IMPOZITUL PE PROFIT

IMPOZITUL PE PROFIT

In general, entitatile platitoare ale impozitului pe profit in statele europene sunt:

Ø  societatile comerciale

Ø  societatile civile, societatile cooperative, fonduri de asigurari mutuale

Ø  persoanele juridice de drept public sau alte persoane de drept privat care desfasoara activitati industriale sau comerciale (indiferent daca au sau nu scop lucrativ).

Avand in vedere obligatia de a plati impozitul pe profit, se face distinctie intre societatile care datoreaza acest impozit (in special societatile de capital) si societatile care nu datoreaza impozitul pe profit (in special, societatile de persoane), in cazul carora prelevarea se face sub impozitului pe venit platit de asociatii respectivei societati. Mai mult, in unele state, este reglementata posibilitatea ca societatile de persoane sa poata opta pentru plata impozitului pe profit (de exemplu, in Franta).

Desi, in general, entitatile fara personalitate juridica nu sunt platitoare de impozit pe profit, in unele state europene, si acestea sunt obligate sa plateasca fie impozit pentru profitul realizat (de exemplu, Germania, Italia).

Sunt scutite de la plata impozitului pe profit persoanele juridice de drept public (statul, unitatile administrativ-teritoriale, autoritati publice), cu exceptia situatie in care desfasoara activitati industriale sau comerciale.

Din punct de vedere teritorial, pentru societatile rezidente, impozitului pe profit se calculeaza luandu-se in considerare profitul sau beneficiile realizate la nivel mondiale, atat de sediul central, cat si de sucursale sau filiale aflate in strainatate. La nivelul Uniunii Europene s-a optat, in principal, pentru doua metode:

metoda imputarii - din impozitul datorat se scade impozitul platit in strainatate (de exemplu, in Marea Britanie, Italia)

metoda deducerii cu reintegrare ulterioara - permite o deducere a pierderilor, sub rezerva luarii in considerare, ulterior, a unor beneficii impozabile (de exemplu, in Germania, Belgia, Olanda).

Notiunea de rezidenta, in sensul de resedinta sau domiciliu fiscal - este reglementata diferit de legislatiile statelor membre:

o societate isi are resedinta fiscala acolo unse se afla sediul social sau unde se exercita conducerea efectiva a societatii (de exemplu, Germania, Spania, Regatul Unit)

resedinta fiscala a unei societati este situata acolo unde se exercita principala activitate a societatii (de exemplu, Italia)

resedinta fiscala este situata acolo unde societatea a fost infiintata (de exemplu, Olanda, Danemarca, Romania).

Situatiile conflictuale, respectiv cand doua sau mai multe state revendica dreptul de a percepe impozitul pe profit, se solutioneaza prin intermediul unei conventii fiscale (de exemplu, conventii privind evitarea dublei impuneri). Conform Conventiei-model pentru evitarea dublei impuneri elaborata de Organizatie pentru Cooperare si dezvoltare Economica, o societate este considerata rezidenta in statul unde se afla sediul sau efectiv de conducere.

In toate statele europene, societatile nerezidente nu sunt impozitate, decat pentru beneficiile care au sursa locala, fiecare stat stabilindu-si categoriile de venituri pentru care se face impozitarea (de exemplu, este considerat impozit cu sursa locala, impozitul datorat pentru veniturile din proprietati imobiliare). Pentru ca impozitul pe profit aferent desfasurarii unor activitati industriale sau comerciale sa poata fi perceput este necesar ca entitatea sa aiba sediul permanent pe teritoriul statului.

Si notiunea de sediu permanent prezinta particularitati aferente diferitelor legislatii nationale ale statelor europene:

v   Germania - sediu permanent presupune existenta unor instalatii de afaceri fixe (birou, fabrica, mina, put de extractie, atelier, magazin, chiar birou de informare, de publicitate, un agent dependent etc.) prin intermediul carora se desfasoara intreaga activitate sau o parte a activitatii organizatiei,

v   Spania - pentru existenta unui sediu permanent este necesar ca operatiunile societatii sa se efectueze prin intermediul uni sediu efectiv de conducere, a unei sucursale, al unui santier de constructii pentru o perioada mai mare de un an, a unei agentii sau reprezentante,

v   Franta - se considera ca sediu permanent ("intreprindere exploatata in Franta") locul unde exercitiul obisnuit al unei activitati comerciale se realizeaza prin intermediul unei instalatii permanente dotate cu o anumita autonomie (de exemplu, o sucursala), a unor reprezentanti abilitati sa lucreze pentru entitatea in cauza sau prin realizarea unor operatiuni care constituie un ciclu economic complet, distinct de celelalte activitati ale entitatii,

v   Conventia-model a Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica - prin sediu permanent se intelege locul unde se exercita o activitatea cel putin 30 de zile dintr-o perioada de 12 luni, nefiind necesar ca cele 30 de zile sa fie consecutive

v   Romania - Codul fiscal defineste sediul permanent ca fiind locul unde se desfasoara integral sau partial activitatea, fie direct, fie printr-un agent dependent.

- in toate tarile europene, beneficiul impozabil se determina pornind de la bilantul contabil, ajustat in functie de regulile fiscale specifice fiecarui stat;

- in legatura cu deducerea cheltuielile legate de stabilirea unei societati pe un anumit teritoriu se practica doua metode: deducerea imediata (Germania) si deducerea esalonata, in cativa ani (Franta, Belgia, Italia)

- in privinta cheltuielilor generale, se aplica regula generala ca toate cheltuielile care contribuie la realizarea profitului impozabil sunt cheltuieli deductibile. In majoritatea statelor europene, anumite categorii de cheltuieli sunt considerate nedeductibile sau deductibile partial (de exemplu, cheltuieli de protocol, amenzi, cheltuieli de transport etc.).

- cota de impunere - variaza sensibil de la stat la stat - Franta aproximativ 35%, Irlanda aproximativ 12,5%. Imperativele concurentei au obligat statele membre sa-si reduca progresiv cota de impunere, fenomen inceput in anii '80, cand s-a plecat de o cota medie de 45-55%, ajungandu-se astazi, la o cota medie de 25-35%. Chiar a fost inaintata o propunere de a se institui in Uniunea Europeana un nivel minim de impozitare, obligatoriu, de 30%, nivelul maxim admis urmand sa fie de 40% pentru toate statele membre, dar atat Comisia, cat si Parlamentul European s-au aratat sceptice, apreciind ca o asemenea propunere ar incalca principiul subsidiaritatii si ar face statele membre mai vulnerabile in fata concurentei statelor terte.

- modalitatile de plata - majoritatea statelor europene percep plati esalonate de-a lungul anului fiscal. In Danemarca, Irlanda si Regatul Unit se practica plata intregului impozit pe profit la sfarsitul fiecarui an fiscal. In Franta se plateste un impozit pe profit minim, chiar si in caz de deficit.