CRITERIILE IMPUNERII VENITURILOR SI A AVERII

CRITERIILE IMPUNERII VENITURILOR SI A AVERII

In straansa legatura cu realitatea obtinerii de venituri de catre unele persoane fizice si/sau juridice din activitatea desfasurata in mai multe tari sau din detinerea de averi pe teritoriul mai multor tari, in practica fiscala contemporana se aplica, separat sau in diverse combinatii posibile, urmatoarele criterii:

-criteriul teritorialitatii sau al originii veniturilor sau/si averii;

-criteriul domiciliului contribuabilului sau al rezidentei:

-criteriul cetateniei sau al nationalitatii contribuabilului.

Aceste criterii se aplica in mod diferit de catre un stat sau altul in functie de:

-interesul vizand stimularea sau ingradirea desfasurarii unor activitati generatoare de venituri impozabile;

-nivelul de dezvoltare, structura si particularitatile economiei;

-natura si cadrul conventiilor incheiate cu diferite state, inclusiv apartenenta la unele organizatii cu caracter regional;

-luarea in considerare a unor recomandari ale organismelor cu vocatie universala, mondiala.

In virtutea criteriului teritorialitatii sau al originii materiei impozabile, impunerea se realizeaza de catre organele fiscale din tara pe al carui teritoriu au fost realizate veniturile sau se afla averea, facandu-se abstractie de cetatenia sau resedinta beneficiarului de venit sau a detinatorului de avere.

Adoptarea acestui criteriu de impunere are in vedere, de regula, impunerea in tara a veniturilor realizate de diferite persoane fizice si/sau juridice cu resedinta in alte tari sub forma de:

-dividende pentru capitalurile investite si valorificate;

-redevente pentru brevetele de inventii si licentele acordate spre folosinta;

-dobanzi pentru diversele genuri de credite consimtite.

Criteriul se aplica de catre tarile slab dezvoltate din punct de vedere economic, dar nu este exclusa aplicarea sa si de catre tarile dezvoltate, asa cum este cazul Statelor Unite ale Americii si al Frantei.

Criteriul domiciliului contribuabilului sau al rezidentei, presupune impunerea tuturor veniturilor si averilor ce apartin unui contribuabil de catre autoritatea fiscala din tara in care acesta este inregistrat ca rezident (adica in calitate de persoana fizica sau juridica cu domiciliul fiscal in tara respectiva, de unde rezulta calitatea de subiect de impozit). Prin aplicarea acestui principiu nu se tine seama de faptul daca veniturile sau averea ce fac obiectul impunerii sunt obtinute sau se afla pe teritoriul acelui stat sau in afara granitelor lui.

Acest criteriu este practicat, in mod deosebit, de catre tarile dezvoltate din punct de vedere economic, intrucat sunt frecvente cazurile cand persoane fizice si juridice din aceste tari realizeaza venituri sau detin averi pe teritoriul altor state.

Aplicarea principiului este o reactie, mai mult sau mai putin fireasca, fata de diversele "paradisuri" sau "oaze" fiscale aparute in lume (Monaco, Liechtenstein, Panama, Liberia, Camay si, intr-o anumita masura, Elvetia).

Conform criteriului cetateniei sau al nationalitatii contribuabilului un stat impune cetatenii sai - care realizeaza venituri sau poseda avere din sau in statul respectiv - indiferent daca acestia locuiesc sau nu in tara ai carei cetateni sunt. Evident, acest criteriu a aparut pe temeiul realitatii ca exista numeroase cazuri cand cetatenii unei tari (de regula dezvoltate) isi stabilesc din diverse motive, reziodenta sau rezidentele in alte tari, iar afacerile proprii se deruleaza in continuare in tara de cetatenie sau averile raman acolo si sunt valorificate in diverse modalitati.

Aplicarea unuia sau altuia dintre criteriile mentionate se realizeaza corespunzator vointei fiecarui stat, dar se au in vedere si prevederile din acordurile incheiate cu alte state. In acest sens, criteriile prezentate au importanta in evitarea dublei impuneri fiscale internationale.

ASIETA IMPOZITELOR Asieta este expresia ansamblului masurilor intreprinse de catre organele fiscale pentru stabilirea obiectului impozabil, dimensionarea marimii impozitului si percepe la bugetul public a impozitelor.

Stabilirea obiectului impozabil presupune constatarea existentei materiei impozabile si evaluarea acesteia.

Practica evaluarii materiei impozabile a consacrat metoda evoluarii indirecte, intemeiata pe prezumtie, si metoda evaluarii directe, ce se bazeaza pe probe.

METEDA EVALUARII INDIRECTE se poate practica in urmatoarele variante:

-evaluarea pe baza semnelor sau a indiciilor exterioare ale obiectelor impozabile;

-evalu area forfetara;

-evaluarea administrativa.

Prima varianta se aplica mai ales in cazul impozitelor reale si consta in stabilirea cu aproximatie a valorii obiectului impozabil de natura pamantului, a cladirii, activitatii industriale etc., fara sa tina seama de situatia persoanei care detine obiectul respectiv.

Astfel pentru impozitul    funciar, evaluarea obiectului impozabil care este pamantul tine seama de suprafata de teren si zona in care este amplasata, numarul uneltelor utilizate pentru exploatarea acestuia, cantitatea de samanta utilizata, arenda practicabila si alte elemente. In cazul impozitului pe cladiri, se poate avea in vedere numarul de camere si destinatia acestora, numarul cosurilor de fum, numarul de ferestre si de usi, aspectul exterior, chiria prezumata.

Metoda are avantajul ca este simpla si putin costisitoare, dar conduce la o impunere aproximativa ce se poate reflecta negativ asupra echitatii fiscale.

De aceea,    in perioada actuala metoda se foloseste mai rar, fata de perioada cand impozitele de tip real erau predominante.

Prin evaluarea forfetara, organele fiscale, in acord cu subiectul impozitului, atribuie o anumita valoare obiectului impozabil, fara a se avea pretentia de exactitate.

Evaluarea administrativa se realizeaza pe baza datelor sau a elementelor de care dispune aparatul fiscal in propriile evidente. Valoarea stabilita de catre fisc este comunicata subiectului impozitului, care are dreptul la contestatie, atunci cand considera ca evaluarea a fost exagerata. In acest scop, contestatia trebuie sa fie insotita de argumentele necesare.

Metoda evaluarii directe are doua variante de aplicare, realizandu-se pe baza declaratiei unei terte persoane sau pe baza declaratiei contribuabilului.

Evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane se efectueaza atunci cand marimea obiectului impozabil este cunoscuta de o alta persoana decat subiectul impozitului, iar aceasta persoana este obligata prin lege sa depuna la organele fiscale o declaratie in acest scop. Acest tip de evaluare se foloseste in cazul veniturilor salariale, a caror marime este declarata de catre angajatorii care le platesc,    in cazul veniturilor din chirii, care se declara de catre chiriasi, in cazul dividendelor repartizate, care trebuie declarate de actionari sau asociati.

Aceasta evaluare prezinta avantajul eliminarii, intr-o anumita masura, a posibilitatii sustragerii de la impunere a unei parti din materie impozabila, intrucat terte persoana care declara venitul impozabil nu este interesata sa-l subevalueze. Dezavantajul metodei consta in faptul ca aplicabilitatea sa este limitata doar la anumite categorii de venituri, de genul celor mentionate mai inainte.

Evaluarea pe baza declaratiei contribuabililor se foloseste atunci cand subiectii platitori ai impozitelor sunt obligati sa tina o evidenta cu privire la veniturile si cheltuielile ocazionate de activitatile desfasurate, sa intocmeasca un bilant fiscal si sa prezinte declaratii specifice, din care sa rezulte veniturile cu averile aflate sub incidenta fiscalitatii.

Pe baza declaratiei primite, organele fiscale procedeaza la stabilirea marimii materiei impozabile, uzandu-se de prezumtia sinceritatii contribuabililor.

Aceasta modalitate de evaluare are cea mai larga aplicabilitate, dar practica evidentiaza faptul ca nu sunt putine cazurile de sustragere de la impunere a unei mari parti din materia impozabila.

De aici rezulta necesitatea ca metoda sa fie imbinata si cu control adecvat, exercitat de catre organele fiscale.

Dimensionarea marimii impozitului datorat este o operatiune, ce se realizeaza in mod diferit, dupa cum este vorba despre impozitele de repartitie sau de contigentare sau despre impozitele de colectate.

Impozitele de repartitie sau de contigentare sunt specifice perioadelor de inceput ale fiscalitatii, fiind practicate in sclavagism, feudalism si primele stadii ale dezvoltarii capitalismului. Actualmente, asemenea impozite se mai intalnesc in statele autoritare, in care aparatului fiscal ii sunt rezervate o seama de atributii discretionare.

Impozitele de repartitie se caracterizeaza prin aceea ca se stabilesc de catre fisc intr-o suma globala, ce trebuie sa fie incasata de pe intreg teritoriul tarii. Aceasta suma globala se defalca, de sus in jos, pe fiecare unitate administrativ-teritoriala (judet, departament, regiune, oras, comuna), iar la nivelul unitatii de baza (oras sau comuna), defalcarea se face pe obiecte ale impunerii sau pe subiecti platitori.

Dimensionarea in aceasta maniera a impozitelor a condus (sau conduce, acolo unde se mai practica) la inregistrarea unor mari diferente intre unitatile administrativ-teritoriale, precum si intre contribuabili - fara o justificare economica. In consecinta, in cazul acestor impozite, echitatea fiscala ramane doar un deziderat.

Impozitele de coletate sunt cele practicate in mod curent in zilele noastre, fiind stabilite in cazul fiecarui obiect impozabil si pentru fiecare platitor, prin utilizarea unor sume fixe sau cote procentuale sau/si a sumelor fixe combinate cu cote procentuale, dupa caz.

Impozitele de coletate inlatura, in buna masura, neajunsurile specifice impozitelor de repartitie, intrucat ele tin seama de marimea obiectului impozabil, iar in unele cazuri chiar si de situatia personala a contribuabililor. In acest ultim caz se fac unele corectari ale bazei de calcul a impozitului sau se aplica unele reduceri, fata de cuantumul impozitului stabilit dupa criterii generale. Totodata, pentru dimensionarea contributiei unei unitati administrativ-teritoriale la formarea veniturilor bugetului public, impozitele de coletate se centralizeaza de jos in sus, ceea ce, fara indoiala inseamna cu totul altceva in materie de echitate fiscala, fata de impozitele de repartitie.

Perceperea la bugetul public a impozitelor este operatiunea finala a asietei, care consta in incasarea impozitelor la termenele si in modalitatile specifice fiecaruia dintre ele.

Modalitatile de percepere a impozitelor au evoluat odata cu societatea omeneasca, de la strangerea acestora de catre unul din contribuabilii localitatii (primar, cneaz), la incasarea prin intermediul unor concesionari (arendasi, zapcii, satrapi) si, respectiv, la forma actuala - de punere a lor printr-un aparat specializat al statului, cunoscut sub numele de fisc sau aparat fiscal.

Perceperea impozitelor printr-un aparat specializat al statului s-a generalizat in perioada capitalismului premonopolist si se realizeaza si in perioada actuala, folosindu-se urmatoarele trei modalitati:

a)     direct de la platitori, de catre organele fiscale;

b)     prin stopajul la sursa si varsarea acestora la buget de catre terte persoane;

c)     prin aplicarea de timbre fiscale.

Incasarea directa de la contribuabili se realizeaza astfel:

-prin prezentarea contribuabilului la sediul organelor fiscale si achitarea impozitului datorat din proprie initiativa (impozitele de acest gen se numesc portabile);

-prin deplasarea incasatorilor la domiciliul platitorilor si incasarea impozitelor datorate (impozite cherabile).

Stopajul la sursa se practica pentru o diversitate de impozite, pe care agentii economici si institutiile au obligatia prin lege sa le calculeze, sa le retina si sa le vireze la bugetul public in numele contribuabililor. In aceasta situatie se afla, de exemplu, impozitul pe veniturile salariale, impozitul pe dividende, in cazul veniturilor incasate de la persoanele juridice si altele.

Aplicarea de timbre fiscale este o modalitate de percepere a unor taxe datorate statului pentru unele servicii notariale realizate in favoarea diversilor solicitanti, pentru introducerea de actiuni in justitie, eliberarea unor acte de identitate sau permise etc.