Dificultati in aprecierea independentei bancii centrale

Dificultati in aprecierea independentei bancii centrale

Masurarea independentei bancii centrale este dificila, deoarece depinde de factori de ordin calitativ. Majoritatea autorilor care se ocupa de acest subiect utilizeaza un procedeu de masurare bazat pe criteriul independentei legale. Independenta legala este masurata in functie de diverse elemente juridice cuprinse in legea de organizare si functionare a bancii centrale, carora li se atribuie o anumita pondere in functie de importanta lor ( functionarea consiliului de administratie al bancii centrale cu privire la durata mandatului sau modul de retribuire, modul de elaborare al politicii monetare, limitele si conditiile creditelor acordate de banca centrala sectorului guvernamental).[1]

Controversele pe tema independentei legale a bancii centrale au condus la dezvoltarea unui numar mare de analize, prin care teoreticienii au analizat statutele de functionare ale diverselor banci centrale, pentru a pune in aplicare un indice al caracteristicilor acestora. Acestia au ajuns la concluzia ca independenta bancilor centrale trebuie masurata in mod diferit si luarea in calcul a unui numar mai mare de variabile de referinta.

Pentru masurarea diferita a independentei s-a procedat la determinarea duratei de viata a mandatului guvernatorilor bancilor centrale. In acest scop se calculeaza un coeficient egal cu inversul duratei mandatului dupa formula ratei de schimbare din functia TOR.

In vederea sporirii relevantei gradului de independenta sunt utilizate unele criterii complementare, cum ar fi calitatea departamentului de cercetare al bancii centrale, masurata prin calitatea rapoartelor anuale, sau gradul de dezvoltare al pietelor de capital, acestea fiind variabile ce influenteaza capacitatea de a masura independenta. Guvernatorul isi fundamenteaza deciziile de politica monetara si atitudinea fata de factorul politic pe cercetarile realizate de departamentul de cercetari monetare.

Modul de remunerare al guvernatorilor are impact asupra gradului de independenta     a bancii centrale, prin faptul ca cu cat durata mandatului guvernatorului este mai mare, iar legislativul sau executivul nu au influenta asupra modului de remunerare a acestora, gradul de independenta al bancii centrale este mai mare.

De asemeni, cu cat guvernul apeleaza la imprumuturi pe piata financiara, cu atat independenta este mai redusa, datorita faptului ca se recurge la inflatie, pentru diminuarea ponderii datoriei publice.

Rezultatele empirice asupra testarii independentei bancii centrale demonstreaza ca prezinta interes si alte aspecte, precum influenta politica oculta si analiza economica a bancii centrale in calitate de ofertant birocratic" de moneda.[2]

Dificultatile manifestate in masurarea gradului de independenta a bancii centrale sunt explicate prin incapacitatea conceptului de independenta de a lua in considerare toate modurile de comunicare intre sfera politica si autoritatile monetare, din partea guvernului, a comunitatii financiare si a grupurilor de presiune. Analizele asupra influentei oculte" a factorului politic conduc la concluzia ca independenta reala este mai redusa decat independenta aparenta, legala.    

Modul de remunerare a guvernatorilor este o cauza importanta a diferentelor de opinii exprimate de catre guvernatori, cu privire la politica monetara. Astfel exista diferente de remunerare intre guvernatorii loiali fata de decidentii politici si cei care sunt strict conservatori.

Thomas Havrilesky in lucrarea "Public budgeting and finance" in anul 1988, analizeaza originea profesionala a membrilor consiliului de administratie al FED si ajunge la concluzia ca acestia provin cel mai adesea din domeniul universitar si din domeniul financiar - bancar. Astfel cursurile pe care le tin in fata studentilor si experienta lor profesionala in banca centrala, in bancile comerciale si in alte institutii financiare permit acestor persoane sa fie mai ferme in ceea ce priveste convingerile lor ideologice.

Spre deosebire de acestia, guvernatorii nefiabili", adica cei care nu au convingeri ideologice bine definite si care, de aceea, voteaza inclusiv pentru politica monetara preconizata de partidul aflat in opozitie, provin cel mai adesea din industria privata.[3]

Guvernatorii care provin din mediul universitar sau bancar sunt, deseori, numiti la inceputul mandatului prezidential, in timp ce numirea celor din sectorul privat se face mai tarziu.

Economistii care lucreaza in domeniul politicii monetare realizeaza activitati de cercetare in cadrul bancii centrale, iar cercetarile lor servesc institutiilor centrale, in doua moduri:

suport informational si reprezinta un element indispensabil in activitatea bancii;

banca exercita controlul asupra activitatii grupurilor de cercetatori, prin ajustarea temelor de cercetare. Studiile se concentreaza asupra modalitatilor de control ale sistemului bancar, respectiv asupra instrumentelor aflate la dispozitia autoritatii monetare, mai degraba decat asupra conflictelor cu privire la informatii si motivatiile sistemului bancar.

Analiza economica a bancii centrale in calitate de ofertant de moneda, permite luarea in considerare a efectelor exercitate de interesele personalului bancii. Obiectivul unei astfel de abordari a fost acela de a sti daca exista un scop inflationist legat de comportamentul birocratic al bancii centrale. Exista doua posibilitati de tratare a acestei probleme: una care se bazeaza pe ipoteza unei birocratii binevoitoare" si alta care se bazeaza pe ipoteza unei birocratii "opurtuniste ".

Ipoteza bunavointei autoritatilor monetare inseamna ca acestea sunt preocupate exclusiv de interesul general, asigurarea stabilitatii preturilor. Rationamentul acestei demonstratii este urmatorul: exista o legatura teoretica intre independenta si stabilitatea preturilor, iar independenta bancii centrale semnifica scopul final urmarit de Consiliul de Administratie asupra politicienilor. Unii autori au considerat ca puterea birocratica este superioara puterii politice, deoarece conflictele care apar intre autoritatile politice si banca sunt frecvente, intrucat aceasta din urma se opune politicii monetare relaxante, promovata de autoritatile politice.

Ipoteza oportunismului autoritatilor monetare reflecta o viziune mai pesimista asupra comportamentului bancii centrale. Conform autorilor M. Toma, W. Shughart si R. Tollison functia - obiectiv a unei banci centrale este de forma:[5]

Yt = a/2 π- (П-П*) (1)

a - parametru care exprima preferintele personalului bancii centrale ( intre stabilitatea preturilor si profitabilitatea bancii); a > 0;

- rata inflatiei;

- rata profitului actual al bancii centrale;

- rata dezirabila a profitului.

Conform ecuatiei (1), costul politicii monetare creste pe masura ce creste rata inflatiei, π, si scade pe masura ce se stabileste un profit planificat, П*, mai mare. Se presupune ca profitul suplimentar al bancii centrale poate fi utilizat pentru cresterea salariilor si a diverselor avantaje profesionale acordate angajatilor.

Profitul bancii centrale este dat de diferenta dintre venituri si cheltuieli; pentru simplificare, se presupune ca cheltuielile sunt nule si ca veniturile provin din senioraj ( se face abstractie de veniturile provenite din operatiunile de open - market, care depind de rata dobanzii, de veniturile din taxe, comisioane, etc.). Marimea seniorajului depinde de masura in care inflatia are un caracter de evolutie economica neanticipata. In concluzie se poate scrie urmatoarea functie de tip Lucas:

П - П* = b (π - π ) (2)

unde, pe langa notatiile anterioare:

π - rata anticipata a inflatiei;

Optimizarea functiei (2) duce la urmatoarele rezultate:

In     cazul unei politici monetare supuse anumitor reguli, profitul este nul, ceea ce se explica prin faptul ca agentii economici sunt informati cu privire la intentiile bancii centrale.

Un corolar al ipotezei opurtunismului birocratiei este ideea internalizarii profitului bancii centrale. Spre deosebire de o intreprindere privata ale carei profituri sunt gestionate de actionari, profiturile in ipoteza birocratiei se vor indrepta rareori spre actionari, respectiv catre contribuabili, si vor ramane in cadrul institutiei pentru ameliorarea pozitiei membrilor sai. Intrucat conducatorii unei banci centrale sunt birocrati, prin urmarirea interesului lor se poate ajunge la o schimbare de politica monetara.[6]

Majorarea cheltuielilor generale ( remuneratii, prime diverse, echipamente si confort local, orar de munca redus) constituie un mijloc privilegiat de a retine, in scopuri personale, profitul bancilor centrale. Astfel, acestea sunt mai degraba atasate de majorarea dimensiunilor sediilor decat de nivelul profitului, care, varsat la bugetul statului , ar reveni contribuabililor.

Independenta bancii centrale reprezinta un concept ce nu a fost scutit de critici,     potrivit carora politica monetara implica decizii dificile care necesita opinii de lunga durata, acest lucru fiind valabil si pentru politica externa sau politica de aparare.

Un alt argument adus de cei care critica independenta bancilor centrale este legat de faptul ca banca centrala va acorda o mai mare importanta activitatii bancare care vizeaza, in special, problemele care apar pe piata creditului, concentrandu-se asupra masurilor adoptate asupra ratei dobanzii si mai putin asupra efectelor monetare de interes general

De asemenea, se sustine ideea ca politicile monetare si fiscale ar trebui sa fie integrate, dar o integrare adecvata nu se poate realiza decat printr-un proces de consultare informala.