Consideratii generale privind riscurile in contractele de comert international

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND RISCURILE IN

CONTRACTELE DE COMERT INTERNATIONAL

SECTIUNEA 1. Definirea si clasificarea riscurilor in comertul international

Activitatea umana se desfasoara in conditii de risc, mai mult sau mai putin grave, mai mult sau mai putin cunoscute, mai usor sau mai greu de evitat. Insuficienta cunoastere a riscurilor, evaluarea lor gresita, lipsa unei protectii adecvate impotriva acestuia va afecta in mod direct rezultatul final al activitatii. Internationalizarea afacerilor, ca forma particulara a activitatii economice, reprezinta un proces complex si de durata, ce angajeaza resurse financiare, materiale si umane semnificative. Derularea de afaceri pe piete externe se va realiza numai daca exista un stimulent suficient de puternic, in masura sa motiveze companiile sa-si asume riscurile implicate si necesita includerea notiunilor de risc si incertitudine in structura procesului decizional.

Certitudinea absoluta poate fi definita ca situatia decizionala in care evolutia viitoare a evenimentelor, consecintele unei decizii pot fi prevazute cu exactitate, neexistand erori sau evenimente neasteptate . In acest context, rezultatele oricarei actiuni/decizii ar fi cunoscute cu exactitate, inaintea producerii/adoptarii lor. Practic mecanismul decizional ar deveni un automatism, orice decizie, indiferent de importanta si complexitate ar deveni o chestiune de rutina.

Opusul notiunii de certitudine absoluta, incertitudinea absoluta reprezinta situatia in care decidentul nu poate anticipa evolutiile si sau propriile sale actiuni viitoare si/sau decizii si nici ale altora

Riscul international poate fi privit ca fiind expunerea la pierderea totala sau partiala a capitalului investit in afaceri localizate pe diferite piete externe. Aceste pierderi potentiale sunt cauzate de evenimente specifice, care pot fi cunoscute intr-o masura mai mica sau mai mare de proprietarul capitalului sau de managerul (administratorul) afacerii respective.

Orice definitie a riscului, pentru a fi completa, trebuie sa includa trei componente principale:

ideea existentei unei pierderi potentiale, care poate aparea sub 3 forme: rezultate efective mai mici decat rezultatele anticipate sau care ar fi putut fi obtinute (rezultatele efective fiind comparate cu rezultatele unor actiuni, decizii similare sau cu celelalte rezultate estimate a fi obtinute de catre decident), rezultate negative (pierderi efective), pierderi de oportunitati. Amplitudinea pierderii este un element important in cuantificarea riscului, dar nu trebuie sa se substituie acestuia.

probabilitatea de aparitie a unei pierderi, identificata de decident prin diferite metode. De asemenea este important sa se construiasca o distributie de probabilitate, adica sa fie posibil ca fiecarui rezultat potential sau eveniment sa i se poata asocia o probabilitate de producere, in caz contrar nu este vorba de risc ci de incertitudine. Totodata pierderea sigura (intelegand o pierdere a carei probabilitate de aparitie este 100% sau o situatie in care exista un singur rezultat posibil care este negativ) nu poate fi incadrata in categoria de risc. Aceasta inseamna ca pentru a putea vorbi despre risc este necesara indeplinirea a doua conditii cumulative: identificarea unui numar de cel putin doua rezultate posibile si a probabilitatii de aparitie a fiecaruia dintre ele;

expunerea la pierdere: decidentul poate adopta decizii, pe parcursul derularii unei actiuni, care pot conduce la cresterea amplitudinii pierderii sau a probabilitatii de aparitie a unei pierderi. In acest caz este vorba de o expunere constienta a unei afaceri internationale de catre decident, dar pot exista si anumite situatii, evenimente, determinate exogen, independente de actiunea sau vointa decidentului care pot creste gradul de expunere al unei afaceri internationale.    

SECTIUNEA 2. Determinantii riscului in afacerile internationale

Determinantii riscului in afacerile internationale sunt:

Absenta informatiei perfecte;

Gradul redus de control asupra eolutiei viitoare a unor evenimente;

Timpul limitat pentru adoptarea deciziei.

Contractele comerciale internationale se incheie in conditiile existentei a numeroase riscuri ca urmare a caracterului complex al relatiilor economice internationale contemporane, a evolutiilor de multe ori contradictorii ce au loc pe piata mondiala, a fenomenelor de instabilitate ce caracterizeaza econoniile nationale. Procesul decizional, in tranzactiile internationale cu deosebire, se realizeaza in conditii de risc si incertitudine.

Contractele de comert international incheiate pe termen lung sunt supuse, intr-o mai mare masura decat celelalte contracte, unor anumite riscuri care, in cazul in care se produc, pot influenta prestatia uneia sau chiar a ambelor parti, perturband echilibrul stabilit la data incheierii contractului.

Riscul constituie un eveniment viitor si probabil a carui producere ar putea provoca anumite pierderi, uneori factorii ce ar conduce la pierderi pot fi prevazuti cu anticipatie, alteori riscul este imprevizibil fiind determinat de situatii fortuite . Riscurile sunt evenimente posibile de a se produce dupa incheierea contractului, independent de culpa vreuneia dintre parti si care, daca se realizeaza, pot provoca pierderi pentru cel putin una din parti.

Riscurile sunt frecvent intalnite in derularea contractelor de comert international si pot fi determinate atat de cauze obiective, de evenimente exterioare, imprevizibile si care nu pot fi imputate decidentilor din aceste activitati, sau de cauze subiective, datorate incompetentei sau relei-credinte a acestor decidenti. Literatura juridica considera, de regula, ca riscurile comerciale pot avea semnificatia riscului normal in masura in care nu se poate retine nici o culpa in sarcina persoanelor ce au contribuit la realizarea operatiunii de comert exterior, inclusiv in privinta clauzelor asiguratorii impotriva factorilor de risc, incluse in contractul comercial.

SECTIUNEA 3. Clasificarea riscurilor in comertul international

Riscurile cu care se confrunta o companie care deruleaza afaceri pe pietele internationale pot fi clasificate dupa mai mult criterii: dupa gradul de asumare, dupa amplitudinea si probabilitatea lor de aparitie, dupa gradul de diversificare, dupa natura acestor riscuri etc.

3.1. Riscuri asumate si riscuri excluse

Din ansamblul riscurilor internationale, cele mai multe intra in categoria riscurilor identificabile (compania poate identifica cu o anumita precizie factorii de risc si efectele materializarii acestor riscuri), insa firma isi va asuma numai o parte dintre ele, mai exact pe cele majore (capabile sa produca pierderi substantiale).

Ramane astfel o categorie de riscuri identificate pe care firma le va exclude in mod voluntar (riscuri minore) si o categorie de riscuri exclusa involuntar pentru ca nu pot fi identificate. Diferenta intre riscurile majore si riscurile minore este data de amplitudinea pierderii ce ar putea fi provocata de materializarea acestora cat si de probabilitatea lor de aparitie.

3.2. Macroriscuri si microriscuri

Riscurile cu care se confrunta o firma care investeste in strainatate sunt clasificate, in functie de perspectiva din care sunt abordate, in macroriscuri si microriscuri.

Macroriscurile sunt rezultatul evolutiei intr-un anumit sens a conditiilor de mediu de afaceri in care este localizata investitia. In categoria macroriscurilor intra totalitatea riscurilor de mediu cum ar fi: riscul de tara, riscul de transfer, riscul suveran, riscul politic, riscul de piata (market risk) etc.

Microriscurile sunt determinate de factori endogeni, specifici sectorului de activitate, firmei si proiectului propriu-zis si/sau de insuficienta corelare intre particularitatile activitatii si limitele impuse de cadrul general al tarii gazda. In categoria microriscurilor intra majoritatea riscurilor de firma si a riscurilor de proiect: riscul de implantare, riscul valutar, riscul de dobanda, riscul de pret, riscurile comerciale, riscurile legate de personal, riscurile juridice etc.

3.3. Riscuri sistematice si riscuri nesistematice

Dintr-o alta perspectiva, firmele transnationale se confrunta in principal cu doua tipuri majore de riscuri: riscuri sistematice (nediversificabile) si riscuri nesistematice (diversificabile).

Diferenta intre cele doua este data de factorii care stau la baza producerii lor. Riscul sistematic depinde de factori economici generali (ca inflatia sau framantarile politice) care determina conjunctura economica a tarii gazda, in timp ce riscul nesistematic este determinat de acei factori de risc care depind in mod nemijlocit de conditiile interne ale firmei. Investitorul poate minimiza riscurile nesistematice prin adoptarea unor masuri capabile sa imbunatateasca situatia actuala a firmei. In privinta riscurilor sistematice, investitorul accepta posibilitatea materializarii lor fara a avea la indemana prea multe mijloace de minimizare (in general se considera ca firmele nu pot influenta semnificativ conjunctura economica a tarii gazda) . In acest caz, este mult mai importanta analiza riscurilor sistematice, deoarece un investitor inteligent poate elimina prin deciziile sale riscurile nesistematice.

3.4. Riscuri valutare si riscuri nevalutare

In raport de natura lor, riscurile comerciale sunt economice, politico-administrative, evenimente naturale. Riscurile economice sunt valutare si nevalutare.

Riscurile valutare constau in modificarea cursului de schimb sau a paritatii oficiale a monedei de plata fata de moneda de referinta (calcul).

Riscurile nevalutare imbraca forma unor evenimente economice variate. Aceste riscuri constau in modificari ale conjucturii economice pe o anumita piata comerciala, de natura a afecta prestatia uneia dintre parti cum ar fi schimbarea pretului materiilor prime, materialelor, energiei, fortei de munca, a tarifelor de transport, primelor de asigurare, comisioanelor, dobanzilor, a procedeelor tehnologice, a raportului dintre cerere si oferta, deoarece acestea sunt specifice contractelor pe termen lung, iar pentru evitarea lor partile pot sa prevada clauze speciale.

Riscurile economice nevalutare (insolvabilitatea sau falimentul debitorului, neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiilor contractuale), pot fi evitate prin clauze sau mijloace juridice de generala aplicare.

Riscurile politico-administrative (conflictele armate, embargoul, blocada economica, modificarile regimului politic, grevele, neacordarea autorizatiei administrative de export/import, luarea de masuri restrictive vamale, antiduping sau alte masuri de protectie a concurentei) si evenimentele (calamitatile) naturale intereseaza regimul juridic al contractelor pe termen lung cu deosebire cand indeplinesc conditiile unor situatii de forta majora. Riscurile politico-administrative si evenimentele naturale, alaturi de cele economice nevalutare formeaza categoria riscurilor nevalutare loto-sensu.

SECTIUNEA 4. Clauzele contractuale de acoperire a riscurilor

In practica comertului international au fost elaborate si se utilizeaza o multitudine de clauze prin care se urmareste asigurarea unui caracter echitabil al prestatiilor reciproce ale partilor prin prevenirea si eliminarea pierderilor datorate riscurilor.[5] Pentru a preveni consecintele pagubitoare care pot apare in cazul producerii riscurilor, partile insereaza in contracte clauze asiguratorii.

Clauzele asiguratorii se pot clasifica astfel:

1. Dupa felul riscurilor sunt:

a.       clauze de asigurare impotriva riscurilor valutare (de variatie a schimbului), in care intra clauza aur, clauze valutare (monovalutare, multi (pluri) valutare bazate pe un cos valutar stabilit de parti si multi (pluri) valutare bazate pe un cos valutar institutionalizat), clauza de optiune a monedei liberatorii, alegerea monedei de contract, etc.

b.      clauze de asigurare impotriva unor riscuri nevalutare (de regula, de natura economica) cuprind clauza de revizuire a pretului (de indexare nemonetara), de postcalculare a pretului, a ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, de hardship (impreviziune), clauzele preventive fata de diferite masuri de protectie a concurentei;

c.       clauza de forta majora urmareste evitarea consecintelor nefavorabile ale unor riscuri politico-administrative sau ale calamitatilor naturale, cand indeplinesc anumite conditii specifice.

Clasificarea este relativa; in anumite cazuri, partile pot prevedea ca o clauza ce priveste o anumita categorie de riscuri sa vizeze prevenirea unor riscuri de alta natura.

Clauze de mentinere a valorii contractelor si clauze de adaptare a contractelor

Opiniile formulate in literatura de specialitate sunt diferite sub aspectul criteriului de dinstinctie intre cele doua categorii de clauze si, implicit, al clauzelor care intra in fiecare categorie. Opinia majoritara din literatura de specialitate este in sensul ca principalul criteriu de distinctie intre cele doua categorii de clauze il constituie obiectul lor si incidenta pe care o au asupra contractului.

Clauzele de mentinere a valorii au un obiect mai restrans privesc exclusiv prestatia pecuniara si urmaresc mentinerea valorii contractului impotriva riscurilor valutare si nevalutare. In notiunea de prestatie monetara intra pretul, tariful serviciilor (inclusiv al transporturilor), primele de asigurare, comisionul, ratele de credit, dobanzile. Sunt cuprinse in categoria clauzelor de mentinere a valorii clauza de aur, clauzele valutare, clauza de optiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a pretului, cea de postcalculare a pretului.

Clauzele de adaptare a contractelor au un obiect mai larg, privesc nu numai prestatia monetara, ci si alte drepturi si obligatii ale partilor, vizeaza intreagul contract, putand duce la reasezarea globala a acestuia. Sunt clauze de adaptare a contractelor clauza ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, clauza de hardship, de prevenire a masurilor de protectie a concurentei, de ajustare cantitativa si de forta majora.

4.1. Riscurile nevalutare

Sunt evenimente economice variate, care ocupa un loc important in comertul international si vizeaza diferite aspecte care duc la imposibilitatea de a respecta prevederile contractuale. Asa cum am mai aratat anterior, constau in modificari ale conjucturii economice de natura a afecta prestatia uneia dintre parti (schimbarea pretului materiilor prime, materialelor, energiei, fortei de munca, a tarifelor de transport, primelor de asigurare, comisioanelor, dobanzilor, a procedeelor tehnologice, a raportului dintre cerere si oferta).

4.1.1. Clauza de revizuire a pretului reprezinta o modalitate de adaptare a contractului la noile circumstante prin renegocierea pretului, partile obligandu-se sa procedeze la recalcularea pretului daca se inregistreaza o variatie peste o anumita limita a costului materiilor prime, materialelor, a tarifelor de transport, etc. Partile trebuie sa duca noi tratative de pret, ceea ce se poate solda cu tergiversari si prelungiri ale duratei de executare a contractului.

4.1.2. Clauza de indexare, in scopul contracararii efectului variatiei pretului, prevede legarea sumelor stabilite in contract de un anumit etalon: o marfa de referinta sau anumiti indicatori sau indici. Daca valoarea etalonului se modifica peste o anumita limita, se schimba automat si pretul de contract cu procentul convenit de parti. Aceasta clauza este utila atunci cand marfa, care face obiectul contractului, este influentata direct de miscarea preturilor internationale ale anumitor produse ce se iau ca etalon.

4.1.3. Clauza ofertei concurente, permite unei parti, sa obtina de la cealalta parte contractanta conditii mai favorabile decat cele prevazute initial in contractul aflat in curs de executare, sau similare cu cele din oferta unei terte persoane. Daca se accepta conditiile din oferta concurenta, contractul se executa mai departe in conditiile din aceasta oferta. In caz contrar, contractul dintre parti se suspenda sau este reziliat, iar beneficiarul clauzei poate incheia un alt contract, pentru respectivele prestatii cu tertul ofertant. Clauza ofertei concurente este tipica pentru contractele de aprovizionare si permite cumparatorului - desi aflat intr-o legatura contractuala pe termen lung - sa beneficieze de schimbarile de pe piata, ulterioare incheierii contractului si care ar da posibilitatea unei aprovizionari in conditii mai avantajoase.[6]

4.1.4. Clauzauza de impreviziune (hardship), menita sa asigure riscurile conjuncturale, precum si alte categorii de riscuri consta in aceea ca partile pot cere renegocierea partiala sau totala a contractului in cazul in care a intervenit un eveniment exterior imprevizibil, care a dus la un dezechilibru major in raporturile dintre parti, fata de situatia avuta in vedere la incheierea contractului.

Clauza hardship se caracterizeaza prin generalitate si exterioritate, in sensul ca motivele care au condus la dezechilibrul contractual in cauza nu pot fi prevazute. Aceasta clauza se aseamana cu cea de forta majora, dar se particularizeaza prin faptul ca nu se refera la evenimente implacabile, care fac imposibila realizarea obligatiei contractuale, ci numai la evenimente care ingreuneaza in mod deosebit executarea contractului.

4.2. Clauza de forta majora

Prin includerea clauzelor de forta majora in contractele de comert international, partile isi propun sa previna dificultatile ce decurg din conceptiile legislative diferite in materie, consacrate in sistemele lor juridice nationale. Se remarca tendinta de a atenua, pe cale conventionala, cerinta imprevizibilitatii si a invincibilitatii, de a inlocui efectul extinctiv al imprejurarii de forta majora cu acela suspensiv, de a organiza procedura renegocierii contractului, dupa un anumit interval de timp de la momentul survenirii evenimentului exonerator de raspundere.

O parte este exonerata de consecintele executarii obligatiilor sale, daca dovedeste ca aceasta s-a datorat unor piedici ce se afla in afara controlului sau, si nu era rezonabil posibil sa prevada asemenea piedici in momentul incheierii contractului, sau de a evita ori depasi aceste piedici. Daca executarea este doar temporara, exonerarea va produce efect pentru o perioada de timp rezonabila, tinand cont de consecintele piedicilor asupra executarii contractului.

Debitorul obligatiei trebuie sa notifice creditorului despre existenta piedicilor si a efectului lor asupra capacitatii sale de executie. Daca notificarea nu ajunge la destinatie intr-un termen rezonabil incepand din momentul in care debitorul a cunoscut, sau ar fi trebuit sa cunoasca piedicile aparute, debitorul va fi obligat la plata de daune-interese pentru prejudiciul rezultat din lipsa comunicarii.

Practica arbitrala romaneasca de comert international a aplicat reglementarile de drept comun (art. 1082, 1083 din Codul Civil) in ceea ce priveste conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca situatia (cauza) de forta majora, pentru a produce efectele sale specifice, atunci cand dreptul roman a constituit lex contractus in speta, iar partile nu au instituit, prin clauze contractuale, un regim derogator de la aceste reglementari. Astfel s-a considerat in principiu, ca sunt cauze de forta majora acele evenimente imprevizibile si insurmontabile, independente de culpa celui care le invoca (debitorul), survenite dupa incheierea contractului si care fac obligatia debitorului imposibil de executat.

Cu privire la prima conditie a cazului de forta majora, si anume ca acestea sa fie imprevizibile si insurmontabile, independente de culpa celui care le invoca (debitorul), survenite dupa incheierea contractului si care fac obligatia debitorului imposibil de executat, practica arbitrala s-a pronuntat in mod constant, prin solutiile date oferind numeroase exemple de situatii in care aceasta conditie a fost considerata realizata sau deopotriva.

O prima situatie pe care practica arbitrala a asimilat-o cazului de forta majora este aceea a refuzului eliberarii licentei (autorizatiei) de export-import de catre autoritatile romane competente, situatie intalnita relativ frecvent, mai ales inainte de adoptarea H.G. nr. 215/1992 privind regimul licentelor de export si import al Romaniei atata timp cat efectuarea exporturilor si importurilor romanesti pe baza de licenta (autorizatie, in terminologia anterioara anului 1990) a constituit regula.

In prezent, in conditiile in care in temeiul acestui act normativ, se aplica principiul liberalizarii importurilor si exporturilor, iar licentele constituie numai o exceptie, practica arbitrala de comert international a considerat ca imposibilitatea obtinerii licentei (de export) dintr-o tara straina constituie, de asemenea, un eveniment asimilat fortei majore ca, de exemplu, interdictia importurilor, hotarata de un guvern strain, daca s-a prelungit timp mai indelungat si a facut imposibila executarea de catre debitor a obligatiilor la care s-a angajat prin contractul comercial international.

Debitorul care invoca forta majora nu va beneficia de efectele acesteia daca el insusi se afla in culpa.

Astfel, in practica arbitrala de comert international s-a decis ca "evenimentul de forta majora intervenit la data cand debitorul se afla in intarziere cu executarea obligatiei la care este angajat prin contractul de comert exterior nu il apara de raspundere pentru depasirea termenului convenit". De asemenea, debitorul aflat in culpa prin neindeplinirea unor obligatii contractuale (in speta, neplata la timp a taxelor) nu poate fi aparat de raspundere. Evenimentul de forta majora trebuie sa intervina dupa momentul incheierii contractului.

Cazul fortuit, culpa creditorului si fapta tertului care, impreuna cu forta majora propriu-zisa formeaza "cauza straina" sunt subsumate in practica arbitrala de comert international, notiunii generice de "forta majora" si, pentru a produce efecte specifice, trebuie sa indeplineasca conditiile acesteia.

Regimul juridic al fortei majore, instituit prin prevederile art. 1082 si 1083 din Codul Civil, la care ne-am referit mai sus, are un caracter supletiv, asa incat partile pot sa-l completeze sau sa deroge de la el prin clauze contractuale ceea ce se intampla relativ frecvent in contractele comerciale internationale.

Prin clauzele de forta majora partile reglementeaza, de regula, anumite aspecte privind regimul juridic al acesteia.

Practica internationala si literatura de specialitate au relevat existenta a trei tipuri de definitii ale fortei majore si anume:

o definitie sintetica, in care partile particularizeaza forta majora prin conditiile (elementele) sale legale esentiale (imprevizibilitate, insurmontabilitate, exterioritate, fata de culpa partii care o invoca - particularitate exprimata adeseori prin formula "dincolo de controlul partilor", faptul ca impiedica executarea contractelor etc.), conditii care pot fi insa modificate prin vointa partilor, in sensul agravarii sau atenuarii lor.

o definitie analitica, in care partile enumera principalele situatii pe care le considera ca fiind cazuri de forta majora.

Situatiile cele mai des invocate in enumerare, sunt calamitatile naturale (seceta, inghet, cutremure, inundatii, incendii, epidemii etc.), conflicte armate sau alte asemenea situatii conflictuale grave (stare de razboi, revolutie, mobilizare, inchizitii), conflicte de munca grave (greve), actele puterii publice (refuzul eliberarii licentelor de export-import), dificultatile de transport, aprovizionare etc.

3. o defintie mixta, care include o formulare sintetica a conditiilor fortei majore, precum si enumerarea exempli-gratia a principalelor cauze de forta majora. Aceasta modalitate a fortei majore acopera cel mai bine varietatea inepuizabila de situatii care pot apare in practica si este cea mai des intalnita in contractele comerciale internationale.

In frecvente cazuri, partile contractante, prin clauza de forta majora modifica elementele (conditiile) legale ale fortei majore, dand acesteia configuratia juridica adaptata cel mai bine particularitatilor contractului lor. Practica arbitrala de comert international a admis in mod constant aceasta facultate a partilor, statutand in sensul ca acestea pot atribui fortei majore intelesul pe care il considera convenabil, in scopul de a agrava sau dimpotriva de a micsora raspunderea lor contractuala. Cel mai adesea, in practica, partile atenueaza exigentele legale ale fortei majore si mai ales, restrang sau elimina cerintele insurmontabile si conditiile ca imprejurarea de forta majora sa faca (absolut) imposibila executarea contractului, ceea ce este de natura a apropia, clauza de forta majora de cea de impreviziune (hardship).

O particularitate semnificativa a regimului conventional al fortei majore in comertul international poarta asupra efectelor acesteia.

Particularitatea rezida in faptul ca de regula, partile confera cazului de forta majora, in primul rand un efect suspensiv, de executare a obligatiei debitorului urmand ca efectul extinctiv, de reziliere a contractului sa se produca numai in subsidiar, atunci cand situatia de forta majora dureaza un timp indelungat, stabilit de parti in contract sau executarea contractului devine evident imposibila.

Primordialitatea efectului suspensiv de executare al fortei majore este posibila datorita faptului ca, in comertul international, contractele se incheie, de regula, pe termen lung, iar tendinta fireasca a partilor este aceea de a salva contractul afectat temporar de forta majora.

In raporturile comerciale internationale, debitorul poate sa renunte atat in mod expres cat si, implicit, la efectele fortei majore, care puteau fi de natura sa-l exonereze de raspunderea pentru neindeplinirea obligatiilor contractuale.

Clauzele de forta majora contin, in cea mai mare parte a cazurilor, prevederi privind procedura de anuntare a procedeului situatiei de forta majora.

Astfel, partile prevad obligatia aceleia dintre ele care a suferit forta majora de a o instiinta pe cealalta cu privire la efectele acesteia asupra executarii contractului.

Forma instiintarii este, de regula, a comunicarii scrise, facuta prin orice mijloc, dar uneori se prevde si posibilitatea comunicarii telefonice, confirmata ulterior in scris. Comunicarea trebuie facuta imdeiat dupa survenirea imprejurarii de forta majora, partile folosind in contract formule de tipul "intr-un termen scurt", "de indata" sau "intr-un termen rezonabil".

Pentru cazul nerespectarii ceritelor referitoare la anuntarea fortei majore sanctiunea pe care partile o prevad cel mai adesea in contract este obligarea debitorului de a suporta prejudiciile pe care creditorii le-ar fi putut evita daca ar fi fost instiintati in termen, cu exceptia desigur, a situatiei in care insasi anuntarea a fost imposibila datorita cazului de forta majora.

Sanctiunea mai severa, si anume ca neanuntarea fortei majore, sa atraga decaderea debitorului din dreptul de a invoca si deci de inlaturarea pentru debitor a efectului exonerator de raspundere al fortei majore trebuie prevazuta explicit in contract.

O alta particularitate a efectelor conventionale ale fortei majore, in comertul international rezida in faptul ca, in numeroase cazuri, partile prevad obligatia lor de a coopera, in diferite moduri, in vederea inlaturarii efectelor negative ale fortei majore.

O prima modalitate de cooperare consta in indatorirea debitorului de a anunta imediat pe creditor despre survenirea impiedicarii de a executa contractul, la care ne-am referit mai sus, dar obligatiile de cooperare se exprima, mai ales, in necesitatea ca partile sa depuna eforturi conjugate pentru limitarea pagubelor si reducerea contractului, pe cat posibil, la situatia normala, inclusiv prin renegocierea acestuia sau prin atribuirea catre un arbitru a competentei de a-l readapta la noile imprejurari. Obligatia partilor de a coopera in comertul international - este, in primul rand, o cauza de suspendare a efectelor contractului care trebuie, pe cat posibil, sa fie salvat.

Conform principiului de drept comun, partea care invoca situatia de forta majora, trebuie sa o probeze, mijloacele de proba fiind variate.

a) Astfel, in primul rand, dovada evenimentelor de forta majora, atunci cand acestea au avut loc pe teritoriul tarii, se poate face cu "certificatele de forta majora". Aceste certificate, au in fata instantei arbitrale, o forta probanta relativa, in sensul ca pot fi combatute de partea interesata prin orice mijloace de proba.

b) Proba fortei majore poate fi facuta si pe cale de expertiza, fie ca unic mijloc de proba fie in completarea altor asemenea mijloace. O asemenea posibilitate se desprinde si din practica arbitrala de comert international.

c) In ceea ce ne priveste credem ca proba fortei majore in comertul international se poate face in ultima instanta prin orice mijloace fiind vorba de a se dovedi situatii de fapt. In cazul in care imprejurarea de forta majora s-a produs in strainatate, sunt admisibile orice mijloace de proba admise de sistemul de drept de la locul respectiv.

In cazul in care situatia de forta majora imbraca forme specifice, proba acesteia prezinta anumite particularitati.

Astfel, atunci cand forta majora consta in refuzul eliberarii, de catre organul competent, a unei licente de export-import, dovada se face cu documentul care atesta acest refuz, iar in acest caz, nu este vorba de un eveniment concret de forta majora, ci de aplicarea dispozitiilor legale.

Practica arbitrala a statuat in sensul ca evenimentele de forta majora care sunt notorii, precum existenta starii de razboi intr-o anumita zona a lumii, pot fi luate in considerare de instanta arbitrala de comert international, independent de orice proba administrata in cauza, in masura in care sunt cunoscute de arbitrii, iar partile nu le contesta. O asemenea solutie trebuie admisa cu prudenta, deoarece faptul pe care arbitrii trebuie sa-l urmareasca, pentru a pronunta exonerarea de raspundere a debitorului ce nu si-a executat obligatiile contractuale, este ca forta majora sa fi afectat in mod concret si direct posibilitatile de executare ale debitorului, iar nu existenta unei situatii generale de incertitudine pe plan zonal.