Analiza financiara a intreprinderii - Indicii de lichiditate

ANALIZA FINANCIARA A INTREPRINDERII

1. Fundamentarea metodei analizei financiare

2. Analiza financiara pe baza de fluxuri

3. Analiza financiara pe baza indicilor financiari

3.1. Indicii de lichiditate

3.2. Indicii de gestionare a activelor

3.3. Indicii gestionarii datoriilor

3.4. Indicii profitabilitatii

3.5. Indicii valorii de piata

3. Utilizarea indicilor financiari la estimarea performantei financiare

viitoare a firmei

1 Fundamentarea metodei analizei financiare

In economia de piata, firmele sunt supuse adeseori unor "seisme" ale caror origini se afla fie in interiorul propriei structuri, fie in exteriorul acesteia. Aceste dezechilibre sunt prefigurate de multiplele riscuri la care sunt supusi actionarii (asociatii), creditorii si chiar salariatii. Din aceste motive, toti potentialii parteneri executa analize financiare mai mult sau mai putin sistematice, urmarind depistarea oportuna a unor eventuale slabiciuni (puncte slabe) ale firmei in cauza care pot genera, intretine sau amplifica anumite riscuri.

O firma in activitate are nevoie, in diferite momente, sa stie unde se situeaza din punct de vedere al fortei sale financiare in raport cu obiectivele propuse, fata de un punct de reper din trecut sau fata de un concurent de marime similara si care actioneaza in acelasi mediu economic. Analiza financiara este utilizata si atunci cand se realizeaza planificarea financiara in scopul depistarii punctelor tari si a punctelor slabe ale firmei.

Analiza financiara reprezinta activitatea de diagnosticare a starii de performanta a firmei pentru determinarea tendintelor privind fluxurile de numerar viitoare ale firmei (ca marime, periodicitate si risc implicat). In mod concret, analiza financiara consta in selectarea, evaluarea si interpretarea datelor financiare impreuna cu alte informatii pertinente in scopul sprijinirii proceselor de adoptare a deciziilor financiare (de investire, finantare si gestionare) de catre cei responsabili de acest lucru.

Analiza financiara mai poate fi definita si ca fiind procesul de utilizare complexa a instrumentelor analitice si a tehnicilor standard pentru privind documentelor financiare ale firmei (bilant contabil, cont de profit si pierdere etc.), in vederea fundamentarii corecte a masurilor ce urmeaza a fi intreprinse de conducerea firmei. Analiza indica daca o firma are:

T       suficient numerar pentru a face fata obligatiilor;

T       o perioada rezonabila de incasare a clientilor;

T       politica eficienta de gestionare a stocurilor;

T       active imobilizate suficiente;

T       structura adecvata a capitalului;

T       profitabilitate suficienta pentru investitorii potentiali.

Toate elementele mentionate, pe care le furnizeaza analiza financiara, sunt necesare a fi cunoscute pentru ca firma sa-si realizeze obiectivul central, respectiv maximizarea averii actionarilor. Deci, analiza financiara isi propune sa stabileasca punctele tari si punctele slabe ale gestiunii financiare, in vederea fundamentarii strategiei sale de mentinere si de dezvoltare intr-un mediu concurential.

Rezultatele analizei financiare vor indica anumiti factori si tendinte care pot ajuta conducatorul financiar in planificarea si realizarea masurilor ce vizeaza indeplinirea obiectivului de maximizare a averii actionarilor (asociatilor). Analiza poate, de asemenea, sa fie utilizata pentru a aprecia viabilitatea firmei si daca venitul furnizat investitorilor este corespunzator riscurilor asumate de acestia.

Am privit, pana acum, analiza financiara ca pe un instrument folosit in cadrul firmei pentru a obtine unele raspunsuri la problemele care preocupa conducerea acesteia. Acest tip de analiza financiara este cunoscut sub numele de analiza financiara interna. Dar analiza financiara face obiectul interesului si pentru partenerii economici si financiari ai firmei in vederea fundamentarii unor posibile actiuni de cooperare cu firma in cauza. In acest caz putem face referinta la analiza financiara externa.

Ambele analize (cea interna si cea externa) au ca obiectiv determinarea profitabilitatii in conditii de risc si pe aceasta baza, a valorii firmei. Rezultatele analizei financiare pot sa indice anumiti factori si tendinte care pot ajuta conducatorul financiar in planificarea si realizarea masurilor care vizeaza infaptuirea obiectivului de maximizare a averii actionarilor.

Primul pas in analiza financiara il constituie obtinerea informatiilor relevante, respectiv alocarea unui important fond de timp si a unui efort considerabil pentru strangerea datelor in legatura cu o anumita firma. Anumite date pot fi numai cu caracter intern si astfel, disponibile numai conducatorului firmei respective. Pe de alta parte, legea obliga firmele sa ofere publicitatii anumite date interne ce pot fi disponibile pentru publicul larg. Aceste date facute publice, alaturi de cele referitoare la economie si domeniul de activitate in care activeaza firma respectiva, reprezinta datele de baza pentru majoritatea analizelor externe.

Din punct de vedere tehnic, analiza financiara se poate realiza prin:

1. indicii financiari care "prelucreaza" diferite date contabile din documentele contabile de sinteza - acest tip de analiza este cunoscut ca analiza statica;

fluxurile de numerar si de fonduri - analiza cunoscuta sub denumirea de analiza dinamica.

Analiza financiara pe baza de fluxuri

Acest gen de analiza financiara are la baza regula conform careia orice crestere a unui post din pasivul bilantului sau o diminuare a unui post din activul acestuia constituie o resursa de finantare, in timp ce orice crestere a unui post de activ sau diminuare a unui post de pasiv reprezinta o utilizare a resurselor disponibile.

Pentru a intelege mai usor analiza financiara pe baza de fluxuri, vom discuta mai intai despre raportul privind fluxul numerarului. Acest document sintetizeaza tranzactiile in numerar pe durata unei perioade contabile. El prezinta impactul activitatilor de exploatare, investire si finantare asupra fluxurilor de numerar ale firmei intr-o anumita perioada contabila.

Raportul privind fluxul numerarului este destinat:

T       sa arate modul cum activitatile firmei au afectat lichiditatea acesteia, masurata prin fluxurile de numerar;

T       sa arate relatiile dintre fluxurile de numerar din activitatile de exploatare, investire si finantare.

Documentul despre care vorbim cuprinde trei categorii de fluxuri de numerar: fluxuri de numerar din activitati de exploatare, fluxuri de numerar din activitati de investitii si fluxuri de numerar din activitati de finantare.

Prin flux se intelege, in general, cantitatea de bunuri fizice sau de bani transferata intre firme intr-o anumita perioada de timp.

Fluxuri de numerar din activitati de exploatare

Activitatile de exploatare includ activitatile legate de producerea si livrarea bunurilor si serviciilor destinate vanzarii. Fluxurile de numerar care rezulta, in general, din aceste activitati sunt:

Intrari de numerar

T    Incasari de la clienti

T    Incasari de dobanzi si dividende

T    Alte incasari de numerar din exploatare
Iesiri de numerar

T    Plati catre furnizori

T    Plati catre salariati

T    Plati de dobanzi

T    Plati de impozite

T    Alte plati referitoare la exploatare

Fluxuri de numerar din activitati de investitii

Activitatile de investitii includ achizitionarea sau vanzarea de valori mobiliare si imobilizari corporale. Fluxurile de numerar rezultate din aceste activitati sunt:

Intrari de numerar

T    Numerar din vanzarea de valori mobiliare

T    Numerar din vanzarea de imobilizari corporale

T    Numerar din rambursarea unor credite acordate de firma

Iesiri de numerar

T    Plati pentru actiuni si obligatiuni de la alte firme

T    Plati pentru imobilizari corporale

T    Credite acordate

Fluxuri de numerar din activitati de finantare

Activitatile de finantare includ imprumutul, cresterea capitalului prin emiterea de obligatiuni si actiuni, recuperarea debitelor si plata dividendelor catre actionarii firmei.

Intrari de numerar

T    Imprumuturi pe termen scurt si lung

T    Numerar din vanzarea de actiuni

Iesiri de numerar

T  Rambursarea creditelor (exclusiv dobanda)

T  Plata in numerar a dividendelor

T  Rascumpararea propriilor actiuni

Raportul privind fluxurile de numerar prezinta schimbarile ce au loc in conturile bilantului contabil de la o perioada la alta. Deoarece bilantul presupune echilibrarea activului cu pasivul, aceste schimbari trebuie sa fie echilibrate. In procesul echilibrarii, contul de numerar absoarbe efectul net al modificarilor intervenite in alte conturi ale bilantului contabil.

Importanta raportului privind fluxurile de numerar consta in oferirea de informatii pe care contul de profit si pierderi nu le furnizeaza. Datele din contul de profit si pierdere se bazeaza pe veniturile si cheltuielile contabile (care sunt statice), in timp ce raportul privind fluxurile de numerar prezinta efectele numerarului, intrat sau iesit din firma, ca urmare a unor activitati de exploatare sau a altor activitati, asupra firmei. O firma poate sa obtina profit, dar poate, totusi, sa fie falimentara daca nu are numerar suficient pentru acoperirea nevoilor.

Prezentam in continuare un exemplu de raport al fluxurilor de numerar :

Raport al fluxurilor de numerar (RON)

A. Fluxuri de numerar din activitatea de exploatare

1. Numerar incasat de la clienti 1200

2. Dobanzi si dividende incasate 50

3. Plati catre furnizorii de stocuri -500

4. Plati de salarii -250

5. Plati pentru alte cheltuieli de exploatare -125

Dobanzi platite la credite -15

7. Plati de impozite -85

8. Flux de numerar net 275

In general, veniturile din incasarile din vanzari depasesc costurile unei firme si astfel intrarile de numerar vor depasi iesirile de numerar. Totusi, chiar in cazul unei afaceri profitabile pot exista situatii de criza de numerar daca afacerea respectiva inregistreaza o crestere rapida. Firma poate avea nevoie sa faca plati pentru utilaje, materiale si salarii inainte sa inceapa sa obtina incasari din vanzari. Din aceasta cauza, firmele cu crestere rapida au nevoie, in general, de credite bancare importante sau de capital din alte surse.

O firma neprofitabila va avea iesiri de numerar mai mari decat intrarile. Acest fapt va conduce la scaderea disponibilitatilor si va cauza, de asemenea, incetinirea platilor de salarii si pentru furnizori putand conduce la imprumuturi ruinatoare. Ca urmare, obligatiile cresc la nivele excesive in firmele neprofitabile.

Daca o firma inceteaza platile si nu poate obtine destule surse pentru onorarea obligatiilor, aceasta nu mai poate functiona si va fi declarata in stare de faliment. Deci, un flux de numerar corect previzionat pentru perioada viitoare este un element esential pentru o buna planificare financiara.

3 Analiza financiara pe baza indicilor financiari

Pe baza documentelor financiar - contabile se calculeaza indicii financiari. Acestia sunt calculati prin raportarea unui indicator la alt indicator, adica ei compara diferite variabile financiare furnizate de documentele amintite.

Fiecare indice financiar se focalizeaza pe un anumit aspect al activitatii firmei si in mod frecvent focalizarea este directionata catre segmente ale bilantului contabil si contului de profit si pierderi care contin date despre un aspect sau altul al activitatii firmei.

Analiza financiara care recurge la indicii financiari este cea mai frecventa in randul analistilor. Dar simpla calculare a indicilor financiari nu este in masura sa furnizeze informatii utile pentru analiza; din aceasta cauza, dupa calcularea lor ei sunt comparati cu anumite marimi de referinta care pot fi:

o norma prestabilita, care este un indice utilizat in cadrul firmei pentru planificarea si controlul realizarii planului;

nivelul indicelui realizat in perioadele precedente, care se foloseste pentru a aprecia daca realizarile prezente sunt mai bune sau mai rele;

nivelul aceluiasi tip de indice realizat in firme similare (fie din acelasi domeniu de activitate, fie din aceeasi clasa de risc);

o norma, un standard considerat a fi acceptabil de catre experti, bancheri sau analisti sau, altfel spus, considerat normal.

Daca standardul care sta la baza comparatiei nivelului unui indice este performanta anterioara inregistrata de firma intr-un anumit domeniu, analiza se numeste analiza serie timp. Prin compararea nivelelor fiecarui indice selectat inregistrate la doua momente diferite in timp, analistul poate, pe baza modificarii intervenite in nivelul unui anumit indice, sa identifice domeniile care creaza probleme firmei sau pe cele in care performantele s-au imbunatatit.

Daca indicii inregistrati de firma sunt comparati cu indicii considerati normali pentru un domeniu de activitate sau cu indicii unui anumit grup de firme selectate din acelasi domeniu de activitate cu firma, analiza se numeste analiza incrucisata. In acest fel, analistul poate stabili cat de performanta este o firma fata de alte firme din grupul de firme selectate.

In ciuda bogatiei de informatii pe care analiza indicilor financiari o furnizeaza, aceasta nu este infailibila. De aceea, analistul trebuie sa nu considere indicii normati ca absoluti, cu atat mai mult cu cat nici o analiza a indicilor nu are o importanta, totusi, prea mare, deoarece se concentreaza pe evenimente trecute si nu pe tendinte viitoare.

Analiza financiara din practica internationala grupeaza indicii financiari in cinci categorii, fara a exclude folosirea si a altor indici specifici, in vederea caracterizarii unor domenii distincte ale activitatii economico-financiare. Cele cinci categorii de indici financiari sunt:

Indicii de lichiditate, care indica capacitatea firmei de a plati, la scadenta, obligatiile banesti pe termen scurt (curente); ei masoara excesul de active fata de datorii.

Indicii de gestionare a activelor, care indica cat de eficient utilizeaza firma activele de care dispune sau fondurile investite.

Indicii de gestionare a datoriilor furnizeaza informatii despre importanta relativa a diferitelor surse de fonduri si despre gradul de siguranta de care dispun creditorii impotiva unei posibile insolvabilitati a firmei; acesti indici arata legatura dintre obligatii sau datorii si structura capitalului intr-o firma si capacitatea acesteia de a-si plati obligatiile legale.

Indicii de profitabilitate se concentreaza pe capacitatea firmei de a genera venituri mai mari decat costurile aferente acestora; ei leaga profitul net de vanzari, de active sau de capitalul propriu.

Indicii valorii de piata ilustreaza pozitia firmei in ochii investitorilor in legatura cu performanta raportata; ei indica cum sta firma in privinta pretului de piata, veniturilor si dividendelor platite actionarilor.

In legatura cu analiza financiara pe baza indicilor financiari trebuiesc subliniate doua carente. In primul rand, indicii nu consfintesc reguli sau aprecieri definitive despre modul de gestionare a unei firme; ei surprind modificarile in performanta sau identifica tendinte, dar nu califica definitiv o firma. In al doilea rand, indicii reflecta date istorice si astfel nu indica corect perspectivele financiare viitoare ale firmei.

Utilizatorii analizei financiare sunt cei care au un anumit interes in firma: conducatorii, investitorii, creditorii, salariatii si functionarii guvernamentali locali.

Conducatorii firmei folosesc analiza financiara pe scara extinsa; ei au nevoie de evaluarea eficientei activitatii si profitabilitatii pe termen scurt si lung ale firmei. Evaluarea financiara este utilizata la alocarea resurselor, la stabilirea metodelor de finantare si la folosirea capitalului.

Investitorii, incluzand atat pe cei efectivi, cat si pe cei potentiali, sunt interesati, in special, de profitabilitate. Ca urmare, ei folosesc analiza financiara pentru evaluarea castigurilor potentiale, venitului pe o actiune si cresterea viitoare a dividendelor. Ei sunt interesati de orice afecteaza valoarea actiunilor.

Creditorii pe termen scurt (in special bancile) sunt interesati mai mult de lichiditatea firmei. Detinatorii de obligatiuni si alti creditori pe termen lung sunt preocupati de capacitatea firmei de a onora obligatiile contractuale. Deci, ambele grupuri de creditori se bizuie pe analiza financiara, sperand sa identifice la timp crizele iminente, cu care se poate confrunta firma debitoare, pentru a le evita.

In fine, atat salariatii, cat si functionarii publici locali sunt interesati de longevitatea si potentialul firmei pentru a-si mentine status quo-ul (functionarii publici baza de impozitare, iar salariatii slujbele).

3.1. Indicii de lichiditate

Lichiditatea este capacitatea unei firme de a onora obligatiile financiare scadente. Pentru ca o firma sa poata functiona are nevoie de lichiditati (numerar in casierie, disponibilitati in cont la banca, alte active care se pot transforma relativ rapid si usor in bani gheata), iar dimensionarea relativa a acestora este apreciata prin nivelul unor indicatori (indici) care se stabilesc pe baza datelor din bilantul contabil.

Indicii lichiditatii masoara capacitatea firmei de a-si indeplini obligatiile pe termen scurt fata de debitori pe baza activelor sale circulante. Aceasta, deoarece sursa de baza pentru plata datoriilor o constituie activele circulante. Sunt utilizati, in principal, trei indici ai lichiditatii: indicele lichiditatii curente, indicele lichiditatii rapide sau indicele quick sau indicele testului acid si indicele numerarului.

Indicele lichiditatii curente este dat de formula:

Daca se au in vedere datele din bilantul prezentat in capitolul precedent se poate scrie:

Aceasta valoare indica ca firma ipotetica dispune de active circulante care intrec in valoare obligatiile sale curente de 1,5 ori.

Indicele lichiditatii curente exprima faptul ca orice element al activelor circulante (in afara numerarului din casierie) poate fi rapid convertit in bani gheata (cash).

Valoarea optima a acestui indicator este considerata a fi 2, cifra la care se raporteaza diferite valori specifice ale acestui indicator inregistrate de diferite firme. Un indice al lichiditatii curente egal cu 1 sau sub 1 este considerat, de obicei, necorespunzator si indica dificultati financiare, deoarece datoriile cresc mai repede decat activele circulante. O valoare foarte mare a acestui indice arata un exces de active circulante, care este posibil sa aiba un efect nefavorabil asupra profitabilitatii firmei pe termen lung.

Pentru aducerea indicelui lichiditatii curente la valoarea optima (sau cea dorita), conducerea firmei poate actiona fie prin cresterea (sau scaderea) activelor circulante totale, fie prin scaderea obligatiilor curente totale. Acestea din urma pot fi scazute, in principal, printr-o mai buna gestionare a activelor totale si, in special, a celor circulante.

Unii creditori corecteaza valoarea totala a activelor circulante cu valoarea stocurilor necorespunzatoare (degradate, dezasortate, demodate etc.) pentru a obtine o valoare mai corecta a indicelui lichiditatii curente.

2) Indicele lichiditatii rapide, sau indicele quick sau testul acid, vine sa imbunatateasca modul de masurare a lichiditatii firmei, prin eliminarea din activele circulante a stocurilor care, adesea, nu sunt foarte lichide. El masoara capacitatea firmei de a-si plati obligatiile pe termen scurt pe seama numerarului din casierie, numerarului din contul curent deschis la banca, plasamentelor pe termen scurt si a sumelor de incasat de la clientii firmei.

Daca ne referim la acelasi bilant contabil obtinem:

Valoarea optima a acestui indice este 1, dar o valoare mai mica decat 1 nu trebuie sa creeze panica, deoarece exista rezerva de lichiditate in stocuri (care au fost excluse din calcul). O valoare foarte mare a indicelui arata un exces de lichiditate (numerar si cvasinumerar), o politica de credit comercial ce trebuie revazuta sau o schimbare necesara in compozitia activelor (a raportului dintre activele circulante si cele imobilizate).

3) Indicele numerarului exclude din calcul si valoarea clientilor neincasati pentru obtinerea suportului pentru acoperirea obligatiilor curente ale firmei. Astfel, indicele numerarului este dat de relatia:

Acest indice arata daca firma dispune de suficiente resurse lichide sub forma numerarului in casierie si in cont si cvasinumerarului (titluri de plasament, constand din certificate de depozit, efecte de comert etc.) ca sa faca fata datoriilor curente. El este un test "acid" mai puternic decat indicele quick. Totusi lui nu i se da o prea mare importanta pentru ca nu ia in considerare decat posiblitatile pe care le are firma de a face platile imediat catre creditori, dar ignora sumele ce pot fi incasate in termen foarte scurt de la clienti.

Valoarea acestui indice este subunitara. O valoare prea mare a indicelui, situata undeva catre valoarea 1, pune in evidenta o gestionare discutabila a numerarului (trezoreriei), orientata spre o monetizare excesiva a activelor si scoaterea fondurilor din circuitul economic real al firmei, deoacere numerarul detinut de firma trebuie sa circule in mod continuu pentru a-i aduce acesteia cat mai mult profit.

3.2. Indicii de gestionare a activelor

Indicii de gestionare a activelor mai sunt denumiti si indicii activitatii. Eficienta activitatii unei firme este apreciata cu ajutorul unor indicatori care au la baza procesul de transformare a activelor circulante de-a lungul circuitului care incepe cu numerarul folosit pentru achizitionarea stocurilor si se incheie cu intoarcerea acestuia in firma, in urma vanzarii produselor sau serviciilor acesteia.

Fiecarei etape a ciclului economic ii corespunde o perioada de timp necesara finalizarii unei actiuni economice si care implica, inevitabil, o imobilizare de fonduri. Corespunzator fiecarei etape exista un indice de gestionare a activelor implicate in actiunea economica respectiva. Astfel, sunt folositi in analiza financiara urmatorii indici de gestionare a activelor: numarul de rotatii ale stocurilor, numarul de rotatii ale activelor imobilizate, perioada medie de incasare si numarul de rotatii ale activului total.

Numarul de rotatii ale stocurilor sau viteza de rotatie a stocurilor arata de cate ori se rotesc intr-un an stocurile pe care le detine firma. El se determina pe baza formulei:

Stocurile medii se pot calcula utilizand media stocurilor de la inceputul si sfarsitul anului.

Prin impartirea numarului de zile dintr-un an la numarul de rotatii ale stocurilor se obtine numarul de zile de imobilizare a fondurilor in stocuri. Un indice ridicat al numarului de rotatii ale stocurilor arata ca firma roteste de mai multe ori intr-un an stocurile detinute; acest fapt sugereaza ca firma are imobilizari mai mici de fonduri in stocuri. De asemenea, un indice ridicat indica o gestionare eficienta a stocurilor, in sensul ca ele sunt utilizate corespunzator politicii firmei.

Indicele analizat da posibilitatea conducatorului financiar, ca pornind de la unele obiective fixate (un anumit nivel al cifrei de afaceri si o anumita valoare stabilita pentru indice) sa stabileasca nevoia de stocuri medii pentru exercitiul urmator. O cifra scazuta a acestui indice arata, adesea, stocuri invechite, fara miscare sau o lipsa de eficienta a gestionarii lor.

Daca la numaratorul fractiei din formula de determinare a numarului de rotatii ale stocurilor se trece valoarea activelor circulante totale se obtine un indice cunoscut sub denumirea de viteza de rotatie a activelor circulante. Acesta da o imagine despre gestionarea activelor circulante totale ale firmei.

2) Numarul de rotatii ale imobilizarilor furnizeaza indicii cu pricire la capacitatea firmei de a genera venituri din vanzari, bazandu-se pe imobilizarile (activele imobilizate) pe care le detine. Acest indice pentru unele sectoare de activitate este important (unde ponderea activelor imobilizate este mare), pentru altele, insa, este mai putin important.

Formula de calcul pentru acest indice este:

Activele imobilizate medii sunt media dintre activele imobilizate de la inceputul perioadei si cele de la finele perioadei.

Acest indice arata cat de eficient utilizeaza firma activele sale imobilizate. Un indice ridicat releva o eficienta mai mare in utilizarea lor, adica se obtine o cifra de afaceri mai mare pentru un leu active imobilizate folosite, in timp ce un indice scazut indica o eficienta mai mica.

3) Perioada medie de incasare estimeaza cate zile ii sunt necesare firmei sa incaseze marfurile vandute pe credit (sa incaseze clientii). Prin impartirea cifrei de afaceri (veniturilor din vanzari) la numarul de zile dintr-un an (365), se obtin vanzarile medii zilnice. Daca se imparte suma de incasat la media zilnica a vanzarilor, se obtine numarul de zile necesar incasarii vanzarilor pe credit (nu cu bani cash la livrare).

Acest indice furnizeaza informatii in legatura cu cat de eficace sunt activitatile de gestionare a clientilor firmei. O perioada foarte mare de incasare poate indica posibilitatea existentei multor sume de incasat care nu mai pot fi incasate. De asemenea, firma, inregistrand o valoare mare a acestui indice, se confrunta cu fonduri imobilizate mari ce poate determina necesitatea apelarii la o finantare externa (imprumut bancar, in mod uzual). O valoare mica a indicelui sugereaza ca politica privind creditul comercial este foarte restrictiva, putand afecta capacitatea firmei de a vinde.

Utilitatea calcularii acestui indice consta in faptul ca permite firmei sa cunoasca numarul de zile in care incaseaza, in medie, clientii, pe care-l poate compara cu numarul din perioadele precedente, cu numarul realizat de firme similare etc. Totodata ii permite firmei sa compare numarul de zile de incasare a clientilor cu numarul de zile de intarziere de catre aceeasi firma a platii furnizorilor, firma fiind in avantaj daca primul numar este mai mare decat al doilea.

4) Numarul de rotatii ale activelor totale arata capacitatea firmei de a genera vanzari folosind intregul sau activ.

Activele totale medii se obtin ca semisuma a activelor totale de la inceputul perioadei cu cele de la finele perioadei. Acest indice arata cat de eficient utilizeaza firma activele sale totale. Ratiunea calcularii acestui indice este aceea ca intreg activul firmei paricipa la realizarea unei anumite cifre de afaceri intr-un exercitiu financiar.

Un numar mai mare de rotatii ale activelor totale, in mod normal, reflecta o buna gestionare a patrimoniului, in timp ce un numar mai mic sugereaza ca este nevoie sa se regandeasca complet strategia firmei, marketingul si programul cheltuielilor cu capitalul.

O crestere a duratei totale a procesului de transformare a capitalurilor (activelor fixe si circulante), ceea ce este echivalent cu un numar redus de rotatii ale activelor totale, determina unele riscuri ca: afectarea morala a activelor, realizarea unor produse care nu pot fi vandute, cresterea costurilor indirecte si, mai ales, a celor cu stocarea, cresterea costurilor finale ale produselor finite, diminuarea profitului, cresterea cererii actionarilor de dividende cat mai mari, ca o mssurs antirisc etc. Toate acestea impun necesitatea unor masuri ferme de gestionare corespunzatoare a intregului patrimoniu al firmei.

3.3. Indicii gestionarii datoriilor

Principalii indici folositi pentru a reflecta modul de gestionare a datoriilor sunt: indicele datoriei, proportia datoriilor in capitalul propriu, gradul de acoperire a dobanzilor si gradul de acoperire a obligatiilor fixe (dobanzi + chirii leasing).

Aceasta grupa de indici are menirea sa arate conducatorului firmei cat reprezinta finantarea prin datorii a activelor totale ale firmei si daca rezultatele financiare (profitul din exploatare) este in masura sa acopere, pe de o parte, cheltuielile financiare provenite din dobanzi, iar pe de alta parte obligatiile financiare fixe legale.

1) Indicele datoriei se obtine cu formula de mai jos:

Acest indice incearca sa masoare cat din fondurile totale (din pasiv, acesta fiind egal cu activul) sunt furnizate de creditori. Datoriile totale includ datoriile curente plus datoriile pe termen lung, obligatiile (chiriile sau redeventele) legate de operatiunile de leasing etc.

Un indice ridicat indica utilizarea parghiei financiare (a indatorarii) la cresterea profiturilor. Totodata, el arata ca firma este posibil sa fie confruntata cu o lipsa de finantare proprie mare, ca are obligatii mari fata de creditori si ca dispune de o flexibilitate financiara (posibilitatea de a mai contracta noi datorii) limitata.

Un grad scazut de indatorare indica faptul ca firma are o capacitate de autofinantare ridicata, ca obligatiile fata de creditori sunt sub controlul ei si ca dispune de o flexibilitate financiara ridicata.

Folosind ca baza gradul de indatorare, se pot calcula unii indici derivati: gradul de indatorare pe termen scurt, gradul de indatorare pe termen lung si gradul de finantare prin pasive stabile (surse atrase).

a) gradul de indatorare pe termen scurt este proportia datoriilor pe termen scurt in pasivul total al firmei;

b) gradul de indatorare pe termen lung arata care este proportia datoriilor pe termen lung in pasivul total al firmei;

c) gradul de finantare prin pasive stabile arata care este proportia pasivelor stabile (surselor atrase sau datorii fata de terti, indeosebi fata de furnizori, salariati si bugetul de stat) in pasivul total al firmei.

Un indicator complementar gradului de indatorare este cel al solvabilitatii patrimoniale. Acesta indica independenta financiara a firmei prin relevarea ponderii capitalului propriu in pasivul total al acesteia. Formula de calcul a solvabilitatii patrimoniale este:

2) Proportia datoriilor in capitalul propriu al firmei se obtine cu formula:

Acest indice este similar indicelui datoriilor si el face legatura intre suma finantarii prin datorii a firmei si suma finantarii proprii.

3) Gradul de acoperire a dobanzilor furnizeaza informatii asupra capacitatii firmei de a suporta dobanzile pentru datoriile contractate din profitul din exploatare obtinut.

Un indice ridicat indica "o situatie sigura" in ceea ce-i priveste pe creditori, in timp ce unul scazut necesita masuri imediate care sa asigure, in final, firmei capacitatea de a-si achita obligatiile financiare legale. Valoarea critica a gradului de acoperire a dobanzilor este 1, aceasta indicand ca intreg profitul din exploatare va fi "inghitit" de cheltuielile financiare cu dobanzile.

Marimea indicatorului este dependenta, pe de o parte, de modul de gestionare a activelor de catre firma, exprimat prin indicii corespunzatori deja analizati, care se reflecta in profitul din exploatare, si, pe de alta parte, de gradul de indatorare a firmei prin credite bancare si/sau obligatare contractate, care se reflecta in cheltuielile cu dobanzile.

4) Gradul de acoperire a obligatiilor fixe furnizeaza o imagine mai cuprinzatoare a capacitatii firmei de a-si plati obligatiile financiare legale, deoarece ia in considerare, pe langa valoarea dobanzilor de platit, si valoarea cheltuielilor de leasing (chirii).

Cheltuielile cu chiriile pentru leasing se adauga si la numarator pentru ca sunt luate in calcul la determinarea profitului din exploatare (ele au fost deja deduse din profitul din exploatare), spre deosebire de cheltuielile cu dobanzile care se deduc din profitul din exploatare dupa calcularea acestuia.

Si pentru acest indice valoarea critica este 1, sub aceasta valoare firma neputand fi in masura sa-si onoreze obligatiile financiare fixe.

5) Costul mediu al datoriilor arata cat reprezinta dobanzile platite in totalul datoriilor contractate de firma de la creditori. El se obtine pe baza formulei:

Intinderea finantarii prin datorii folosita de firme sau levierul financiar are trei mari implicatii :

(1) daca rata rentabilitatii calculata ca raport intre profitul din exploatare si activele totale este mai mare decat rata dobanzii pentru datorii, rata venitului actionarilor este multiplicata,

(2) daca proportia dintre finantarea prin datorii fata de finantarea prin capitaluri proprii este disproportionat de mare, exista pericolul ca firma sa treaca in mana creditorilor

(3) prin folosirea rationala a finantarii prin datorii, actionarii pot mentine controlul firmei cu investitii limitate din partea lor.

Cresterea ratei venitului actionarilor prin folosirea parghiei financiare se datoreaza urmatorilor doi factori:

(1) datorita deductibilitatii fiscale a dobanzii, utilizarea finantarii prin datorii reduce valoarea impozitului pe profit platit si face ca o patre mai mare din profitul din exploatare sa fie disponibil pentru investitorii firmei si

(2) finantarea prin datorii poate conduce la cresterea ratei de venit astfel incat dupa plata dobanzii sa mai ramana o fractiune din aceata rata ca "prima" pentru actionari.

3.4. Indicii profitabilitatii

Capacitatea firmei de a genera profit este relevata prin intermediul a trei rate ale rentabilitatii calculate in mod diferit, respectiv, in functie de vanzari, de active totale si capital propriu: marja profitului net, profit net la total activ si rata rentabilitatii financiare. La acesti indici se mai poate adauga un al patrulea; rata rentabilitatii economice.

1) Rata rentabilitatii economice arata capacitatea activelor firmei de a genera prin intermediul activitatii de exploatare (operationale) profit. Ea se obtine cu formula:

Deoarece profitul din exploatare este cel care suporta eventualele cheltuieli financiare cu dobanzile, pentru a se imprumuta in conditii de eficienta (sa poata suporta cheltuielile cu dobanzile si sa nu intre altfel in pierderi), orice firma trebuie sa realizeze o rata a rentabilitatii economice superioara produsului dintre rata dobanzii si raportul dintre imprumuturi si active totale.

2) Marja profitului net se obtine cu formula:

O marja a profitului net mica indica una din urmatoarele posibilitati:

(1) firma nu genereaza suficiente venituri din vanzari in comparatie cu cheltuielile totale aferente sau, altfel spus, cheltuielile sunt disproportionat de mari fata de vanzari,

(2) cheltuielile sunt scapate de sub control si

(3) ambele cauze isi au propria contributie la situatia necorespunzatoare a profitabilitatii.

Acest indice este foarte mult folosit atunci cand se analizeaza eficienta activitatii de management a firmei. Pentru acest lucru trebuie stiut faptul ca marja profitului net variaza considerabil in functie de sectorul de activitate in care activeaza firma si de alti factori.

3) Profit net la active totale arata capacitatea firmei de a obtine un profit net satisfacaror prin utilizarea activelor sale totale.

Si acest indice este o unitate de masura a eficientei managementului firmei. Cu cat acest indice este mai mare cu atat perspectivele de crestere ale firmei in viitor sunt mai bune.

4) Rata rentabilitatii financiare arata cat de eficient este utilizat capitalul propriu al firmei.

Acest indice arata cat de eficient a fost managementul prin prisma intereselor actionarilor care sunt proprietarii capitalului propriu al firmei. Totusi, din punctul de vedere al actionarului, acest indice nu se concentreaza asupra veniturilor palpabile obtinute de actionar din dividendele primite si/sau din castigul de capital (diferenta dintre pretul de cumparare al actiunii si pretul de vanzare al acesteia). Acest lucru il realizeaza grupa indicilor valorii de piata.

3.5. Indicii valorii de piata

Acesti indici prezinta importanta (interes), mai ales, pentru actionari. Cei mai utilizati sunt: indicele pret/profit, randamentul dividendului pe o actiune, rata de plata a dividendelor, valoarea de piata a unei actiuni la valoarea sa contabila si indicele Q al lui Tobin.

1) Indicele pret/profit sau P/E (price/earning) arata cat de mult sunt dispusi investitorii sa platesca pentru profitul curent al firmei pe o actiune.

Daca, de exemplu, valoarea indicelui este 10, aceasta indica faptul ca investitorii sunt dispusi sa platesca pentru o actiune de 10 ori mai mult decat profitul pe care il aduce anual o actiune. Firmele cu o crestere rapida tind sa aiba un indice P/E ridicat, in timp ce cele cu o crestere mica sau fara crestere au perspectiva unui indice scazut.

Indicele P/E arata cum vad investitorii perspectivele viitoare ale firmei. Deoarece acest indice fluctueaza in timp, este util atat pentru firma, cat si pentru piata capitalului, in general, sa fie privit ca tendinta. Cresterea indicelui P/E se datoreaza semnalelor pe care le da firma in legatura cu perspectivele privind marimea profitului net ce urmeaza sa-l realizeze si anticipatiilor pe care le fac investitorii privind aceste perspective. Factorul hotarator in cresterea valorii indicelui P/E este insa valoarea profitului net pe o actiune.

2) Randamentul dividendului arata cat din pretul de piata al unei actiuni reprezinta dividendele pe o actiune reparizate de firma.

Deoarece veniturile din investitiile de capial (actiuni) provin din dividendele platite si din cresterea sau scaderea pretului de piata al actiunilor, dividendele sunt o parte din totalul venitului asteptat de catre investitori.

In general, firmele cu perspective de crestere importanta repartizeaza divindende relativ mici si au un pret de piata al actiunilor relativ ridicat. In schimb, firmele cu perspective de crestere redusa au ca si caracteristica un randament ridicat al dividendelor.

Marimea randamentului dividendelor depinde, in primul rand, de rezultatele economico-financiare ale firmei (sintetizate in marimea profitului net) si, in al doilea rand, de politica de dividend dusa de firma (modul cum decide aceasta sa repartizeze profitul net intre dezvoltare si plata dividendelor)

3) Rata de plata a dividendelor furnizeaza informatii despre modul cum imparte firma profiturile nete intre dividende platite si profit reinvestit pentru autofinantare.

Firmele cu o crestere mare se caracterizeaza prin reinvestirea majoritatii profitului lor in loc de a plati mai mult sub forma de dividende, rezultand o rata de plata a dividendelor mica. Firmele cu o crestere slaba se caracterizeaza prin plata catre actionari a unei proportii mai mari din profitul net realizat.

Indicele "rata de plata a dividendelor" are un rol important, asa cum vom vedea, in deciziile de realizare a politicii firmei privind dividendele.

4) Indicele valoarea de piata la valoarea contabila sau M/B (market-to book value ratio).

Acest indice este calculat prin impartirea pretului de piata al unei actiuni la valoarea contabila (de inregistrare) a unei actiuni. El arata performantele firmei reflectate in perceptia pietei. Acest indice compara valoarea pe care o acorda investitorii unei actiuni emise de o firma care este cotata la bursa cu valoarea contabila a aceleiasi actiuni (valoarea nominala plus prima de emisiune, daca este cazul). Altfel spus, se compara valoarea atribuita de piata firmei cu valoarea contabila (cea din evidentele contabile) a firmei.

El este influentat, pe langa factorii ce tin de performantele firmei, si de factori emotionali, psihologici etc. veniti din partea pietei (investitorilor).

5) Indicele Q al lui Tobin este un indice foarte asemanator indicelui M/B. El se obtine prin impartirea valorii de piata a valorii totale a datoriilor plus cea a capitalului propriu (a pasivului deci) la valoarea de inlocuire a activului firmei. Acest indice a fost propus de economistul american James Tobin intr-o serie de articole, publicate la finele anilor 1960. Acest indice compara doua evolutii ale valorii firmei: cea care rezulta din estimarea operatorilor de pe piata bursiera (capitalizarea bursiera) si cea care rezulta din analiza contabila asupra capitalului (la cost de inlocuire) si datoriilor firmei. Valoarea lui Q al lui Tobin oscileaza in jurul valorii 1.

Indicele Q difera de indicele M/B prin aceea ca indicele Q utilizeaza pe langa valoarea de piata a actiunilor (capitalului propriu) si valoarea de piata a datoriilor. De asemenea, el utilizeaza valoarea de inlocuire a tuturor activelor si nu valoarea reprezentand costul istoric al acestora.

Daca o firma are un indice Q > 1, ea este stimulata mai mult sa investeasca decat una care are un indice Q < 1. Firmele cu indici Q ridicati tind sa fie acele firme cu oportunitati de investitii atractive sau cu avantaj comparativ semnificativ.

Indicele Q al lui Tobin face parte din teoria Q a investitiilor, Tobin concentrandu-si atentia asupra pietei de capital; aceasta piata stabileste o anumita valoare pentru actiunile unei firme.

Daca valoarea totala de piata a actiunilor unei firme este mai mare decat a cheltuielilor de investitii pentru realizarea unui obiectiv de investitii asemanator firmei in cauza (adica valoarea de inlocuire a activelor firmei), atunci investitorul respectiv obtine avantaj facand o investitie fizica (construind o noua firma). Dimpotriva, daca costa mai putin sa cumperi actiunile unei firme existente decat sa construiesti o firma noua, atunci investitorul nu va investi in construirea unei noi firme, ci va cumpara actiunile unei firme existente.

3. Utilizarea indicilor financiari la estimarea performantei financiare viitoare a firmei

Cu ocazia analizei financiare, analistul poate identifica mai multe riscuri potentiale sau reale legate de activitatea unei firme. Dintre acestea sunt mai importante urmatoarele trei feluri de riscuri: riscul afacerilor, riscul strategic si riscul financiar.

Riscul afacerilor este acela pe care firma este dispusa sa si-l asume pentru a crea un avantaj comparativ si sa adauge valoare pentru actionari. El este numit uneori si risc operational si se refera la gradul de fluctuatie a profitului net si a fluxului de numerar aferente diferitelor tipuri de afaceri si strategii de exploatare.

In contrast cu riscul afacerilor, riscul strategic este acela care rezulta din schimbarile in mediul economic sau politic.

Riscul financiar se refera la riscul ca o firma sa nu fie capabila sa-si onoreze obligatiile financiare cerute de o finantare prin indatorare, caz in care se poate inregistra falimentul firmei. Deci, riscul financiar este legat de parghia financiara a carei marime este data de marimea datoriilor pe termen scurt si lung pe care firma le foloseste in structura sa de capital.

In functie de marimea riscurilor la care sunt supusi creditorii unei firme, analistii financiari stabilesc o clasificare sau o evaluare (un rating) a firmelor pentru a sensibiliza atat pe potentialii si efectivii investitori, cat si pe conducatorii de firme in legatura cu riscurile la care se expun.

Rating-ul este o clasificare, in functie de risc, a actiunilor si obligatiunilor si, in consecinta, a firmelor care au emis astfel de titluri. Prin extensie, o astfel de clasificare se poate face si pentru firmele care nu au emis astfel de active financiare, dar au contractat alte obligatii (credite bancare, spre exemplu).

Unul din obiectivele analizei indicilor financiari este sa incerce sa evalueze capacitatea unei anumite firme de a supravietui si de a prospera. In acest sens, in diagnosticarea riscului de faliment a unei firme sunt utilizate unele metode statistice de analiza a situatiei financiare, pornind de la un ansamblu de indici financiari.

Dintre metodele folosite, una dintre cele mai cunoscute metode este metoda scorurilor. Analiza bazata pe aceasta metoda, numita si analiza discriminantului multiplu, elimina complicatiile determinate de analiza separata a diferitilor indici financiari datorate dificultatii de interpretare a indicilor contradictorii; diferiti indici conduc adesea la predictii diferite pentru aceeasi firma. Eliminarea unei astfel de ambiguitati poate fi realizata prin combinarea informatiilor furnizate de mai multi indici, construind un singur indice. Modelul financiar cu mai multe variabile ce va rezulta va da nastere la un singur numar pentru clasificarea firmei.

La construirea unui astfel de model (functie) cu mai multe variabile trebuie raspuns la mai multe intrebari:

-Ce forma trebuie sa ia modelul (lineara sau multipla)?

-Ce variabile trebuiesc incluse?

-Ce pondere trebuie atasata fiecarei variabile?

Raspunsurile la aceste intrebari nu sunt usoare, pentru ca nu exista o teorie economica larg acceptata privind pericolul falimentului pentru a servi ca ghid la luarea unor astfel de decizii. Totusi, cercetarile au fundamentat instrumentele statistice ale analizei factor si analizei discriminantului linear, care sunt de un mare ajutor in stabilirea indicilor pentru riscul financiar.

Analiza discriminantului este o tehnica statistica care ajuta analistul la clasificarea observatiilor (firmelor) in doua sau mai multe grupe predeterminate bazate pe anumite caracteristici ale observatiei. In contextul analizei documentelor financiare, caracteristicile sunt, in mod obisnuit, indicii financiari.

Aplicarea metodei scorurilor presupune observarea, pe o perioada mare de timp, mai multor firme care sunt impartite in doua grupe distincte: una cu dificultati financiare si alta cu o activitate normala. Pentru fiecare din cele doua grupe se determina cea mai buna combinatie lineara de indici care sa permita diferentierea celor doua grupe.

Esentiale in aplicarea metodei sunt doua lucruri:

(1) alegerea celor mai semnificativi indici financiari care sa descrie situatia firmei in diferitele ei momente;

(2) stabilirea coeficientilor de ponderare pentru fiecare indice financiar in parte, astfel incat sa se obtina un scor viabil.

Determinarea coeficientilor medii se face prin metoda celor mai mici patrate, in urma observatiilor asupra firmelor reprezentative si grupate de la inceput in "firme sanatoase" si "firme nesanatoase". Conditia care se pune la selectarea indicilor financiari care caracterizeaza performanta firmei este ca acestia sa fie independenti intre ei.

In urma aplicarii analizei discriminantului se obtine pentru fiecare firma un anumit scor. Acest scor, numit scorul Z, atribuit fiecarei firme se determina cu ajutorul unei functii de tipul:

Z = a₁X₁+ a₂X₂+ . +a X_nn

unde:
X _i -reprezinta indicii selectati in analiza;
a _i -reprezinta coeficientii corespunzatori de ponderare a indicilor

Cele mai cunoscute functii elaborate pe baza metodei scorurilor sunt: functia sau modelul Altman, functia Conor si Holder, functia Bancii Frantei, functia Taffler etc.

Functia Altman a fost stabilita pe baza unui esantion de 66 firme manufacturiere, din care 33 cu dificultati financiare, si a folosit, initial, 22 de indici, din care a selectat numai 5. Rezultatul modelului care are la baza indicii financiari si analiza discriminantului multiplu este de forma:

Z = 0,012X₁ + 0,014X ₂ + 0,033X ₃ +0,0064X ₄ + 0,999X ₅

unde:
Z- valoare functiei discriminant a firmei;
X₁- raportul dintre capitalul de lucru net si activele totale;
X ₂ -raportul dintre profiturile retinute la dispozitia firmei si activele totale;
X ₃ - raportul dintre profitul din exploatare si active totale;
X ₄ - raportul dintre valoarea de piata a capitalului propriu si datorii totale;
X ₅ - raportul dintre cifra de afaceri si active totale

Coeficientii sunt exprimati procentual.
Potrivit lui Altman, o valoare a lui Z > 2,675 semnifica o situatie financiara buna, pe cand daca Z < 2,675 exista posibilitatea de faliment. Modelul este capabil sa prezica cu o acuratete de 95% falimentul cu un an inainte de producerea acestuia si cu o probabilitate de 72% cu doi ani inainte de faliment.

Ulterior, Altman propune un model revizuit pentru a-l face aplicabil si pentru firmele ce nu sunt organizate ca societati pe actiuni si nu sunt din domeniul manufacturier. Modelul rezultat este:

Z = 0,0656X₁ + 0,0326X ₂ + 0,0105X ₃ + 0,0672X ₄

unde:

X₁ la X ₃ - sunt definiti ca in modelul precedent;
X ₄ -raportul dintre valoarea contabila a capitalului propriu si obligatiile totale

Interpretarea rezultatelor:

- O valoare Z < 1,23 indica o prezicere a falimentului;
- 1,23 < Z < 2,90 indica zona gri;
- Z > 2,90 indica lipsa posibilitatii falimentului.

Desi modelele amintite, ca si altele de altfel, sunt utile si dau, in general, indicatii bune in privinta prezicerii posibilitatii falimentului totusi pot fi produse doua tipuri de erori cu ocazia unor astfel de preziceri. Una se refera la faptul ca modelele pot omite sa identifice o firma care are dificultati financiare si alta se refera la faptul ca modelele pot sa prezica ca o firma are o mare probabilitate de faliment, cand de fapt ea este sanatoasa. Din aceasta cauza, trebuie ca folosirea acestor modele sa se faca cu precautia necesara pentru orice tip de model, care trebuie confruntat cu realitatea mult mai complexa.