudiciului (art. 1088 Cod civ. ). Banii sunt socotiti a avea o productivitate continua, nefiind destinati sa ramana nefructificati in casa ci pentru a fi utilizati eficient[13].

In al doilea rand dobanzile sunt fixate sub forma forfetara, fie prin lege, fie prin conventie. Aceasta regula are o explicatie practica. Intrucat banii au o utilizare generala si pot servi la cumpararea oricarui bun, paguba care poate rezulta din neplata lor la timp poate fi apreciata intr-o infinitate de forme, de la o persoana la alta. Daca fiecare creditor poate invoca o paguba personala cererea acestuia poate da nastere la lungi discutii sustinute de o infinitate de argumente, imposibil de rezolvat.

Din acest motiv legiuitorul a optat in evaluarea dobanzilor prin stabilirea lor sub forma de indemnizatie forfetara. Legislatia romaneasca a reglementat dobanzile legale prin D. 311/1954, stabilindu-le la un procent de 6% pe an. Acest act normativ este abrogat[14].

Dupa abrogarea Decretului nr. 311/1954 jurisprudenta nu a putut ajunge la un punct de vedere unitar in legatura cu intinderea dobanzilor ce se platesc ca daune moratorii. S-a conturat insa ideea unei dobanzi echitabile, legate de valoarea dobanzii practicate de CEC pentru depunerile la vedere[15].

Prin OG nr. 9/2000 (M. Of. nr. 26/25. 01. 2000) aprobata prin L. nr. 356/2002, M. Of. nr. 425/18. 06. 2002 s-a reglementat problematica atat de disputata a dobanzilor retinandu-se urmatoarele principii:

- partile sunt libere sa stabileasca rata dobanzii pentru intarzierea in plata unei obligatii banesti;

- daca partile nu stabilesc ca o obligatie este purtatoare de dobanzi, fara sa-i stabileasca rata se va plati dobanda legala;

- in materie comerciala dobanda legala este egala cu taxa oficiala a scontului Bancii Nationale, care se publica in monitorul oficial, partea I (in celelalte raporturi juridice dobanda legala este mai mica cu 20% decat taxa scontului) .

- in materie civila dobanda nu poate fi mai mare de 50% pe an. Dobanda mai mare decat cea admisa de lege este nula.

Dobanzile nu se acorda din oficiu, odata cu ajungerea obligatiei la scadenta. Ele trebuie sa fie cerute.

Regimul juridic al anatocismului.

Partile pot conveni ca dobanda sa se capitalizeze, deci sa se adauge la suma datorata si sa produca ea insasi dobanda in continuare[16]. Fiind foarte oneros pentru debitor anatocismul a fost interzis in 1938, chiar in materie comerciala . Interzicerea anatocismului a fost mentinuta si prin D. 311/1954 prevazandu-se ca dobanda se va calcula numai asupra sumei imprumutate.

Odata cu abrogarea D. 311/1954 au devenit incidente dispozitiile art. 1089 Cod civ. conform carora anatocismul a fost permis in materie civila conform urmatoarelor reguli:

- dobanda la dobanda sa fie stipulata in conventie sau pretinsa prin cererea de chemare in judecata;

- dobanda la dobanda priveste numai perioada cel putin a unui an implinit;

- sunt exceptate de la anatocism veniturile pentru trecut privind amenzi, chirii, rente viagere, restituiri de fructe (art. 1089).

Conform art. 8 din OG nr. 9/2000 dobanzile se pot capitaliza si pot produce dobanzi in temeiul unei conventii speciale incheiate in acest sens, dupa scadenta lor dar numai pentru dobanzi datorate pe cel putin un an.

Cumulul dobanzilor cu despagubirile.

In principiu cumulul dobanzii cu despagubirile nu este permis. Se admite, insa, conform unor reguli speciale, existenta unor exceptii:

- fidejusorul care a platit datoria are regres contra debitorului principal, in afara de capital, dobanzi si cheltuieli platite si pentru 'dobanda sumei ce a platit, chiar cand datoria nu produce dobanda si inca si pentru daune interese, daca se cuvin'(art. 1669 Cod civ.).

- asociatul care intarzie sa depuna aportul social numerar datoreaza nu numai dobanda legala, din ziua cand trebuia sa faca varsamantul, dar raspunde si de daunele pricinuite (art. 1504 Cod civ.).

SECTIUNEA II

Realizarea drepturilor creditorului

Dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului.

Creanta creditorului confera acestuia anumite drepturi asupra patrimoniului debitorului care au ca scop asigurarea executarii obligatiei in natura sau prin echivalent. Debitorul va raspunde pentru obligatiile asumate cu intregul sau patrimoniu.

Patrimoniul debitorului, ansamblul elementelor active patrimoniale are semnificatia unei garantii care trebuie sa indestuleze toate creantele creditorilor. Din acest motiv patrimoniul este socotit un gaj general al creditorilor care nu au alte garantii individualizate.

Tocmai din faptul ca patrimoniul este o universalitate rezulta ca aceasta garantie nu poarta asupra unor bunuri determinate. Din acest motiv actele prin care debitorul le incheie normal, fara frauda si care ii modifica patrimoniul sunt opozabile creditorilor chirografari. Acesti creditori sunt tinuti sa respecte efectele actelor juridice incheiate de debitori.

Dreptul de gaj general ii pune pe creditorii fara garantii intr-o pozitie egala fata de debitori: toti vin in concurs la urmarirea bunurilor debitorului lor. Doctrina vorbeste despre principiul egalitatii creantelor, principiu dedus din conceptul de patrimoniu - gaj general.

Dreptul de gaj general ofera creditorilor chirografari anumite prerogative: ei pot lua masuri conservatorii in locul debitorului lor; pot promova actiuni in justitie ca sa conserve sau sa intregeasca patrimoniul debitorului lor[18].

Doctrina[19] a aratat care sunt masurile si procedurile ce le pot lua si utiliza creditorii chirografari:

- sa ceara executarea silita asupra bunurilor debitorului;

- sa ceara luarea unor masuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului;

- sa intenteze actiunea oblica;

- sa intenteze actiunea revocatorie.

Masuri conservatorii.

Aceste masuri se iau de catre creditori ca sa se evite starea de insolvabilitate a debitorului lor. Masurile conservatorii sunt privite ca mijloace juridice (proceduri), destinate sa asigure conservarea patrimoniului debitorului lor. Ele au ca scop conservarea patrimoniului nu si constrangerea debitorului sa-si indeplineasca obligatiile.

Sunt socotite conservatorii urmatoarele masuri:

- cererea de a se pune sechestru asigurator pe anumite bunuri ale debitorului, cand exista temerea ca aceste bunuri vor fi ascunse, distruse sau instrainate.

- cererea de efectuare a miscarilor in registrele de publicitate imobiliara daca debitorul dobandeste dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil si neglijeaza efectuarea lor.

- dreptul creditorului de a interveni in procesele debitorului cu privire la bunuri din patrimoniul sau si in procesele de imparteala, pentru a se preveni ca aceste procese sa duca la o vatamare a drepturilor creditorului.

- dreptul creditorului de a promova actiunea in simulatie si sa demonstreze caracterul simulat a operatiei efectuate aparent de catre debitor[20].

Actiunea oblica.

Este o actiune prin care creditorul valorifica un drept ce apartine debitorului sau.

Pentru a putea fi intentata trebuie indeplinite urmatoarele conditii:

- debitorul sa fie inactiv si sa nu promoveze el insusi actiunea;

- creditorul sa aiba un interes serios si legitim ca sa depuna actiunea.

- creanta creditorului sa fie certa, lichida si exigibila.

Prin aceasta actiune bunul asupra caruia se purta dreptul amenintat cu pierderea este readus in patrimoniul debitorului. Actiunea profita tuturor creditorilor chirografari.

Actiunea revocatorie.

Este actiunea prin care creditorul cere desfiintarea de catre judecator a actelor juridice facute de debitor pentru prejudicierea sa. Prejudicierea se materializeaza in crearea sau accentuarea starii de insolvabilitate a debitorului.

Pentru a putea formula actiunea revocatorie trebuie indeplinite urmatoarele conditii:

- actul atacat sa fi creat creditorului un prejudiciu, adica debitorul sa-si fi cauzat sau marit o stare de insolvabilitate;

- actul sa fie facut in frauda creditorului, adica debitorul sa fi avut cunostinta de rezultatul pagubitor al actului facut;

- creditorul sa aiba o creanta certa, lichida, exigibila si, in principiu, anterioara actului atacat;

- dobanditorul dreptului sa cunoasca despre fraudarea creditorului in actele cu titlu oneros.

Actiunea revocatorie este o actiune in inopozabilitate a actului facut de debitor in frauda creditorului sau. Ea produce efecte relative, in sensul ca profita numai creditorului ce a formulat actiunea, nu si celorlalti. Dreptul nu este readus in patrimoniul debitorului decat in limita satisfacerii pretentiilor intemeiate ale reclamantului.

Aceste masuri conservatorii si proceduri au ca scop pastrarea posibilitatii realizarii drepturilor de catre titularul unui drept de creanta. Ele constituie garantii in sens larg pentru asigurarea eficacitatii raportului juridic obligational. Lipsa lor ar lasa fara eficienta drepturile corelative obligatiilor debitorului.

SECTIUNEA III

Obligatiile comerciale. Particularitati

Obligatiile comerciale sunt raporturi juridice care rezulta din acte de comert obiective sau subiective[21]. Ele sunt reglementate, in principiu, de normele dreptului comun. Institutia obligatiilor civile este aplicabila atat in raporturile contractuale cat si in cele extracontractuale.

Totusi nevoile comertului au obligat pe legiuitor sa adopte norme speciale in anumite domenii ale raporturilor obligationale.

Exista doua categorii de reguli care contureaza distinctia intre raporturile obligationale civile si cele comerciale si consacra indirect modul in care aceste raporturi sunt supuse reglementarilor in vigoare.

In primul rand exista principii nescrise ale dreptului comercial, principii ce definesc notiunea de spirit comercial[22]. Astfel, retinem regula conform careia 'timpul este bani'. Separat de asta, in dreptul comercial opereaza principiul conform caruia in acest domeniu opereaza prezumtia de productivitate a banilor; precum si principiul ca oricine poate contracta valabil in profitul unui tert si ca in caz de indoiala trebuie favorizata solutia care asigura libera circulatie a bunurilor.

De aici rezulta ca dreptul comercial este mai suplu. Exigentele comertului au cerut imperios respectarea unor reguli nascute din uzantele locale: simplificarea operatiilor comerciale; celeritatea in toate activitatile comerciale; stricta executare a angajamentelor asumate; garantia indeplinirii obligatiilor sau regulile creditului comercial. Numai datorita simplificarii operatiilor, a celeritatii si a creditului se poate realiza angajarea unor obligatii comerciale cu un capital ce nu apartine, de cele mai multe ori intreprinzatorului. Comerciantul datorita priceperii sale indeplineste, prin actele sale o activitate sociala, realizand pentru sine un profit[23].

In al doilea rand s-a stabilit posibilitatea recurgerii la dreptul civil prin absenta unei reglementari proprii, comerciale. Aceasta posibilitate nu trebuie sa intervina decat daca nu exista posibilitatea folosirii analogiei cu o norma apropiata de drept comercial. In doctrina s-a aratat ca analogia este permisa si necesara, ca sa se evite aplicarea automata la un raport obligational comercial a unei reguli de drept civil. Recurgerea la dreptul civil ar putea sa atraga denaturarea spiritului comercial care a fost avut in vedere la data nasterii raportului juridic[24].

Principiile amintite le regasim in cateva institutii reglementate expres de legea comerciala in mod diferit de dreptul comun:

- solidaritatea comerciala (art. 42 Cod com. ) tratamentul specific obligatiilor solidare este regula in materia obligatiilor comerciale.

- regimul dobanzilor este mai sever in dreptul comercial (art. 43 Cod com. )

- regimul rezolutiunii comerciale interzice termenul de gratie (art. 44 Cod com.)

- in dreptul comercial nu este permis retractul litigios (art. 45 Cod com.)