Finantarea pe termen scurt a firmei.

Orice referire la flexibilitatea, costul si riscul asociate finantarii pe termen scurt, in comparatie cu cele asociate finantarii pe termen lung, depinde intr-un grad foarte mare de natura elementelor de finantare pe termen scurt la care a apelat deja o firma.

Decizia alegerii unei surse de finantare pe termen scurt ca si instrument de finantare a activitatii firmei va afecta atat riscul global al activitatii firmei, cat si rata asteptata de randament a acesteia si, astfel, valoarea de piata a firmei.

Sursele de finantare pe termen scurt a activitatii unei firme genereaza obligatii pe termen scurt pentru aceasta (conform regulilor contabile acestea sunt obligatii care devin scadente intr-o perioada mai mica decat un an).

Managementul finantarii pe termen scurt trebuie sa aiba in vedere urmatoarele 4 tipuri majore de obligatii financiare ale firmei:

obligatiile continue angajate fata de partenerii de afaceri (in special datoriile fata de furnizori, datorii care iau forma creditelor comerciale);

obligatiile continue angajate fata de partenerii sociali (datorii fata de angajati, datorii sub forma impozitelor si taxelor catre autoritati centrale si locale etc.);

obligatiile fata de banci sau alte institutii financiare generate de imprumuturile obtinute pe termen scurt;

obligatiile generate de finantarea prin intermediul hartiilor comerciale.

Sursele de finantare pe termen scurt - prezentare si analiza.

Obligatiile continue angajate fata de furnizori. Creditele comerciale.

De cele mai multe ori firmele se aprovizioneaza cu cele necesare desfasurarii activitatii (materii prime, materiale etc.) pe credit

Volumul creditelor comerciale angajate de o firma detine, in general, ponderea cea mai mare intre obligatiile curente ale unei firme - in medie, 40%, chiar mai mult pentru firmele mai mici, care, de multe ori, nu se califica inca pentru finantari din alte surse.

Creditele comerciale apar, la fel ca si obligatiile curente continue fata de personal sau sub forma taxelor, ca o sursa spontana de finantare, in sensul ca ele se nasc din tranzactiile obisnuite, curente ale firmei.

Sa presupunem, de exemplu, ca o firma se aprovizioneaza, in medie, la o valoare de 2.000 unitati monetare pe zi, cu o scadenta neta de 30 de zile. Aceasta inseamna ca firma in cauza datoreaza furnizorilor sai, in medie, 2.000 x 30 = 60.000 unitati monetare. In aceste conditii, daca firma isi va dubla vanzarile, isi va dubla corespunzator si volumul valorilor de platit, generandu-se astfel o finantare spontana suplimentara de 60.000 unitati monetare. De asemenea, daca ea obtine prelungirea scadentei medii a valorilor de platit de la 30 la 40 de zile, volumul mediu al acestora va creste de la 60.000 la 80.000 unitati monetare.

Prin urmare, cresterea activitatii unei firme (evidentiata prin cresterea volumului vanzarilor si aprovizionarilor sale) sau prelungirea perioadei creditelor comerciale, genereaza o finantare suplimentara spontana a firmei.

Costul creditelor comerciale.

Desi creditul comercial nu are un cost explicit (nu trebuie platita dobanda pentru utilizarea lui), el poate avea totusi un cost implicit. Costul implicit al creditului comercial este determinat de faptul ca vanzarile pe credit sunt, de regula, insotite de acordarea de catre furnizori a unor discounturi pentru urgentarea platilor din partea clientilor. Costul implicit al creditului comercial consta astfel in pierderea discounturilor oferite de furnizori pentru urgentarea platilor.

In consecinta, creditele comerciale cuprind din perspectiva costului:

credite comerciale gratuite - creditele comerciale corespunzatoare perioadei cu discount;

credite comerciale negratuite - credite comerciale pe perioade care depasesc perioada de discount, insotite astfel de pierderea discounturilor.

Sa presupunem, de exemplu, ca o firma se aprovizioneaza anual cu un volum mediu de materii prime si materiale estimat la 12 mil. unitati monetare, pentru care termenul de scadenta al platilor este intotdeauna de 30 de zile, cu un discount de 2% pentru plata dupa cel mult 10 zile. Aceasta inseamna o valoare neta de platit cu discount de 12 mil. - 12 x 2% = 11,76 mil. unitati monetare, sau 11,76 mil./365 = 32.219,178 u.m. in medie pe zi.

Daca firma plateste la sfarsitul celei de-a 10-a zile pentru a beneficia de discount, atunci valorile sale de platit vor fi, in medie, de 32.219,178 x 10 = 322.191,78 u.m., aceasta reprezentand valoarea medie a creditului comercial obtinut cu discount.

Daca firma plateste doar in cea de-a 30-a zi, atunci valoarea medie a creditului comercial obtinut creste la 32.219,178 x 30 = 966.575,34 u.m., beneficiind deci de un credit comercial suplimentar de 966.575,34 - 644.383,56 u.m.

Acest credit suplimentar are insa un cost, deoarece firma pierde, pentru a-l obtine, discountul de 2%, adica 12 mil. x 2% = 240.000 u.m. Se poate astfel determina costul creditului suplimentar obtinut prin renuntarea la discount, ca raport intre pierderea de discount si valoarea creditului suplimentar, adica 240.000/644.383,56 = 37,24%.

In aceste conditii, daca firma se va putea imprumuta de la o banca la o rata mai mica de 37,24%, atunci nu este indicat apelul la creditul comercial suplimentar - insotit de pierderea de discount.

Costul creditului comercial suplimentar se poate determina folosind relatia:

unde:

C_CS(%) reprezinta costul procentual al creditului suplimentar obtinut prin renuntarea la discount;

D(%) = procentul de discount acordat de furnizori;

P_C = perioada totala de credit;

P_CD = perioada de credit in care se beneficiaza si de discount.

Astfel, pentru exemplul nostru, calculele vor fi dupa cum urmeaza:

In relatia de mai sus, numaratorul primului termen, procentul de discount, poate fi considerat ca si cost al fiecarei unitati monetare de credit (acest procent de discount va fi un procent de pierdere prin apelul la creditul suplimentar), in timp ce numitorul aceluiasi prim termen (100 - procentul de discount) reprezinta procentul de fonduri disponibile prin renuntarea la discount

Relatia anterioara ofera doar o valoare aproximativa a costului creditului suplimentar deoarece nu ia in considerare compunerea anuala a acestuia. Altfel spus, procentul de discount acordat de furnizori poate fi asimilat unei rate a dobanzii. Rationand astfel, se poate spune ca firma poate utiliza fondurile suplimentare obtinute pe perioadele dintre termenele de discount si cele finale - pentru exemplul nostru, egale cu cate 30 - 10 = 20 zile.

Insa pe parcursul anului, in conditiile unei continuitati perfecte, firma va beneficia de mai multe ori de fonduri astfel rezultate, anume de un numar de ori egal cu raportul dintre 365 de zile si lungimea perioadei de creditare suplimentara - pentru exemplul nostru, 365/(30 - 10) = 18,25 ori.

Acest fapt impune determinarea unei rate compuse a costului fondurilor suplimentare astfel obtinute, folosind relatia corectata

unde:

R_CS(%) reprezinta rata anual compusa a costul procentual al creditului comercial suplimentar obtinut prin renuntarea la discount;

D(%) = procentul de discount acordat de furnizori;

P_C = perioada totala de credit;

P_CD = perioada de credit in care se beneficiaza si de discount.

Pentru exemplul nostru, rata anual compusa a creditului comercial suplimentar este:

Mai trebuie mentionat ca acest cost al creditului comercial suplimentar poate fi redus prin intarzierea platilor.

De pilda, pentru exemplul nostru, efectuarea platilor nu la 30 de zile, ci la 60 de zile, va determina reducerea costului estimat al creditului comercial suplimentar astfel:

sau, prin compunere anuala,

Intarzierea platilor determina insa inrautatirea relatiilor cu furnizorii si, prin urmare, probleme viitoare pentru activitatea de aprovizionare a firmei.

Efectele politicii firmei de apel la creditele comerciale acordate de furnizori asupra bilantului contabil.

Politica unei firme de apel la credite comerciale poate avea efecte semnificative asupra valorilor din bilantul sau contabil.

Pentru a ilustra acest fapt, sa revenim la exemplul anterior considerand firma in cauza la inceputul activitatii operationale, activitate care se va derula dupa cum urmeaza:

in prima zi, firma se aprovizioneaza la o valoare neta de 32.219,178 u.m., valoare care va aparea in pasivul bilantului contabil ca o valoare de platit catre furnizori , deoarece plata nu se face inca;

exact la fel se intampla si in fiecare din urmatoarele 9 zile, in cea de-a 10-a zi suma valorilor de platit catre furnizori ridicandu-se la 322.191,78 u.m.;

in cea de-a 11-a zi firma, daca doreste sa beneficieze de discountul acordat de furnizori pentru plata dupa 10 zile, plateste suma de 32.219,178, corespunzatoare stocurilor aprovizionate in prima zi. Volumul valorilor totale de platit va scadea astfel cu 32.219,178 u.m. In acelasi timp insa, volumul valorilor totale de platit creste din nou cu aceeasi suma - corespunzatoare aprovizionarii din cea de-a 11-a zi. Rationand in acest mod, putem astfel spune ca, daca politica firmei este de folosire a discounturilor acordate de furnizori valoarea conturilor de platit ajunge la o valoare stabila - de 322.191,78 u.m.;

daca firma alege folosirea creditului comercial pe o perioada de 30 de zile, atunci la sfarsitul zilei a 11-a valoarea conturilor de platit va ajunge la 354.410,96 u.m., iar in cea de-a 30-a zi la 30 x 966.575,34 u.m. In cea de-a 31-a zi, firma va plati in contul primei zile si, in acelasi timp, se aprovizioneaza la o valoare identica, astfel ca valoarea totala a conturilor de platit ramane identica celei de la sfarsitul a 30 de zile. Astfel, daca firma alege folosirea creditului comercial pe o perioada de 30 de zile, valoarea conturilor de platit se stabilizeaza la 966.575,34 u.m.;

daca firma doreste sa beneficieze de discounturile furnizorilor ea va trebui sa renunte la un credit comercial egal cu 322.191,78 u.m. = 644.383,56 u.m., suma pe care o va avea de finantat din alte surse - de exemplu, sa presupunem ca ea apeleaza la un credit bancar pe termen scurt cu o dobanda de 10%.

Prin urmare, politica firmei privind creditele comerciale acordate de furnizori poate fi orientata conform urmatoarelor 2 variante:

folosirea creditului comercial pe o perioada de 30 zile, situatie in care firma pierde discountul acordat de furnizori, in valoare de 240.000 u.m. Aceasta varianta duce astfel la o pierdere de 240.000 u.m.;

folosirea creditului comercial pe o perioada de 10 zile, situatie in care firma nu mai pierde discountul de 240.000 u.m. acordate de furnizori, dar trebuie sa-si finanteze stocurile dintr-un imprumut bancar de 644.383,56 u.m., la o dobanda de 10%, adica de 64.438,36 u.m. Aceasta varianta duce astfel la o pierdere de 64.438,36 u.m.

Prin urmare, cea de-a doua varianta se dovedeste, in conditiile date, mai avantajoasa. Este insa important de mentionat ca daca firma se abate de la termenele specificate, atunci costul creditului comercial obtinut prin renuntarea la discountul acordat de furnizori se poate modifica semnificativ. Astfel, de exemplu, costul creditelor comerciale va scadea semnificativ daca firma isi onoreaza obligatiile nu la termenul de 30 de zile, ci la 60 de zile, aceasta insa cu un mare risc al pierderii de imagine in relatiile cu partenerii de de afaceri.

Obligatiile continue angajate fata de alti parteneri decat furnizorii.

Desi obligatiile firmei fata de angajati se nasc in mod continuu pe parcursul activitatii acesteia, acestea sunt onorate discontinuu - lunar, chenzinal sau, mai rar, saptamanal. In mod similar, obligatiile sub forma taxelor sunt generate continuu pe parcursul activitatii firmei, insa onorarea lor se face discontinuu - de regula, lunar sau trimestrial.

Bineinteles, aceasta sursa spontana de finantare este cu atat mai considerabila cu cat activitatea firmei este mai extinsa.

In ciuda acestor avantaje, aceste surse de finantare sunt greu controlabile de catre managementul firmei, deoarece timingul lor este determinat de factori putin controlabili, fie pur economici, fie de natura unor obisnuinte (cazul obligatiilor fata de personal) fie impusi de lege (cazul obligatiilor sub forma taxelor).

Prin urmare, managementul firmei va cauta sa utilizeze toate elementele acestei prime surse de finantare, dar va avea un control restrans asupra nivelului disponibil al acestora.

Imprumuturile bancare pe termen scurt.

Imprumuturile bancare pe termen scurt sunt, spre deosebire de celelalte doua surse de finantare pe termen scurt prezentate pana acum, caracterizate prin nonspontaneitate - ele nu sunt autogenerate de activitatea curenta a firmei. Astfel, firmele apeleaza la aceasta modalitate de finantare suplimentara doar atunci cand nevoile de finantare in crestere o impun. Deseori, respingerea de catre banci a cererilor de credite pe termen scurt forteaza firmele sa-si reduca semnificativ rata de crestere a activitatii.

In finantarea pe termen scurt a activitatii unei firme, imprumuturile bancare pe termen scurt sunt considerate ca reprezentand, in ordinea importantei, a doua sursa de finantare pe termen scurt (dupa creditele comerciale, considerate ca formand cea mai importanta sursa de finantare pe termen scurt).

In cele ce urmeaza vom prezenta factorii care influenteaza alegerea bancilor, procesul efectiv de obtinere de imprumuturi bancare pe termen scurt, cateva caracteristici mai importante ale imprumuturilor bancare pe termen scurt si, in sfarsit, aspecte legate de costul specific al imprumuturilor bancare pe termen scurt.

Alegerea bancii la care se va inainta cererea pentru un imprumut pe termen scurt.

Bancile comerciale pot sa difere semnificativ intre ele in ce priveste politica legata de acordarea de credite pe termen scurt. Principalele criterii pe care o firma trebuie sa le aiba in vedere la alegerea bancii pentru inaintarea de cereri de imprumut pe termen scurt sunt:

politicile bancilor fata de risc;

serviciile de consiliere acordate de catre banci;

loialitatea bancilor fata de clienti;

gradul de specializare al bancilor in materie de credite pe termen scurt;

suma maxima care poate face obiectul imprumuturilor pe termen scurt, determinata, in mare parte, de marimea bancii;

alte servicii acordate de catre banci in ce priveste relatia lor cu clientii care apeleaza la imprumuturi pe termen scurt.

Politicile bancilor fata de risc.

Deseori bancile se diferentiaza intre ele prin politicile lor fata de risc. Astfel, daca unele banci abordeaza practici relativ conservative in activitatea lor de creditare a clientilor, altele se angajeaza in ceea ce s-a numit inspirat 'practici bancare creative'.

Aceste politici reflecta, pe de o parte, personalitatea oficialilor bancilor respective si, pe de alta parte, caracteristicile care descriu schimbarile in nivelul depozitelor pe care bancile respective sunt capabile sa le atraga.

O banca pentru care nivelul depozitelor atrase este unul fluctuant va tinde sa devina mai conservativa in ce priveste practicile sale in activitatea de creditare a clientilor. In schimb, o banca pentru care nivelul depozitelor atrase are o tendinta crescatoare, cu doar mici intreruperi, este mai dispusa sa-si defineasca o politica de credit 'liberala'.

Bancile mari, adica cele cu o larga diversificare geografica sau a sectoarelor economice carora se adreseaza, se pot acoperi impotriva riscurilor prin combinatia acestora. In schimb, riscurile marginale specifice creditelor acordate de catre banci mici sau foarte specializate, sunt puternic determinate de mediul restrans in care actioneaza, ceea ce le face sa devina mai conservative.

Serviciile de consiliere acordate de catre banci.

In efortul lor de atragere de clienti, bancile sunt motivate sa-si dezvolte departamente specializate in consilierea acestora, fiind direct interesate in prosperitatea si dezvoltarea firmelor-clienti.

Serviciile de consiliere acordate de catre banci sunt un stimulent suplimentar in alegerea bancilor pentru angajarea de imprumuturi.

Loialitatea dovedita de catre banci fata de clienti.

Bancile se diferentiaza si din perspectiva suportului pe care-l dau clientilor in perioadele critice ale acestora din urma, adica a gradului de loialitate fata de clienti.

Astfel, sunt banci care devin foarte presante cu clientii aflati in dificultate, accelerand chiar lichidarea acestora. Alte banci se dovedesc insa mai rabdatoare, ajutandu-si clientii sa iasa din dificultate.

Gradul de specializare a bancilor in materie de credite pe termen scurt.

Bancile se diferentiaza mult din perspectiva specializarii lor in materie de imprumuturi acordate.

Bancile mari dispun, de regula, de departamente specializate in diferite forme de imprumut. Apoi, specializarea se adanceste chiar in cadrul acestor departamente - de exemplu, pe tipuri de activitate economica a clientilor deserviti. Gradul de specializare al bancilor depinde in mare masura de caracteristicile mediului economic in care acestea actioneaza.

O firma poate obtine o cooperare mult mai creativa din partea bancilor specializate pe activitatea pe care firma o desfasoara, acestea avand o mai mare experienta si fiind mai familiare cu tipul de afacere in cauza.

Suma maxima care poate face obiectul imprumuturilor pe termen scurt acordate de banci clientilor.

Suma care poate face obiectul imprumuturilor pe termen scurt acordate de o banca unui singur client este limitata legal la un anumit procent din conturile bancii. Aceasta face ca suma maxima care poate fi obtinuta ca imprumut de la o banca sa fie determinata de marimea bancii respective.

Prin urmare, se pot dovedi necorespunzatoare relatiile pe care firme mari incearca sa le dezvolte cu banci mici.

Alte servicii acordate de catre banci clientilor care apeleaza la imprumuturi.

Bancile se diferentiaza intre ele si din perspectiva altor servicii care insotesc activitatea lor de acordare de imprumuturi; de exemplu, pot fi servicii legate de transferul de bani, de transformarea monedei in care sunt inregistrate conturile etc.

Formularea cererii pentru un credit bancar pe termen scurt.

Atat firmele mari, cat si firmele mici, se gasesc deseori in situatia aparitiei temporare (pe termen scurt) de nevoi suplimentare (care depasesc resursele obisnuite, curente) de fonduri. Cand se regasesc in astfel de situatii, firmele vor cauta sa-si acopere aceste nevoi temporare printr-o finantare temporara (imprumut pe termen scurt) din partea unei banci comerciale.

Cererile pentru astfel de imprumuturi pot imbraca multe forme. Astfel, o mare corporatie, dispunand de personalul necesar, va putea sa-si insoteasca o asemenea cerere cu documente financiare pregatite si auditate profesional, cu rapoarte de analiza a creditului intocmite de agentii specializate etc., in timp ce o firma mica, va putea sa alature cererii doar o documentatie neauditata (din lipsa resurselor necesare).

Oricare ar fi insa forma de pregatire si prezentare a documentatiei, continutul cerut pentru aceasta de catre banci include intotdeauna declaratiile financiare (bilantul, contul de rezultate etc.) atat istorice, cat si pro-forma (prognozate), pentru a se putea stabili ce credit este adecvat, care sunt sursele de rambursare a acestuia si cat de sigure sunt aceste surse. Aceasta impune ca cel care face cererea de imprumut sa cunoasca anticipat problemele ridicate de catre bancheri, pentru a fi pregatit sa le raspunda adecvat.

In consecinta, pachetul prin care se face o cerere de imprumut pe termen scurt, trebuie sa contina:

o scrisoare prin care se formuleaza cererea;

date financiare istorice;

declaratii financiare proiective sau pro-forma;

o scurta istorie a firmei, precum si C.V.-uri ale conducatorilor acesteia.

Scrisoarea prin care se formuleaza cererea de imprumut pe termen scurt va cuprinde doar aspectele mai relevante despre imprumutul solicitat: scopul, suma si perioada acestuia.

Datele financiare istorice sunt furnizate prin intermediul documentelor financiar-contabile sintetice intocmite pentru ultimii 3 ani de activitate. Aceste date vor fi utilizate de bancheri pentru a aprecia calitatea afacerii, in general, si a managementului firmei, in special. Un aspect foarte important este gradul de capitalizare a firmei. Multe firme mici sunt decapitalizate, aceasta insemnand ca finantarea pe termen lung (permanenta) a firmei nu este suficienta pentru a sustine o extindere a afacerii. Or, o banca nu este sursa proprie pentru capital permanent. Bancherii cer ca investitia proprietarilor in capitalul firmei sa fie suficienta pentru a asigura o participare considerabila a acestora la succesul sau esecul firmei.

Declaratiile financiare proiective sau pro-forma fac si ele obiectul unei atentii importante din partea bancherilor. Acestia vor determina, in primul rand, daca imprumutul cerut este suficient pentru scopul declarat de catre solicitant. Practica bancara a retinut astfel ca, de cele mai multe ori, noii solicitanti subestimeaza marimea necesara a imprumutului. In al doilea rand, bancherii vor analiza declaratiile financiare proiective si chiar comenzile firmei pentru a se reevidentia sursele de rambursare a imprumutului si a aprecia gradul de siguranta al acestor surse. Daca imprumutul este intentionat a acoperi doar nevoi sezoniere de capital de lucru, atunci un buget de trezorerie lunar sau chiar saptamanal se constituie ca o documentatie suplimentara foarte potrivita.

In sfarsit, daca solicitantii n-au mai lucrat cu banca respectiva, atunci ei trebuie sa furnizeze si o istorie a firmei, precum si C.V.-uri ale celor care o conduc, din care sa reiasa experienta manageriala si nivelul de pregatire educationala ale acestora. Alaturi de istoria firmei este necesara si o prezentare a tendintelor trecute, prezente si viitoare ale mediului economic (ramura, sectorul economic etc.) in care aceasta isi desfasoara activitatea.

Alaturi de pachetul documentar, solicitantilor de imprumut li se cere de catre banca prezentarea colateralului, adica a portofoliului de garantare a imprumutului cerut. Colateralul (portofoliul de garantii) indica surse de fonduri disponibile pentru acoperirea in fata unor evenimente viitoare neprevazute. Deoarece colateralul reduce riscul asumat de catre banca la acceptarea imprumutului, el poate fi nu doar un factor determinant in decizia de acceptare/respingere a cererii de imprumut, ci si chiar un factor de reducere a costului imprumutului eventual acceptat.

Cateva caracteristici mai importante care descriu imprumuturile bancare pe termen scurt.

Maturitatea.

Imprumuturile pe termen scurt reprezinta, de regula, componenta cea mai semnificativa in activitatea de creditare pe care o desfasoara bancile comerciale - circa doua treimi din imprumuturile oferite de catre bancile comerciale sunt imprumuturi a caror maturitate (scadenta) este de un an sau mai putin. Mai departe, cele mai frecvente imprumuturi pe termen scurt sunt reprezentate de cele cu o maturitate de 90 de zile.

Specificatiile contractuale.

Eliberarea imprumutului catre firma solicitanta are loc doar dupa semnarea contractului de credit, in care se specifica urmatoarele:

Suma imprumutata de catre firma solicitanta;

Rata dobanzii pentru imprumutul in cauza;

Schema de rambursare a imprumutului (rambursarea se poate face fie in suma totala, la scadenta finala, fie in transe procentuale, la anumite termene);

Orice garantie care face parte din colateralul imprumutului;

Alte conditii asupra carora banca si firma solicitanta si beneficiara a imprumutului au cazut de acord.

Compensatiile bancare.

In mod obisnuit, banca cere firmei pe care o imprumuta sa mentina in contul deschis ca imprumut, un anumit procent - ca sursa de compensare a serviciilor generale oferite de catre aceasta. Acest procent (de regula, cuprins intre 10% si 20% din suma imprumutului) face ca rata efectiva a dobanzii la imprumutul oferit firmei solicitante sa fie mai mare decat cea declarata in contractul de credit.

De exemplu, daca o firma are nevoie de 80.000 u.m. pentru onorarea unor obligatii devenite scadente, in conditiile in care banca specifica un procent de compensare de 20%, atunci imprumutul pe care va trebui sa-l solicite se va ridica la 100.000 u.m. Daca rata declarata, nominala a dobanzii in contractul de credit este de 8%, atunci costul efectiv al imprumutului este dat de o rata efective a dobanzii de 10% (dobanda/suma efectiv disponibila = 8000/80.000)[7].

Costul imprumuturilor bancare pe termen scurt.

Costul imprumuturilor bancare variaza pentru diferitele tipuri de beneficiari ai acestora, precum si pe parcursul timpului.

Rata dobanzii este mai mare pentru clientii perceputi ca prezentand un risc mai mare. Apoi, rata dobanzii este mai mare cu cat suma imprumutata este mai mica, fapt datorat costurilor fixe ale eliberarii imprumuturilor si ale serviciilor care le insotesc.

Rata dobanzii variaza pe parcursul timpului in functie de conditiile economice si de politica bancii centrale. Atunci cand economia parcurge o perioada de contractare, cererea de imprumuturi este in scadere. Pentru revigorarea economiei, banca centrala urmareste scaderea ratelor dobanzilor. Invers, daca economia parcurge o perioada de boom, cererea de imprumuturi capata o tendinta de crestere. Pentru a frana un avant prea mare al economiei, banca centrala urmareste cresterea ratelor dobanzilor.

Rata simpla a dobanzii la imprumuturile bancare.

Rata simpla a dobanzii este punctul de plecare in determinarea tuturor tipurilor de rate de dobanda aplicate de catre banci pentru diferitele tipuri de imprumuturi pe care le ofera.

In cazul unui imprumut pentru care rata dobanzii se va calcula ca si rata simpla, clientul primeste intreaga suma a imprumutului la valoarea nominala, urmand sa plateasca la scadenta imprumutului atat dobanda cat si principalul (suma imprumutata).

De exemplu, la o rata simpla de 10% stabilita pentru un imprumut 10.000 u.m. pe un an de zile, clientul primeste la inceput suma de 10.000 u.m., urmand ca la scadenta, adica peste un an, sa inapoieze principalul (10.000 u.m.) si sa plateasca o dobanda egala cu 10.000 x 10% = 1.000 u.m.

Pentru imprumuturi cu dobanda simpla, rata simpla a dobanzii este egala cu rata efectiva a acesteia. Pentru exemplul nostru:

unde:

r_e reprezinta rata efectiva a dobanzii;

D = dobanda nominala;

S = suma imprumutata.

Rata efectiva a dobanzii la imprumuturile bancare scontate.

Atunci cand banca elibereaza un imprumut la o rata a dobanzii discontata, dobanda este dedusa din suma totala a imprumutului inainte ca solicitantul de imprumut sa beneficieze de acesta. Cand banca deduce dobanda in avans, operatie denumita scontarea imprumutului, rata efectiva a dobanzii la imprumutul acordat este mai mare decat cea nominala.

De exemplu, la un imprumut de 10.000 u.m., cu o rata nominala a dobanzii de 10%, dobanda este de 1.000 u.m. Daca imprumutul este scontat, atunci clientul va putea beneficia doar de 9.000 u.m. Prin urmare, rata efectiva a dobanzii este mai mare decat rata nominala:

unde:

r_e reprezinta rata efectiva a dobanzii;

D = dobanda (dedusa in avans);

S = suma totala a imprumutului.

Rata efectiva a dobanzii la imprumuturile bancare rambursate in rate.

Rata efectiva a dobanzii este si mai mare in cazul imprumuturilor rambursate in rate si pentru care dobanda se calculeaza la suma totala a imprumutului.

Pentru a exemplifica, sa consideram un imprumut de 10.000 u.m., care urmeaza a fi rambursat in 12 rate lunare egale. Daca rata nominala specificata a dobanzii este de 10%, atunci dobanda calculata va fi de 1.000 u.m. Utilizatorul unui asemenea imprumut dispune de suma de 10.000 u.m. doar la primirea imprumutului, in lunile care vin aceasta suma urmand sa se diminueze lunar cu ratele ce se vor rambursa. Se poate spune astfel ca utilizatorul dispune, in medie, doar de jumatate din suma nominala a imprumutului, adica, pentru exemplul nostru, de 5.000 u.m.

Prin urmare, rata efectiva a dobanzii la un imprumut cu plata in rate si pentru care dobanda se calculeaza la suma totala a imprumutului este data de relatia:

unde:

r_e reprezinta rata efectiva a dobanzii;

D = dobanda calculata la rata nominala;

S = suma totala a imprumutului.

Pentru exemplul nostru:

Dublarea ratei efective a dobanzii pentru imprumuturile cu plata in rate este determinata de calcularea dobanzii prin aplicarea ratei nominale a dobanzii la intreaga suma a imprumutului, desi suma disponibila pentru utilizator este una care scade lunar cu ratele specificate.

Trebuie insa mentionat ca aceasta este metoda de calcul folosita in special pentru cele mai multe dintre imprumuturile la consumatori (de exemplu, pentru cele pentru cumpararea de autoturisme), aplicandu-se mult mai rar la imprumuturile de afaceri.

Rata efectiva a dobanzii la imprumuturile bancare conditionate de compensatii bancare.

Rata efectiva a dobanzii creste atunci cand imprumuturile bancare sunt conditionate de compensatii bancare.

Pentru a ilustra acest fapt sa consideram din nou un imprumut la o rata nominala a dobanzii de 10%, conditionat insa de aceasta data de mentinerea unui sold pentru compensatii bancare de 20% din valoarea imprumutului. In acest caz, daca firma are nevoie de 10.000 u.m., ea va trebui sa apeleze la un imprumut de 12.500 u.m., calculat astfel:

u.m.

unde:

S reprezinta suma imprumutului care trebuie angajat;

S_n = suma necesara firmei;

c = coeficientul de compensare bancara.

Firma va putea utiliza 10.000 u.m., restul de 2.500 u.m. (adica 20% din 12.500 u.m.) urmand a constitui soldul de compensare bancara.

Rata efectiva a dobanzii pentru imprumuturi conditionate de compensatii bancare, se poate determina folosind relatia:

unde:

r_e reprezinta rata efectiva a dobanzii;

D = dobanda platita;

S_n = suma de imprumut necesara firmei;

S = suma imprumutului care trebuie angajat;

c = coeficientul de compensare bancara.

Pentru exemplul nostru:

Rata efectiva a dobanzii se poate calcula in acest caz si cu formula:

unde r reprezinta rata nominala a dobanzii.

Pentru exemplul nostru:

Analiza prezentata poate fi extinsa si la cazul in care compensatiile bancare sunt cerute la imprumuturi rambursate in rate si cu dobanda scontata (vezi paragraful 0), relatia de calcul a ratei efective a dobanzii fiind:

unde:

r_e reprezinta rata efectiva a dobanzii;

r = rata nominala a dobanzii;

c = coeficientul de compensare bancara.

De exemplu, pentru un imprumut de 10.000 u.m. la o rata a dobanzii scontate de 10% si conditionat de compensatii bancare de 20%, rata efectiva a dobanzii este:

Pentru astfel de situatii, suma pe care firma trebuie sa o imprumute se determina dupa relatia:

unde:

S reprezinta suma imprumutului pe care trebuie firma sa-l angajeze;

S_n = suma de imprumut necesara firmei;

c = coeficientul de compensare bancara;

r = rata scontata a dobanzii.

Pentru exemplul nostru:

u.m., suma care se compune din:

10.000 u.m. la dispozitia firmei;

20% x 14.285,71 = 2857,14 u.m. pentru soldul de compensatii bancare;

10% x 14.285,71 = 1428,57 u.m. pentru preplata dobanzii (la scontare).

Bineinteles, analiza prezentata trebuie corectata in eventualitatea ca firma isi poate acoperi soldul de compensatii bancare si din soldul stabil rezultat in urma tranzactiilor pe care ea le deruleaza sau daca soldul de compensatii bancare constituit este purtator si el de dobanda.

Cele mai importante tipuri de imprumuturi bancare pe termen scurt.

Imprumuturile pe termen scurt operationale.

Imprumuturile pe termen scurt operationale sunt preferate de majoritatea firmelor ca sursa de finantare pe termen scurt. Formele specifice sunt urmatoarele:

linia de credit (sau creditul de trezorerie) - facilitate de imprumut de cont curent acordata de catre o banca, prin care se permite unui client depasirea contului pana la o limita maxima stabilita pentru o perioada de timp specificata. Pentru aceasta forma de imprumut dobanda se plateste pentru suma cu care a fost depasit contul, ceea ce o face o modalitate relativ ieftina de finantare a unor cheltuieli operationale fluctuante;

linia de credit revolving sau operationala - facilitate de imprumut de cont curent reinnoibila dupa rambursarile efectuate.

Imprumuturile pe termen scurt interimare sau 'de legatura'.

Aceste imprumuturi permit utilizarea de fonduri inainte ca acestea sa devina disponibile. Ele se mai numesc si imprumuturi prin scontare, deoarece se obtin prin scontarea unor drepturi viitoare - cu care se si garanteaza imprumuturile in cauza - ale celui care le solicita.

Creditele de scont prezinta avantajul ca sunt mai putin scumpe, deoarece garantia constituita din efectele scontate este suficienta pentru banca. Dezavantajul lor este dat de faptul ca apelul la ele nu este intotdeauna posibil, deoarece nevoile de lichiditati nu coincid intotdeauna, din perspectiva esalonarii lor, cu portofoliul de efecte detinute de solicitant.

Asociatiile de investitori - alternative la finantarea bancara pentru firmele tinere.

Afacerile firmelor tinere ('start-up business') sunt percepute in general de catre investitori ca fiind mai riscante[8], datorita puterii financiare mici a acestora.

Mai mult, ca o particularitate a situatiei economice de la noi, bancile nu privesc deocamdata cu interes astfel de firme, canalizandu-si eforturile spre cererea mare de servicii bancare generata de trecerea de la economia proprietatii de stat la economia proprietatii private si publice.

Astfel de nise neacoperite ale pietei financiare pot fi acoperite insa de alte organizatii, organizatii mai mici care iau deseori forma unor asociatii de intreprinzatori (investitori).

Serviciile de finantare oferite de asemenea asociatii se prezinta ca alternative convenabile la finantarea bancara[9].

Hartiile comerciale (efectele de comert).

Hartiile comerciale sau efectele de comert sunt bilete la ordin[10] negarantate ale firmelor mari si puternice, care se vand altor firme, companiilor de asigurari, fondurilor de pensii, fondurilor mutuale de pe piata monetara, bancilor si altor investitori similari interesati. Prin vanzarea hartiilor comerciale pe piata, firmele emitente obtin finantarea suplimentara pe termen scurt de care au nevoie.

Cu toate ca sumele totale care se tranzactioneaza prin intermediul efectelor de comert sunt mai mici decat cele tranzactionate prin intermediul imprumuturilor bancare, aceasta modalitate de finantare a cunoscut in ultimii ani o crestere rapida in economiile dezvoltate, crestere asigurata de evolutia pietei monetare active, unde au loc tranzactii cu diferite obligatii pe termen scurt.

Teoretic, perioadele de scadenta pentru hartiile comerciale pot varia de la o zi la un an, insa majoritatea sunt emise pe perioade mai mici de 90 de zile.

Ca sursa de finantare a firmelor care le emit hartiile comerciale sunt purtatoare de dobanzi ale caror rate variaza in functie de cererea si oferta pentru asemenea titluri.

De obicei, rata de referinta a dobanzii pentru asemenea titluri este mai mica decat rata primara a dobanzii bancare[11], acesta fapt constituind un avantaj major pentru aceasta forma de finantare.

In plus, deoarece compensatiile bancare nu sunt cerute pentru astfel de finantari, avantajul de cost al unor astfel de finantari poate fi chiar si mai mare.

La aceasta forma de finantare pot apela insa doar firmele foarte puternice, pentru ale caror titluri investitorii se vor arata interesati.

Investitorii care achizitioneaza hartii comerciale, isi vor constitui din acestea rezerve de cvasilichiditati, ca mijloace de acoperire in fata unor eventuale nevoi pe termen scurt care devin urgente in viitor[12].

Intrucat hartiile comerciale se pot tranzactiona pe piata, relatiile generate de apelul la aceasta forma de finantare sunt, in general, mai putin personale decat relatiile presupuse de finantarea prin imprumuturi bancare. Aceasta face ca accesul la aceasta forma de finantare sa fie mult restrans si dificil. Pe de alta parte, utilizarea acestei forme de finantare permite firmei accesul la o gama mai larga de surse de creditare, intre care se includ si surse din afara domeniului specific de activitate (al ramurii sau sectorului economic in care actioneaza firma).

Cateva aspecte legate de securizarea finantarii pe termen scurt.

Firmele mici, fara o putere financiara usor de dovedit, se pot gasi deseori in situatii in care accesul lor la finantare este usurat sau conditionat de securizarea acesteia (pentru protejarea imprumutatorului).

Colateralul specificat pentru securizarea, garantarea imprumuturilor cerute, poate lua forma uneia sau unora dintre urmatoarele categorii de active sau valori: titluri de plasament (securitati marketabile); terenuri; cladiri; echipamente; stocuri si valori de primit (de la clienti).

Ultimele doua categorii sunt cele mai folosite.

In ce priveste modalitatile de securizare, finantarea cu ajutorul stocurilor se poate face:

prin intermediul gajarii directe, metoda prin care firma semneaza si inainteaza creditorului un document de dare in gaj a bunurilor din stocurile sale;

prin intermediul gajarii indirecte, prin intermediul unui tert angajat in exercitarea controlului stocurilor debitorului, care elibereaza acestuia din urma un warant, un document care conditioneaza finantarea, pentru certificarea existentei bunurilor in depozite ('warehouses') special constituite. Aceasta metoda este de obicei mai costisitoare.

Finantarea pe baza valorilor de primit de la clienti are ca forme:

pledging-ul. Prin aceasta forma i se recunosc creditorului atat dreptul de a incasa valorile de primit de la clienti, cat si dreptul de intoarcere impotriva firmei care foloseste pledgingul ca si modalitate de finantare, in cazul imposibilitatii incasarii la termen sau deloc a valorilor de primit de la clienti. De regula, finantatorul se protejeaza impotriva riscului de nerecuperare a creditului in fiecare faza a operatiunii. Astfel, se procedeaza in primul rand la o selectie a facturilor care pot constitui garantii ale creditului. Apoi, suma creditului este stabilita la un anumit procent din volumul valorilor de primit de la clienti si care constituie garantie a creditului;

factoring-ul. Prin aceasta forma firma care apeleaza la credit procedeaza la vanzarea catre creditor a valorilor sale de primit de la clienti. Creditorul, denumit factor, nu se mai poate indrepta, de aceasta data, in caz de nerecuperare a valorilor neincasate, impotriva celui finantat prin aceasta modalitate. Factoringul poate fi folosit nu doar ca metoda de finantare a nevoilor curente, ci si ca modalitate de verificare profesionala a clientilor (efectuata de factor, care este specializat in astfel de operatiuni) si, astfel, de acoperire suplimentara impotriva riscului de neincasare a valorilor de primit de la acestia. Factoringul se poate face fie la scadenta, fie in avans. In cazul factoringului la scadenta, factorul cumpara valorile de incasat ale solicitantului si ii face acestuia plata periodica (de regula, lunara) a acestor valori. In cazul factoringului in avans, factorul crediteaza solicitantul in schimbul valorilor de incasat. Fata de factoringul la scadenta, factoringul in avans este mai costisitor, costul cuprinzand, pe langa comisionul oferit factorului (care administreaza valorile de incasat) si dobanda la creditul oferit.

Intrebari de verificare

Ce sunt creditele comerciale?

Cum se determina costul creditului comercial suplimentar?

Care este rata compusa a costului creditului comercial suplimentar pentru o firma care obtine discounturi de 3% pentru platile efectuate in cel mult 15 zile, in conditiile in care ea efectueaza platile la 30 de zile?

Care sunt principalele criterii pe care o firma trebuie sa le aiba in vedere la alegerea bancii pentru inaintarea de cereri de imprumut pe termen scurt sunt?

In ce consta loialitatea dovedita de catre banci fata de firmele lor clienti?

De ce este determinata suma maxima care poate fi obtinuta ca imprumut de la o banca?

Ce trebuie sa contina pachetul prin care se face o cerere de imprumut pe termen scurt?

Care este maturitatea obisnuita a imprumuturilor pe termen scurt?

Care sunt elementele care se specifica in contractul de credit?

Ce sunt compensatiile bancare?

Care este rata efectiva a dobanzii pentru un imprumut de 150.000 u.m. pentru care rata nominala a dobanzii este de 10% si pentru care banca cere un procent de compensare de 15%?

Care este rata efectiva a dobanzii pentru un imprumut de 150.000 u.m. pentru care rata nominala a dobanzii este de 10% si pentru care dobanda va fi scontata?

Care este suma pe care trebuie sa o imprumute o firma in conditiile in care ea are nevoie de 15.000 u.m., banca cere un procent de compensare de 15% iar dobanda este calculata la o rata de 12% si este scontata?

Care sunt formele specifice ale imprumuturilor pe termen scurt operationale?

In ce constau imprumuturile pe termen scurt interimare sau 'de legatura'?

Ce sunt hartiile comerciale? De ce se mai regasesc si sub denumirea de securitati marketabile?

Ce este colateralul unui imprumut si care sunt categoriile de active sau valori care il pot forma?

Ce este warant-ul?

In ce consta finantarea prin pledging?

In ce consta finantarea prin factoring?

De ce este mai scumpa finantarea prin factoring in avans?