Decizia de investire transfrontaliera din punctul de vedere al IMM-urilor. Efectele implementarii sistemului impozitarii in tara mama

Decizia de investire transfrontaliera din punctul de vedere al IMM-urilor. Efectele implementarii sistemului impozitarii in tara mama

Dupa cum cum am subliniat si in alte randuri, tinta acestui sistem este reprezentata in special de IMM-urile care doresc sa se extinda la nivel international prin infiintarea de filiale cu scopul inlocuirii totale sau a suplimentarii productiei nationale destinate exportului prin infiintarea de astfel de subsidiare in afara. Internationalizarea poate conduce si la o majorare a capacitatii de productie, care ar genera diminuarea costului total mediu ca urmare a economiilor de scop si scara.

Dupa cum se poate observa din figura urmatoare, IMM-urile romanesti detin ponderi reduse in totalul exporturilor brute desi numarul lor este ridicat. Internationalizarea ar fi o solutie in acest sens, dar experienta europeana a confirmat ca aceasta optiune nu este considerata de catre toate IMM-urile un lucru indispensabil, peste 50% dintre IMM-urile fara activitati internationale neluand in calcul internationalizarea.

Figura 2.3. Evolutia exporturilor directe la nivelul IMM-urilor

(perioada 2002-2004)[1]

Cauzele sunt multiple si se bazeaza pe o serie de criterii cum ar fi

Ø     cererea interna este considerata a fi suficienta;

Ø     dimensiunea redusa a unor state membre. Este evident ca IMM-urile gandesc cel putin pentru moment internationalizarea in termenii infiintarii de subsidiare in zonele de granita cu statul membru vizat. Daca insa acesta este de dimensiuni reduse, extrapoland in termeni bruti se poate preciza ca avem de a face cu o cerere redusa. Chiar si in aceste conditii, desfasurarea de astfel de activitati este posibila in urmatorul stat membru (alegerea acestuia o consider din punct de vedere geografic), extinderea suplimentara a activitatii pentru alte state membre desi nu ar trebui sa fie o problema, fiind generatoare de costuri administrative suplimentare in cazul acestui proces mentionat. În definitiv se pune problema internationalizarii in sine a filialei, fapt care nu poate decat sa reclame cheltuieli suplimentare ;

Ø     Internationalizarea nu se potriveste afacerii pe care acestia o dezvolta, in acest sens putand fi aduse in discutie IMM-urile care activeaza pe piete nisa, piete care peste granitele anterioare pot fi saturate ;

Ø     Lipsa ambitiei de a se dezvolta peste o anumita marime sau dincolo de granitele statului membru de origine;

Ø     Penetrarea pietelor din celelalte state membre ar determinarea costuri suplimentare care nu isi regasesc contrapartida si pe partea de venituri generate.

În concluzie se poate avea in vedere existenta unor situatii in care IMM-urile obtin o eficienta maxima cu minim de efort financiar pe pietele interne, astfel incat extinderea transfrontaliera, concomitent cu aparitia unor situatii de finantare deficitara din partea unor banci nu sunt factori deloc incurajatori pentru un astfel de demers. Totusi este putin probabil ca ponderea acestora sa fie de mai mult de jumatate dintre agentii economici in cauza. Totusi este sigur ca aceasta proportie are la baza si piedicile existente din punct de vedere economic si in particular acelea pe linie fiscala. În acest caz proiectul de impozitare la nivelul statului membru de origine nu poate decat sa contribuie la eliminarea acestor bariere.

În plus discutia trebuie calata spre evidentierea beneficiilor pe care acest stat gazda le poate obtine. Astfel accesul pe diferite piete este simplificat si se obtin economii semnificative in ceea ce priveste costurile comerciale. De asemenea internationalizarea poate sa aiba la baza, mai mult decat dorinta de expansiune si de crestere a cifrei de afaceri, interesul de a dobandi know-how, de a avea acces direct la tehnologiile informationale de ultim moment. Ori daca acestea nu sunt disponibile in statul membru de origine, internationalizarea este singura cale pentru a le obtine in timp util. În al treilea rand costurile de productie pot fi diminuate ca urmare a imbunatatirii accesului la diferite surse de finantare sau piete ale fortei de munca caracterizate prin mana de lucru ieftina.

În acest sens Romania ar trebui sa profite, forta de munca fiind in cazul acestui nou stat membru ridicata. În plus somajul existent, mai ales in anumite zone defavorizate dovedeste un dezechilibru major intre cererea si oferta de munca. Astfel agentii economici straini pot cu usurinta porni o afacere in Romania cu minim de cheltuieli. Nu trebuie sa se inteleaga faptul ca suntem adeptii sclaviei moderne, fenomen care incalca cele mai elementare norme in domeniu si este in continua extindere, dar nu trebuie pornit de la premisa conform careia somerii prefera sa traiasca din ajutorul acordat de stat, in detrimentul unei forme de remunerare, indiferent cat este de redusa, dar implica munca.

De asemenea statul trebuie sa continue pe linia oferirii de facilitati fiscale celor care isi trimit angajatii la specializare, dar sa o extinda si in cazul situatiilor legate de reconversia profesionala.

Bineinteles ca exista si sectoare de activitate care se confrunta din contra, cu un deficit de forta de munca, asa cum este si cazul constructiilor, dar aceste situatii se pot remedia prin "repatrierea" muncitorilor plecati in strainatate pentru un salariu mai bun. Acesta politica nu trebuie condusa, insa, de catre stat, ci de angajatori, dar elementul decizional la nivel macroeconomic poate influenta prin diferite decizii fiscale pentru atingerea scopului comun si anume echilibrarea pietei muncii. Pe de alta parte se poate lua in calcul si faptul ca in ultimul am devenit un importator de forta de munca din tari limitrofe, care nu sunt membri ai Uniunii Europene, dar si din tari asiatice. În acest caz este situatia inversa celei pe care o analizez si anume Romania este partea care se confrunta cu o forta de munca ieftina. Totodata demersurile trebuie conduse de catre angajatori deoarece acestia sunt cei care s-au angrenat in proiecte ample care nu pot fi duse la bun sfarsit din cauza lipsei de forta de munca, pierderile in acest caz (penalitati contractuale) fiind posibil sa depaseasca cu mult cheltuielile suplimentare ocazionate de acordarea unor salarii superioare.

Solutia pentru iesirea din acest impas poate fi reprezentata de dezvoltarea unor servicii de leasing pe factorul munca, in sensul in care pentru perioadele cu volum de activitate ridicat se pot "inchiria" persoane de la acesti ofertanti de servicii, indivizi pentru care nu este necesara incheierea de contracte de munca, astfel incat si costurile administrative scad deoarece ar fi fost anormala efectuarea unor astfel de cheltuieli pentru o durata limitata. În plus si din punct de vedere al specializarii lucrurile sunt mult simplificate, deoarece nu mai sunt necesare etape precum prospectarea pietei muncii, intervievarea posibililor angajati, gandirea de pachete salariale motivante, etc. Astfel acest sector care cuprinde leasingul pentru factorul munca ar urma sa cunoasca o adevarata explozie, finalitatea fiind in acest caz imbunatatirea mediului de afaceri din Romania. Dar logica nu trebuie oprita aici, pentru ca de pe urma acestor agenti economici vor avea de castigat si alte companii, cum sunt de exemplu societatile de asigurare-reasigurare, deoarece serviciile oferite utilizatorilor vor fi mai cautate daca sunt insotite de o asigurare de raspundere civila profesionala[2] sau de o asigurare de fidelitate .

Investitiile transfrontaliere suporta insa si o serie intreaga de costuri reprezentate de cele care au in vedere o asa numita mobilitate a activelor imobile, adica transferul activitatii, din punctul de vedere al fabricilor, halelor, depozitelor peste granitele nationale. Însa prin impartirea productiei de la nivelul unei singure unitati, la cel al mai multor entitati se pierd si economiile de scara. Astfel evaluarea valorii actualizate nete este obligatoriu sa ia in calcul si aceste pierderi generate de limitarea productiei la un nivel inferior celui anterior. În aceasta situatie este cazul efectuarii de catre agentul economic, indiferent daca este IMM sau intreprindere mare a unor studii de marketing privind reactia consumatorilor la o eventuala crestere. Teoria si practica economica, in special cea legata de mediu concurential au consacrat ideea alegerii de catre producator a pietei unde elasticitatea cererii este cat mai redusa in modul, adica cat mai apropiata de zero .

Aceasta defalcare a productiei se poate produce insa si pe verticala astfel incat productia are loc intr-o tara, in timp ce alte procese se desfasoara intr-un alt stat membru. În acest caz nu sunt implicate economiile de scara, dar apar diferentieri majore intrucat anumite costuri sunt efectuate de doua ori. De exemplu un producator de tractoare care in statul membru de origine doar fabrica piesele, pentru ca intr-un alt stat membru sa le asambleze in vederea obtinerii produsului finit nu va avea foarte mult de suferit de pe urma acestei delocalizari a asamblarii intr-un alt loc deoarece componentele in cauza nu necesita de obicei ambalari si impachetari in vederea transportului. Spre deosebire de acesta, un agent economic din industria textila sau de electronice nu va putea trimite materialele obtinute in tesatorie sau componentele unui hardware fara a se asigura ca acestea sunt ambalate corespunzator pentru ca sa nu se deterioreze pe parcurs. Mai ales in situatia celui din urma aceste costuri pot lua amploare daca este sa tinem cont de valoarea ridicata a pieselor si de impachetarea specifica (cutii, folie protectoare, polistiren, bureti). În definitiv este decizia fiecarui agent economic in parte, el fiind cel care va avea de suferit de pe urma unei fundamentari gresite a politicii sale de pret.