Libera circulatie a marfurilor

LIBERA CIRCULATIE A MARFURILOR

1 Restrictii fiscale

Libera circulatie a marfurilor presupune stabilirea unei uniuni vamale intre Statele Membre care vizeaza toate categoriile de marfuri. Pirghiile de realizare a ununii vamale constau in interzicerea taxelor vamale la importul si exportul marfurilor in cadrul Statelor Membre, precum si a altor taxe avind efect echivalent; adoptarea unui tarif vamal comun in relatiile cu tarile terte si eliminarea restrictiilor cantitative sau a masurilor cu efect echivalent intre Statele Membre.

Baza principiului in cauza este stabilita in art. 23(1) CE[1] (fost art. 9(1)) care stipuleaza ca:

Comunitatea este fondata pe o uniune vamala care cuprinde ansamblul schimburilor de marfuri si care include interzicerea, intre Statele Membre, a tarifelor vamale la import si export si a tuturor taxelor cu efect echivalent, ca si adoptarea unui tarif vamal comun in relatiile lor cu tarile terte.

Cu certitudine, prevederile art. 23(1) trebuie sa fie privite in comun cu clauzele continute in alte articole. Fostul art. 12 interzicea impunerea unor taxe vamale sau a masurilor cu efect echivalent; fostul art. 13 obliga Statele Membre de a aboli taxele existente in perioada de tranzitie conform art.art. 13-15, iar fostul art. 16 stipula abolirea taxelor la export. Pe parcursul timpului diferenta dintre taxele noi si cele existente a fost interpretata drept inutila, motiv pentru care fostele art.art. 12-17 au fost eliminate. Actualul art. 25 CE (fost art. 12) se refera la orice taxe vamale si masuri cu efect echivalent, vizind exportul si importul, fara a se referi la momentul aparitiei lor:

Taxele vamale la import si la export si taxele cu efect echivalent sint interzise intre Statele Membre. Aceasta interdictie se aplica si taxelor vamale de natura fiscala.

In jurisprudenta timpurie si anume in Italian Art,[2] Curtea a decis ca fostul art. 12 se va aplica in functie de efectul taxei sau al altei plati impuse si nu in functie de scopul sau. Aceasta afirmatie este certa si in cazul actualului art. 25.

Curtea si-a reafirmat pozitia privind efectul si scopul taxei impuse si in alte spete. La fel, instanta a clarificat ca clauzele Tratatului in acest domeniu pot fi aplicabile chiar si in cazul cind masura respectiva nu a fost schitata din motive protectioniste.[3]

Pe linga taxele vamale art. 25 interzice si taxe cu efect echivalent. Aceste taxe cuprind, conform deciziei Curtii, orice taxe pecuniare, indiferent de marimea lor si de denumirea sau modul lor de aplicare, care sint impuse unilateral asupra marfurilor nationale sau straine pentru ca ele trec o frontiera si care nu sint taxe vamale in sens strict; faptul ca taxa nu este impusa pentru beneficiul Statului, nu are efect discriminatoriu sau protectionist, nu duce la cresterea preturilor pentru ca este minima sau ca marfurile in cauza nu sint in concurenta cu produsele externe, este lipsit de consecinta.[4]

Acest mesaj clar al Curtii a fost repetat in Diamantarbeiders. Aceste hotariri ale Curtii au semnalat pozitia ferma a instantei de a atribui o importanta majora clauzelor Tratatului privind libera circulatie a marfurilor. La mod general, jurisprudenta Curtii,[5] fiind un prim pas, ne demonstreaza atasamentul ei fata de ideile abolirii oricaror obstacole in stabilirea unei pieti comune.

In majoritatea cazurilor Statele Membre, ce impuneau taxe cu efect echivalent, argumentau aceste plati ca fiind echivalentul serviciilor prestate importatorului. Acceptind in principiu acest argument, Curtea, totusi, a pastrat rezerve, bazindu-se pe faptul ca o plata poate fi prezentata de catre Stat drept echivalentul serviciilor prestate, pe cind in realitate ea ar avea scopul de a impiedica importul. Din aceste considerente Curtea intotdeauna a studiat minutios cazurile respective,[6] acceptind cu greutate numai unele.

Chiar si in cazul unor plati direct atribuite unor actiuni din partea Statului Membru privind marfurile importante, Curtea a fost refractara de a considera plata drept echivalenta unor servicii prestate.[7]

Unica exceptie din cele relatate mai sus o face plata pentru inspectiile obligatorii ale marfurilor stabilite de dreptul comunitar.[8] Pentru excluderea unor interpretari diferite Curtea a stabilit unele conditii stricte pentru justificarea platilor:

a)      ele nu depasesc costurile reale ale inspectiei;

b)      inspectiile respective sint obligatorii si uniforme pentru toate marfurile in cauza din Comunitate;

c)      sint stabilite de dreptul comunitar in interesul general al Comunitatii;

d)     promoveaza libera circulatie a marfurilor, in special neutralizind obstacolele ce pot aparea din masurile unilaterale de inspectie adoptate conform art. 36 (actual art. 30) din Tratat.[9]

Sub incidenta regulilor de mai sus nu cad inspectiile permise[10] de dreptul comunitar, ci numai cele obligatorii.

Toate platile ilegale impuse de Statele Membre sint rambursate perosanelor de la care ele s-au retinut.[11] Sub incidenta acestei reguli generale cad cazurile de includere de catre comerciant a pierderilor respective in pretul marfii comercializate, cu exceptia cazurilor de demonstrare a pierderilor.

Analiza principiului liberei circulatii a marfurilor ar fi incomplet fara examinarea clauzelor referitoare la impozitarea discriminatorie. Locul central in acest domeniu il ocupa art. 90 CE (fost art. 95) care stipuleaza:

Nici un Stat Membru nu stabileste, direct sau indirect, pentru produsele altui Stat Membru impuneri interne de orice natura superioare celor stabilite, direct sau indirect, pentru produsele nationale similare.

In plus, nici un Stat Membru nu stabileste pentru produsele altor State Membre impuneri interne de natura sa protejeze indirect alte produse.

Scopul scontat de art. 90 poate fi stabilit foarte simplu - prevenirea obiectivelor art.art. 23-25 de a fi diminuate printr-o impozitare interna discriminatorie. In sensul art. 90 discriminarea poate fi directa si indirecta. Articolul 90(1) nu impune Statelor Membre adoptarea unui regim particular al impozitarii interne, ci cere aplicarea oricarui sistem fara discriminarea marfurilor importate.

In Comisia c. Italia[13] Guvernul Italiei a impus o taxa mai mica pentru uleiul regenerat decit pentru cel ordinar, argumentul adus fiind bazat pe considerente ecologice. Uleiul regenerat importat nu se bucura de aceleasi avantaje. In apararea sa Guvernul Italiei a invocat imposibilitatea de a stabili daca uleiul de import este regenerat ori nu. Curtea a ignorat acest argument, sustinind ca importatorul trebuie sa arate categoria uleiului si ca un certificat eliberat de Statul de export ar fi putut identifica natura marfii.

Sub incidenta regulilor analizate cad si procedurile de colectare a taxelor, in caz daca ele trateaza diferit marfurile domestice si cele provenite din alte State Membre. Acest argument a fost demonstrat de Curte in Comisia c. Irlanda.[15] In acest caz marfurilor nationale si celor importate li se impunea o taxa unica, producatorii nationali avind la discretie o perioada mai indelungata de achitare a platilor, pe cind importatorii erau obligati de a o achita la momentul importului.

Sub incidenta art. 90(1) CE (fost art 95(1)) cade si discriminarea indirecta, a carui esenta consta in impunerea unei poveri fiscale mai mari asupra marfurilor importate din alte State Membre. Speta Humblot[16] ne furnizeaza un exemplu ce ne demonstreaza elocvent dorinta Curtii de a elimina discriminarea indirecta. In Humblot Curtea a fost nevoita sa decida asupra impunerii de catre Franta a taxei asupra automobilelor in functie de capacitatea fortei. Pina la nivelul 16CV suma taxei se majora pina la maximum 1000 franci, pe cind dupa acest nivel s-a stabilit o taxa fixa in valoare de 5000 franci. Din cauza inexistentei automobilelor franceze cu o capacitate a fortei mai mare de 16CV, taxa de 5000 franci se aplica numai la vehiculele importate. Lui Humblot i s-a impus asemenea plata la o masina avind 36CV, motiv pentru care s-a pledat aplicarea art. 95 CE (acum art. 90). Decizia Curtii a fost convingatoare si a demonstrat modalitatea in care asemenea taxe pot submina concurenta pe piata de masini.

Dupa cum vedem, art.art. 23-25 se refera la impozitarea marfurilor ce traverseaza hotarul, iar art.art. 90-93, prin contrast, se refera la politica fiscala interna a statului aplicata fata de marfurile deja introduse pe teritoriul Statului Membru. Prin jurisprudenta, Curtea s-a straduit sa apropie cele doua seturi de clauze, eliminind golul dintre ele. Este, totusi, cert ca majoritatea problemelor ce tin de impozitare vor fi eliminate numai dupa armonizarea legislatiilor nationale ale Statelor Membre.

2 Restrictii cantitative

Libera circulatie a marfurilor poate fi afectata nu numai prin impunerea de taxe vamale sau a taxelor cu efect echivalent, dupa cum s-a vazut mai sus, ci si prin restrictii cantitative sau alte masuri cu efect echivalent ori prin controlul schimburilor comerciale. Articolele 28-31 CE (fostele art.art. 30-36) fac parte integranta din strategia generala privind libera circulatie a marfurilor, deoarece clauzele art.art. 23-27, stipulind crearea uniunii vamale prin eliminarea tuturor taxelor vamale dintre Statele Membre si stabilirea unui tarif vamal comun, ar fi incomplete si ar face dificil procesul de integrare, in caz daca nu ar exista prevederi ce ar interzice aplicarea cotelor la importul marfurilor sau ar restrictiona libera circulatie prin masuri cu efect echivalent (MEQR). Asadar, obiectul art.art. 28-31 este de a preveni implicarea Statelor Membre in ambele din aceste strategii.[17]

Articolul 28 interzice restrictiile cantitative, precum si toate MEQR la import, iar art. 29 - la export. Astfel, restrictiile cantitative pot rezulta din aplicarea de catre Statele Membre a unor masuri legislative ori administrative atit la import, cit si la export, privind unul sau mai multe produse prin impunerea cotelor sau fixarea cantitatilor ori prin necesitatea obtinerii de licente pentru anumite marfuri sau cantitati de marfuri. Una dintre caracteristicile stabilite de Curte este faptul ca clauzele art. 30 se aplica atit marfurilor originare din Comunitate, cit si produselor intrate in libera circulatie pe piata comunitara, indeferent de originea lor.[18]

Notiunea de restrictii cantitative a fost pe larg definita de catre Curte in Geddo[19] si cuprinde in sine masuri ce se refera la o interdictie totala sau partiala, in functie de circumstante, a importului, exportului sau tranzitarii marfurilor. In comparatie cu definirea restrictiilor cantitative, notiunea de MEQR este mai dificila de a fi stabilita din cauza posibilei varietati a acestor masuri. In pofida acestui fapt, totusi, atit Comisia, cit si Curtea s-au straduit sa aplice o definitie cit mai larga.

Indrumarile Comisiei vizavi de acest subiect pot fi gasite in Directiva 70/50.[20] De mentionat, acest act comunitar urma sa fie aplicat formal in timpul perioadei de tranzitie, dar si pina in prezent constituie o sursa de inspiratie pentru recunoasterea unor masuri, avind efect echivalent cu restrictiile cantitative. Articolul 2(3) al acestei Directive enumera unele masuri ce pot constitui MEQR: preturi minime sau maxime specificate pentru marfuri importate; preturi mai putin favorabile aplicate marfurilor de import; reducerea valorii produselor importate prin micsorarea valorii intrinsice sau majorarea costului lor; conditii de plata aplicate marfurilor de import care difera de cele stabilite produselor domestice; conditii privind ambalarea, compozitia, identificarea, marimea, greutatea, etc. aplicate numai produselor de import sau care sint diferite ori mai greu de satisfacut decit in cazul marfurilor domestice; oferirea unei preferinte la achizitionarea marfurilor domestice ori impiedicarea achizitionarii produselor de import prin alte cai; limitarea publicitatii vizavi de marfurile de import in comparatie cu cele domestice; inaintarea cerintelor de stocare a marfii de import ce sint diferite ori mai dificil de a fi indeplinite decit in cazul celor aplicate produselor nationale; impunerea importatorilor a obligatiei de a avea un agent pe teritoriul statului importator.

Pozitia Curtii privind MEQR este gasita in hotarirea fundamentala din Dassonville.[21] In acest caz Dassonville a importat din Franta in Belgia Scotch whisky. Conform legislatiei belgiene se permitea importul unui produs ce purta denumirea de origine numai fiind insotit de un certificat din partea guvernului statului exportator. Dassonville nu detinea un asemenea certificat din partea autoritatilor Marii Britanii, obtinerea lui fiind dificila, deoarece marfa se afla in libera circulatie intr-o tara terta. In cadrul procedurii intentate impotriva sa, Dassonville si-a argumentat apararea prin pledarea clauzei belgiene ca fiind MEQR. In hotarirea sa Curtea a afirmat ca pentru stabilirea MEQR este crucial efectul, iar existenta intentiei discriminatorii nu se cere.

Un alt aspect important al Dassonville consta in faptul ca anumite restrictii pot sa nu cada sub incidenta art. 28. In baza acestei idei a aparut notiunea de "regula ratiunii".

Intr-un sir numeros de spete Curtea a avut de a decide asupra obstacolelor discriminatorii, directe sau indirecte, in calea comertului dintre Statele Membre. La acestea se refera restrictiile de import si de export,[22] promovarea ori favorizarea marfurilor domestice, fixarea de preturi.

La obstacole discriminatorii se refera si orice masura ce ar face importul dificil sau costisitor.[25]

Unica posibila modalitate de aparare a Statelor Membre in cazul aplicarii unor masuri este pledarea regulii ratiunii, care este inserata in art. 30 CE (fost art. 36). In contextul articolului numit, dispozitiile art.art. 28 si 29 CE (foste art.art. 30 si 34) nu impiedica interdictiile sau restrictiile la import, export sau tranzit justificate de ratiuni de moralitate publica,[26] ordine publica, securitate publica, de protejare a sanatatii si vietii persoanelor si animalelor sau de conservare a vegetatiei, de protejare a patrimoniului artistic, istoric sau arheologic national sau de protejare a proprietatii industriale si comerciale. Totusi, aceste interdictii sau restrictii nu trebuie sa constituie nici un mijloc de discriminare arbitrara, nici o restrictie deghizata in comertul dintre Statele Membre.

Inlaturarea obstacolelor discriminatorii in calea comertului dintre Statele Membre constituie o conditie necesara pentru integrarea europeana in general si crearea unei piete unice, in special. Totusi, lichidarea barierelor discriminatorii nu este suficienta pentru atingerea obiectivului Comunitatii, deoarece exista norme ce nu discrimineaza ca atare, dar care pot crea dificultati reale in circulatia marfurilor intre Statele Membre. Atitudinea ferma a institutiilor comunitare de a lichida toate obstacolele poate fi observata in primul rind in Directiva 70/50, al carei art. 3 are intentia de a merge mai departe decit art. 2 si anume vizind, inter alia, masurile egal aplicabile marfurilor de import si domestice ce tin de marime, greutate, forma, compozitie, prezentare si identificare a produselor, al caror efect restrictiv prevaleaza asupra efectelor intrinsice fata de asemenea reguli. Acesta ar fi cazul disproportiei efectelor restrictive asupra liberei circulatii a marfurilor fata de scopul lor ori cind acelasi obiectiv poate fi atins prin alte metode ce ar influenta mai putin comertul.

La acest capitol trebuie mentionat cazul Cassis de Dijon,[31] prin care Curtea a dezvoltat mai departe hotarirea sa din Dassonville. Aceasta speta a implicat importul din Franta in Germania a lichiorului "Cassis de Dijon". Autoritatile germane relevante au interzis importul produsului din cauza continutului slab de alcool. Legislatia germana prevedea ca lichiorurile de acest tip trebuiau sa contina 25% alcool, pe cind "Cassis de Dijon" continea intre 15-20%.

Drept rezultat Curtea afirma si dezvolta hotarirea sa din Dassonville, afirmind ca clauzele art. 28 CE (fost art. 30) pot fi aplicate fata de regulile nationale care nu discrimineaza marfurile importate ca atare, dar care inhiba comertul in virtutea naturii sale diferite de regulile comerciale aplicate in tara de origine a produsului. La fel, Curtea desfasoara regula ratiunii introdusa de Dassonville prin afirmarea a patru masuri ce nu vor cadea sub incidenta art. 28 CE (fost art. 30) si anume: supravegherea fiscala, protejarea sanatatii, echitatea tranzactiilor comerciale si protejarea consumatorului.[32] Prin Cassis de Dijon Curtea a stabilit principiul recunoasterii mutuale conform caruia Statele Membre trebuie sa respecte regulile comertului ale altui stat fara a-si impune regulile sale asupra marfurilor marcate in baza legii in alte teritorii ale Comunitatii.

Doctrina stabilita in Cassis de Dijon a fost aplicata de catre Curte fata de o varietate de reguli ale comertului si care se refereau la diferite produse: cazul Déserbais[33] - importului in Franta din Germania a cascavalului "Edam" cu un continut de grasime de 34,3%, legislatia franceza stabilind un minimum de 40% pentru asemenea tip de cascaval; cazul Gilli and Andres - comericalizarea pe teritoriul Italiei de catre importatori a otetului din mere si nu a otetului pe baza de vin fermentat; cazul Rau - impachetarea margarinei, conform legislatiei Belgiei, in cutii in forma de cub. Aceasta lista a cazurilor, la solutionarea carora s-a aplicat doctrina stabilita in Cassis de Dijon, poate fi continuata cu usurinta. La fel poate fi continuata si analiza jurisprudentei privind limitele art. 28 CE (fost art. 30), dar din lipsa de timp ne vom limita numai la cele expuse mai sus.