Garantarea depozitelor bancare

GARANTAREA DEPOZITELOR BANCARE

Necesitatea garantarii depozitelor bancare

Avantajele si dezavantajele sistemelor de garantare a depozitelor

Caracteristici structurale ale sistemelor de garantare a depozitelor

Garantarea depozitelor bancare in Uniunea Europeana

1. Necesitatea garantarii depozitelor bancare

Instabilitatea bancara, manifestata adesea prin falimente bancare, poate avea efecte negative asupra unei economii, intrucat acest fenomen poate conduce la afectarea bunei functionari a mecanismului national de plati, la descurajarea procesului de economisire, la reducerea intermedierii financiare si la pierderi importante pentru deponenti. In vederea prevenirii acestor consecinte, in multe tari au fost create aranjamente institutionale care sa garanteze stabilitatea bancara, cuprinzand urmatoarele elemente: reglementari de prudenta bancare ce urmaresc sa previna asumarea de riscuri excesive de catre banci, supravegherea bancara ce asigura respectarea legislatiei bancare si impiedica bancile sa se angajeze in practici bancare nesanatoase; facilitatile de imprumutator de ultima instanta asigurate de banca centrala, ce constau in acordarea de lichiditate bancilor, pentru a impiedica falimentul acestora.

In multe tari aceste aranjamente institutionale au fost completate cu sisteme de garantare a depozitelor, ce au ca scop sa mentina increderea in sistemul bancar si sa protejeze micii deponenti in cazul falimentelor bancare. In prezent, aproape toate tarile industrializate au sisteme oficiale de garantare a depozitelor, desi forma si sfera lor de cuprindere difera de la o tara la alta. In ceea ce priveste tarile in curs de dezvoltare, se manifesta un interes in crestere fata de asemenea aranjamente institutionale de protectie a depozitelor, implementarea schemelor de acest tip realizandu-se in multe tari cu asistenta tehnica a FMI si a Bancii Mondiale.

2. Avantajele si dezavantajele sistemelor de garantare a depozitelor

Conceptul de garantare a depozitelor este usor de inteles: o entitate (guvern, comunitatea bancara, banca centrala) garanteaza valoarea depozitelor depuse la banci, deci va restitui, partial sau in totalitate, aceste instrumente financiare in cazul unei prabusiri bancare.

Existenta unui sistem de garantare a depozitelor are o serie de efecte pozitive. In primul rand, un asemenea sistem asigura pastrarea integritatii sistemului financiar al unei tari, oferind protectie impotriva retragerilor masive de fonduri ("banks runs") ce ar putea afecta stabilitatea bancilor si a sistemului de plati. In conditiile in care deponentii cunosc ca sunt protejati in eventualitatea unui faliment bancar, ei sunt mai putin inclinati sa-si piarda increderea in sistemul bancar. Astfel se limiteaza propagarea sentimentului de frica printre deponenti si se evita riscul aparitiei unei panici bancare generalizate ce ar putea afecta in lant si bancile bune si prin aceasta intregul sistem bancar si financiar. In al doilea rand, sistemele de garantare a depozitelor ofera protectie micilor depunatori, care nu sunt in masura sa evalueze corect sanatatea financiara a institutiilor unde isi plaseaza depozitele si care se lasa ghidati doar de dobanzile mari oferite. Acesti deponenti nesofisticati nu dispun de cunostintele necesare, de resursele si nici de informatiile financiare care sa le permita sa estimeze riscurile unor plasamente alternative la alte banci sau sa efectueze o politica de diversificare a portofoliului, deci nu-si pot apara interesele proprii. In acest caz, sistemele de garantare a depozitelor corecteaza asimetria informationala. De asemenea, intrucat un faliment bancar poate duce la pierderea economiilor de o viata a unui deponent, protejarea micilor deponenti contribuie la bunastarea sociala. In al treilea rand, protejarea deponentilor conduce la promovarea unei rate inalte a economisirii si la adancirea procesului de intermediere finaciara prin oferirea unor active sigure pentru public. In al patrulea rand, protectia depozitelor poate imbunatati eficienta sistemului bancar. Schemele de garantare reduc avantajele competitive de care se bucura anumite banci datorita marimii lor sau statutului juridic. Mai mult, prin limitarea efectelor negative ale falimentelor bancare asupra sistemului financiar si a deponentilor, schemele de garantare a depozitelor pot facilita iesirea din sistem a institutiilor ineficiente.

Schemele de garantare a depozitelor au insa si efecte negative, prin existenta lor generandu-se hazard moral. Un nivel excesiv de protectie a depozitelor poate slabi rolul disciplinei de piata ce descurajeaza bancile sa-si asume riscuri excesive. Daca toate depozitele sunt asigurate, deponentii vor da mai putina importanta evaluarii gradului de risc aferent bancilor individuale si vor fi atrasi doar de nivelul dobanzilor. In consecinta, bancile vor alege un portofoliu cu active cu randament mai inalt, dar si cu grad sporit de risc, ce va conduce la pierderi mult mai mari si la un cost mai ridicat pentru cel ce garanteaza, care, in functie de mecanismul adoptat, poate fi guvernul sau sistemul bancar.

Cele de mai sus arata ca daca este proiectata adecvat, o schema de protectie a depozitelor poate fi un instrument important alaturi de supravegherea si reglementarea bancara in asigurarea stabilitatii sistemului bancar. In schimb, daca este proiectata necorespunzator, aceasta schema poate distorsiona fortele pietei si cauza mari pierderi si dezechilibre macroeconomice.

Caracteristici structurale ale sistemelor de garantare a depozitelor

Sisteme implicite sau explicite de garantare: Sistemele de garantare a depozitelor pot fi implicite sau explicite. Sistemele implicite se caracterizeaza prin faptul ca nu exista reglementari legale care sa oblige guvernul sau alte institutii sa-i despagubeasca pe deponenti in cazul unui faliment bancar. Conform acestui sistem, guvernul poate decide -daca considera ca este util, pentru a asigura stabilitatea sistemului ori pentru ca este partial raspunzator, ori pentru ca sunt implicate costuri mai mici pe termen lung - sa compenseze pe deponenti in intregime sau partial. Avantajul unei asemenea sistem consta in flexibilitatea lui. Dezavantajele sistemului rezida in aceea ca nu este supus nici unei reguli si, prin urmare, este supus presiunilor politice, se poate utiliza discretionar si in mod diferit de la caz la caz, este aplicat cu incetineala datorita dezbaterilor politice privind modul de alocare a resurselor bugetare si poate fi anticipat de public. In plus, sistemul presupune absenta unei garantii explicite, ceea ce reduce increderea deponentilor, iar protectia deponentilor la bancile mici este nesigura datorita preferintei guvernelor pentru protejarea bancilor mari. In ceea ce priveste costurile sistemului, acestea sunt suportate in mod uzual de deponenti (in calitate de platitori de impozite) si de guvern si nu de catre banci. Desigur, guvernele au, de asemenea, optiunea de a nu asigura protectie, dar aceasta este o politica ce se aplica foarte rar. Trebuie spus ca toate tarile asigura o garantie implicita a depozitelor: nici o tara nu va permite ca intregul sau sistem sa cada si multe tari considera unele banci ca fiind prea mari ca sa fie lasate sa se prabuseasca ("too big to fail"). Sistemele explicite de garantare sunt acele sisteme infiintate in baza unor legi sau norme care stabilesc in mod clar ce obligatii si ce institutii sunt garantate, cine va plati, potrivit caror proceduri si in ce interval de timp etc. Aceste sisteme definesc clar costurile potentiale. De asemenea, permit impartirea costurilor legate de falimentul unei banci intre banca si deponenti. Prin urmare, sistemele explicite presupun costuri mai reduse decat cele implicite.

Obiectivele sistemului: In majoritatea tarilor unde au fost introduse sisteme de garantare a depozitelor, aceste instrumente sunt orientate prioritar sau exclusiv spre protectia micilor deponenti ce nu dispund de informatiile si nici de cunostintele necesare pentru a evalua riscurile pe care si le asuma cand isi plaseaza depozitele intr-o anumita institutie bancara. Prin urmare, multe sisteme de garantare a depozitelor cuprind prevederi care exclud anumiti deponenti de sub incidenta garantarii cum ar fi : bancile, societatile de asigurari, fondurile de investitii, autoritatile publice centrale sau locale, agentii economici importanti, intrucat se presupune ca acestia sunt in masura sa faca o estimare adecvata a situatiei financiare a bancii unde isi plaseaza fondurile. Intr-o serie de tari, sistemele de garantare pot fi utilizate si pentru a se realiza restructurarea sau fuziunea bancilor aflate in dificultate, putandu-se astfel evita prabusirea lor. Trebuie insa subliniat ca autoritatile guvernamentale nu au neaparat nevoie de un asemenea sistem pentru a restructura banci, acest proces putand fi realizat ad-hoc prin utilizarea resurselor bugetare.

Tipul sistemului: Sistemele de garantare a depozitelor pot fi publice, private si mixte. Un sistem public de garantare a depozitelor este infiintat si administrat de catre stat, in timp ce un sistem privat este creat si administrat de mai multe sau de toate bancile dintr-o tara. Sistemele mixte sunt reprezentate de mecanisme administrate de o institutie publica si finantate partial de catre banci sau de scheme administrate in comun de reprezentanti ai bancilor si guvernului si finantate de banci. Atat in tarile dezvoltate, cat si in cele in curs de dezvoltare majoritatea sistemelor de garantare a depozitelor sunt publice. In cazul tarilor in tranzitie este preferabil sa existe un sistem public sau mixt , intrucat in cazul acestor economii exista riscuri mult mai mari de prabusire a unor banci, iar un sistem privat bazat numai pe banci - uneori subcapitalizat - poate sa se dezmembreze in conditiile unei crize bancare. In schimb, un sistem public sau mixt ce are adesea sprijin guvernamental sau al bancii centrale (sub forma unei contributii financiare suplimentare sau a unor imprumuturi) are sanse mult mai mari de a rezista tensiunilor financiare de amploare.

Sistem obligatoriu sau voluntar: Participarea la un sistem de garantare a depozitelor poate fi obligatorie sau voluntara. Majoritatea sistemelor au adoptat principiul participarii obligatorii pentru banci si alte institutii financiare care accepta depozite pentru a se evita aparitia fenomenului de "selectie adversa". Acest fenomen presupune ca bancile bune vor evita sa participe la un sistem voluntar pentru a nu plati contributii astfel incat, in final, sistemul va fi alcatuit din banci slabe, fiind predispus sa se prabuseasca. De asemenea, din punctul de vedere al principiului protejarii deponentilor, este preferabil ca toate bancile sa fie obligate sa participe. Aceasta pozitie este imbratisata, de altfel, si de Directiva comunitara privind schemele de garantare a depozitelor (94/19/EC din 30 mai 1994).

Finantarea sistemului: Finantarea sistemului de protectie a depozitelor este un element important, intrucat are un impact direct asupra competitivitatii sectorului bancar al unei tari. Din punct de vedere al finantarii se pot distinge doua tipuri mari de organizare: (1) fonduri de garantare (finantare ex-ante); (2) sisteme de repartitie sau sisteme de alocare a costurilor (finantare ex-post). Fondurile de garantare (ex-ante) au fost adoptate de majoritatea tarilor dezvoltate si constau in plata unei prime (contributii) regulate la un fond comun, care este utilizat pentru compensarea deponentilor garantati ai unei banci aflate in faliment. Baza de calcul a primelor poate fi ansamblul depozitelor garantate sau totalul activelor bancilor individuale participante la sistem. Sistemele de repartitie (finantare ex-post) se caracterizeaza printr-o structura de garantii incrucisate pe care bancile participante la sistem le constituie intre ele. In cazul acestui sistem, nu exista varsaminte regulate, platile - calculate ex-post - se efectueaza doar cand se face apel la garantie, adica, de regula, in cazul lichidarii unei banci participante. Ambele sisteme descrise mai sus functioneaza cu succes intr-o serie de tari, avand fiecare avantaje si dezavantaje.

Avantajele fondurilor de garantare in raport cu schemele ex-post sunt urmatoarele: (a) promoveaza increderea deponentilor intrucat exista o institutie care asigura protectie si care dispune de resurse financiare; (b) esaloneaza in timp costurile bancilor[1] ocazionate de garantarea depozitelor, resursele constituindu-se treptat; (c) bancile devenite insolvabile contribuie prin cotizatiile lor anterioare la limitarea efectelor negative asupra deponentilor lor; (d) faciliteaza adoptarea contributiilor ajustate in functie de risc; (e) asigura o sursa sigura si lichida de fonduri, permitand efectuarea cu usurinta a interventiilor preventive. Pe de alta parte, fondurile de garantare prezinta o serie de dezavantaje in raport cu schemele ex-post, precum: (a) sunt mai costisitoare si prezinta o complexitate ridicata in operare; (b) ridica problema permanenta a identificarii nivelului optim al resurselor financiare ; (c) se confrunta cu probleme legate de modul de administrare a resurselor financiare; (d) determina, in opinia unor experti, o retragere de lichiditati din sistemul bancar.

In general, schemele ex-ante sunt mai credibile decat cele ex-post. O abordare adecvata ar putea fi o combinatia dintre o schema ex-ante cu elemente ex-post si cu alte forme de finantare posibile. Decizia privind un anume sistem depinde de circumstantele nationale (obiectivele sistemului de protectie a depozitelor, structura sistemului bancar, situatia financiara a sistemului bancar, situatia macroeconomica, etc.).

In functie de tipul primelor (contributiilor) de garantare platite, pot exista sisteme de garantare cu prime fixe, cu prime diferentiate in functie de risc si sisteme cu prime diferentiate in timp.

Sistemul cu prime fixe se refera la plata aceleiasi prime indiferent de banca sau de momentul de timp. Acest sistem are avantajul ca este clar si simplu de aplicat, insa nu ia in considerare gradul de risc de insolvabilitate al fiecarei institutii de credit. Sistemul conduce la aparitia a numeroase probleme ce rezulta din exacerbarea riscului moral. In primul rand, el incurajeaza bancile sa-si asume mai multe riscuri decat este de dorit din punct de vedere economic, intrucat este afectat raportul risc-randament al bancilor. Aceste institutii pot sa-si asume riscuri sporite deoarece nu se va inregistra o crestere a costului fondurilor lor imprumutate deoarece deponentii nu mai sunt preocupati de riscul depozitelor lor si nici fondul de garantare nu va percepe contributii majorate. In absenta disciplinei de piata, bancile care sunt institutii ce urmaresc maximizarea profitului isi vor construi un portofoliu de active cu un grad de risc mult mai ridicat decat ar fi facut altfel. Acest fenomen, la randul sau, creste probabilitatea de prabusire a unei banci in viitor si va conduce la costuri excesive pe care va trebui sa le suporte fondul de garantare sau, in ultima instanta, publicul. In al doilea rand, un sistem cu contributii fixe conduce la subventionarea bancilor slabe de catre cele bune, deoarece acestea din urma vor trebui sa plateasca contributii sporite in viitor pentru a asigura fondului de garantare resurse suficiente pentru acoperirea costului falimentelor bancilor slabe ce au avut un comportament mai riscant. In al treilea rand, sistemul respectiv duce la o alocare ineficienta a resurselor financiare: in conditiile riscului moral indus de garantarea depozitelor, bancile sunt inclinate sa finanteze proiecte mai riscante.

Primele diferentiate in functie de risc sunt stabilite individual pentru fiecare banca in functie de performanta sa financiara. Astfel, contributiile variabile penalizeaza marginal bancile atunci cand se implica in activitati cu grad mai ridicat de risc, oferind stimulente acestora sa exercite o mai mare prudenta in realizarea propriilor plasamente. Primele diferentiate in functie de risc au doua avantaje. In primul rand, ele ofera un substitut partial pentru disciplina de piata eliminata de garantarea depozitelor. In al doilea rand, costurile sistemului de garantare a depozitelor vor fi distribuite mai echitabil intre banci. Un sistem de prime variabile in functie de risc nu este insa usor de implementat si administrat, dificultatea in cazul acestuia provenind din greutatea evaluarii corecte a riscului specific fiecarei banci.

Primele diferentiate in timp se stabilesc si se modifica in functie de starea financiara a sistemului de garantare a depozitelor, primele reducandu-se in momentul in care la fondul de garantare s-au atras resurse semnificative care pot face fata eventualelor falimente bancare.

Indiferent de tipul primelor de garantare considerate, trebuie stabilit nivelul tinta al fondului. In practica de specialitate sunt retinute doua metode fundamentale privind estimarea nivelului optim al dimensiunii fondului de garantare a depozitelor. Prima este o abordare de tip "top-down" si se intalneste adesea sub forma unui sistem cu rate constante, iar a doua este o abordare "bottom-up", care se intalneste, mai ales, printr-un sistem cu rate variabile ajustate la risc.

Abordarea top-down se caracterizeaza prin estimarea nivelului optim pe baza pierderilor istorice inregistrate si alocarea proportionala a contributiilor cu volumul depozitelor garantate. Analiza statistica este simpla si presupune, in general, aplicarea operatorului medie asupra seriei de date considerate. Desi este convenabila la implementare, aceasta are numerosi critici in special datorita faptului ca presupune stabilitatea distributiei pierderilor. Aceasta ipoteza este, de fapt, putin credibila in contextul numeroaselor schimbari tehnologice si legislative care au modificat profilul de risc al institutiilor de credit. Astfel, au aparut metodologii mai rafinate care includ analiza de trend, evenimentele sezoniere si evolutiile ciclice. Sistemul cu rate constante a fost utilizat la nivel generalizat pana in anii `80. Cel mai adesea, nivelul contributiilor era stabilit ca medie aritmetica pe baza sumelor necesare acoperirii depozitelor bancilor in stare de faliment. Spre exemplu, Federal Deposit Insurance Corporation (FDIC) a calculat o prima anuala de 0,083% din totalul depozitelor atrase de bancile americane, avand ca esantion perioada 1865 - 1934. Oportunitatea utilizarii acestei metode pentru cazul Romaniei este limitata de precaritatea datelor existente

Abordarea bottom-up se fundamenteaza pe estimarea necesarului de acoperit la nivelul fiecarei institutii contributoare si agregarea acestor sume pentru a forma dimensiunea fondului de garantare. Marimea contributiei individuale se poate determina folosind un model de risc de credit prin calcularea pierderii asteptate si aplicarea unei sume suplimentare cauzata de pierderea neasteptata (ecuatia 1).

Pierderea asteptata se calculeaza conform metodologiei BASEL II ca produs intre probabilitatea de insolvabilitate, pierderea datorata de insolvabilitate si expunerea data de depozitele asigurate (ecuatia 2).

Contributia fiecarei banci la riscul portofoliului fondului de garantare se poate determina folosind ecuatia 3:

Prima de risc ar putea fi calculata ca diferenta intre rentabilitatea financiara la nivel de sistem si dobanda bancii centrale la facilitatea de depozit,

Trebuie mentionat ca elementul principal al acestei metodologii este probabilitatea de insolvabilitate. Literatura de specialitate a consacrat doua tehnici fundamentale pentru estimarea acestui parametru: (a) modele bazate pe informatii de piata si (b) modele bazate pe factori determinanti.

(a) Cele mai reputate modele bazate pe informatii de piata sunt Portofolio Manager si CreditMetrics. Ele sunt utilizate cu precadere in economii cu o piata de capital dezvoltata deoarece metodologiile specifice se bazeaza pe date privind evolutia pretului actiunilor. Modelul Portofolio Manager a fost dezvoltat de Moody`s si valorifica ideea lui Merton de a trata capitalul propriu ca o optiune pe activul companiei. Nivelul si volatilitatea pretului unei actiuni pot contribui la determinarea valorii de piata a unei companii. Astfel, bonitatea unei companii poate fi apreciata, comparand valoarea sa de piata cu nivelul datoriilor pe care le are. Aceleasi conditionalitati le intalnim si in cazul modelului CreditMetrics elaborat de JPMorgan. Pentru a calcula variatiile valorice ale unui portofoliu, modelul determina corelatiile dintre expunerile individuale. In acest sens, CreditMetrics foloseste informatii privind pretul actiunilor. Aceasta abordare are dezavantajul ca poate fi aplicata doar bancilor cotate la bursa. Avand in vedere ca numai trei banci^[4] sunt cotate la BVB, acest model poate fi aplicat doar la scara redusa pentru estimarea contributiilor la fondul de garantare.

(b) Modele bazate pe factori determinanti urmaresc identificarea unei corelatii intre situatiile de insolvabilitate si anumite caracteristici ale institutiilor de credit analizate. Literatura de specialitate^[5] si cele mai bune practici in domeniu au consacrat analiza discriminanta, modelele logit si "COX proportional hazards" ca fiind cele mai potrivite tehnici privind estimarea probabilitatii de intrare in incapacitate de plata in contextul modelelor bazate pe factori determinanti. De fapt, aceste tehnici stau la baza metodologiilor actuale de avertizare timpurie la nivelul sectorului bancar.

Nivelul garantarii: Aproape toate sistemele de garantare a depozitelor limiteaza nivelul protectiei oferite deponentilor acoperiti de sistem. Aceasta abordare urmareste mentinerea disciplinei de piata si limitarea "riscului moral" ce este introdus in sistemul bancar prin infiintarea unei scheme de garantare a depozitelor. In conditiile existentei unui nivel limitat de protectie, toti creditorii vor trebui sa inteleaga ca angajarea in tranzactii financiare presupune anumite riscuri si ca nu pot fi indiferenti fata de riscul ca o banca sa dea faliment. Din aceleasi motive, unele scheme de garantare aplica principiul co-asigurarii ("co-insurance"), potrivit caruia plafonul de garantare se reduce cu un anumit procent, pentru ca o parte a riscurilor sa fie suportata de deponenti pentru a-i incuraja pe acestia sa fie interesati de sanatatea institutiei careia ii incredinteaza depozitele. Un grad redus de protectie nu va putea apara insa sistemul bancar impotriva panicilor bancare declansate de marii deponenti negarantati. De aceea, unele tari permit, in anumite conditii, ca garantarea depozitelor sa fie extinsa si asupra marilor deponenti.

Garantare pe depozit sau garantare pe deponent In functie de modul in care se face garantarea, exista sisteme de garantare pe depozit sau pe deponent. Daca garantarea este pe depozit, cercul deponentilor eligibili poate fi limitat, dar acestia pot solicita plata compensatiilor pentru mai multe depozite garantate. Daca garantarea este pe deponent, atunci numai plata unei singure creante (totalul depozitelor sale) poate fi solicitata. In conditiile unui sistem cu limita de garantare este preferabila varianta garantarii pe deponent, fiind mai putin costisitoare pentru asigurator.

Structura organizatorica: Implementarea unui sistem de garantare a depozitelor trebuie delegata unei autoritati. In aceasta privinta, un aspect important este daca s-a optat pentru un fond de garantare (schema ex-ante) sau pentru o schema de alocare a costurilor (schema ex-post).

Daca s-a ales o schema bazata pe contributii ex-post, atunci aceasta poate fi adminstrata de autoritatea de supraveghere. Aceasta autoritate este la curent cu situatia financiara a sistemului bancar si, de obicei, determina momentul cand se vor lua masuri cu privire la o banca, masuri ce vor duce la utilizarea sistemului de alocare a costurilor. In plus, autoritatea in cauza are o structura administrativa capabila sa intreprinda activitatile temporare derivate din aplicarea schemei de alocare a costurilor. Daca s-a optat pentru un fond, atunci este nevoie de o organizatie separata cu caracter permanent care sa se ocupe de aspecte cum ar fi: incasarea contributiilor, administrarea resurselor financiare ale fondului etc. De aceea, este necesar ca fondul sa fie organizat ca o persoana juridica independenta.

Competente: Puterile atribuite schemelor difera mult de la o tara la alta, ele depinzand de obiectivele politicilor si mandatele stabilite pentru acestea. Un prim tip de schema ce poate fi intalnit in practica internationala este cel al schemelor "ghiseu de plata" ("pay-box"), care servesc doar la plata drepturilor deponentilor, odata ce o institutie bancara a fost inchisa. De asemenea, exista scheme cu competente mai extinse: unele scheme functioneaza ca administrator special si lichidator al unei institutii bancare in faliment, altele au functii de interventie actionand pentru minimizarea riscului. In cateva dintre cazuri, schemele reglementeaza in mod direct si supravegheaza institutiile pentru care garanteaza. Competentele de interventie pot include: operatiuni de sprijin (imprumuturi, garantii, infuzii de capital), achizitionare de active si asumarea de pasive ("purchase and assumption transactions" -P&A), banci punte.

Analiza problematicii protectiei depozitelor conduce la concluzia ca un sistem de garantare a depozitelor bancare este un mecanism complex, care trebuie proiectat intr-un mod adecvat pentru a functiona eficient.

In general, acest sistem va functiona mult mai bine daca sunt intrunite urmatoarele conditii: (1) sistemul este explicit; (2) sistemul este public sau mixt; (3) participarea la sistem este obligatorie; (4) depozitele nu sunt garantate in intregime; (5) sistemul este adecvat finantat si are prevazute mecanisme de sprijin guvernamental/ale bancii centrale in conditiile unei crize (Lindgreen, 1994).

4. Garantarea depozitelor bancare in Uniunea Europeana

Uniunea Europeana a adoptat o abordare descentralizata cu privire la garantarea depozitelor in baza a trei elemente: (a) prevederile Directivei 94/19/EC privind schemele de garantare a depozitelor; (b) legislatie si reglementari nationale privind schemele de garantare a depozitelor; (c) cooperarea si schimbul de informatii intre schemele de garantare si agentiile de supraveghere implicate.

Scopul declarat al Directivei 94/19/EC este armonizarea minima a politicilor de garantare a depozitelor la nivelul UE in vederea promovarii stabilitatii financiare si a protejarii deponentilor. Principalele prevederi ale acestei directive sunt:

a) constituirea a cel putin unei scheme de garantare a depozitelor in fiecare stat membru;

b) participarea obligatorie la o schema de garantare a tuturor institutiilor de credit autorizate;

c) stabilirea unui grad de protectie limitat pe deponent, indiferent de numarul depozitelor, insa nu mai putin de 20,000 de euro

d) o institutie de credit poate fi scutita de obligatia de a fi membru intr-o schema in conditiile in care acea entitate face parte dintr-un sistem care protejeaza institutia insasi, in special, lichiditatea si solvabilitatea ei (retele de banci cooperatiste si de economii);

e) schema de garantare a depozitelor din tara de origine trebuie sa acopere obligatiile de plata nu doar fata de deponentii institutiilor de credit din tara de origine, ci si fata de deponentii sucursalelor acestora din alte tari membre UE. Sucursalele externe ale unor institutii de credit comunitare care ofera deponentilor un nivel mai scazut de protectie decat cel asigurat de schemele de garantare a depozitelor din tara gazda pot adera la aceste scheme in scopul de a obtine protectie suplimentara (clauza "top-up")

f) sucursalele europene ale bancilor din tari din afara UE nu vor face parte dintr-o schema, daca ofera o garantie echivalenta cu cea solicitata de directiva;

g) garantia intra in vigoare in momentul in care o autoritate competenta constata ca institutia nu-si mai poate indeplini obligatiile;

h) garantia trebuie platita in termen de trei luni din momentul in care este declarata inaccesibilitatea depozitelor

i) institutiile de credit au obligatia de a-si informa deponentii in legatura cu schema de garantare la care institutia respectiva de credit sau sucursalele sale au aderat.

Celelalte caracteristici sunt lasate in competenta autoritatilor nationale, directiva neimpunand o standardizare deplina a reglementarii schemelor de garantare a depozitelor la nivelul statelor membre UE. In acest sens, trebuie mentionat ca directiva nu asigura armonizarea a trei elemente principale: (a) statutul juridic al schemelor (scheme private/publice); (b) proceduri de finantare (ex-ante, ex-post, scheme mixte; contributii cu rata fixa sau cu rata variabila); (c) competente (scheme "pay-box", scheme cu competente extinse). Astfel, practicile adoptate in UE in privinta aspectelor mentionate mai sus variaza semnificativ.

Avand in vedere eterogenitatea abordarilor privind schemele de garantare a depozitelor, exista riscul ca aceste diferente sa determine distorsiuni ale competitiei la nivel european. In plus, reprezentanti ai unor state membre au opinat ca actualul cadru comunitar de protectie a depozitelor descurajeaza procesele de consolidare bancara la nivelul UE. De asemenea, au fost ridicate semne de intrebare privind capacitatea schemelor actuale de garantare a depozitelor de a face fata unei crize bancare transfrontaliere. In acest context, Comisia Europeana a analizat la sfarsitul anului 2006 oportunitatea armonizarii suplimentare, concluzia generala fiind ca efortul de omogenizare ar determina costuri importante la nivelul intermedierii financiare, peste marimea beneficiilor preconizate.

Criza financiara actuala, ce s-a manifestat foarte puternic in Europa incepand cu luna octombrie 2008, a determinat o modificare a atitudinii factorilor de decizie la nivel comunitar si national in privinta adecvarii actualului cadru european de garantare a depozitelor. Consiliul UE a convenit, in data de 7 octombrie 2008, ca este o prioritate sa fie restaurata increderea si buna functionare a sectorului financiar. Consiliul s-a angajat sa ia toate masurile necesare pentru protejarea depozitelor deponentilor individuali. In acest sens, Consiliul a decis ca toate statele membre sa asigure, pentru o perioada initiala de cel putin un an, un nivel de protectie a depozitelor de cel putin 50.000 euro, luand nota totodata ca multe State Membre au decis deja sa asigure o protectie deponentilor de cel putin 100.000 euro. In acest context, Consiliul a salut intentia Comisiei Europene de a prezenta urgent o propunere de directiva care sa promoveze convergenta schemelor nationale de garantare a depozitelor.

La data de 15 octombrie 2008, Comisia Europeana a dat publicitatii o propunere de directiva pentru amendarea Directivei 94/19/EC privind schemele de garantare a depozitelor. In martie 2009, dupa ce a suferit o serie de modificari fata de textul initial, propunerea respectiva a fost adoptata ca directiva (Directiva 2009/14/EC) de Consiliul UE si Parlamentul European.

Noul text juridic aduce amendamente directivei 94/19/EC in urmatoarele domenii:

Cresterea nivelului minim de garantare;

Reducerea perioadei de plata a compensatiilor la un maxim de 20 de zile, cu posibilitatea prelungirii acesteia, in situatii exceptionale, cu inca 10 zile;

Renuntarea la co-asigurare.

In privinta nivelului minim de garantare, directiva solicita statelor membre sa ridice plafonul de garantare pana la cel putin 50.000 euro, urmand ca pana cel mai tarziu la data de 31 decembrie 2010, acesta sa ajunga la nivelul de 100.000 euro. Totodata, directiva prevede ca daca Comisia Europeana va ajunge la concluzia ca majorarea plafonului de garantare la acest ultim nivel este nepotrivita si nu este viabila din punct de vedere financiar pentru toate statele membre, aceasta institutie va trebui sa prezinte Parlamentului European si Consiliului UE o propunere de amendare in privinta nivelului protectiei depozitelor.

Reducerea perioadei de plata a compensatiilor catre deponentii garantati, de la trei luni la maxim 20 de zile, are in vedere sporirea increderii deponentilor in eficienta cadrului de garantare si ratiuni de protectie sociala. In acelasi scop, directiva impune si reducerea posibilei prelungiri a perioadei de plata a compensatiilor de la 9 luni la 10 zile. In plus, directiv solicita Comisiei sa inainteze Parlamentului European si Consiliului UE un raport privind eficienta si perioadele de plata a compensatiilor care sa evalueze daca va fi posibil ca termenul de plata a depozitelor garantate sa fie redus la 10 zile.

De precizat ca perioada de plata incepe atunci cand o autoritate competenta a determinat ca o institutie de credit, din ratiuni de ordin financiar, nu este in masura sa ramburseze un depozit sau cand o autoritate judiciara a decis suspendarea creantelor deponentilor. Potrivit Directivei 94/19/EC decizia autoritatilor competente se putea lua dupa 21 de zile de la data cand autoritatile respective au determinat pentru prima oara imposibilitatea rambursarii depozitelor de catre institutia de credit in cauza. In interesul unei plati rapide, noua directiva (2009/14/EC) prevede ca aceasta perioada de 21 de zile sa fie redusa la 5 zile.

Eliminarea prevederilor privind co-asigurarea din directiva 94/19/EC se bazeaza pe experienta crizei actuale, Comisia considerand ca aceasta optiune oferita de legislatia europeana a subminat increderea deponentilor si a agravat problemele. Comisia a considerat ca nici argumentul teoretic potrivit caruia un regim de co-asigurare promoveaza disciplina de piata nu se sustine, pentru ca nu se poate cere micilor deponenti sa fie in masura sa judece sanatatea financiara a institutiei lor de credit.