Finantarea prin surse imprumutate

Finantarea prin surse imprumutate

Finantarea prin surse imprumutate a societatilor comerciale se realizeaza prin recurgerea la credit, impumut din emisiunea de obligatiuni sau leasing.

Creditul bancar ofera posibilitatea finantarii activelor utilizate in activitatea de exploatare si realizarii proiectelor de investitii productive. Recurgerea la imprumutul obligatar permite finantarea strategiilor investitionale orientate spre cresterea patrimoniului societatilor comerciale. Prin intermediul leasingului este posibila finantarea unui activ bine determinat.

1. Creditul bancar

Creditul bancar este "imprumutul in bani acordat de institutie financiara clientilor sai, pe o anumita perioada, dinainte stabilita si care urmeaza a fi rambursat la scadenta insotit de o recompensare sub forma de dobanda".[1]

Creditul presupune transferuri banesti cu caracter rambursabil care sunt purtatoare de dobanzi.

In cadrul economiei de piata, creditul are o foarte mare raspandire, el reprezentand un mod de finantare a necesarului de resurse in completarea celor proprii, iar in anumite cazuri poate constitui chiar sursa unica de finantare.

Este avantajos si rational, spre exemplu, ca in perioadele de varf de activitate sa se foloseasca credite pe termen scurt pentru acoperirea necesarului suplimentar de cheltuieli, urmand ca ele sa se ramburseze in perioadele cu activitate mai redusa, cand inceteaza necesitatile suplimentare. De asemenea este oportun ca pentru realizarea unei cresteri economice sa se apeleze la credite, decat sa se astepte o perioada indelungata pana cand s-ar putea forma fondurile proprii corespunzatoare, pe seama realizarii beneficiilor.

Bancile comerciale ofera societatilor comerciale solicitatoare un evantai de credite, destinate finantarii operatiunilor economice ale acestora.

Folosind credite, agentii economici castiga timp in lupta cu concurenta, pot sa-si adapteze operativ activitatea in conformitate cu cerintele pietii si totodata, printr-o activitate eficienta isi creeaza si mijloacele pentru rambursarea ratelor scadente si plata dobanzii.

Daca folosirea creditului este o optiune necesara pentru agentii economici, mai ales in conditiile in care capitalul propriu este neindestulator pentru promovarea diferitelor proiecte avute in vedere, tot atat de adevarat este ca se impune o atitudine prudenta din partea debitorului, care sa-i creeeze certitudinea folosirii eficiente a sumelor imprumutate, astfel incat, sa realizeze o rentabilitate satisfacatoare pentru a rambursa la timp creditele, sa plateasca dobanzile aferente si sa-i ramana si o rentabilitate neta la sfarsitul activitatii.

Creditul are la baza doua principii: sa fie garantat de debitor si sa fie rambursat la scadenta.

Problema garantarii creditului se pune in mod deosebit pentru creditul bancar, care este cea mai extinsa forma de credit. In acest caz, garantia pe care trebuie sa sa o ofere debitorul urmareste inlaturarea riscului creditorului, care, in caz de nerambursare, sa-si poata recupera sumele imprumutate prin valorificarea elementelor contituite in garantie.

De regula, garantiile sunt stipulate in contractul de credit si pot fi garantii materiale sau scripturale. Garantiile materiale se pot constitui din stocuri, utilaje, cladiri si alte bunuri existente in patrimoniu si din resurse financiare existente sau prevazute a se realiza in viitor. Concomitent se preiau in garantie si bunurile achizitionate prin credite.

Garantiile scripturale se constituie de la caz la caz, sub forma scrisorilor de garantie bancara, ipoteci asupra bunurilor imobile ale debitorilor si girantilor, cesiuni in favoarea bancii a drepturilor banesti pe care beneficiarul de credite le are de primit de la alte unitati contractante, drepturi de despagubire pentru bunurile asigurate, avalizarea unor trate.

Ca trasatura fundamentala a creditului, rambursarea este justificata prin faptul ca aceasta sursa de finantare nu apartine utilizatorului. Ea este cedata de creditor pentru o anumita perioada de timp, corespunzator nevoilor temporare de fonduri, astfel incat, la incetarea necesarului suplimentar de fonduri, este firesc sa fie restituita catre proprietar.

Rambursarea creditului nu ramane niciodata la nivelul unei formulari generale, ci este concretizata expres in contractul de credit unde se precizeaza durata creditului, scadenta si maniera de rambursare.

Rambursarea la scadenta a creditului ramane o obligatie esentiala a debitorului. Indeplinirea acestei obligatii marcheaza nu numai o anumita disciplina financiara din partea debitorului, pastrarea bonitatii si renumelui firmei, dar si faptul ca realizeaza o activitate eficienta care-i permite sa obtina mijloacele necesare rambursarii la timp a creditelor.

Intarzierile in rambursarea creditelor, sau nerambursarea lor integrala creeaza greutati financiare respectivei societati care a solicitat creditul.   

Societatile comerciale de mari dimensiuni obtin de pe piata monetara a creditului resursele financiare necesare usor si la un cost redus comparativ cu societatile mici si mijlocii. Comparativ cu    societatile comerciale mici si mijlocii, riscul imposibilitatii rambursarii creditelor solicitate este mai redus la societatile comerciale mari.

"Permanentizarea relatiilor de finantare a societatilor comerciale de catre banci se produce in acelasi timp cu cresterea ponderii datoriilor bancare in totalul obligatiilor fata de alti creditori. Cresterea indatorarii bancare atrage o scadere a costurilor de finantare (exprimate procentual). Relatia inversa intre indatorare si costul finantarii este rezultatul conditiilor mult mai avantajoase aplicate de catre banci clientilor debitori stabili si solvabili, cresterii increderii si aparitiei unei interdependente de interese. Aceasta contribuie la cresterea calitatii informatiilor detinute de banci cu privire la societatile comerciale cliente, reducerea costurilor cu obtinerea acestora si ofera posibilitatea evaluarii mai exacte a riscului de catre societatile bancare".[2]

Intreprinderile mici si mijlocii sunt constranse sa acorde garantii si sa accepte conditiile de creditare stabilite de catre banci.

Daca intre garantiile acordate bancilor si costul indatorarii exista o relatie inversa, in acelasi timp, lipsa acestora atrage imposibilitate obtinerii de imprumuturi bancare.

2. Imprumutul din emisiunea de obligatiuni

Imprumutul obligatar este un contract de credit, o modalitate de procurare a resuselor financiare necesare asigurarii cresterii economice si respectarii unor obligatii de plata asumate.

Preferinta intreprinderilor pentru imprumutul din emisiunea de obligatiuni este motivata pe de o parte de faptul ca nu conduce la modificarea pozitiei actionarilor, comparativ cu sporirea capitalului social prin emisiunea de actiuni, iar pe de alta parte, costul apelarii la cerditul obligatar este mai mic decat costul capitalului propriu.

Detinatorul de obligatiuni este "un factor comod pentru intreprindere, creanta nepermitandu-i imixtiunea in activitatea acesteia".[3]

Imprumutul obligatar reprezinta o alternativa la cresterea capitalului social respectiv recurgerea la imprumuturi individuale (credite bancare). Fata de acestea, el reprezinta un mod de finantare care are ca si particularitate faptul ca este divizat intr-un anumit numa de titluri identice (obligatiuni), reprezentand fiecare o cota-parte din valoarea imprumutului, ceea ce ofera posibilitatea apelarii la mai multi creditori. O societate poate emite obligatiuni daca este societate pe actiuni, capitalul subscris a fost integral varsat, nivelul imprumutului nu depaseste trei patrimi din capitalul varsat, iar de la data infiintarii societatii au tercut cel putin doi ani.

Fata de celelalte modalitati de finantare, emisiunea de obligatiuni prezinta pentru intreprindere atat avantaje cat si dezavantaje.

Comparativ cu cresterea de capital, prin emisiunea de obligatiuni este evitata intrarea de noi actionari, detinatorii de obligatiuni nu participa la repartitia profitului, iar rezultatele intreprinderii pot fi ameliorate prin efectul de levier. Din punct de vedere al societatii emitente, obligatiunile sunt mai avantajoase decat actiunile, in ceea ce priveste incidenta fiscala a acestora, in sensul ca dobanzile platite micsoreaza baza impozabila, ceea ce nu se intampla in cazul dividendelor.

Rezultatele intreprinderii pot fi ameliorate prin efectul de levier, iar costurile de emisiune sunt mai reduse.

Imprumutul obligatar prezinta avantaje si fata de imprumutul bancar, datorita ratei dobanzii care este in general inferioara ratei dobanzii la creditele bancare, valorii garantiei depuse care este inferioara celei aferente imprumuturilor bancare dar si datorita faptului ca independenta societatii nu este afectata de conditiile impuse de un creditor unic.

Conjunctura economica poate insa defavoriza imprumutul prin emisiunea de obligatiuni. In anumite conditii, emisiunea de obligatiuni poate genera cheltuieli mai mari decat celelalte forme de imprumut, cresterea riscului financiar poate conduce la cresterea ratei de rentabilitate solicitate de catre actionari astfel incat creste costul capitalului propriu, iar cresterea gradului de indatorare poate conduce la cresterea riscului aparitiei dificultatilor financiare.

Imprumutul prin emisiunea de obligatiuni presupune efectuarea unor operatiuni ulterioare ca rascumpararea si anularea obligatiunilor emise precum si indeplinirea anumitor formalitati de publicitate.

3. Leasingul

Leasingul este o modalitate de finantare care permite intreprinderii sa dispuna de un bun dupa cum crede de cuviinta, fara a fi necesar sa-si constituie fond de investitii, ci platind o chirie.

Leasingul este o procedura de finantare a investitiilor prin care o banca sau o institutie financiara specializata achizitioneaza un bun (mobiliar sau imobiliar) pe care-l inchiriaza unei firme, acesta din urma avand posibilitatea de a-l cumpara la sfarsitul contractului la un pret convenit (in general, la valoarea reziduala).

Faptul ca intreprinzatorii si-au dat seama ca nu numai proprietatea bunurilor de capital, dar si utilizarea in sine a acestora poate asigura productia si veniturile necesare dezvoltarii intreprinderii a favorizat aparitia si dezvoltarea leasingului ca modalitate de finantare.

Finantarea oricaror bunuri mobile sau imobile, cu valoare ridicata si folosinta indelungata constituie obiectul contractului de leasing.

Leasingul este asemanator creditului, deoarece fondurile necesare unei societati in vederea efectuarii investitiei sunt furnizate de catre o societate de leasing. Diferenta dintre aceste doua forme de finantare consta in faptul ca nu se dau bani pentru cumpararea bunului, ci se livreaza bunul insusi, iar prin ratele de leasing utilizatorul ramburseaza suma creditata impreuna cu cheltuielile de finantare.

Particularitatea leasingului consta in aceea ca pretul de achizitie a bunului este platit de catre utilizator din veniturile realizate in urma utilizarii bunului respectiv. Luand in considerare exercitarea dreptului de proprietate, a dreptului de folosinta si a dreptului de dispozitie, se poate spune ca leasingul se aseamana foarte mult cu inchirierea. Inchirierea traditionala s-a transformat astfel intr-o tranzactie prin care utilizatorul are in plus posibilitatea de a plati pretul de cumparare al bunului, sub forma ratelor de leasing, bunul trecand astfel in proprietatea lui.

Prin leasing bunurile pot fi cumparate si de catre societatile care ar dori sa-si faca rost mai rapid de acestea, dar care inca nu poseda lichiditati pentru noua achizitie.

Leasingul a devenit o necesitate datorita ritmului rapid al progresului tehnic si al concurentei, ritm care devanseaza posibilitatile de autofinantare ale agentilor economici sau de creditare.

Denumirea de leasing financiar provine de la faptul ca in aceasta operatiune, finantatorul participa doar din punct de vedere financiar, alocand fonduri in vederea finantarii investitiei utilizatorului si dupa achitarea furnizorului, lasa toate obligatiile pe seama utilizatorului.

In situatiile in care sunt necesare cheltuieli mari de capital pentru cumpararea bunului respectiv este utilizat leasingul financiar. In acest caz cel ce da cu chirie este finantatorul operatiunii. Intr-o intelegere tipica de leasing financiar, firma care va utiliza echipamentul (chiriasul) selecteaza echipamentul si negociaza pretul si termenele de livrare cu fabricantul.

Firma utilizatoare negociaza dupa aceea conditiile de inchiriere cu o firma de leasing si odata ce termenii inchirierii au fost stabiliti se trece la cumpararea echipamentului de catre cel ce da chirie (finantator) de la fabricant sau distribuitor. Dupa ce echipamentul a fost cumparat, firma utilizatoare executa intelegerea privind inchirierea.

Perioada de folosire a bunului in sistem leasing acopera cel putin 75% din durata normala de utilizare a bunului, chiar daca, in final, dreptul de proprietate nu este transferat. In tara noastra termenele contractelor de leasing imobiliar sunt intre opt si zece ani, in cazul masinilor si echipamentelor de productie in jur de trei sau petru ani, iar la automobile in jur de 2-3 ani.

In practica tarilor occidentale finantatorul accepta sa finateze intr-o proportie de 100% cumpararea bunului, clientul nefiind nevoit sa plateasca o rata initiala de leasing in momentul incheierii contractului sau in momnetul livrarii.

In tara noastra, finantatorii nu accepta riscuri prea mari, motiv pentru care solicita o rata initiala de leasing cuprinsa intre 25% si 40%, platita de obicei cu ocazia incheierii contractului de leasing.

La un nivel asa ridicat al ratei initiale nu mai este necesara o alta garantie, deoarece valoarea bunului de leasing asigura acoperirea totala sau aproape totala a obligatiei de plata a utilizatorului pe intrega perioada a leasingului. Pe de alta parte, investirea unei sume initiale mari de catre utilizator face ca acesta sa se simta proprietarul bunului ceea ce are efecte pozitive atat din punct de vedere al finantatorului cat si al bunului.

La expirarea contractului de leasing financiar utilizatorul poate sa isi exercite dreptul de cumparare a bunului.

Solicitantii leasingului financiar    sunt intreprinderile care urmaresc sa realizeze o investitie care sa intre in proprietatea lor dar care nu dispun de resurse lichide proprii, necesare achizitionarii directe. Din acest motiv se realizeza investitia cu ajutorul unor resurse externe de natura leasingului, care pe langa avantajul unor economii de impozit solicita si garantii reduse.

Leasingul financiar difera de leasingul operational din trei puncte de vedere: nu ofera servicii de mentenanta, nu poate fi reziliat si este complet amortizat, locatorul primeste plati ale chiriei egale cu pretul echipamentului inchiriat plus profitul investitiei.

Leasingul operational ofera utilizatorului, pe o perioada de timp strict determinata, dreptul de folosire a unui bun care corespunde exigentelor acestuia. Utilizatorul, dupa expirarea perioadei contractuale, restituie bunul a carui drept de proprietate ramane in continuare la finatator.

Denumirea acestui tip de leasing provine pe de o parte de la faptul ca scopul utilizatorului este exclusiv utilizarea (si nu obtinerea dreptului de proprietate), iar pe de alta parte, finantatorul ofera un serviciu, prin care face posibila utilizarea propriilor active astfel incat el sa suporte riscurile si cheltuielile de functionare. Finantatorul pentru acest serviciu si nu pentru cumpararea bunului, percepe un tarif.

In cazul leasingului operational, finantatorul este de multe ori intreprinderea producatoare care primeste platile de chirie ca remuneratii pentru utilizarea bunului, asigurand si intretinerea, repararea sau schimbarea in caz de defectiuni ale bunului. Acesta este motivul pentru care vom intalni foarte rar societati de leasing independente care isi cumpara bunuri pe cont propriu, cu scopul ca acestea sa devina obiecte ale contractelor de leasing.

In cazul in care utilizatorul, din vina societatii de leasing sau a furnizorului, nu si-a exercitat dreptul de optiune, prevazut in contract privind prelungirea termenului de leasing sau achizitia bunului iar bunul a fost restituit, utilizatorul este obligat sa plateasca o taxa vamala la valoarea reziduala a bunului, care nu poate fi mai mica de 20% din valoarea de intrare a bunului.

La expirarea contractului, utilizatorul restituie bunul finantatorului deoarece el nu doreste sa devina proprietarul bunului.

Datorita serviciilor prestate de catre finantator precum si a necesitatii acoperirii riscului de replasare a bunului de catre societatea de leasing, costul relativ, raportat la timp, a leasingului operational este mai ridicat decat cel al unui leasing financiar, avand ca obiect bunuri de aceleasi valori.

Prin sistemul de leasing, utilizatorul isi asigura achizitionarea unui bun la nivelul tehnicii mondiale, printr-un mod avantajos de plata si se bucura de posibilitatea de a negocia cu furnizorul conditiile de cumparare.

Leasingul ofera posibilitatea finantarii integrale a investitiei din resurse externe, lichiditatile si resusele proprii putandu-se folosi pentru alte scopuri si in acelasi timp ofera o finantare flexibila, deoarece majoritatea contractelor de leasing tind sa aiba mai putine acorduri restrictive decat contractele de imprumut.

Prin intermediul leasingului investitiile a caror necesitate apare brusc pot fi realizate mai rapid, atat comparativ cu apelarea la credite (a caror negociere necesita o durata mai lunga) cat si cu apelarea la resuse proprii (profitul si amortizarea realizandu-se in timp).

Utilizarea acestei finantari creste capacitatea firmei de a se indatora deoarece leasingul nu trebuie evidentiat in datoriile din pasivul bilantului. Necontribuind la majorarea surselor externe, leasingul face posibila contractarea de noi credite bancare sau emiterea de noi obligatiuni.

"Societatile de leasing, apreciate ca fiind debitori importanti si de incredere pot obtine credite de pe piata bancara sau monetara cu dobanzi mult mai reduse decat utilizatorul. Inseamna ca rata dobanzii utilizata la calcularea ratelor de leasing, impreuna cu castigul societatii de leasing ar putea fi identice sau mai mici decat rata dobanzii pe care ar plati-o utilizatorul bancii."[4]

Reducerile de pret de la furnizor se obtin mai usor, daca in calitate de cumparator apare o societate de leasing ,mai ales daca aceasta este un partener mai vechi al furnizorului.

Societatea de leasing analizeaza in primul rand proiectul de investitie si nu trecutul sau garantiile utilizabile ale societatii astfel incat modalitatea de reducere a riscului de catre societatea de leasing poate fi mai avantajoasa decat cea a bancilor.

Pentru societatile nou infiintate, posibilitatea obtinerii unui credit este dificila pe langa posibilitatea incheierii unei tranzactii de leasing, din cauza ca finantarea unor societati cu resurse mici presupune asumarea unor riscuri mari de catre creditorii traditionali, pe cand finantatorii unui leasing dispun de dreptul de proprietate asupra bunurilor.

Prin leasing, intreprinderea poate evita riscuri legate de uzura morala, comparativ cu cazul in care ar fi proprietarul activului, datorita amortizarii accelerate.

Platile de redevente pe care trebuie sa le faca utilizatorul sunt mai scazute, datorita avantajelor fiscale de care se bucura finantatorul. Deoarece iesirile de lichiditati pentru plata redeventei au un nivel scazut, comparativ cu achizitia activelor, diferenta poate fi utilizata pentru asigurarea unui fond de rulment mai ridicat.

Incheierea contractului de asigurare este realizata de catre finantator, care efectueaza aceasta in locul utilizatorului, deoarece existenta asigurarii este in interesul lui

Prin utilizarea acestei modalitati de finantare, o intreprindere poate cunoaste cheltuielie aferente viitoare, ceea ce ii usureaza estimarile viitoare.

Intreprinderea poate obtine economii la impozitul pe profit pe seama cheltuielilor cu dobanzile si ratele de import la leasing, care sunt deductibile.

Finantarea prin leasing prezinta insa si o serie de dezavantaje pentru societatea care apeleaza la aceasta modalitate de finantare. Dobanzile aferente finantarii prin leasing sunt de regula mai ridicate decat cele bancare, deoarece ele cuprind si cheltuielile societatii de leasing, precum si prima de risc si profitul acesteia. In cazul in care societatea de leasing isi refinanteaza activitatea cu credite ieftine acest dezavantaj dispare, pentru ca se poate micsora rata de referinta care sta la baza ratei de leasing.

In cazul in care investitia se dovedeste ineficienta, ratele de leasing se platesc obligatoriu, fie conform cu evaluarea prevazuta in contract, fie integral intr-o singura suma, la valoarea actualizata pentru data rambursarii. De asemenea, in cazul distrugerii sau furtului bunului de leasing, ratele de leasing trebuie platite in continuare.