Evaluarea riscurilor bancare prin rating

Evaluarea riscurilor bancare prin rating

Intre riscurile cu care se confrunta bancile distingem ca fiind mai importante cele legate de contrapartida.

a) riscul creditului exprima posibilitatea ca imprumutatii sa nu-si onoreze obligatiile la scadenta.

b) riscul suveran apare in cazul in care statul suveran impune unilateral limite sau restrictii cu privire la transferabilitatea sau convertibilitatea monedei sale nationale. Acest risc se manifesta si atunci cand functionarea generala a administratiei de stat este afectata de anumiti factori, de exemplu, coruptia. Efectul negativ al starii de fapt se repercuteaza asupra capacitatii de productie si functionare a emitentilor nationali. Riscul suveran este real, greu de anticipat si gestionat deoarece investitorii sau intreprinderile nu pot face recurs impotriva statului.

c) riscul valutar este, de obicei, usor de gestionat in situatia monedelor convertibile. In caz contrar, acoperirea se face indirect printr-un contract la termen fondat pe fixing (nu pe livrarea efectiva). Partile se pun de acord asupra cursului la termen al devizei convertibile (USD) fata de cea neconvertibila, iar la scadenta schimbul se face in dolari, la cursul de referinta al bancii centrale. Prin integrarea costurilor de tranzactie in marja facturata, se reduc considerabil riscurile, conservandu-se si relatia comerciala. Pe langa analiza calitativa a riscurilor, agentia de notare efectueaza si o analiza cantitativa, mult mai delicata care vizeaza: probabilitatea de aparitie a unor probleme ale debitorului (probabilitatea de faliment) suma expusa si rata de acoperire.

1.Riscul de credit

Pentru cea mai mare parte a bancilor universale creditul ramane principala operatiune activa. Pierderile bancilor cauzate de falimentele debitorilor sunt o parte integranta a activitatii de creditare. De aceea, volumul de provizioane constituite de o banca pentru portofoliul sau de credite reprezinta o masura a riscului asumat de aceasta[2].

O banca acorda credit unei importante intreprinderi de constructii la o rata mai mare de dobanda decat media pietei. Reculul inregistrat in activitatea de constructii ca urmare a unor dificultati conjuncturale determina dificultati de rambursare si, in final, incapacitatea totala de plata si falimentul organizatie. Pentru banca acesta este cel de-al doilea caz inregistrat in sectorul intreprinderilor de constructii de la inceputul anului. Banca a inregistrat pierderi care se reflecta in contul sau de rezultate.

Situatia prezentata ne arata ca o stare de incertitudine legata de dificultati sectoriale s-a manifestat inca o data ca urmare a masurilor de protectie insuficiente privind prevenirea riscului de credit. Trebuie sa avem in vedere si faptul ca banca a inclus in marja sa o prima de risc mai importanta, iar daca falimentul nu se producea, banca ar fi inregistrat un castig suplimentar.

Riscul de lichiditate

Riscul de lichiditate "decurge din necorelarea maturitatilor dintre fluxurile de incasari si cele de plati"

Gestiunea lichiditatii:

"Gestiunea lichiditatii consta in asigurarea ca nevoile de finantare sunt acoperite in permanenta" . In scopul mentinerii credibilitatii fata de clienti si comunitatea financiara, bancile trebuie sa probeze in permanenta un grad corespunzator de lichiditate. Pentru a raspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrarilor si a iesirilor de fonduri trebuie realizata in asa fel incat sa existe in permanenta suficiente lichiditati la nivelul institutiei bancare.

Riscul lipsei de lichiditati se manifesta in urma necorelarii scadentelor dintre posturile de activ si cele de pasiv. In practica se manifesta fenomenul prelungirii scadentelor la active si al reducerii scadentelor la pasive. Daca creditele si dobanzile nu sunt rambursate conform planului, banca se confrunta cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care trebuie finantate. Efectele sunt similare si cand clientii retrag sume importante din depozitele constituite la banca.

Fenomenul de Bank run:

Daca pe piata exista informatii privitoare la dificultatile de plata ale unei institutii bancare, creditorii acesteia vor solicita rambursarea imediata si completa. Criza de lichiditati la o banca poate fi generata si de factori psihologici. Zvonurile insotite de aprecieri fara o baza reala (self-fulfillig profecies), care se autointretin pe piata, pot determina pierderea credibilitatii si chiar falimentul bancii.

Riscul de rata a dobanzii apare in urma variatiilor ratei dobanzii pe piata financiara.

Modificarea ratei dobanzii poate determina o diminuare a veniturilor incasate din dobanzi si comisioane si/sau o crestere a cheltuielilor cu dobanzile.

Componentele riscului de rata a dobanzii sunt:

riscul de exploatare este inregistrarea unei cresteri a cheltuielilor sau a unei reduceri a veniturilor din dobanzi;

riscul de bilant (numit si risc de capital) este riscul de a inregistra o reducere a valorii activelor sau o crestere a datoriilor.

4. Probabilitatea aparitiei falimentului

Este analizata si evaluata pe baza informatiilor statistice referitoare la riscul de faliment al debitorului aflat in imposibilitatea de a-si rambursa datoriile catre creditorii sai.

Instrumentele de lucru ale agentiilor de rating in estimarea probabilitatii falimentului emitentului sunt:

calculul probabilistic simplu;

probabilitatile constatate;

matricile de tranzitie.

Calculul probabilistic simplu este ilustrat de urmatorul exemplu: daca rata dobanzii fara risc la o obligatiune zero-cupon este de 6,00% si banca initiaza o pozitie pe un titlu, platind 6,10%, probabilitatea de faliment asociata acestei marje, este de 0,0943%.

Cuponul de 6,10% reprezinta promisiunea de percepere a 0,10% ca urmare a asumarii riscului. In momentul tranzactiei, probabilitatea se scrie: (1,0610/1,0600)-1= 0,0943%. Probabilitatea este ridicata, deoarece calculul nu tine cont de rata de acoperire in cazul falimentului. Desi simplificarea este extrema, ea permite analiza diferentei de randament dintre cele doua titluri.

Probabilitatile constatate nu se mai calculeaza, ci se deduc din datele istorice ale falimentelor inregistrate de piata. Standard & Poor's si Moody's publica regulat liste de probabilitati ce pot fi asociate falimentului, in functie de rating si durata observarii. Am atasat in anexe tabelul 1. in care sunt exprimate statisticile efectuate de Moody 's in procente pe an; analiza a fost efectuata pe o perioada de 6 ani.

Definirea notiunii de faliment este esentiala pentru agentiile de rating: caracteristica sa o constituie neplata principalului si a dobanzilor. Modificarea structurii datoriei permite emitentului sa-si reduca obligatiile sau sa evite falimentul total. In general, probabilitatea de faliment este crescatoare in raport cu durata obligatiunilor. Pentru notele cele mai reduse,     probabilitatile marginale (si necumulate) sunt descrescatoare cu timpul, notatia reflectand anticiparea falimentului pe termen scurt. Probabilitatile constatate nu trebuie absolutizate, intrucat agentiile de rating au estimari statistice usor diferite. Pentru Standard and Poor's, statistica cumulata de faliment (sau situatii similare) a creantelor notate AAA pe sase ani este de 0,39% fata de 0,29% la Moody's. Notei celei mai scazute acordata de Standard & Poor's ii corespund 19,29% falimente in timp ce statisticile Moody's retin un procent de 13,66%. In ciuda diferentelor existente, media aritmetica a statisticilor publicate de agentii constituie un reper convenabil in evaluarea riscului utilizatorului final .

Exista insa o serie de rezerve cu privire la aceasta metoda dintre care ni se par mai importante urmatoarele:

statisticile reflecta situatia emitentilor din SUA;

anumite agentii de rating, adopta aceleasi criterii de apreciere a riscului, indiferent de localizarea geografica a entitatii notate. Este demn de mentionat faptul ca falimentul este tratat diferit in legislatiile nationale, putand aparea considerente de ordin juridic care sa afecteze statisticile elaborate de agentii;

nu exista baze de date fiabile despre bancile si intreprinderile din Uniunea Europeana. Bancile comerciale cele mai importante dispun de statistici proprii, pe care insa nu le comunica publicului.

In sprijinul acestor afirmatii stau cazurile de faliment sau incetari de plati inregistrate in 1996, cand 27 de emitenti publici si privati au produs pagube de 5,4 miliarde USD. Repartitia acestora pe sectoare de activitate, se prezinta astfel ( industrie prelucratoare 27%, comunicatii si media 16%, societati financiare 13%, diverse 44%).

Nu exista statistici publicate cu privire la faliment sau incetarea de plati pe sectoare economice, asa incat cifrele reprezinta majoranti sau minoranti in functie de riscurile asumate.La evaluarea riscului bancar in tarile OCDE , ratele publicate de agentiile de rating reprezinta majoranti, data fiind supletea foarte mare a dreptului falimentului in SUA.

Pentru matricele de tranzitie probabilitatea de faliment variaza in functie de notare si timp. Matricile de tranzitie furnizate de marile agentii de rating includ firmele industriale si de transport, utilitatile publice, institutii financiare si autoritati suverane ce au emis titluri pe termen lung pe piata. Matricile se calculeaza prin compararea ratingului de la inceputul perioadei cu cel de la sfarsitul perioadei, ceea ce inseamna ca se axeaza pe doua momente in timp. De obicei, acestea sunt prima zi si ultima zi a anului, ignorand orice schimbari pe parcurs (eventualele modificari ce se compenseaza).

Am realizat un tabel ce prezinta un model generic de matrice de tranzitie. Pe linie se regasesc notele de la inceputul anului, iar pe coloana cele de la sfarsitul anului. Datele prezente in tabelul au constituit sursa pentru realizarea graficului 1.

Grafic 1.

Pentru notele "investment grade" se observa ca probabilitatea ca nota sa ramana aceeasi este, in medie mai mare de 86%. De asemenea, sa remarcam ca un titlu (credit, etc.) notat CCC are sanse mai mari sa devina AAA (0,17%) fata de un B (0,00%). Diferenta este nesemnificativa si releva faptul ca dincolo de un anumit nivel de degradare a situatiei financiare, sansele de revenire sunt mari, daca se evita falimentul. Pentru activele mai mari de un an, se utilizeaza statistici cumulate de tranzitie, pe aceeasi maturitate.

Valorile de pe diagonala principala reprezinta probabilitatile ca emitentul sa aiba o nota identica la sfarsitul anului cu cea de la inceputul anului. Valorile ce nu se afla pe diagonala reprezinta procentul de deprecieri sau de aprecieri de nota; astfel, la dreapta diagonalei se afla procentul de deprecieri, iar la stanga cel de aprecieri. De exemplu, dintre toti emitentii notati Aaa la inceputul anului, 85,44% au fost in continuare notati Aaa la sfarsitul acestuia, 9,92% au fost notati Aa si 0,98% au fost notati cu A.

Tabelul 3.[8] evidentiaza mentinerea sau schimbarea notei pe o perioada de 5 ani a societatilor cuprinse in categoriile AAA-CCC. Pe baza datelor din tabelul 3. am realizat graficul

Grafic

Analiza matricilor este esentiala: activele din clasa A, au sanse de peste 50% sa-si pastreze nota initiala in urmatorii cinci ani (54,02%; 53,4%; 53.38%) putini investitori luand in calcul aceasta probabilitate. Un activ notat cu A in prezent si considerat sigur are o probabilitate de 15% sa nu fie notat decat cu BBB dupa cinci ani. Se observa de asemenea, ca probabilitatea de degradare a ratingului este superioara ameliorarii sale. Deasemenea posibilitatea ca un activ notat cu CCC sa ajunga la clasa AAA este de 0,22%, iar cel din clasa B este 0.

Se poate observa o foarte mare diferenta intre cele doua grafice, astfel:

sansele sa se pastreze ratingul se reduc semnificativ;

sansele sa creasca ratingul scad, in favoarea celor de scadere a ratingului.

5.Evaluarea riscului de tara

Evaluarea (ratingul) riscului de credit al statelor joaca un rol important in imbunatatirea capacitatii emitentilor de a accesa piata de capital si de a obtine o acceptare mai larga din partea investitorilor. Acesta reprezinta un element cheie in depasirea asimetriei informationale si a lipsei de cunostinte despre o anumita tara. Ratingul riscului de credit constituie un indicator al climatului investitional al unei tari, al credibilitatii acesteia si a capacitatii sale de acoperire a serviciului datoriei publice.

In cazul unui emitent fara rating, investitorii presupun ca acesta se afla in cea mai dezavantajoasa situatie. Multi investitori nu vor cumpara obligatiuni suverane daca acestea nu sunt evaluate de cel putin o agentie de rating recunoscuta. Unii investitori solicita rating din partea a doua agentii inainte de a investi.

Un stat emitent poate solicita evaluarea riscului sau de credit de catre o agentie de rating, sau daca lanseaza emisiunea de obligatiuni fara rating, poate sa primeasca unul in mod automat. Obtinerea unei evaluari a riscului de credit este costisitoare, dar obtinerea unui rating nesolicitat este gratuita. Totusi, in general, emitentii solicita si achita evaluarea riscului de credit pentru a putea influenta acest proces.

Procesul obtinerii unui rating de tara dureaza intre trei si sase luni si include, de regula, urmatoarele etape:

Demararea procesului - La solicitarea tarii care doreste sa obtina un rating al riscului sau de credit, agentia de credit desemneaza un analist principal si unul secundar. Emitentul ofera date cantitative agentiei de rating, iar aceasta colecteaza informatii utile in evaluarea capacitatii si vointei statului de a-si rambursa datoriile. Echipa de evaluatori a agentiei de rating efectueaza o vizita in tara emitenta, analistii avand intalniri cu membri ai guvernului, oameni de afaceri, consultanti si personalitati din mediul academic.

Stabilirea ratingului - Analistul principal pregateste un raport despre situatia economica si politica a tarii, pe baza modelului de evaluare al agentiei de rating si a conditiilor specifice tarii respective. Raportul, impreuna cu o recomandare de rating, care ia in considerare si ratingurile unor state cu situatii asemanatoare, este inaintat comitetului de rating. Dupa discutarea raportului, membrii comitetului, care includ analisti care acopera alte tari, chiar si din regiuni diferite ale globului, voteaza pentru a stabili care este recomandarea ratingului.

Publicarea ratingului - Recomandarea privind ratingul riscului de credit este comunicata statului emitent, care are optiunea de a o accepta sau de a face apel pentru modificarea acesteia. Daca statul emitent decide sa faca apel, poate sa ofere informatii suplimentare care sa serveasca drept baza pentru reevaluarea deciziei de catre agentia de rating. Un nou vot are loc. Dupa ce se ia o noua decizie, statul emitent are dreptul sa faca ratingul public sau nu.

Monitorizarea ratingului - Dupa ce ratingul riscului de credit este desemnat, agentia de rating monitorizeaza in mod continuu riscul de credit al emitentului si pregateste analize si rapoarte periodice.

Exista mai multe agentii de rating, dintre care cele mai cunoscute si care se bucura de acceptare din partea tuturor investitorilor de pe glob sunt agentiile Moody's Investors Service si Standard & Poor's Corporation din Statele Unite. Fitch/IBCA este o a treia agentie de rating cu recunoastere globala. Alte agentii de rating au o orientare mai mult regionala. De exemplu, Japonia are doua agentii de rating care sunt importante pentru evaluarea riscului de credit al tarilor care lanseaza emisiuni de obligatiuni in yeni japonezi, denumite obligatiuni "Samurai", pe piata japoneza.

Cele trei agentii de rating internationale dispun de scale de evaluare a riscului de credit asemanatoare. Ratingurile riscului de credit in categoriile celor trei "A" (AAA/Aaa, AA/Aa, A/A) indica faptul ca emitentul are capacitatea de a rambursa atat valoarea nominala cat si dobanda in aproape orice conditii ale economiei. Creditele evaluate la trei "B" (BBB sau Baa) reprezinta ultima categorie a creditelor incadrate in categoria investitiilor sigure (investment grade), dar acestea pot inregistra presiuni fata de acoperirea serviciului datoriei, in cazul inrautatirii conditiilor economice.

Categoria investitiilor speculative (speculative grade) incepe cu creditele evaluate cu doi "B" sau "B" simplu (BB/Ba si B/B). Ambele categorii de rating arata ca poate exista un anumit risc ca emitentul sa nu poata acoperi serviciul datoriei. Categoria celor trei "C" prezinta vulnerabilitati evidente pentru intrarea in incapacitate de plata. Daca emitentul este in incapacitate de plata, Standard & Poor's va emite ratingul "D".

Scala de rating romanesc

In octombrie 1998 a fost lansat serviciul STAAR (Scala Tendintelor de Apreciere a Actiunilor Romanesti) pentru companiile tranzactionate pe piata romaneasca de capital. STAAR evalueaza capacitatea actiunilor cotate: de a depasi, de a se plasa la acelasi nivel, sau a fi sub performanta medie a pietei de capital in urmatoarele 12 luni. In termeni academici STAAR cuantifica riscul nesistematic al plasamentului in actiunile cotate la Bursa de Valori Bucuresti si pe RASDAQ. STAAR evalueaza capacitatea actiunilor din urmatoarele 12 luni de a depasi, urma sau a fi sub performanta medie a pietei pentru toate companiile cotate la BVB si RASDAQ.
Se identifica usor actiunile pe care analistii BERG le considera drept invingatori pe termen scurt-cu o solida apreciere potentiala in urmatoarele 6-12 luni comparativ cu performanta medie a pietei. Utilizand o scara de la 1 la 5 stele, nota STAAR poate echivala cu recomandarile:
*****Cumpara; ****Acumuleaza; ***Pastreaza; **Evita; *Vinde. Modelul STAAR are la baza sistemele de ranking Standard and Poor's si Value Line si este adaptat standardelor romanesti de

prezentare a datelor publice.[9]