Criza globala a datoriei externe

Criza globala a datoriei externe

1. Criza datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare

Datoria externa in interpretarea Bancii Mondiale cuprinde: sumele datorate de rezidenti publici si privati strainatatii cu termen de rambursare mai mare de un an si in conditiile existentei garantiilor oferite de autoritati publice. Astfel, datoria externa nu cuprinde:

datoria persoanelor private negarantata de autoritatile statului;

datoria din tranzactiile cu F.M.I.;

datoria care poate fi achitata in moneda statului debitor;

imprumuturi pentru care nu s-au stabilit termene de rambursare.

Indicatorii care reflecta gradul de indatorare fata de strainatate sunt:

marimea absoluta a datoriei externe. Adesea acest indicator este exprimat intr-o moneda de larga circulatie internationala pentru a permite comparatii cu alte state;

marimea medie a datoriei externe pe locuitor;

ponderea datoriei externe in P.I.B.;

- raportul dintre serviciul datoriei externe si incasarile din exporturile de bunuri si servicii;

Efortul valutar reclamat de stingerea obligatiilor fata de creditorii externi este aratat de valoarea serviciului datoriei externe. Serviciul datoriei externe cuprinde sumele reprezentand rate exigibile in anul considerat in contul imprumuturilor externe contractate si celelalte cheltuielile aferente datoriei externe (dobanzi, comisioane etc) exigibile in acelasi an.

Problema datoriei externe reprezinta o problema globala a lumii contemporane datorita:

nivelului ridicat al serviciului datoriei externe al tarilor slab dezvoltate si in curs de dezvoltare;

numerosilor factori implicati in solutionarea problemei datoriei externe;

interdependentelor care apar intre problema datoriei externe si alte probleme globale: subdezvoltarea, problema energiei si a materiilor prome, stabilitatea politica si militara;

consecintele imprevizibile si repercusiunile la scara globala ale nerezolvarii ecestei probleme.

Datoria externa tarilor slab dezvoltate si in curs de dezvoltare s-a format treptat dupa al doilea razboi mondial, criza datoriei externe declansandu-se dupa anii 1970-1980, in urma acumularii de catre acestea a unor datorii importante fata de creditorii straini.

Imprumuturile externe contractate de aceste tari au fost utilizate cu precadere pentru acoperirea deficitelor comerciale generate de numerosi factori, unii vizand conjunctura economica internationala (criza energetica, cresterea nivelului dobanzilor percepute la creditele externe etc), iar altii slaba dezvoltare economico-sociala. In conditiile orientarii gresite a creditelor externe pentru finantarea unor obiective neproductive numeroase tari importatoare de capital au ajuns in situatia de a nu mai putea fata serviciului datoriei externe. Astfel, in anii 1980 aproape jumatate din tarile in curs de dezvoltare importatoare de capital solicitasera reesalonarea datoriilor ajunse la scadenta.

Criza globala a datoriei externe este rezultatul mai multor factori exogeni si endogeni. Dintre factorii exogeni enumeram:

majorarile succesive ale pretului petrolului in anii 1973 si 1979-1980, care au contribuit la cresterea datoriei externe a tarilor importatoare de combustibili,

nivelul ridicat al dobanzilor percepute la creditele externe (de la sub 8% pe an pana in 1977,    pana la 10-19% dupa 1978). Intrucat majoritatea imprumuturilor externe erau purtatoare de dobanzi variabile, cresterea datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare a fost rezultatul politicii creditelor scumpe promovata de creditorii internationali.

politica bugetara expansionista a SUA, care pentru a-si finanta deficitele bugetare importante, generate de cursa inarmarilor, a majorat rata dobanzii in scopul atragerii capitalurilor disponibile pe plan mondial. Pe masura cresterii cererii de resurse financiare in SUA, dolarul s-a intarit, ceea ce a dus la cresterea poverii datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare exprimata in dolari americani.

Dintre factorii endogeni enumeram;

utilizarea resurselor imprumutate pentru finantarea unor obiective cu caracter neproductiv sau a deficitelor bugetare;

lipsa unui control valutar corespunzator care a permis scoaterea in afara granitelor a unor importante sume in valuta.

Declansarea crizei datoriei externe in 1982 cand Mexicul inceteaza plata datoriei externe a determinat o pozitie deosebit de prudenta a guvernelor tarilor dezvoltate si institutiilor de credit in acordarea de credite. Totodata, au inceput sa fie cautate solutii menite a restabili, pe cat posibil, capacitatea de plata a tarilor indatorate, pentru a se putea recupera capitalurile plasate in aceste tari.

2. Strategia solutionarii crizei datoriei externe

Pentru solutionarea crizei datoriei externe, reprezentantii bancilor si statelor creditoare au convenit, de comun acord cu Fondul Monetar International, urmatoarele:

reesalonarea unei parti din datoria externa a tarilor slab dezvoltate si in curs de dezvoltare exigibila pe termen scurt;

aplicarea unor programe economice care vizau stimularea exportului si limitarea importului pe calea devalorizarii monedei nationale, limitarea creditului bancar etc;

transformarea datoriei fata de creditorii externi in participatii ale acestora la capitalul unor societati comerciale de pe teritoriul tarii debitoare sau in titluri care garanteaza dreptul de participare la veniturile realizate din exporturile de marfuri ale tarii debitoare;

transformarea dobanzilor aferente imprumuturilor externe neonorate in imprumuturi purtatoare de dobanzi;

constituirea unei case de asigurare, care sa preia riscul nerambursarii imprumuturilor externe s.a.

FMI s-a implicat si in problema datoriei externe, acordand tarilor care au obtinut o reesalonare a datoriei, credite cu conditia aprobarii unui program de macrostabilizare a economiei acestor tari. Printre conditiile uzuale impuse de FMI in cadrul acestor planuri se regasesc: stimularea exporturilor (reducerea soldului pasiv al contului curent; eliminarea subventiilor; majorarea impozitelor; controlul strict al salariilor in industriile bugetare; cresterea preturilor la produsele si serviciile livrate de firmele cu capital public etc. De asemenea, uneori este necesara devalorizarea monedei nationale pentru atingerea cursului de echilibru. Toate aceste conditii sunt denumite criterii de performanta.

Orientarea, cu predilectie, a strategiei de solutionare a datoriei externe catre stimularea exportului, in detrimentul satisfacerii nevoilor de baza si ignorarea dimensiunii sociale a ajustarii economice a generat esecul planului de restabilire a capacitatii de rambursare a datoriei initiat de FMI.

Managementul crizei datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare s-a concretizat in initiative de ajutorare a acestora din partea tarilor dezvoltate, dupa cum urmeaza :

Ø          Criza datoriei externe din Argentina, din 1956, a impulsionat formarea Clubului de la Paris, compus din principalele tari creditoare, pentru negocieri cu tara in curs de dezvoltare debitoare, in vederea rezolvarii crizei datoriei: reesalonare, diminuare, anulare etc. Clubul de la Paris nu are o componenta anume, fiind constituit, dupa caz, din tara debitoare si tarile creditoare interesate, iar conducerea sa este asigurata de Ministerul de Finante al Frantei. Un principiu important al negocierilor de reesalonare din Clubul de la Paris este tratamentul simetric fata de toti creditorii. Inainte de incheierea acordului, tara debitoare este, de regula, solicitata sa incheie un acord cu Fondul Monetar International.

Ø          In anul 1988, la Toronto, Grupul celor 7 tari industrializate a anuntat ca incurajeaza Clubul de la Paris in eforturile sale de a imbunatati tratamentul de care trebuie sa beneficieze tarile cele mai sarace si mai indatorate propunand reesalonarea datoriei externe a tarilor respective pe o perioada de 30 de ani, urmand ca aceste tari sa plateasca numai dobanzile aferente.

Ø          Persistenta problemei datoriei externe a determinat autoritatile americane sa initieze in 1989 'Planul Brady', care are la baza ipoteza ca nu este posibila o rambursare integrala a datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare. Concret, acest plan cuprinde urmatoarele parti :

bancile comerciale sunt chemate sa ofere o gama mai larga de alternative pentru sprijin financiar, inclusiv sa faca efortul de reducere a datoriei si sa acorde noi credite ;

- FMI si Banca Mondiala sunt chemate sa ofere finantare pentru reducerea datoriei, inclusiv prin garantarea unor noi emisiuni de obligatiuni de catre statele in curs de dezvoltare;

- FMI este chemat sa modifice practica de amanare a propriilor imprumuturi pana ce bancile comerciale nu isi solutioneaza propriile angajamente de creditare.

Un mesaj clar al 'Planului Brady' este acela ca datoria externa sa fie redusa prin tranzactii comerciale valutare pe piata. Astfel de tranzactii se bazeaza pe pretul de piata al datoriei externe, pret care este mult mai scazut decat valoarea ei. Trebuie evidentiat ca datoria fiecarei tari coteaza in mod diferit pe piata secundara, in functie de aprecierea privind capacitatea de rambursare si de perspectiva evolutiei economice (de exemplu Cuba 5%, Egipt 40%). Aceste cotatii sunt publicate periodic pentru fiecare tara in parte de catre organisme financiare specializate.

Pretul de piata al datoriei externe pe piata secundara se determina in functie de procentul pe care creditorii straini spera sa-l obtina din creditul acordat. Daca probabilitatea unei tari de a plati intreaga datorie de 100 miliarde $ este 1/3, iar probabilitatea de a plati doar 25% din datorie este de 2/3, atunci valoarea de piata a datoriei este de:

Altfel spus, pentru 1 dolar datorie, valoarea pe piata este 50 centi (50 : 100 = 0,5).

Printre metodele de reducere si lichidare a datoriei bazate pe pretul de piata al acesteia se numara sistemul 'buy-back' si cumpararea datoriei de catre o terta parte.

Sistemul 'buy-back'. O tara datoare poate sa-si cumpere propria datorie la pretul de piata. Din exemplul anterior, tara respectiva cumpara 100 miliarde $ cu numai 50 miliarde $, urmand sa restituie 25 miliarde $ (conform probabilitatii de 2/3 ca va plati 25 miliarde). Procedand astfel, tara debitoare si-a redus datoria de la 100 miliarde $ la 50+25=75 miliarde $, economisind 25 miliarde.

Cumpararea datoriei de catre o terta parte. Se presupune ca o tara debitoare a primit 34 milioane $ de la un grup anonim de tari pentru a-i cumpara o parte din datorie. Inainte de aceasta cumparare, datoria totala a tarii era evaluata la 53 milioane $ la pretul de 7 centi/1$. Dupa rascumparare, restul datoriei s-a vandut cu 12 centi/1$ si a fost evaluata la 43,4 milioane $. Beneficiul tarii debitoare din cadoul de 34 milioane $ a fost o reducere a datoriei de doar 9,6 milioane $ = 53 - 43,4. Creditorii, la randul lor au obtinut din cei 34 milioane 24,4 milioane = 34 - 9,6.

Pe langa aceste metode mai exista si alte modalitati de cumparare a datoriei. Una dintre ele este datorie contra actiuni. In acest caz, un cumparator strain de regula o companie multinationala cumpara datoria unei tari pe piata secundara la un pret redus si o revinde tarii titulare contra moneda nationala a acesteia. Astfel, cumparatorul strain este nevoit sa investeasca acesti bani in economia tarii respective. Rezultatul este ca acea tara isi transforma datoria externa in creante in actiuni.

O alta metoda este de a schimba datorie pe datorie. Aceasta consta in a inlocui datoria veche cu una noua, cu obligatia de a plati integral si inainte de a plati datoria veche. Aceasta este de fapt, o modalitate de 'expropriere' a vechii datorii, deoarece platile in contul noii datorii se fac pe seama vechilor creditori. La inceputul anilor '90 criza datoriilor s-a diminuat ca rezultat al reducerii dobanzilor. Economia internationala a fost intrucatva relaxata ajutand unele tari la cresterea veniturilor realizate din export. Alte tari au fost beneficiare ale unor noi politici interne. In schimb alte tari ca Panama si multe tari africane continua sa se confrunte cu mari datorii ce nu vor putea fi rezolvate in termen scurt.

Ø          La sfarsitul anilor 1996 FMI si Banca Mondiala au lansat programul numit "Initiativa privind datoria celor mai indatorate tari", un acord al comunitatii internationale, menit sa ajute tarile sarace sa elaboreze politici corespunzatoare pentru diminuarea datoriei neperformante. Datoria este considerata neperformanta atunci cand rata serviciului datoriei externe la export este mai mare de 25%, reprezentand un factor de constrangere in realizarea unei dezvoltari durabile. Programul privind reducerea datoriei externe se ridica la inceputul anului 2000 la 7 milirde de dolari americani, fiind aprobat pentru urmatoarele tari: Bolivia, Burkina Faso, Coasta de Fildes, Guyana, Mali, Mozambic si Uganda.

La agravarea problemei datoriilor externe ale tarilor in curs de dezvoltare a stat si faptul ca multe din imprumuturile straine au fost irosite in proiecte care au avut sanse putine de a genera veniturile necesare pentru recuperarea costurilor initiale. Administrarea corecta a capitalului strain este de importanta vitala in tarile in curs de dezvoltare.

In urma aplicarii acestor masuri nivelul datoriei externe a unor tari s-a diminuat, dar problema crizei datoriei externe a tarilor slab dezvoltate si in curs de dezvoltare nu a fost inca solutionata.

Criza datoriei externe constituie o problema politica nu numai pentru faptul ca ea isi are originea in sistemul actual al relatiilor economice internationale, dar si pentru ca efectele sale afecteaza grav stabilitatea tarilor debitoare, deregleaza economia mondiala in ansamblu, ameninta pacea si securitatea internationala.

Fondul Monetar International, ca si Banca Mondiala, sunt cele doua institutii internationale, adesea chemate sa vina in sprijinul tarilor slab dezvoltate si in curs de dezvoltare. Prin acordarea de imprumuturi guvernelor la putere, ele conditioneaza, astfel, operarea de ajustari structurale ale economiei, suportate masiv prin reducerea cheltuielilor sociale. Masurile de reajustare structurala impuse de aceste institutii tarilor contractante de imprumuturi vizeaza, in special, eliminarea subventiilor, ce permit sustinerea prin bani publici, pe termen mai lung sau mai scurt, a diverselor sectoare economice, diminuarea fondurilor publice de investitii, in primul rand, in sfera serviciilor de sanatate si educatie publica si in sfera asistentei sociale etc.

Tarile care contracteaza imprumuturi de la Fondul Monetar International sunt obligate la impunerea unor masuri de urmatorul tip

- liberalizarea exploatarii unor resurse naturale si a comercializarii pe piata libera a acestora, la preturi dezavantajoase pentru tarile exportatoare; asemenea politici duc la cresterea ofertei totale de materii prime si materiale de pe piata mondiala, ceea ce determina scaderea preturilor si, implicit, exportarea unor cantitati marite de catre tarile constranse sa-si achite datoriile contractate cu Fondul Monetar International si Banca Mondiala;

- diminuarea implicarii statelor in economie si incurajarea privatizarii, chiar cand in statele respective nu exista conditiile necesare efectuarii unor privatizari avantajoase, mai ales in ceea ce priveste obiectivele economice de interes strategic;

- impunerea unor clauze de ridicare a masurilor de protectionism economic, dezavantajand astfel, masiv, initiativele economice autohtone, in vederea largirii pietelor libere, spre avantajul statelor cu economii dezvoltate;

- introducerea/suspendarea unor reglementari/standarde vizand unele performante economice, cu efect in sfera selectarii (favorizarii) anumitor investitori straini sau a anumitor exporturi/importuri de produse etc.

In unele tari au avut loc adevarate exoduri ale capitalului strain, ceea ce a determinat crize financiare extrem de acute, cum s-a intamplat, de exemplu, in anii 1997, 1998 si 1999, in Brazilia, Mexic sau in Asia. De obicei, in asemenea cazuri, blamul public cade asupra guvernelor nationale, care sunt acuzate de incompetenta in gestionarea crizelor multiple ce apar in economie ca si in spatiul social.

Datoria externa este, inca, o problema deosebit de acuta pentru tarile sarace. Conform Bancii Mondiale, datoria a 188 de tari in curs de dezvoltare se ridica la inceputul lui 2002 la 2442,1 miliarde dolari americani, iar datoria tarilor celor mai indatorate se ridica la sfarsitul anului 2000 la 342,6 miliarde dolari americani. Datoria externa este inegal repartizata pe regiuni, tarile din America Latina avand cea mai mare datorie (809,1 miliarde dolari americani), urmate de cele din Asia. Scurtarea maturitatii imprumuturilor bancare constituie o alta sursa de crestere a datoriei externe. Ea isi are originea in modoficarile survenite in cadrul institutional si economic al economiei mondiale dupa declansarea crizei datoriei externe. Astfel, creditorii si-au indreptat atentia catre tarile in curs de dezvoltare cu economiile cele mai performante, au aparut noi instrumente financiare, reglementarile Bancii Reglementelor Internationale au favorizat imprumuturile pe termen scurt etc.