Gestiunea bancara

Gestiunea bancara

Cele mai importante probleme cu care se confrunta bancile comerciale sunt provocate de dilema lichiditate-profitabilitate. 0 banca se poate situa la cele doua extreme:sa pastreze in seifuri, intr-o totala siguranta privind lichiditatea, toate sumele provenite din depozite si sa foloseasca toate fondurile depozitate in plasamente foarte riscante, dar bine remunerate.

. Teoria creditului comercial sau creditului care se autolichideaza

Creditul care se autolichideaza (self-liquidating loan) este creditul care se va rambursa din incasarile obtinute din activitatea finantata cu creditul respectiv.

Este considerat un astfel de credit, acel credit care este garantat cu bunuri aflate in procesul de productie sau cu bunuri finite aflate in curs de livrare si vanzare, atunci cand bunurile sunt vandute, creditul poate fi rambursat.

2. Teoria transferului sustine ca lichiditatea poate fi furnizata daca o anumita proportie a depozitelor este utilizata pentru plasamente, cum ar fi credite si valori mobiliare pentru care exista o piata secundara. Astfel, daca o banca are o lichiditate mai mare decat cea necesara acoperirii retragerilor de depozite, cresterii cererii de credite sau necesarului de rezerve minime obligatorii, diferenta de lichiditate poate fi folosita pentru achizitia de titluri de stat, efecte de comert etc., adica in rezerve secundare.

3. Teoria rezervorului de fonduri incepe cu stabilirea unui nivel total al lichiditatii dorite, determinat de conducerea superioara a bancii. In esenta, aceasta teorie considera ca sursele de fonduri ale bancilor provin de la un rezervor comun, care se considera ca este determinat de factori care nu se afla sub controlul bancii, ci de activitatea economica generala, venitul comunitatii, populatiei etc.

Prima alocatie din acest rezervor de fonduri este destinata rezervelor primare: numerar in seifurile bancii, rezerve minime obligatorii, disponibilitati in conturi la alte banci.

A doua alocatie este destinata rezervelor secundare: valori mobiliare foarte lichide pe termen scurt (titluri de stat).

            4. Teoria venitului anticipat considera portofoliile de credite ca surse de lichiditate. Ea incurajeaza bancherii sa trateze creditele pe termen lung ca surse potentiale de lichiditate deoarece portofoliul de credite furnizeaza bancii flux continuu de fonduri care se adauga la lichiditatea bancii. In plus, se considera ca, chiar creditele pe termen lung, in cazul unor crize de lichiditate, banca poate sa vanda pe piata secundara (acolo unde exista o astfel de piata) creditele si sa obtina numerarul necesar.

5. Teoria conversiei fondurilor trateaza fiecare sursa de fonduri in mod individual. Depozitele (care necesita constituirea de rezerve minime obligatorii si au o volatilitate rapida, mai ales cele la vedere si cele pe termen foarte scurt) sunt alocate destul de diferit de fondurile generate, de exemplu, prin emiterea de obligatiuni pe termen lung. Astfel, fiecare tip de sursa (pasiv) este combinata cu unanumit activ.

Principalul avantaj al acestei teorii este ca pune accentul pe profitabilitate si nu pe lichiditate.

6. Teoria moderna a interactiunii dintre active si pasive

Gestiunea active-pasive implica coordonarea tuturor elementelor bilantului contabil intr-un mod in care sa maximizeze averea actionarilor. Ca atare, teoria gestiunii active-pasive se focalizeaza pe relatia dintre activele cu rata variabila (ARV) si pasivele cu rata variabila (PRV). ARV si PRV sunt cele care trebuie sa fie reinnoite si deci reevaluate pe intregul orizont de planificare al bancii. La randul sau, orizontul de planificare active-pasive poate varia de la cateva zile la un an si mai mult, in functie de imprejurari.

a) Strategia cu gap-ul fondurilor zero

Potrivit acestei strategii, conducerea bancii incearca sa egalizeze proportia activelor totale ale bancii alocate ca active cu rata variabila (active care-si modifica valoarea la schimbarea ratelor dobanzii pe piata) cu proportia pasivelor ale bancii alocate ca pasive cu rata variabila.

Aceasta strategie tinde sa minimizeze riscul ratei dobanzii deoarece ratele dobanzii pentru fondurile luate cu imprumut tind sa creasca si sa scada concomitent cu ratele dobanzii pentru fondurile date cu imprumut.

            b) Strategia cu gap-ul fondurilor pozitiv

Potrivit acestei strategii, conducerea bancii urmareste realizarea unul indice al ARV la total active care depaseste indicele PRV la total pasive.

c) Strategia cu gap-ul fondurilor negativ presupune ca indicele ARV la total active sa fie mai mic decat indicele PRV la total pasive. Aceasta strategie este urmata daca conducatorii bancii asteapta ca economia sa intre intr-o recesiune si ratele dobanzii se asteapta sa scada. Daca asteptarile lor se dovedesc a fi corecte, profiturile bancii vor creste ca si valoarea neta a acesteia.

Dobanda reprezinta un element important al costurilor si definitoriu al veniturilor si profiturilor bancare. Nationalitatea economica in cazul bancilor presupune ca suma dobanzii active incasate sa intreaca suma dobanzii pasive platita, astfel incat exercitiul financiar al bancii sa fie pozitiv, adica sa se incheie cu profit.

Costurile bancare au o structura bine definita determinata si de specificul activitatii bancare, anume de intermediere financiara. Deoarece bancile, in afara capitalului propriu, lucreaza cu capitaluri mobilizate de pe piata, ele ocazioneaza costuri importante cu remunerarea resurselor.

Evolutia costului resurselor decurge din evolutia dobanzii determinata de conditiile pietei si orientarile de politica a dobanzii imprimate de banca centrala. In cadrul aceleiasi piete, costul de obtinere a resurselor este diferit de la o banca la alta. In acest sens, sunt avantajate bancile care dispun de o retea cat mai larga de sedii secundare care reusesc sa atraga o mare parte din resursele lor sub forma depozitelor si, in special, a depozitelor la vedere. Cu cat ponderea surselor la vedere este mai mare cu atat sunt mai reduse costurile resurselor.

Diferenta dintre veniturile bancare si cheltuielile bancare cu dobanzile dau ceea ce se numeste venit bancar net, care dupa ce este corectat cu cheltuielile de functionare formeaza profitul bancar (brut).

Un indicator principal de rentabilitate pentru banci, ca si pentru orice alt intermediar financiar, il reprezinta marja absoluta a dobanzii bancare care se calculeaza ca diferenta dintre suma veniturilor din dobanzi si suma cheltuielilor cu plata dobanzilor. 0 marja adecvata a dobanzii bancare poate permite sustinerea sarcinii bancare care reprezinta diferenta dintre cheltuielile de functionare si veniturile bancare, altele decat cele din dobanzi (in principal din comisioane).

In afara acestui indicator, in practica, se mai pot calcula si doua variante de marja procentuala:

marja procentuala bruta a dobanzii bancare determinata prin raportarea marjei absolute a dobanzii la suma activelor investite (remunerate);

- marja procentuala neta a dobanzii bancare determinata ca diferenta intre nivelul mediu al ratei dobanzii active (perceputa pentru plasamentele bancii si nivelul mediu al ratei dobanzii pasive (bonificata la sursele atrase)).

            Profitul este un indicator sintetic, cel mai sintetic, care din aceasta cauza este folosit pentru exprimarea performantei bancare sub forma urmatorilor indicatori:

            1) Rata profitului = Profit net/Venituri;

            2) Rata rentabilitatii economice = Profit net/Active totale;

            3) Rata rentabilitatii financiare = Profit net/Capital propriu.

           Alti indicatori ai performantei bancare sunt:

     - Rata veniturilor din dobanzi = (dobanzi incasate-dobanzi platite)/Active plasate;

     - Rata utilizarii activelor = Venituri/Active totale;

     - Multiplicatorul datorat levierului financiar = Active totale/Capital propriu.

Intre unii dintre acesti indicatori exista legaturi stranse, precum:

       Rata rentabilitatii economice = Rata profitului x Rata utilizarii activelor

       Rata rentabilitatii financiare = Rata rentabilitatii economice x Multiplicatorul datorat levierului financiar.

Indicatorii de performanta bancara se calculeaza pe baza datelor din Contul de profit si pierderi si din bilantul contabil, doua documente financiar contabile de sinteza de o mare importanta pentru informatiile pe care le furnizeaza.

Contul de profit si pierderi este un document contabil care evidentiaza recapitulativ, in sinteza, veniturile si cheltuielile pentru o anumita perioada. Acest document pune accentul pe o portiune componenta a bilantului contabil, si anume pe modificarile ce au avut loc datorita activitatii de exploatare si efectele lor asupra profiturilor retinute sau a profiturilor acumulate.

Importanta contului de profit si pierderi consta in aceea ca el prezinta rezultatele activitatii si prezinta motivele pentru care banca este profitabila sau nu. El este structurat pe identitatea: Venituri-Cheltuieli = Profit (Pierderi)

Bilantul contabil al bancilor comerciale este diferit de cel al bancilor centrale datorita faptului ca ele sunt firme de afaceri. Posturile de activ din bilantul contabil al acestora reflecta plasamentele mijloacelor financiare de care dispun (proprii, imprumutate si atrase), in timp ce posturile de pasiv reflecta sursele de provenienta a mijloacelor financiare respective. Natura activelor si pasivelor bancilor comerciale este, deci, diferita de cea a activelor si pasivelor bancilor centrale.

Bilantul simplificat al unei banci comerciale