Evaluarea soliditatii financiare a bancilor la nivel inter-national. Normele Basel

Evaluarea soliditatii financiare a bancilor la nivel inter-national. Normele Basel

Situatia economica a unei tari, precum si stabilitatea economiei pe plan international sunt determinate in foarte mare masura de soliditatea sistemelor bancare. Crize bancare severe au avut loc in America Latina (in Chile si Columbia in anii 1980, in Mexic si Venezuela la inceputul anilor 1990, iar mai recent in Argentina), in unele tari asiatice (intre care Indonezia, Coreea si Thailanda), precum si in Europa de Est si Balcani (Bulgaria, Turcia, Rusia etc.) in cursul anilor 1990.

Totusi, crize bancare nu au loc doar in economiile emergente; episoade de disfunctionalitate a sistemelor bancare au avut loc chiar in Statele Unite (mijlocul anilor 1980), tarile nordice (inceputul anilor 1990) sau in Japonia, mai recent.

Problemele cu care sistemele bancare s-au confruntat in diverse regiuni ale lumii in cursul ultimelor doua decenii au impus cautarea unor metodologii pe cat posibil unitare de masurare a performantei si de evaluare a perspectivelor sectorului bancar.

In literatura de specialitate s-a incercat determinarea la nivel teoretic a principalilor factori generatori de criza in sectorul bancar. Astfel, principalele riscuri identificate pentru stabilitatea bancilor sunt: riscul de piata, riscul de default (de nerambursare) si riscul de lichiditate.

1. Riscul de piata reprezinta riscul ca schimbarea conditiilor de piata sa modifice valoarea activelor. Bancile sunt expuse la mari riscuri de piata in special atunci cand portofoliile lor sunt concentrate in sectoare economice puternic afectate de ciclicitate.

Riscul de default sau de credit este riscul ca debitorii sa nu doreasca sau sa nu poata rambursa creditele contractate.

Riscul de lichiditate reprezinta riscul ca deponentii sa retraga un volum ridicat de fonduri din conturile lor, iar bancile sa nu detina suficiente active lichide pentru a satisface aceste retrageri.

Alti factori potentiali importanti care pot genera probleme in sistemul bancar sunt efectul de contagiune si hazardul moral.

Contagiunea poate sa apara in situatia in care problemele cu care se confrunta unele banci ajung sa afecteze si bancile solide (de exemplu, alimentarea tendintei deponentilor de a-si retrage depozitele din banci).

Hazardul moral poate fi creat atunci cand exista expectatii ca riscurile bancare sa fie preluate sau "absorbite" de o terta parte, cum ar fi guvernele (prin datoria publica) sau institutiile financiare internationale

In anul 1988, Comitetul de la Basel privind supravegherea bancara a lansat un standard global de evaluare a soliditatii financiare a bancilor, aplicat astazi in majoritatea tarilor lumii, fie ele industrializate, emergente sau in curs de dezvoltare.

Comitetul de la Basel a dezvoltat un algoritm simplu de masurare a riscului, prin care fiecarei categorii de activ bancar i se atribuie una din patru categorii de risc, prin ponderare de la 0 la 100%.

Astfel, un credit acordat unei societati comerciale este ponderat cu 100%, in timp ce un imprumut acordat statului in moneda nationala (imprumut care este practic fara risc) este ponderat cu 0; un plasament interbancar este ponderat, in principiu, cu 20%.

Normele Basel recomanda bancilor sa mentina un nivel minim de 8% al ratei Cooke - capitalul raportat la activele totale ajustate in functie de risc (valoarea fiecarei categorii de active este multiplicata cu coeficientul de risc corespunzator).

Aceasta metodologie prezinta unele avantaje: este relativ simplu de aplicat si permite verificarea si compararea facila a nivelului de soliditate a bancilor.

Comitetul de la Basel a decis ulterior revizuirea acordului cu privire la evaluarea bancilor din mai multe motive, din care cele mai importante sunt rapida dezvoltare a noilor tehnici de management al riscurilor la nivelul institutiilor bancare si proliferarea inovatiilor financiare de tipul instrumentelor derivate, care au creat riscuri ce nu sunt incadrate in algoritmul stabilit prin Acordul din 1988

In contextul adoptarii de catre banci a unor metodologii sofisticate de masurare si gestionare a riscului, a aparut necesitatea unui nou acord international care sa reflecte practicile de afaceri actuale ale bancilor.

Noul acord, denumit Basel II, publicat in iunie 2004, are ca obiectiv crearea unui cadru de adecvare a fondurilor proprii mult mai sensibil fata de riscurile bancare si stimularea bancilor in directia imbunatatirii sistemelor de masurare si management al riscurilor.

Noul cadru de adecvare a capitalului se bazeaza pe 3 piloni.

Pilonul 1: cerinte minime de capital. Noul Acord propune mai multe metode de masurare a cerintelor de capital, nu numai in relatie cu riscul de credit si de piata, ci si cu riscul operational.

Pilonul 2: procesul individualizat de control - permite supraveghetorilor sa solicite bancilor sa detina fonduri proprii in exces fata de cele calculate conform regulilor aferente pilonul 1.

Pilonul 3: disciplina de piata - urmareste cresterea transparentei raportarilor financiare ale bancilor, intarirea stimulentelor pentru politicile prudentiale