DESTINATIA SI ROLUL IMPRUMUTURILOR PUBLICE

DESTINATIA SI ROLUL IMPRUMUTURILOR PUBLICE

La imprumuturi statul apeleaza fie din necesitati de trezorerie, fie din necesitati de echilibru bugetar.

In primul caz, desi pe intregul an bugetul de stat se prezinta echilibrat, este posibil ca pe parcursul acestuia, si cu deosebire in primele luni ale anului, poate ca nu exista o concordanta perfecta intre termenele la care se incaseaza veniturile si cele la care se efectueaza cheltuielile. Prin urmare, pe timpul executiei bugetare, pot sa apara fie goluri de casa (cand platile devanseaza incasarile), fie un plus de resurse fata de ritmul normal al platilor.

Trezoreria publica trebuie sa cunoasca, din timp, perioadele in care pot sa apara goluri de casa pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora din afara bugetului public national.

Daca toate resursele financiare publice, incasate pe teritoriul national, se colecteaza la Trezoreria finantelor publice, golurile de casa ale bugetului public pot fi acoperite cu ajutorul sumelor imprumutate de la alte institutii de stat, care inregistreaza un surplus de resurse financiare. Ulterior, in momentul incasarii veniturilor bugetare prevazute, suma imprumutata se restituie institutiei creditoare.

Daca resursele financiare disponibile ale institutiilor publice nu sunt suficiente pentru a acoperi golurile de casa ale bugetului, atunci se solicita imprumuturi, pe termen scurt, de la alti detinatori de resurse banesti de pe piata, inclusiv de la banca centrala a tarii (sub forma unui avans in contul veniturilor bugetare viitoare, in limitele si in conditiile prevazute de lege). Resursele banesti, imprumutate de la diversi detinatori publici sau privati, nu maresc masa monetara, ci numai o redistribuie. In schimb, resursele imprumutate de la banca centrala constituie o emisiune de bani fara acoperire materiala. De asemenea, apelul la imprumuturi din necesitati de trezorerie poate avea consecinte negative asupra circulatiei monetare daca sumele obtinute nu se ramburseaza la termenele stabilite.

Pentru finantarea deficitului bugetar, statul se imprumuta pe piata interna sau in strainatate. Potrivit datelor Fondului Monetar International, in tarile dezvoltate, in tarile in curs de dezvoltare din Asia si Orientul Mijlociu, precum si in tarile europene aflate in tranzitie s-a apelat preponderent la imprumuturi interne si intr-o masura mai mica la cele externe.

Pentru imprumuturile contractate pe piata interna, inclusiv la banca centrala, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur. Emisiunea bonurilor de tezaur, in unele tari, este limitata prin lege, in timp ce in altele este nelimitata.

Bonurile de tezaur sunt titluri de imprumut, purtatoare de dobanda, la fel ca obligatiunile si impreuna fac parte din categoria efectelor publice protejate, prin Codul Penal, impotriva falsificarii sau contrafacerii. Fiecare bon de tezaur cuprinde denumirea, emitentul, precizarea sumei de bani stabilita ca unitate valorica a imprumutului, precum si alte informatii privind dobanda, termenul de rambursare, eventual numarul de serie si alte conditionari din ansamblul carora rezulta ca titlul respectiv dovedeste si reprezinta o creanta a detinatorului fata de stat.

In Romania, potrivit Legii nr. 500/2002 privind finantele publice, Ministerul Finantelor Publice poate fi autorizat anual, prin legea bugetului de stat, si cu aprobarea Guvernului, sa emita bonuri de tezaur, purtatoare de dobanda, si a caror scadenta nu trebuie sa depaseasca sfarsitul anului bugetar. Pentru acoperirea deficitelor bugetare, guvernul tarii are de ales intre cresterea veniturilor fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau introducerea altora noi) si contractarea de imprumuturi, de regula, pe termene medii (1-5 ani) si lungi (mai mari de 5 ani). Deseori, guvernul opteaza pentru contractarea de imprumuturi din urmatoarele motive:

majorarea impozitelor afecteaza standardul de viata al populatiei, iar partidul (coalitia) de la putere evita, de regula, sa aplice aceasta masura, considerata nepopulara, pentru a nu-si pierde electoratul; in tarile cu un nivel ridicat al fiscalitatii, o noua crestere a acesteia ar genera o impotrivire ferma a categoriilor de populatie care ar urma sa suporte sarcina fiscala suplimentara;

imprumuturile de stat, pe piata interna, ofera celor care au disponibilitati banesti un plasament sigur;

imprumuturile de stat constituie o modalitate mai rapida de procurare a resurselor financiare decat impozitele directe, deoarece perioada necesara identificarii si evaluarii materiei impozabile este mai indelungata decat cea de subscriere la imprumut si efectuarea varsamintelor in contul acestuia;

imprumutul solicitat bancii centrale, de regula, se obtine intr-un termen mai scurt decat in cazul in care acesta se plaseaza in randul altor persoane juridice si populatiei.

Asigurarea echilibrului bugetar sau acoperirea unor necesitati curente de trezorerie, prin apelarea la imprumuturi publice, genereaza anumite procese de redistribuire a produsului intern brut, care se manifesta atat in interiorul fiecarei tari, cat si pe plan international.

Pe plan intern, efectele redistribuirii produsului intern brut incep sa apara odata cu subscrierea la imprumuturile lansate de autoritatile publice. In acest moment are loc o redistribuire intre partea destinata formarii brute de capital (de acumulare) si cea destinata consumului, deoarece o parte din capitalul banesc disponibil este plasata in inscrisuri ale imprumuturilor de stat si se utilizeaza, preponderent, in scopuri neproductive. Aceasta redistribuire se realizeaza si ulterior, prin plata dobanzilor si a eventualelor castiguri promise de autoritati, care se realizeaza in favoarea subscriitorilor la imprumuturi, din veniturile incasate prin impozite.

De asemenea, redistribuirea P.I.B. este determinata si de rambursarea imprumuturilor scadente, care se realizeaza in favoarea celor indreptatiti, dar de la toti contribuabilii perioadei respective.

Procesul redistribuirii interne a P.I.B. se manifesta si in perioada utilizarii efective a resurselor financiare provenite din imprumuturi, prin platile efectuate catre unitatile economice furnizoare ale statului.

Resursele financiare procurate prin imprumuturi publice se folosesc si pentru finantarea unor obiective cu caracter economic, pentru infrastructura si protectia mediului. In acest caz, nu are loc o redistribuire intre fondul de acumulare si cel de consum, ci doar intre subiectii care materializeaza utilizarea fondului de acumulare.

  Imprumuturile publice contractate in strainatate contribuie la redistribuirea produsului intern brut intre tarile care acorda imprumuturi si cele care le solicita.

Initial, la acordarea acestor imprumuturi, fluxurile financiare pornesc de la tarile imprumutatoare catre cele imprumutate. Din momentul inceperii restituirii imprumuturilor si al platii dobanzilor aferente sensului fluxurilor financiare se schimba, respectiv pornesc de la tarile imprumutate catre tarile imprumutatoare. Daca redistribuirea produsului intern brut al tarii imprumutatoare catre tara imprumutata are caracter temporar, imprumutul fiind rambursabil, in schimb platile efectuate de tara debitoare, cu titlu de dobanzi si comisioane, catre tara creditoare reprezinta o redistribuire nerambursabila si definitiva a produsului intern brut pe plan international.