PROBELE IN DREPTUL COMERCIAL

PROBELE IN DREPTUL COMERCIAL

Precizari

Prin termenul de 'proba' intelegem mijlocul de convingere cu ajutorul caruia se stabileste existenta sau inexistenta unui fapt producator de drepturi si obligatii[1] precum si actiunea de prezentare a acestor mijloace.

Probele au ca obiect faptele juridice si actele juridice. Nu se dovedeste existenta normei juridice interne.

Sarcina probei revine in principiu celui ce afirma ceva (art. 1169 C. civ. ). Ea este inversata in cazul prezumtiilor legale. Daca reclamantul face dovada pretentiei sale, cel care o contesta trebuie sa-si dovedeasca exceptiile ridicate; in timp sarcina probei se imparte alternativ intre reclamant si parat.

Probele in dreptul comun.

In dreptul comun sistemul probator urmeaza urmatoarele reguli:

1. Legea civila indica ea insasi mijloacele probatorii: inscrisuri; martori; prezumtii (art. 1170 C. civ. ), expertiza; cercetarea la fata locului; interogatoriul (art. 211 - 225 C. pr. civ. ). Deci partile nu pot folosi decat probele admise de lege.

2. Legea stabileste valoarea probatorie a fiecarui mijloc in parte[2] precum si ierarhia fortei probante a mijloacelor indicate. Exista mijloace de proba cu valoare mai mare, sau mai mica dupa cum precizeaza insasi legea, precizare de care judecatorul este tinut.

Separat de asta exista acte juridice care pot fi dovedite numai prin anumite mijloace de proba (actele solemne nu pot fi dovedite decat prin inscrisuri).

3. Mijloacele de proba se utilizeaza in raport de obiectul probei: faptele juridice pot fi dovedite prin orice mijloc de proba recunoscut de lege, pe cand dovada actelor juridice sufera anumite limitari (actele juridice ce depasesc 250 lei se pot dovedi numai prin inscrisuri autentice sau sub semnatura privata; nu se admit dovezi cu martori peste continutul unui inscris). Aceste limitari nu au valoare absoluta:

- se admite folosirea martorilor atunci cand inscrisul nu poate fi confectionat fizic sau moral (depozitul necesar, relatii apropiate intre parti, situatiile inscrise in art. 1198 C. civ).

- art. 1197 C. civ. admite proba cu martori cand exista un inceput de dovada scrisa (un inscris de origine neindoielnica ce emana de la persoana ce i se opune si care face demn de crezare faptul ce urmeaza a fi dovedit).

Aprecierea probelor este atributul exclusiv al judecatorului.

4. Convingerea judecatorului se formeaza numai pe baza de probe si nu in conformitate cu experienta sa personala.

Judecatorul trebuie sa aiba o pozitie activa in proces putand supune partile la un interogator sau sa ordone administrarea unor dovezi: expertize, martori, cercetari la fata locului[3].

5. Se admit conventiile asupra probelor, chiar daca normele din acest domeniu sunt de ordine publica, deoarece asemene conventii vor stipula indirect asupra dreptului insusi. Se distinge insa intre conventiile privitoare la mijloacele de proba ce se vor administra si conventiile in legatura cu modul in care se vor administra probele. Numai acestea din urma conventii nu sunt permise deoarece normele sunt de ordine publica, intelegerea neputand inlatura prevederea imperativa[4].

Reguli de baza in materia probelor in dreptul comercial.

1. Codul comercial enumera si el mijloacele de proba admise (art. 46 C. com. ). Deci, sistemul probator consacrat in dreptul comercial este cel consacrat de legea comerciala care indica probele si valoarea lor in proces. Diferenta dintre cele doua sisteme este numai cantitativa in sensul ca legea comerciala indica si alte mijloace de proba: telegrama, registrele comerciale, factura, corespondenta comerciala.

In domeniu se aplica regula inscrisa in art. 1 Cod. com. potrivit caruia sistemul probator civil reprezinta dreptul comun in materie comerciala.

2. Codul comercial inlatura restrictiile impuse in art. 1191 C. civ. referitoare la proba cu martori si permite aceasta proba fara limite. Judecatorul are putere de apreciere mai mare.

Se poate spune deci, ca sistemul probelor in dreptul comercial nu este esential modificat fata de dreptul comun. Legea face unele concesii pentru a asigura creditul, securitatea si celeritatea operatiunilor comerciale.

Proba prin inscrisuri. Precizari.

Inscrisul este un document ce consemneaza un act juridic. De cele mai multe ori el se intocmeste o data cu incheierea actelor juridice.

Inscrisurile sunt socotite ca mijloace de proba importante deoarece consemneaza obiectiv si imediat vointa partilor ce fac actul juridic, inlaturand posibilitatea de alterare a realitatii efect al pierderii memoriei sau al relei-credinte a martorilor[5].

Dreptul comercial nu subestimeaza valoarea probatorie a inscrisurilor. El le consacra ca mijloace de proba dar, face precizari in legatura cu factura acceptata, corespondenta comerciala, telegrama, registrele partilor, documente ce au dobandit o larga intrebuintare in activitatea comerciantilor.

Inscrisurilor nu li se mai recunoaste o valoare primordiala deoarece sunt admisi martori contra sau peste continutul lor. In mod exceptional legea comerciala cere existenta unui inscris ad solemnitatem sau ad probationem in raporturile juridice[6].

Efectul acestei cerinte consta in aceea ca nu se va admite proba cu martori peste documentul cerut de legea comerciala.

Inscrisul autentic.

Este documentul facut cu solemnitatile cerute de lege de un functionar public care are competenta de a functiona in locul in care se procedeaza la facerea acelui act (art. 1171 C. civ. )

Forma ad solemnitatem a actelor este obligatorie in cazurile prevazute de lege. In dreptul comercial se intalnesc situatii de acest fel: cambia, (Legea nr. 58/1934), contractul de inrolare a echipajului (art. 532 Cod com. ); contractul de imprumut maritim (art. 601 Cod com. ); contractul de societate comerciala (art. 18 al.2 din Legea nr. 31/1990); prospectul de emisiune al unei societati pe actiuni (art. 19 din Legea nr. 31/1990).

Actul autentic are puterea probatorie stabilita de lege:

- va face dovada autenticitatii sale in sensul ca emana de la autoritatea ce l-a intocmit. Agentul instrumentator este obligat sa constate in autentificare semnarea inscrisului in fata sa. Partea careia i se opune un act autentic nu poate contesta acest fapt decat declansand procedura inscrierii in fals a documentului.

- va face dovada autenticitatii sale cu privire la constatarile proprii si directe ale agentului instrumentator, constatari care nu pot fi inlaturate decat tot prin procedura inscrierii in fals: data autentificarii, prezenta partilor, subscrierea actului de catre participanti, constatarea identitatii lor, manifestarea consimtamantului, alte fapte materiale constatate personal de agent.

- in ce priveste continutul actului, inscrisul autentic nu va mai avea putere probatorie deplina. Celelalte elemente, ce nu sunt constatate personal de catre agent fac dovada pana la proba contrarie: realitatea operatie, sinceritatea acesteia, sinceritatea declaratiilor partilor. Proba contrara se poate face intre partile contractante numai prin alt inscris, regula ce o deducem din principiul simetriei in actele juridice.

Totusi instanta suprema a retinut ca principiul simetriei dovezii scrise nu trebuie socotit a fi de ordine publica pentru ca partile pot conveni licit asupra admisibilitatii probei cu martori[7]. De asemenea, tertii pot folosi proba cu martori pentru a dovedi simulatia sau nesinceritatea declaratiei de vointa a partilor consemnate in actul autentic .

- totusi, fata de terti elementele de autenticitate fac dovada deplina. Adica, emiterea actului de catre agentul statului si constatarile sale cu propriile simturi nu pot fi inlaturate decat tot prin procedura inscrierii in fals. Cuprinsul inscrisului face dovada fata de terti pana la proba contrara. Cele consemnate in cuprinsul inscrisului sunt privite ca niste marturisiri si se prezuma ca exprima adevarul atat intre parti cat si fata de terti.

- mentiunile intamplatoare ce nu au legatura cu obiectul inscrisului au valoare probatorie pana la dovada contrara daca, totusi au raport direct cu conventia consemnata in act[9].

- mentiunile intamplatoare, straine cu totul de conventie sunt socotite un inceput de proba scrisa si judecatorul poate aprecia in mod suveran valoarea acestora.

- uneori actul autentic are pentru creditor valoarea unui titlu executoriu. Titularul dreptului consemnat in document, cand legea permite acest lucru poate sa foloseasca inscrisul autentic pentru executarea debitorului, nefiind necesara o hotarare judecatoreasca. In practica se discuta daca in afara cadrului prevazut de lege partile pot conveni ca inscrisul autentic ce-l intocmesc sa fie folosit ca titlu executor. Jurisprudenta a admis acest lucru[10]. Nu suntem de acord cu aceasta formula juridica deoarece un titlu executor trebuie sa consemneze o creanta certa si lichida. Or, partile la facerea actului juridic nu pot prevedea certitudinea si lichiditatea creantei lor. Numai legea poate sa indice care inscris autentic are valoarea de titlu executor.

Inscrisul sub semnatura privata.

Este inscrisul semnat de partea de la care emana si careia i se opune[11].

Legea cere ca anumite acte juridice sa fie incheiate in forma scrisa ad probationem: contractul de societate in participatiune (art. 256 Cod com. ) ; contractul de gaj comercial (art. 478 Cod com. ); contractele privind vasele comerciale (art. 491, 493, 557, 495 Cod com. ); contractul de consignatie (Legea nr. 178/1934); etc.

In cazul acestui inscris legea nu impune conditii de forma. Forta probatorie a documentului rezulta din semnatura. Deci singura cerinta este ca inscrisul trebuie sa poarte semnatura titularului si sa-l individualizeze.

In conventiile sinalagmatice legea impune cerinta multiplului exemplar original si formalitatea 'bun si aprobat'.

Inscrisul sub semnatura privata, daca consemneaza o conventie sinalagmatica trebuie sa fie facut in atatea exemplare cate parti cu interese contrare l-au semnat. Daca nu se respecta regula instrumentul probator nu este valabil; conventia isi pastreaza insa efectele.

In materie comerciala regula exemplarului multiplu ramane aplicabila. Insa, valoarea sa practica este anulata de principiul probei libere.

Formula 'bun si aprobat' trebuie folosita cand prin actul sub semnatura privata o parte se obliga sa plateasca altuia o suma de bani sau o parte de bunuri fungibile. Nerespectarea formalitatii face ca mijlocul de proba sa fie nul, el putand fi luat in considerare ca un inceput de proba scrisa.

Regula 'bun si aprobat' isi gaseste aplicare si in dreptul comercial, dar nu va prezenta importanta practica de vreme ce in domeniu se admit martori impotriva si peste continutul inscrisului.

Forta probatorie a actului sub semnatura privata este mai mica decat a actului autentic.

Semnatura depusa pe act nu are valoarea pe care o are semnatura agentului instrumentator in cazul inscrisului autentic. Ea va putea fi tagaduita de acela caruia i se opune, fapt ce declanseaza procedura verificarii de scripte. Deci, tagaduirea semnaturii ridica forta probatorie a actului.

Daca actul este recunoscut, el face dovada in ce priveste continutul ca si un act autentic, adica pana la proba contrara. Proba contrara se face, potrivit principiului simetriei probelor, prin acte scrise. Pozitia tertilor este identica cu cea din actul autentic.

Data actului sub semnatura privata. Conform art. 57 Cod com. data actelor si a contractelor comerciale trebuie sa arate locul, ziua, luna si anul. Fata de terti, ea poate fi stabilita prin toate mijloacele de proba.

Forta probanta a datei inscrisului depinde de natura actului.

Inscrisurile autentice dau data certa. Ea nu poate fi inlaturata decat prin inscriere in fals.

In inscrisurile sub semnatura privata data certa se obtine in conditiile art. 1182 C. civ. Conform art. 57 al. 2 Cod com. data inscrisurilor sub semnatura privata se stabileste prin orice mijloc de proba. In unele situatii, pentru anumite acte juridice legea prezuma ca data inscrisa pe documentul sub semnatura privata este adevarata pana la proba contrara (data emiterii cambiei si a oricarui alt titlu la ordin, precum si girurile lor - art. 57 al. 3 Cod com.).

Deci, in cazul acestor inscrisuri sarcina probei se inverseaza: persoana careia i se opune inscrisul trebuie sa faca dovada ca data actului este alta decat cea cuprinsa in inscris[12].

Inscrisurile improprii.

Sunt inscrisurile nepreconstituite ce nu poarta semnatura celui caruia i se opun. In aceasta categorie legea civila trece registrele, cartile sau hartiile domestice (art. 1185 C. civ. ), adnotatiile facute de creditor pe titlurile de creanta sau pe duplicate aflate in mainile debitorului ori pe chitante (art. 1186 C. civ. ) si registrele comerciantilor (art. 1183 C. civ. , art. 46, 50 - 54 Cod com. )

Lor li se adauga scrisorile misive.

Puterea probatorie a hartiilor si documentelor domestice este mai redusa decat aceea a inscrisurilor preconstituite. Ele nu fac dovada in favoarea celui ce le-a scris, dar au putere sa dovedeasca impotriva lui.

Impotriva sau peste continutul lor se va putea face dovada cu martori sau cu prezumtii.

Inscrisurile improprii prevazute de codul civil pot fi folosite si in dreptul comercial. Regula o deducem din art. 1 Cod com.

Inscrisuri prevazute de codul comercial.

Codul comercial prevede factura, corespondenta comerciala, telegramele si registrele comerciale (art. 46 Cod com. ).

Factura.

Este o nota scrisa privitoare la marfurile livrate care sunt descrise amanuntit (natura, calitate, cantitate, pret, modalitati de executare a contractului, cheltuieli, impozite pe operatiuni comerciale).

Factura se emite de obicei o data cu executarea unui contract (vanzare-cumparare, prestari servicii, orice alt contract ce presupune o predare de marfuri sau servicii). Ea are o functie economica si juridica: economica in sensul ca consemneaza fenomene economice si constituie temeiul evidentierii lor; juridica deoarece poate fi folosita ca mijloc de proba.

Legea nu prevede conditii de forma ale facturii. In practica economica se folosesc inscrisuri tipizate, inseriate si in evidenta organelor de stat. Din punct de vedere juridic, factura este valabila daca inscrisul intruneste conditiile indicate mai sus: sa consemneze date cu privire la marfa livrata.

Factura face dovada impotriva emitentului in tot ce se refera la cuprinsul sau[13]. Recunoasterea fortei probatorii se bazeaza pe ideea de marturisire extrajudiciara consemnata in scris. Independent de pozitia ce o va adopta destinatarul marfii (o accepta sau nu), ea se analizeaza ca o manifestare de vointa a emitentului.

Factura acceptata capata, din punctul de vedere al destinatarului, regimul juridic al unui inscris sub semnatura privata, cu toate consecintele sub aspectul puterii probatorii.

Deci, factura acceptata face dovada contra destinatarului si fenomenul se explica prin aceea ca odata factura acceptata, prin subscrierea ei, inscrisul devine opozabil. De altfel aceasta conceptie exprima ideea mai generala ca nimeni nu-si poate preconstitui singur mijloace de proba contra unui tert. Subscrierea inscrisului constituit face ca intreg continutul acestuia sa-i fie opozabil celui ce l-a acceptat.

Acceptarea facturii trebuie sa fie expresa. De obicei aceasta acceptare se face prin semnarea documentului. Nu sunt excluse nici alte forme de acceptare expresa.

Se discuta daca este posibila acceptarea tacita a facturii. Principiul este ca tacerea nu este producatoare de efecte juridice decat in cazurile expres prevazute de lege. Tacerea este asimilata ca lipsa a vointei.

In practica s-a decis ca primirea facturii fara obiectii si a marfii presupune acceptarea tacita a pretului indicat pe factura[14].

Cand in factura au fost trecute de catre expeditor clauze ce nu sunt acceptate de destinatar, problema opozabilitatii lor fata de destinatar depaseste limitele puterii probatorii ale facturii si capata aspectul acordului sau dezacordului vointei partilor. Problema capata un cadru mai larg, acela al formarii contractelor.

Corespondenta comerciala

In dreptul civil corespondenta nu este trecuta ca mijloc de proba in mod expres. S-a admis ca scrisorile nu pot fi folosite ca mijloc de proba decat de destinatarul lor intrucat au un caracter confidential. Daca tertii le folosesc, ei vor viola secretul corespondentei.

Tertii pot folosi corespondenta ca mijloc de proba daca din scrisoare rezulta ca era destinata sa joace acest rol.

Deci, in dreptul civil folosirea corespondentei in materie de probatiune este legata de problema proprietatii asupra corespondentei. Cum destinatarul este socotit proprietar, el este indreptatit sa dispuna de ea, deci sa o foloseasca si ca mijloc de proba. Daca proprietarul nu consimte sa dea publicitatii continutul scrisorii judecatorul trebuie sa inlature acest mijloc de proba.

In mod exceptional scrisorile pot fi folosite ca proba in procesele de divort, tagada paternitatii si stabilirea paternitatii.

Codul comercial prevede expres scrisoarea ca mijloc de proba.

Temeiul juridic al acestei orientari este marturisirea extra­judiciara. Fiecare scrisoare semnata, destinata incheierii unei operatii juridice reprezinta un inscris sub semnatura privata, deoarece un astfel de inscris nu presupune in mod necesar ca declaratiile de vointa ale partilor sa fie facute in mod simultan si sa fie consemnate pe acelasi document. Documentul sub semnatura privata, luat ca unic instrument probator poate rezulta si din inscrisuri diferite care se pot alatura cu conditia ca din ansamblul lor sa rezulte manifestarea de vointa.

Deci, scrisorile emise la date diferite si semnate, care exprima un acord de vointa, in totalitatea lor vor alcatui un inscris sub semnatura privata.

Din acest motiv, initial legea a prevazut obligatia pentru comerciant de a consemna scrisorile comerciale in registrul copier si de a le pastra (10 ani scrisorile si 2 ani facturile).

Prevederile referitoare la registrul copier sunt depasite, reglementarea fiind cazuta in desuetudine. Dar, este necesar ca mapele de corespondenta comerciala sa se pastreze. Ele vor putea fi folosite ca mijloc de proba, aplicandu-li-se principiul ce guverneaza inscrisurile sub semnatura privata, daca sunt semnate si consemneaza manifestari de vointa nerevocate.

Mai mult, existenta corespondentei suplineste cerinta legii pentru valabilitatea contractelor pentru care legea prevede inscrisuri sub semnatura privata ca si conditie ad probationem sau ad solemnitatem.

Deci, intelegem prin corespondenta comerciala toate scrisorile si comunicarile scrise ale partilor (subscrise de expeditor) prin care acestea isi fac propuneri sau isi exprima acceptarea cu ocazia incheierii sau executarii contractelor comerciale.

Dreptul comercial cuprinde prevederi si in legatura cu forta probatorie a copiei scrisorii. Textul (art. 25 Cod com. ) se refera la copia din registrul copier. In opinia noastra nimic nu ne impiedica sa avem in vedere orice copie (inclusiv cea realizata prin fotografiere sau reproducere), a corespondentei.

Copia poate fi folosita ca mijloc de proba in favoarea partii de la care emana.

Scrisoarea si copia ei pot face dovada numai asupra continutului nu si asupra faptului expedierii sau primirii sale[15].

Telegrama.

Este o comunicare a unei manifestari de vointa transmisa la distanta prin telegraf de catre o persoana altei persoane.

Destinatarul va primi un inscris care cuprinde continutul comunicarii dar nu originalul predat de expeditor.

Deci, telegrama este un inscris si poate fi socotita ca facand parte din corespondenta comerciala. Totusi, telegramele au specificul lor deoarece destinatarul nu primeste documentul subscris de catre expeditor. Din acest motiv legea stabileste reguli speciale cu privire la forta probatorie a telegramei.

Astfel:

Art. 47 Cod com. prevede 'telegrama face proba, ca act sub semnatura privata, cand originalul este subscris de insasi persoana aratata intr-insa ca trimitatorul ei'.

Deci, cu toate ca documentul primit la destinatie nu este semnat de expeditor, totusi legea recunoaste valoarea unui inscris sub semnatura privata (daca documentul depus la oficiul telegrafic poarta semnatura autografa a expeditorului).

Art. 47 Cod com. prevede ca telegrama este socotita inscris sub semnatura privata si in cazul in care persoana indicata ca expeditor a fost subscrisa de o alta persoana, daca se dovedeste ca originalul documentului a fost predat oficiului sau a fost trimis pentru a i se preda de insasi persoana expeditorului.

Telegrama poate fi contestata de cel impotriva caruia i se invoca. In acest caz, ca sa i se recunoasca telegramei puterea de inscris sub semnatura privata, destinatarul-reclamant trebuie sa faca dovada ca inscrisul original prezentat oficiului telegrafic este semnat de expeditor[16].

Pentru identificarea expeditorului si a semnaturii sale sunt de urmat doua reguli:

- daca semnatura expeditorului este autentificata se vor aplica regulile privind inscrisurile autentice. Mentiunea 'autentificat', 'legalizat', cuprinsa in documentul primit la destinatie, prezuma in mod relativ ca inscrisul primit este conform cu originalul depus oficiului. Daca se face dovada ca inscrisul primit este conform cu origi­nalul autentic, continutul face dovada pana la inscrierea in fals[17].

- daca identitatea persoanei care a semnat, ori a predat originalul s-a stabilit prin formalismul prevazut de regulamentul postei se admite proba contrara.

Prin telegrama se poate transmite o manifestare de vointa autentica cu conditia ca semnatura documentului oficial sa fie autentificata (art. 49 Cod com. ).

Data telegramei este cea la care ea a fost expediata de oficiul postal. Se admite proba contrara.

Legea stabileste cine suporta riscurile erorii de transmitere a continutului telegramei. Astfel:

- in cazul unei intarzieri in expedierea sau predarea telegramei, va fi raspunzator cel ce se afla in culpa. Aceeasi regula se aplica si in ipoteza transmiterii eronate a continutului.

- expeditorul telegramei se prezuma ca nu este in culpa daca s-a ingrijit sa colationeze telegrama in conditiile prevazute de regulamentul postal. Prin colationare intelegem repetarea de catre oficiul de expeditie a continutului inscrisului original inainte ca oficiul de destinatie sa inmaneze destinatarului inscrisul.

- raspunderea este angajata in conditiile raspunderii civile delictuale[18].

Registrele comerciale

Comerciantii au obligatia de a tine registre comerciale si de contabilitate. Ei sunt interesati sa detina informatii in legatura cu propria lor activitate pentru a putea lua decizii corecte din punct de vedere economic.

De asemenea, tertii (creditori, parteneri), sunt interesati de asemenea date.

Exista si un interes public din acest sens: fiscul trebuie sa faca un calcul corect al impozitelor datorate statului.

I. Codul comercial prevede sarcina de a se tine obligatoriu urmatoarele registre:

Registre generale:

- registrul jurnal care consemneaza toate operatiunile comerciale in succesiune cronologica;

- registrul inventar cuprinde un inventar al averii comer-ciantului, mobila sau imobila, urmat anual de un bilant al datoriilor si creantelor.;

- registrul copier cuprinde o copiere a tuturor scrisorilor expediate, a tuturor facturilor si notelor intocmite.

Registre speciale:

- registrul vasului, pentru capitanii de vase,

- registrul de operatiuni, pentru comisionari,

- registrul de casa, pentru operatiunile in numerar,

In mod facultativ se pot tine orice alte registre.

II. Legea nr.31/1990 instituie obligatoriu urmatoarele registre:

- registrul actionarilor societatilor comerciale,

- registrul sedintelor si deliberarilor adunarilor generale,

- registrul sedintelor si deliberarilor consiliului de administratie,

- registrul sedintelor si deliberarilor comitetului de directie,

- registrul deliberarilor si constatarilor facute de cenzori in exercitiul mandatului lor,

- registrul obligatiunilor emise de societate.

Aceste registre se tin prin grija consiliului de administratie, al comitetului de directie si al cenzorilor. Administratorii sunt obligati sa puna la dispozitia actionarilor registrele privind sedintele si deliberarile adunarilor generale si registrele actionarilor si sa elibereze la cerere, pe cheltuiala solicitantilor extrase de pe ele. De asemenea, sunt obligati sa puna la dispozitia detinatorilor de obligatiuni, registrul obligatiunilor.

Registre speciale:

- in societatile cu raspundere limitata se tin registre ale asociatilor

- lichidatorii tin registre cu operatiile de lichidare

In legea societatilor comerciale nu se prevad reguli de tinere a acestor registre, fapt ce constituie o lacuna .

III. Legea nr.82/1998, legea contabilitatii prevede tinerea obligatorie a urmatoarelor registre:

- registrul general,

- registrul inventar,

- cartea mare.

Codul comercial si legea contabilitatii prevad reguli foarte stricte privind tinerea acestor registre.

Observam totusi ca nu exista o corelare intre reglementarea veche si cea noua cu privire la registrele comerciale si de contabilitate, nici in ce priveste tipurile de registre, nici cu privire la conditiile de regularitate a inscrierilor si tinere a lor.

In acest context in caz de litigiu in legatura cu interpretarea acestor reglementari succesive, judecatorul va aprecia in mod liber daca comerciantul a tinut registrele obligatorii prevazute de lege, in mod regulat si daca aceste registre pot constitui un mijloc de proba si, eventual, care este valoarea probatorie a documentului.

Potrivit legii registrele comerciale pot fi folosite ca mijloc de proba intre comercianti si, in unele imprejurari, in litigiile dintre comercianti si necomercianti.

Forta probatorie a registrelor comerciale este prevazuta de lege. Se distinge dupa cum urmeaza:

a) Intre comercianti

Mentiunile scrise din registre sunt, din punctul de vedere al dreptului comun niste marturisiri extrajudiciare scrise[19]. Ele nu au valoarea unor inscrisuri sub semnatura privata pentru ca nu provin de la parte impotriva careia se invoca ci sunt niste inscrisuri improprii .

In raporturile juridice registrele au functie probanta diferita dupa cum au fost regulat tinute ori nu.

1. Registrele regulat tinute.

Art. 50 Cod com. prevede: 'registrele comerciale tinute in regula pot face proba in justitie intre comercianti pentru fapte si chestiuni de comert'.

Deci, aceste registre pot fi folosite ca mijloc de proba atat impotriva celui care le tine cat si in favoarea acestuia. Astfel, codul comercial deroga de la principiul dreptului comun, conform caruia nimeni nu poate sa-si constituie singur un mijloc de proba pentru a se servi de el contra unui tert. Aceasta derogare se explica prin natura si functiile economice ale registrelor comerciale precum si prin conditiile instituite pentru tinerea lor.

Astfel, registrele comerciale sunt tinute pentru cunoasterea, evidenta si controlul activitatii economice si inregistrarile se fac respectand reguli foarte precise. Inregistrarea unui comerciant, in mod normal se coreleaza cu inregistrarea altui comerciant si, acest fapt confera veridicitate inregistrarilor.

Inregistrarea unui comerciant poate fi opusa inregistrarii altui comerciant, daca aplicam consecvent regula enuntata mai sus. In caz de concurs de inregistrari judecatorul apreciaza in mod liber careia dintre inregistrari i se da prioritate. Admiterea sau respingerea unui registru ca mijloc de proba trebuie motivata[21].

2. Registrele neregulat tinute.

Conform legii (art. 52 Cod com. ) registrele comerciale chiar neregulat tinute fac dovada contra celui ce le-a tinut. Ele nu pot face dovada in favoarea comerciantului ce le-a intocmit.

Regulile nu sunt altceva decat o consecinta a aplicarii ideii de marturisire. Comerciantul nu poate invoca in favoarea sa propria inscriere deoarece aceasta nu se coreleaza cu fenomenele economice consemnate de altii, deoarece registrul neregulat tinut nu respecta normele respectate de ceilalti.

Comerciantul care foloseste registrele neregulat tinute ca mijloc de proba nu poate sa scindeze continutul lor. Restrictia se explica tot prin ideea de marturisire. Or, conform art. 1206 C. civ. marturisirea este indivizibila.

b) In raporturile dintre comercianti si necomercianti.

Legea nu prevede reguli speciale in legatura cu regimul probator al registrelor in raporturile mixte. Deci, se va aplica, in acest caz dreptul comun.

Art. 1184 C. civ. prevede ca necomerciantul poate folosi registrul comercial contra comerciantului ce tine aceste registre (atat cele obligatorii cat si cele neobligatorii). Explicatia consta tot in ideea ca mentiunile din registru sunt socotite marturisiri extrajudiciare.

Necomerciantul nu poate scinda continutul registrului (art. 1183 C. civ. ).

Totusi, registrele comerciale, in asemenea raporturi pot avea rol probator si in favoarea comerciantului. Regula o deducem din aplicarea consecventa a principiului probei libere in materie comerciala. Dar, registrul comercial va constitui un inceput de proba scrisa care trebuie completat cu alte dovezi[22].

c) Forta probatorie a registrelor facultative.

Aceste registre nu pot fi folosite de comerciant in favoarea sa deoarece el nu poate constitui dovezi contra tertilor.

Insa, tertii pot folosi registrul neobligatoriu in favoarea lor deoarece mentiunile din aceste registre sunt socotite marturisiri.

d) Modalitati de folosire a registrelor comerciale ca mijloc de proba.

Codul comercial reglementeaza doua modalitati:

- infatisarea registrelor,

- comunicarea registrelor.

1. Infatisarea registrelor presupune prezentarea registrului la cererea partii sau din oficiu pentru a se extrage partea ce intereseaza procesul. Deci, infatisarea se reduce la punerea la dispozitia celui interesat a registrelor comerciale pentru a se face extrase.

Extrasele se efectueaza de judecator sau de expertul desemnat de judecator.

2. Comunicarea registrelor consta in punerea la dispozitia a partii interesate a registrelor in totalitatea lor pentru a fi examinate. Examinarea se infaptuieste conform dispozitiei judecatorului, la domiciliul partii interesate, la grefa instantei sau in alt loc. Data fiind confidentialitatea registrului, comunicarea poate fi dispusa numai in cazurile prevazute de lege.

Adica, in materie de succesiuni, comunitate de bunuri, in materie de societati si in caz de faliment.

3) In cazul refuzului prezentarii registrelor judecatorul este indreptatit sa considere atitudinea comerciantului ca o prezumtie de marturisire, ca un inceput de dovada[23].

Registrele civile in materie comerciala

Art. 46 Cod com. permite folosirea in materie comerciala a registrelor domestice. Ele nu pot fi folosite de cel ce le-a scris dar pot fi utilizate impotriva lui cand fac mentiuni cu privire la primirea unei plati sau cand cuprind mentiunea expresa ca scrierea s-a facut si tine loc de titlu in favoarea creditorului (art. 1185 C. civ).

Proba cu martori.

Legea comerciala s-a indepartat de principiul de drept comun al limitarii posibilitatii de a proba cu martori.

Obligatiile si platile se pot proba cu martori, prin derogare de la prev. de art. 1191 C. civ. , indiferent de valoarea lor.

Se poate proba cu martori si contra continutului unui inscris daca partile au confectionat un asemenea act[24]. In ultimul timp, se acrediteaza ideea ca daca partile au incheiat un act in forma scrisa, desi legea nu-i obliga la aceasta, renuntarea la acel act se poate realiza numai prin act scris . Se prezuma astfel ca cei care au intocmit inscrisul desi legea nu le-o cere, doresc sa renunte la acel act juridic, printr-o manifestare simetrica. Deci, o aplicare voluntara a principiului simetriei, stirbit de reglementarile legii comerciale.

Nu se poate face dovada cu martori cand legea comerciala prevede expres necesitatea actului scris.

Judecatorul are libertate sa admita sau sa respinga proba cu martori, avand o putere discretionara. Spre deosebire de dreptul civil unde, daca proba cu martori este admisa, judecatorul trebuie sa o primeasca, in dreptul comercial judecatorul este indreptatit sa respinga aceasta dovada, desi in principiu este admisibila si concludenta.

Se spune ca legiuitorul, prin formularea principiului probei libere a delegat puterea sa judecatorului de a decide dupa imprejurari[26].

Totusi, judecatorul trebuie sa aibe o atitudine rezervata fata de proba cu martori peste continutul unui inscris. Daca nu am admite ideea de circumspectie am accepta ca judecatorul sa treaca peste vointa partilor concretizata in document, ceea ce ar favoriza arbitrariul.

Prezumtiile.

Legea comerciala nu enumera si prezumtiile ca mijloc de proba. Prezumtia presupune deducerea unui fapt necunoscut din altul cunoscut.

In dreptul civil prezumtiile judiciare sunt admisibile in toate cazurile cand este admisa proba cu martori. Ele sunt lasate la aprecierea judecatorului care va trebui sa se pronunte intemeindu-se pe prezumtii, atunci cand el considera necesar.

In materie comerciala conform art. 1 Cod. com. prezumtiile vor trebui admise in toate cazurile cand este admisa proba cu martori. Cele precizate in legatura cu administrarea probei testimoniale sunt valabile si in ce priveste utilizarea prezumtiilor ca mijloc de proba.

Mijloacele moderne de comunicare.

Dezvoltarea stiintei si tehnicii a creat mijloace de comunicare noi care transmit informatii la distanta sau depoziteaza informatii pe suport electronic.

Desi sunt folosite in mod frecvent, mijloacele moderne nu sunt reglementate. Din acest motiv, forta probatorie a acestor mijloace trebuie apreciata in lumina principiilor generale ce guverneaza probele in materie comerciala.

Comunicarile prin telex si prin telefax.

Telex-ul imbina telefonia si telegrafia printr-un teleimprimator care foloseste acelasi circuit de transmisiune pentru transmiterea informatiilor la distanta.

Telefax-ul transmite la distanta texte, desene si fotografii pe linie de comunicare telefonica.

Prin aceste mijloace destinatarul primeste un inscris (telex, fax), care cuprinde continutul comunicarii si nu inscrisul original semnat de expeditor. Sub acest aspect, avem o situatie asemanatoare telegramei.

Forta lor probatorie va fi asemanatoare celei a telegramei, adica forta probanta a inscrisului sub semnatura privata[27] cu conditia sa fie indeplinite cele prevazute de art. 47 Cod com.

Ca sa se poata face dovada transmiterii si, respectiv a primirii, cei interesati trebuie sa tina in evidenta transmiterile prin fax si telex precum si primirile. Practica a statuat ca o copie a unui telex prezentata in instanta, nu face prin ea insasi dovada transmiterii daca se constata ca nu este mentionata in registrul de evidenta, tinut la zi al telex-urilor primite de catre destinatar.

De asemenea, pentru a se face dovada ca un telex a fost transmis trebuie sa rezulte din cuprinsul acestuia specificarea indicativului de apel, mentionat in mod exact al destinatarului precum si expresia codificata 'R' (received)[28].

Ca sa se evite discutiile legate de dovada primirii acestor documente, expeditorii pot cere confirmarea letrica a acestora.

Inregistrarile electronice.

Documentele informatice realizeaza o dematerializare a informatiilor, care sunt stocate pe suport electronic si, la nevoie, pot fi reproduse pe hartie.

Reproducerile pe hartie nu cuprind semnatura emitentului.

Deci, nu pot fi asimilate inscrisurilor sub semnatura privata.

Inregistrarile au fost considerate ca un inceput de proba scrisa sau copii neoficiale fara putere probatorie. Utilizarea lor este posibila numai prin corelare cu alte mijloace de proba[29].

Se pot incheia conventii intre parti in legatura cu utilizarea acestora ca mijloc de proba.