FINANTAREA TRANZACTIILOR COMERCIALE INTERNATIONALE

1. Aspecte generale

Finantarea tranzactiilor internationale reprezinta totalitatea mecanismelor, tehnicilor si a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele banesti necesare pentru realizarea unor activitati economice: operatiuni de import-export, investitii internationale, proiecte de cooperare economica internationale.

Din punct de vedere al duratei, finantarea tranzactiilor internationale vizeaza:

o perioada scurta (12-18 luni);

o perioada medie (5-7 ani);

o perioada lunga (peste 7 ani).

In principiu, in cazul operatiunilor de export si import prevaleaza tehnicile de finantare pe termen scurt-mediu, in timp ce pentru investitiile internationale si actiunile de cooperare industriala sunt specifice finantarile pe termen mediu-lung.

Pietele internationale (de capital si de credit) ofera produse financiare si in scopul servirii fluxurilor de marfuri si servicii ce se cuprind in activitatea generala de comert exterior.

In functie de persoana care acorda creditul, acesta poate fi:

credit comercial;

credit bancar.

In primul caz, persoana care acorda credit este chiar exportatorul (producatorul) bunului care face obiectul relatiei economice externe; in al doilea caz, creditorul este o banca. Beneficiarul creditului extern este, de regula, importatorul; in unele cazuri, exportatorul poate fi contractantul creditului, pentru finantarea productiei bunului de export, dar si in numele importatorului, atunci cand acesta nu prezinta garantii suficiente pentru institutiile bancare sau de finantare a comertului exterior.

Finantarea tranzactiilor comerciale internationale implica utilizarea a doua sau mai multe monede nationale. Ca atare, un factor critic in decizia de finantare internationala este reprezentat de fluctuatiile monedei in care se realizeaza platile comparativ cu alte monede. Riscul valutar si clauzele si metodele de acoperire a acestuia constituie elemente fundamentale in studiul finantarii tranzactiilor internationale. Importatorul va fi expus la riscul valutar daca moneda de suport a debitorului sau se apreciaza in perioada dintre semnarea contractului si data platii, iar exportatorul va fi afectat daca moneda de referinta a tranzactiei se depreciaza. Gestiunea riscului de schimb presupune determinarea si supravegherea permanenta, in cadrul firmei, a pozitiei de schimb[1]. Teoretic, pozitia de schimb este constituita din prezenta in patrimoniu a unui ansamblu de active si angajamente exprimate in monede diferite de moneda de referinta a firmei respective. Cuantificarea pozitiei de schimb nu este simpla intrucat diferitele active si pasive din patrimoniu sunt expuse la risc in mod diferentiat. Pozitia de schimb va reprezenta, astfel, soldul activelor si angajamentelor unei firme, stabilita fie doar in baza documentelor contabile (pozitie de schimb contabila) fie in baza tuturor fluxurilor curente si viitoare (pozitie de schimb contabila). Dupa stabilirea pozitiei de schimb, firma va adopta o strategie de gestionare a riscului valutar:

Ø      acoperirea pe piata interbancara la vedere si la termen consta in:

cumpararea de catre importator, inca de la semnarea contractului, a valutei necesare pentru derularea tranzactiei devenind indiferent fata de evolutia valutei respective fata de moneda nationala;

vanzarea de catre exportator, inca de la semnarea contractului, a creantei in devize in schimbul unei anumite cantitati de moneda nationala cand anticipeaza scaderea ratei de schimb.

Ø      acoperirea prin utilizarea contractelor la termen presupune vanzarea sau cumpararea de contracte asupra devizelor pe o piata specifica. Operatorul se va situa pe o pozitie inversa celei de pe piata la vedere. In cazul in care fluctuatiile de curs afecteaza in acelasi sens piata interbancara si piata contractelor, firmele vor fi protejate, intrucat orice pierdere pe piata la vedere va fi contrabalansata printraun castig pe piata contractelor. Avantajele acoperirii pe piata contractelor comparativ cu acoperirea pe piata interbancara sunt:

costurile mai reduse;

garantia de contrapartida mai putin costisitoare;

acoperirea mai flexibila intrucat nu exista obligatia preluarii sau cedarii devizelor la scadenta, iar durata de acoperire poate fi extinsa sau redusa fara dificultate.

Ø      acoperirea pe piata optiunilor asupra devizelor permite atat protectia impotriva riscului de schimb, cat si oportunitatea de a beneficia de eventualele evolutii favorabile care nu au putut fi anticipate corespunzator. Principalul impediment al acestei strategii este determinat de nivelul relativ ridicat al primelor.

.Tehnici de finantare a tranzactiilor internationale

Tehnicile de finantare a tranzactiilor internationale pot imbraca forme diferite in functie de durata finantarii.

Finantarea pe termen scurt are drept scop asigurarea unor mijloace de plata pentru producatorul la export sau exportatorul care a vandut marfuri pe credit urmand sa recupereze de la importator contravaloarea exportului intr-o perioada scurta.

Creditele pe termen scurt pot avea un caracter de prefinantare a operatiunilor, fiind legate de activitatea de productie-export a clientului bancii. Alte credite sunt legate strict de o operatiune de export si pot fi acordate producatorilor exportatori sau firmelor comerciale de export si import.

Creditul de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici in finantarea pe termen scurt a exporturilor. De regula, vanzarea pe credit este insotita de emiterea unui titlu de credit (cambie, bilet la ordin) prin care importatorul isi asuma obligatia de a plati, la scadenta, contravaloarea marfurilor. Inainte de scadenta beneficiarul unei cambii poate transforma creanta pe care o are asupra unui tert intr-o suma lichida, prin scontarea titlului de credit.

Creditul de scont care se acorda de catre banca are deci o valoare calculata plecand de la valoarea cambiei din care se scade taxa scontului; totodata, se percepe si un comision pentru acoperirea riscurilor bancii in astfel de operatiuni. Cunoscand aceasta posibilitate, deseori exportatorii includ in pretul de oferta o marja suplimentara care sa le acopere costul scontarii. La scadenta, banca incaseaza contravaloarea cambiei de la importator.

Operatiunea de scontare presupune cumpararea unor documente care atesta proprietatea detinatorului asupra unor marfuri, cumparare care se realizeaza inainte de scadenta titlurilor respective. Caracteristica principala a operatiunii de scontare este data de faptul ca banca care realizeaza scontarea nu preia de la vanzator riscul de neplata. Ultimul posesor al titlului negociat ramane angajat solidar la plata cambiei respective, in cadrul actiunii de regres. Relatia de scontare poate sa apara si intre importator si banca exportatorului. Prin scontarea cambiei direct de importator, acesta asigura exportatorului plata integrala a marfurilor, el ramanand debitor fata de banca exportatorului pana la scadenta cambiei, suportand costul scontarii.

Tehnicile de finantare pe termen scurt prevad, insa, si posibilitatea contractarii altor credite: avansul pe documente de marfuri (acordat exportatorilor pe baza unor documente care atesta existenta marfurilor pregatite pentru export), avansul in valuta (imprumut in valuta acordat firmei exportatoare in baza creantei acesteia fata de clientul sau din strainatate), creditul de accept (asemanator creditului de scont si intalnit sub forma creditului de accept in favoarea exportatorului si creditului de accept in favoarea importatorului). In cazul creditului de accept in favoarea exportatorului acesta are posibilitatea sa traga o cambie asupra bancii sale (pentru o scadenta ce nu depaseste, de regula, 180 de zile) daca partenerul de contract, din diferite considerente, nu accepta utilizarea titlurilor de credit. Creditul de accept poate fi obtinut, in principiu, in doua moduri:

- fie insasi banca acceptanta resconteaza titlul la banca centrala sau la o institutie de finantare a exporturilor si, pe aceasta baza, acorda exportatorului creditul;

- fie exportatorul, pe baza acceptului bancar primit, sconteaza cambia la o alta banca. In acest caz, banca exportatorului, desi nu finanteaza operatiunea, inlesneste, finantarea clientului ei de la o alta banca.

Creditul de accept acordat importatorului apare in situatia in care banca acceptanta, in conformitate cu conditiile stipulate in conventia de credit, accepta cambii trase asupra sa in favoarea importatorului si destinate achitarii obligatiilor fata de exportator, care este clientul ei.

Finantarea pe termen mediu si lung asigura realizarea operatiunilor de import-export de mare valoare. Aceasta forma de finantare se poate realiza prin intermediul creditului furnizor, creditului cumparator sau a creditului consortial.

Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului, atunci cand acesta consimte o amanare de plata pentru marfa livrata in strainatate. Creditul furnizor nu depaseste, de regula, 80-90% din valoarea marfii, diferenta fiind achitata de importator sub forma avansului sau platii la livrare. Bancile comerciale conditioneaza acordarea creditelor exportatorilor de asigurarea acestora la o institutie de asigurare. Polita de asigurare emisa in favoarea furnizorului este cedata de acesta bancii care a finantat exportul. Astfel, polita de asigurare serveste drept garantie bancii pentru creditul acordat exportatorului pe toata durata valabilitatii sale. Costul asigurarii, sub forma primei de asigurare platita de exportator, este intotdeauna suportat de importator, fie direct prin evidentierea ei separata in contract, fie indirect prin includerea in pretul marfii. Deoarece furnizorul este cel ce avanseaza fonduri proprii sau mobilizeaza alte resurse, creditul furnizor este mai scump, de regula, decat creditul cumparator. Exportatorii includ in pretul de oferta si costul propriei finantari, precum si alte speze si comisioane bancare.

Creditul cumparator reprezinta o finantare directa acordata importatorului de catre o banca din tara exportatorului pentru a-i permite cumparatorului sa plateasca imediat contravaloarea marfii. Creditele cumparator sunt acordate, de regula, de banci sau institutii specializate in finantarea exporturilor din tara exportatorului, in acest scop incheindu-se o conventie de credit intre importator (sau banca sa) si banca exportatorului. Valoarea creditului se situeaza, de regula, intre 75-90% din valoarea marfii, diferenta fiind suportata sub forma de avans sau plata la livrare, de catre importator. Asigurarea creditelor se realizeaza de banca exportatorului la o institutie de asigurare din tara sa. Costul asigurarii este suportat, de regula, de importator.

Anumite operatiuni de import-export si investitiile internationale sunt finantate prin intermediul creditelor consortiale.

Creditul consortial reprezinta un imprumut acordat de un grup de banci, constituite intr-o grupare temporara, fara personalitate juridica, numita consortiu, unui beneficiar dintr-o tara terta. Consortiul este format dintr-o banca principala (engl. Lead manager) si cateva banci participante din tari diferite, care se obliga sa asocieze un numar de banci terte la acordarea creditului. Aceasta forma de creditare a cunoscut o crestere deosebita in a doua jumatate a deceniului al optulea, prin lansarea de imprumuturi importante pe piata eurodevizelor in favoarea unor beneficiari terti, de regula, guverne sau agentii guvernamentale.

3. Tehnici speciale de finantare

Forfetarea este contractul prin care un vanzator sau prestator de servicii isi vinde creantele pe care le are asupra unui cumparator sau beneficiar unei societati bancare sau unei institutii financiare specializate, contra unei taxe de forfetare. Principalele caracteristici ale forfetarii sunt:

institutia de forfetare preia asupra sa toate riscurile de neplata izvorate din reaua credinta sau falimentul debitorului;

se realizeaza pe plan international de un numar relativ redus de institutii specializate de forfetare situate, de regula, in centrele financiare internationale;

se negociaza titluri de creanta pe termen scurt si mediu;

are ca sursa de finantare fondurile atrase de la instituitii de forfetare, prin mobilizarea lor pe plan international, pe piata eurovalutelor;

costul sau are ca baza de formare nivelurile de cost ale pietei eurovalutelor, respectiv nivelul dobanzii la eurovaluta de referinta in care este exprimata creanta;

institutiile de forfetare primesc titluri de credit exprimate in orice valuta acceptata ca eurovaluta;

taxa de forfetare este mai mare decat taxa scontului datorita riscurilor preluate de institutia de forfetare (riscul comercial; riscuri economice generale; riscuri politice).

Derularea unei operatiuni de forfetare presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

a) negocierea unei livrari pe credit intre exportator si importator;

b) contactarea unei institutii de forfetare, in paralel cu negocierea, deoarece costul forfetarii afecteaza in general pretul, fie de catre exportator direct, fie prin intermediul bancii sale;

c) primirea de la forfetist a unei oferte de forfetare in care se specifica taxa de forfetare aplicata in conditiile date si comisionul de angajament, pe care exportatorul trebuie sa-l plateasca forfetistului, pana la realizarea forfetarii, pentru ca forfetistul sa-si mentina oferta;

d) acceptarea ofertei de catre exportator si plata comisionului de angajament;

e) remiterea cambiei sau biletului la ordin si incasarea de catre exportator a sumei convenite.

In marime relativa, eficienta forfetarii pentru detinatorul creantei se poate stabili prin raportul direct dintre dobanda la creditul comercial si taxa de forfetare. Daca raportul de eficienta este supraunitar, operatiunea de forfetare este eficienta pentru ca, pe langa suma cash obtinuta, exportatorul va incasa si un excedent de dobanda. Daca raportul de eficienta este unitar, titularul creantei cedeaza de fapt institutiei forfetare dobanda, incasand exportul la vedere, operatiunea fiind avantajoasa. Daca raportul de eficienta este subsubunitar, operatiunea de forfetare genereaza aparent o pierdere pentru exportator.

Exportatorul, in functie de structura de pret (marja de risc), poate decide daca influenta negativa a costului forfetarii poate fi sau nu acoperita. In cazul in care din pret nu isi poate acoperi diferenta, pentru exportator se pune problema mobilizarii creditului de export. In ipoteza in care fondurile sunt necesare pentru functionarea altor activitati, eficienta si oportunitatea forfetarii se evalueaza in functie de nivelul dobanzilor pe termen scurt. Daca nu forfeteaza vor trebui luate credite de pe aceasta piata. La aceasta se adauga faptul ca, renuntand la creditul pe termen scurt de pe piata, exportatorul evita riscurile fluctuatiei dobanzilor. Pentru a asigura eficienta operatiunii de forfetare, este necesar ca exportatorul sa coreleze, in faza negocierilor contractuale, elementele tehnice de forfetare, potrivit uzantelor pietei, cu ansamblul componentelor valutar financiare al contractului: moneda de contract, marja asiguratorie in pret pentru acoperirea unor costuri suplimentare legate de forfetare, avalizarea cambiilor sau biletelor la ordin de o banca de prim rang, dobanda la care se face vanzarea pe credit (sa fie corelata cu taxa de forfetare).

Forfetarea este potrivita si recomandata in cazul clientilor exportatori care detin instrumente de plata la termen emise de partenerii lor sub forma de acreditiv de export cu plata la termen, bilet la ordin cu plata la termen, cambie cu plata la termen care sunt :

garantate de catre stat;

garantate sau avalizate de catre o banca comerciala;

emise/garantate de autoritati publice locale;

emise de companii sau alte entitati acceptate de catre societatea care forfeteaza.

Factoringul este contractul incheiat intre o parte, denumita aderent, furnizoare de marfuri sau prestatoare de servicii, si o societate bancara sau o institutie financiara specializata, denumita factor, prin care aceasta din urma asigura finantarea, urmarirea creantelor si prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedeaza factorului, cu titlu de vanzare, creantele nascute din vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terti. Factoringul consta in posibilitatea exportatorilor de a ceda o parte din creante sau a le ceda in totalitatea lor unei/unor institutii specializate in operatiuni de acest gen pe baza unui contract de factoring in schimbul cedarii unui comision. Din perspectiva serviciilor incluse, factoringul este definit ca un produs financiar complex care combina creditarea, asumarea riscului de neincasare a creantelor, servicii de urmarire si incasare a creantelor, precum si evidenta contabila a creantelor. Factoringul poate fi clasificat dupa mai multe criterii:

Ø      in functie de sfera de cuprindere, modalitatea de preluare si administrare a creantelor distingem:

factoringul partial, in care facturile sunt supuse unui proces de selectionare (nu toate sunt acceptate la cumparare); obligatia incasarii facturilor ii revine aderentului, deoarece factorul nu preia administrarea acestora;

factoringul total, in care toate facturile sunt preluate de la aderent si administrate de catre factor. Factorul va incasa facturile de la debitor, finanteaza operatiunea si acopera riscul de credit.

Ø      in functie de momentul efectuarii platii creantelor de catre factor se disting:

factoringul cu plata imediata (engl. old-line factoring), in care factorul plateste contravaloarea facturilor in momentul preluarii acestora;

factoringul la scadenta (engl. maturity factoring), in care creantele aderentului ii sunt platite in momentul exigibilitatii acestora;

factoringul mixt, in care factorul plateste o parte din valoarea facturilor in momentul prezentarii acestora sub forma de avans (pana la cel mult 80% din valoarea acestora), diferenta urmand sa fie platita la o data ulterioara;

Ø      in functie de confidentialitatea operatiunii putem deosebi:

factoring inchis deoarece permita clientului sa pastreze secret faptul ca a apelat la un factor;

factoring deschis deoarece exportatorul/aderentul cedeaza factorului toate creantele notificand importatorii/debitorii;

Ø      in functie de dreptul de regres pe care banca il poate exercita asupra aderentului putem vorbi despre:

factoring fara regres (engl. non-recourse factoring) - factorul plateste aderentului contravaloarea acceptata a facturii sau facturilor, de regula 80% imediat dupa emitere si 20% in termen de 180 de zile de la data scadentei facturii, chiar daca nu incaseaza (total sau partial) una sau mai multe dintre facturi. In intervalul de 180 de zile de la scadenta facturii(lor) banca incearca sa recupereze sumele de la debitor sau, eventual, de la societatea de asigurare-reasigurare la care s-a asigurat impotriva riscului de neincasare. Factorul nu se indreapta catre aderent in vederea recuperarii contravalorii facturilor neavand drept de regres asupra acestuia;

factoring cu regres (engl. recourse factoring) - in caz de neplata factorul isi va recupera sumele neincasate de la aderent prin exercitarea dreptului de regres, prin debitarea contului curent al aderentului sau prin valorificarea garantiei.

Ø      in functie de participantii la operatiunea de factoring putem distinge:

factoring intern (engl. domestic factoring): se desfasoara pe teritoriul aceleiasi tari si, in cadrul ei, intervine un singur factor;

factoring international (engl. international factoring): presupune existenta unui contract comercial international, in cadrul operatiunii intervin doi factori (factorul de export si cel de import). Factorul de export cumpara creantele exportatorului (numit si aderent) asupra importatorului, cedandu-le apoi factorului de import.

Caracteristicile factoringului international

Factoringul international isi are originile in secolul al XVII-lea, fiind concentrat in comertul cu textile dintre Anglia si Statele Unite ale Americii. Nevoiti sa obtina marfurile si materialele necesare colonizarii Lumii Noi, pe de o parte, si de a-si plati datoriile implicate de expeditie, pe de alta parte, colonistii englezi au incheiat un acord cu un grup de comercianti din Londra in scopul finantarii expeditiei catre Lumea Noua si care a reprezentat o forma timpurie a factoringului in care resursele banesti erau avansate in schimbul garantarii rambursarii lor la scadenta.

Aceasta noua forma de finantare a avut o contributie esentiala in procesul de industrializare a S.U.A.

Mecanismul de derulare al factoringului se prezinta astfel:

1. Intre exportator (in calitate de vanzator) si importator (in calitate de cumparator) se incheie un contract comercial international. Factorul de export poate avea diversi corespondenti in functie de modalitatea de plata inscrisa in contractul comercial:

- factorul de import, in cazul in care modalitatea de plata este ordinul de plata simplu;

- banca emitenta (banca importatorului), daca modalitatea de plata prevazuta in contract este ordinul de plata documentar sau acreditivul documentar irevocabil;

- societatea de asigurare, daca plata este garantata printr-o scrisoare de garantie bancara, in cazul in care exportatorul s-a asigurat impotriva riscului de neplata si/sau a riscului de tara la o societate de asigurare.

2. Vanzatorul completeaza si depune formularul standard de cerere de finantare prin factoring la factorul de export. Acest formular contine pe langa anumite informatii generale (solicitant, obiectul de activitate, informatii despre structura debitorilor, informatii despre vanzari, informatii despre importuri etc.) si anumite informatii suplimentare despre fiecare client in parte (denumire client, adresa, persoana de contact, numarul de inregistrare la Registrul Comertului, codul fiscal, vanzari estimate etc.).

3. Cererea de factoring este transmisa de la factorul de export catre cel de import prin sistemul EDI Factoring si se solicita un plafon pentru operatiunea respectiva de catre factorul de import.

4. Factorul de import colecteaza date in vederea efectuarii analizei economico-financiare si a analizei bonitatii debitorului.

5. Daca analiza efectuata de factorul de import este favorabila, acesta va transmite catre factorul de import plafonul preliminar, conditiile si costurile operatiunii de factoring.

6. Factorul de export va transmite exportatorului conditiile si costurile totale ale operatiunii (conditiile si costurile factorului de export si a celui de import).

7. Vanzatorul accepta conditiile si costurile celor doi factori.

8. Intre vanzatorul-exportator (in calitate de aderent) si societatea de factoring sau banca comerciala care ofera servicii de factoring (in calitate de factor de export) se va incheia contractul de factoring international. In baza acordului-cadru interfactori si a contractului de factoring, se incheie intre cei doi factori (factorul de export si factorul de import) un acord individual pe respectivul contract comercial. Factorul de export va finanta activitatea aderentului, va administra facturile si va acoperi riscul de credit (pentru restul de plata), factorul de import fiind cel care va administra facturile pentru debitorii din tara sa, va colecta creantele si va acoperi riscul de credit.

Aderentul isi notifica debitorii despre existenta contractului de factoring si despre faptul ca platile se vor face in contul si in favoarea factorului de export. Intre factorul de import si importator nu exista o relatie contractuala, ci o relatie legala de tip creditor-debitor, nascuta din cedarea drepturilor de creanta de la exportator de la factorul de export si de la acesta catre factorul de import.

10. Debitorul isi da (sau nu) acceptul, in cazul in care refuza, facturile vor fi recesionate factorului de export si nu mai are loc operatiunea de factoring.