CUPRINS

CAPITOLUL 1: PREZENTAREA GENERALA A SOCIETATII

Locul Bancii Comerciale Romane in sistemul bancar

Romanesc ..

Organizarea Bancii Comerciale Romane .

Evolutia in dinamica a resurselor si plasamentelor

CAPITOLUL 2: RISCUL BANCAR

Definirea, clasificarea si identificarea riscurilor ..

Definirea riscului

Clasificarea riscurilor .

Identificarea riscurilor

Obiectivele managementului riscurilor ..

Organizarea bancilor pentru monitorizarea

riscului bancar ..

Norme si proceduri bancare ..

Structurile organizatorice

CAPITOLUL 3: CONSIDERATII PRIVIND RISCURILE SI EFECTELE

LOR ASUPRA ACTIVITATII BANCARE

Standardul de risc asupra bancilor comerciale ..

Riscurile interne .

Riscurile externe .

Indicatori de masurare a riscurilor

Indicatorii riscului de creditare .

Indicatorii riscului de lichiditate ..

Indicatorii riscului de solvabilitate ..

Indicatorii riscului ratei dobanzii .

Indicatorii riscului valutar .

CAPITOLUL 4: INSTRUMENTE ALE MANAGEMENTULUI BANCAR UTILIZATE DE BANCA COMERCIALA ROMANA

IN REDUCEREA RISCULUI DE CREDITARE

Principiile analizei riscului de creditare .

Analiza financiara a Bancii Comerciale Romane .

Analiza nefinanciara .

Calitatea portofoliului de credite si determinarea gradului

de risc. Cerintele generale ale analizei calitatii creditului

CAPITOLUL 5: INSTRUMENTE SI TEHNICI UTILIZATE DE BANCA COMERCIALA ROMANA PENTRU MANAGEMENTUL

RISCULUI DE CREDIT

Strategiile de management al activelor si pasivelor

Strategia de management a activelor ..

Strategia de management a pasivelor .

Strategia de management a fondurilor ..

Analiza GAP

Modificarea nivelului ratei dobanzii ..

Modificarea ecartului dobanzii ..

Modificarea volumului activelor productive si al pasivelor

purtatoare de dobanzi ..

Modificarea structurii portofoliului .

5.3. Analiza unor simulari de senzitivitate a venitului net din dobanzi ale

Bancii Comerciale Romane, la aparitia unui factor perturbator

Analiza influentei modificarii cu 5 puncte procentuale a

nivelului dobanzii variabile medii active si pasive asupra

venitului net din dobanzi ..

Analiza influentei modificarii ecartului dobanzii variabile cu

5 puncte procentuale ..

Analiza influentei modificarii volumului portofoliului ..

Analiza influentei modificarii structurii activelor

si pasivelor ..

CAPITOLUL 6: CONCLUZII SI PROPUNERI ..

CAPITOLUL 1

PREZENTAREA GENERALA A BANCII COMERCIALE ROMANE

Banca Comerciala Romana isi inscrie numele pe lista bancilor comerciale importante din sistemul bancar romanesc. Este o institutie speciala, putand fi considerata o banca noua pentru ca actul sau de constituire poarta data de 1 decembrie 1990, in acelasi timp fiind o banca cu traditie prin activitatea desfasurata in cadrul Bancii Nationale. Inceputul a fost foarte dificil, unei banci fiindu-i necesare pe langa actul constitutiv, un sediu central, o retea de unitati, personal suficient, capital, clienti si o gama adecvata si tentanta de produse si servicii utile pentru acesti clienti.

Conducerea Bancii Comerciale a reusit sa aduca banca la parametrii deja cunoscuti si confirmati pe plan intern si international. In pofida greutatilor intampinate, Banca Comerciala Romana a devenit astazi una din cele mai puternice si prestigioase banci romanesti.

In 1990 Banca Comerciala Romana pleca la drum cu un colectiv de 5300 de angajati si 100 unitati in retea, cifre dublate in primii 5 ani de activitate. Evolutia capitalului este poate cel mai important criteriu de apreciere a fortei financiare a bancii.

La un capital social subscris de 12 miliarde de lei in 1990, incep sa se adauge fondurile constituite, adica capitalul social creste in primii cinci ani de activitate la 577 miliarde lei. In 2001 capitalurile proprii insumau 13.426,8 miliarde lei prezentand o crestere de 8,6% fata de 31 decembrie 2000.

Indicele de solvabilitate era la sfarsitul anului 2001 de 30,87% fata de minimul de 12% conform normei BNR, iar cel de lichiditate raportat la total active atingea 40,8% comparativ cu 30,60% obtinut in primul trimestru al anului 2000.

LOCUL BANCII COMERCIALE ROMANE IN

SISTEMUL BANCAR ROMANESC

Activitatea bancilor romanesti este reglementata de legislatia specifica domeniului, respectiv Legea privind activitatea societatilor comerciale, nr. 31/1990 si Legea privind activitatea bancara, nr. 33/1991. In acelasi timp, activitatea bancilor comerciale este sub autorizarea si supravegherea bancii centrale.

Bancile comerciale joaca un rol activ in luarea deciziilor privind activitatea lor, comparativ cu rolul pasiv jucat in perioada sistemului monobancar specific economiei centralizate. Insa, si in noul context, autonomia este limitata, potrivit anumitor cerinte pe care bancile trebuie sa le respecte.

Astfel, sunt stabilite anumite reglementari, cu scopul de a asigura concurenta in sectorul bancar si pentru a limita pozitiile de monopol. Bancile nu au voie sa incheie contracte, intelegeri sau acorduri care le-ar putea conferii o pozitie dominanta pe piata monetara sau posibilitatea de a dicta politici comerciale in sectorul bancar. Bancile nu trebuie sa se angajeze intr-o concurenta neloaiala.

Un alt set de limitari are in vedere asigurarea eficientei activitatii de supraveghere realizata de Banca Nationala a Romaniei. Bancile comerciale trebuie sa aiba conturi curente deschise la BNR si conturi cu un nivel minim stabilit (rezerve minime obligatorii). Totodata, bancile comerciale trebuie sa intocmeasca anumite situatii, sa aiba evidentele la zi si sa puna la dispozitia inspectorilor bancii centrale aceste evidente. O alta cerinta este asigurarea confidentialitatii bancare.

In alte privinte, bancile au autonomie considerabila. Astfel, pot sa ofere si sa efectueze o gama larga de operatiuni, cum ar fi:

depozite la vedere si la termen si operatiuni in cont;

retrageri si transfer de numerar;

transmiterea banilor prin cec sau prin alte instrumente de plata;

tranzactii care implica instrumente financiare diferite, cum ar fi certificate de depozit, cambii etc.

Una din principalele activitati ale bancilor comerciale este aceea de acordare a creditelor. Bancile pot oferii o gama variata de credite, in conditii diferite, cu scadente diferite. Bancile comerciale trebuie sa tina seama de bonitatea persoanelor imprumutate, in decizia de acordare sau neacordare de credite solicitantilor.

Bancile pot sa cumpere, sa vanda, sa administreze active monetare sau sa le pastreze in custodie sigura, sa efectueze transferuri, plati sau operatiuni de compensare. De asemenea, ele pot sa detina titluri asupra activelor monetare, fie sub forma garantiilor pentru credit, fie in numele clientilor.

In plus, bancile pot furniza si alte servicii:

tranzactii cu alte valute, metale pretioase sau alte active disponibile pe piata;

acceptarea garantiilor pentru credite;

acceptarea si derularea mandatelor clientilor;

consultanta bancara;

alte operatiuni efectuate in contul propriu sau in contul clientilor.

Bancile comerciale au o autonomie considerabila in ceea ce priveste modul in care-si utilizeaza profiturile, cu conditia sa mentina un nivel minim de rezerve obligatorii. Bancile pot sa realizeze provizioane pentru riscuri si credite neperformante, sa constituie fonduri de rezerva, fonduri pentru dezvoltare, sau sa distribuie profitul sub forma dividendelor.

Bancile comerciale au o indelungata traditie in Romania, acestea avand in timp un rol in viata economica a tarii, atat prin atragerea organizata a resurselor disponibile de pe piata, cat si prin investirea acestora sub diferite forme pentru o utilizare cat mai buna.

Banca Nationala a Romaniei a fructificat cum se cuvine experienta bancilor comerciale din Romania; ea a dispus ample studii asupra acestei experiente pentru a o putea valorifica in folosul propriu.

Managementul bancii a fost preocupat de folosirea experientei romanesti pe un plan mai larg si a celei castigate pe plan international si de implementarea acestei proceduri si tehnici de lucru, operatiuni si produse validate de practica altora si totodata cerute in prezent de clientela proprie.

Perioada parcursa de Banca Comerciala Romana de la infiintare si pana in prezent, poate fi considerata o perioada de afirmare, de consolidare a locului ocupat in sistemul bancar romanesc, caracterizata printr-o dezvoltare a bancii intr-o dinamica accelerata, materializata printr-o dubla performanta: aceea a cresterii activitatii traditionale, care anterior se efectua in cadrul Bancii Nationale a Romaniei, in principal creditarea pe termen scurt a economiei nationale si apoi a introducerii din mers a unor noi operatiuni bancare. Printre acestea se remarca: activitatea de creditare in valuta, derularea prin unitatile proprii a operatiunilor de comert exterior ale clientilor din economie si o gama larga de operatiuni in lei si in valuta pentru persoane fizice.

Prestigioasa revista britanica de specialitate "The banker", membra a grupului Financial Times, a nominalizat Banca Comerciala Romana drept "Banca Anului" in Romania, aratand ca: "Banca Comerciala Romana poate revendica pozitia de lider in fiecare segment al sistemului bancar romanesc, avand retele extinse de unitati teritoriale si de automate de eliberat numerar (ATM), o larga baza de clienti si reputatia de a fi una din cele mai sigure banci".

Astfel din prisma serviciilor oferite si a clientilor pe care ii are, BCR ocupa pozitia de lider pe piata bancara din Romania, cu o cota globala de piata de circa 30% si o structura de Banca Universala - echilibrata ca ponderi pe fiecare segment de piata ( operatiuni cu clientii persoane fizice - " retail" - si persoane juridice - firme "corporate banking"): cota de piata de aproape pentru creditele neguvernamentale in 2001, pondere similara pentru depozitele atrase de la clientela.

La 31 decembrie 2000 in structura portofoliului BCR creditele in lei detineau o pondere de 58,2% in crestere cu 3,9% fata de decembrie 1999.

Banca Comerciala Romana a inregistrat in primele trei luni ale anului 2001 un profit brut de 1.357,8 miliarde lei ( aproximativ 48,5 milioane dolari), in crestere nominala de 27% fata de aceiasi perioada a anului trecut, cand a inregistrat un profit net de 1.055 miliarde lei (circa 38 milioane dolari).

Veniturile bancii din primul trimestru al anului 2001 depasesc cu 53,2% realizarile din aceiasi perioada a anului precedent, inregistrand o dinamica mai accentuata decat cea a cheltuielilor.

Banca Comerciala Romana a incheiat in primul trimestru al anului 2001 un bilant contabil global in suma de 76.500 miliarde lei, plasamentele bancii fiind cu 10% mai mari comparativ cu finele anului 2000.

O crestere consistenta in structura activului bilantier, de peste 15% au inregistrat operatiunile cu clientela, ceea ce a condus la cresterea ponderii creditelor neguvernamentale la aproape o treime din totalul activelor. In perioada 1 ianuarie - 31 martie, Banca Comerciala Romana a acordat clientilor credite si in lei si in valuta de aproape 24.000 miliarde de lei.

Pe ansamblu, soldul creditelor, in lei si in valuta, a inregistrat o crestere in termeni reali de 4,7% fata de finele anului trecut, creditele in lei avand o pondere de 57,9%.

Se evidentiaza scaderea in continuare a volumului creditelor restante si indoielnice care, la 31 martie, reprezentau doar 1,3% din portofoliul de credite acordate clientelei.

Numarul de clienti depasea 2,4 milioane, la finele lunii martie.

Au fost de asemenea remarcate, eforturile depuse de banca pentru alinierea la practicile occidentale in domeniul comunicatiei on-line in reteaua de unitati, utilizarea facilitatilor de cash-management, promovarea dezvoltarii pietei de carduri si a transferului rapid de valuta prin Money Gram.

Toate aceste rezultate deosebite, care au inceput sa se arate din 1997 au dus ca in 2000 FMI si BM sa solicite privatizarea acestei banci . Autoritatile romane au intarziat acest proces, argumentul de baza fiind acela ca banca isi consolideaza pozitia cu fiecare an ( profitul pe anul 2001 a fost de 113 milioane dolari, iar in 2002 profitul a atins 120 milioane dolari) privatizarea avand un succes mai mare in 2003.

Banca Comerciala Romana se afla in prezent in plin proces de privatizare, desi odata cu schimbarile componentei Comisiei de Privatizare lucrurile au stagnat usor, mai ales in ceea ce priveste strategia urmarita in vederea vanzarii bancii. Oricare varianta ar fi aleasa statul va primi actiuni de control.

O retrospectiva a Bancii Comerciale Romane, infiintata la 1 Decembrie 1990, ar conduce la constatarea ca a inregistrat pe parcurs multe elemente specifice care ii contureaza personalitatea si o impun in viata economico-sociala romaneasca.

In acelasi timp, facand parte dintr-un sistem bancar national cu elemente comune de structura si comportament profesional specific, Banca Comerciala Romana s-a integrat fericit in acest sistem si a contribuit la evolutia si cresterea rolului acesteia in ansamblul societatii romanesti.

ORGANIZAREA BANCII COMERCIALE ROMANE

Un avantaj al Bancii Comerciale Romane il constituie angajatii, fie ei conducatori sau lucratori de toate categoriile, care au construit cu profesionalism si daruire Banca Comerciala Romana, o banca asa cum este ea acum: puternica, competitiva, eficienta si deosebit de necesara si solicitata de un numar de clienti de toate categoriile din economia nationala si de catre populatie.

Societatile bancare exista pentru clientii sai. Ca institutie si activitate, banca a aparut pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii, datorita nevoii oamenilor de a efectua diverse tranzactii.

Banca Comerciala Romana functioneaza in baza Hotararii Guvernului Romaniei nr. 1011 /1990 privind infiintarea Bancii Comerciale Romane, a Hotararii Guvernului Romaniei nr. 1195/1990 privind organizarea Bancii Comerciale Romane si a statutului acesteia, cu respectarea Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale si a Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancara.

La 1 Decembrie 1990, banca isi incepea activitatea cu o parte din personalul transferat de la Banca Nationala, iar pe baza de protocol prelua un activ si un pasiv de 273 miliarde lei. Activele bancii erau aproape in totalitate materializate in credite bancare care insumau 269 miliarde lei.

Pentru a intelege imaginea bancii la infiintare, se mai poate adauga faptul ca efectivul de salariati era de 5317, numarul unitatilor bancare de 100, numarul clientilor existenti de 49960, iar cel al conturilor deschise de 111565 .

Datele primului bilant consemneaza ca baza materiala proprie era aproape inexistenta la 1 Decembrie 1990, lucru dovedit de cele doua cifre prezentate mai sus,adica activele totale de 273 miliarde lei, din care 269 miliarde lei plasamente sub forma de credite. Activele proprii materializate in mijloace fixe erau doar de 26 miliarde lei.

Banca Comerciala Romana este persoana juridica, fiind organizata ca societate bancara pe actiuni si are sediul in Municipiul Bucuresti.

Banca Comerciala Romana are ca obiect de activitate atragerea si formarea de depozite banesti, in lei si valuta, de la persoane fizice si juridice, din tara si strainatate, acordarea de credite pe termen scurt, mediu si lung, efectuarea de servicii bancare, operatiuni prin activitati de comert exterior si alte operatiuni bancare, potrivi legii.

In scopul indeplinirii atributiilor ce-i revin, Banca Comerciala Romana colaboreaza cu celelalte societati bancare, ministerele, organele centrale si cu organele locale.

Banca Comerciala Romana a fost permanent interesata in imbunatatirea calitatii serviciilor oferite clientilor, in acest scop, banca a actionat pe mai multe directii.

O prima directie a vizat extinderea ariei geografice in care banca functioneaza prin infiintarea de noi sucursale in tara si in strainatate. Se cunoaste ca Banca Comerciala Romana a inceput activitatea fara retea proprie, ceea ce a detasat-o radical de celelalte banci. Acesta a fost motivul pentru care banca a desfasurat un amplu program de investitii.

Banca Comerciala Romana si-a dimensionat reteaua de unitati potrivit unor principii clare, urmarindu-se acoperirea corespunzatoare a teritoriului tarii si consolidarea pozitiei bancii pe pietele financiar bancare locale. Majoritatea unitatilor Bancii Comerciale Romane (85,7%) sunt plasate in resedinte de judet si localitati urbane, selectate pe baza unor studii de fezabilitate. Sucursalele judetene subordonate direct Centralei bancii au, pe langa sarcini operative si atributii de coordonare, indrumare si control al sucursalelor si agentiilor aflate in subordine directa. Ele sunt organizate, incepand din anul 1995, ca centre de profit, fapt ce permite cuantificarea contributiilor individuale la rezultatele financiare de ansamblu. Banca a elaborat modele proprii de profitabilitate si a procedat permanent la perfectionarea acestora.

Eforturile depuse prin programele de investitii s-au reflectat in schimbarea radicala a realitatii de inceput, astfel ca, la 30 Septembrie 1999, Banca Comerciala Romana avea deja o situatie foarte buna in raportul dintre sediile proprietare si cele inchiriate.

O preocupare permanenta a bancii care a impus eforturi investitionale deosebite, a reprezentat-o si dotarea corespunzatoare a sediilor din punct de vedere informatic, dotarea cu echipamente de calcul, de comunicatie, de securitate cat mai moderne, angajarea de personal specializat in vederea deservirii mai operative a clientilor.

Banca Comerciala Romana a promovat si adaptat toate produsele si serviciile practicate pe piata si s-a preocupat de modernizarea acestor produse. Spre exemplu, in acest efort de modernizare a ofertei de produse si servicii se inscrie Multi Cash - B.C.R., produs pus la dispozitia clientilor pentru efectuarea de plati electronice, prin sistemul propriu de marketing si bine sustinut de compartimentul informatic. Banca Comerciala Romana a lansat marti, 4 martie, primul portal financiar - bancar din Romania, care prezinta informatii integrate privind intreaga activitate a Grupului B.C.R..

Trecand peste primii pasi facuti si rezultatele in domeniul informatic putem aprecia ca evenimentul major pentru Banca Comerciala Romana, l-a constituit lansarea proiectului SIBCOR 2000, pentru realizarea sistemului informatic propriu pe baza celor mai moderne tehnologii informatice (retele de calculatoare bazate pe Windows NT, sisteme relationale de gestionare a bazei de date - Oracle, protocoale de comunicatii TCP-IP pe o infrastructura de tip VSAT).

In prezent, la adresa de internet ww.bcr.ro, pot fi obtinute informatii privind atat produsele si serviciile bancii cat si cele oferite de subsidiarele B.C.R. care opereaza in sfera leasing-ului, asigurarilor, investitiilor de portofoliu si pietei de capital. De asemenea, este prezenta si Anglo - Romanian Bank, subsidiara britanica a B.C.R..

Trebuie de asemenea subliniat faptul ca toate rezultatele obtinute sunt strans legate de personalul propriu, cel care, de fapt, a obtinut aceste rezultate impreuna cu conducatorii de toate categoriile din toate unitatile din tara.

Calitatea resurselor umane a reprezentat o conditie esentiala a succeselor bancii, a dezvoltarii sale si a obtinerii unei eficiente si profitabilitati corespunzatoare.

Nucleului de specialisti preluat de Banca Comerciala Romana de la Banca Nationala a Romaniei cu care a pornit la drum in momentul infiintarii, ulterior, li s-au adaugat si altii venind din diverse domenii ale economiei nationale.

Una din marile prioritati ale bancii a fost imbunatatirea pregatirii profesionale a salariatilor. In primii ani de functionare, aceasta pregatire a fost asigurata prin forme exterioare bancii, pentru ca apoi, in ultimii ani, sa se organizeze un sistem propriu ca urmare a infiintarii unei retele de institutii specializate pentru acest scop. Astfel, banca si-a organizat si dezvoltat o baza proprie de invatamant in cadrul complexelor de pregatire din Bucuresti, Constanta si Brasov. Dotate cu echipamente moderne, aceste centre acopera nevoile de pregatire actuale pentru personalul bancii.

In conditiile in care performantele bancii sunt puse intr-o relatie directa cu calitatea resurselor umane, parcurgerea acestui proces de pregatire profesionala reprezinta un suport al realizarii obiectivelor propuse.

1.3. EVOLUTIA IN DINAMICA A RESURSELOR SI PLASAMENTELOR

Un obiectiv important al activitatii Grupului Bancii Comerciale Romane il reprezinta atragerea de disponibilitati de pe piata si plasarea eficienta a acestora, avand permanent in atentie mentinerea unui echilibru optim intre resurse si plasamente corelate pe termene.

Principalul mod al Bancii Comerciale Romane de a controla nivelul resurselor atrase, practic al depozitelor constituite de clienti, fie ei persoane fizice sau juridice, il constituie rata dobanzii.

Modalitatile de constituire a resurselor sunt:

Componenta cea mai ieftina o reprezinta sursele proprii formate din capitalul social si alte fonduri proprii;

Pe locul doi dar cu pondere foarte mica sunt sumele tertilor pastrate in conturile bancii, la care nu se platesc dobanzi sau daca exista, acestea sunt foarte mici (in urma unor conventii, contracte, etc incheiate intre banca si terti);

Disponibilitatile la vedere ale tertilor (persoane fizice, juridice, alte forme de organizare), sunt cele mai avantajoase resurse, chiar daca au o durata de viata foarte scurta. Pornind de la o medie pe perioade de 3, 6, 9 luni a disponibilitatilor la vedere, aceste sume medii pot fi tratate ca disponibilitati la termen si plasate ca atare, iar diferenta dintre dobanda medie activa si dobanda pasiva la disponibilitatile la vedere este mai mare, de unde si un castig considerabil pentru banca.

Disponibilitatile la termen ale persoanelor fizice si juridice sau a altor forme de organizare au avantajul ca sunt relativ sigure pe perioada pentru care au fost constituite, dar in acelasi timp sunt mai scumpe. In general aceste resurse, costa mai mult, peste media dobanzilor active practicate, deci, daca la acestea nu s-ar adauga alte surse mai ieftine, mentionate mai sus, intr-o pondere suficienta, activitate de creditare in varianta practicata de banca ar fi nerentabila.

Imprumuturi de la alte societati bancare sau institutii financiare, in general pe termen foarte scurt, ale caror costuri sunt peste cele mentionate la punctul 4 si mai mici decat dobanda de refinantare a Bancii Nationale Romane, uneori mai mici chiar decat dobanda de referinta.

Depozitele publice de economii la vedere ale institutiilor financiare - se caracterizeaza prin volatilitate mare si pot fi fructificate pe piata interbancara pe termen scurt.

Depozitele corespondente ale altor banci - au volatilitate mare si sunt utilizate cu precautie de catre banca.

Sumele in tranzit intre unitatile bancii -prezinta un grad ridicat de volatilitate si pot fi plasate pe durate foarte scurte de timp.

Imprumuturile de refinantare de la Banca Nationala a Romaniei. Pentru un astfel de imprumut orice banca trebuie sa plateasca o dobanda ridicata ceea ce le claseaza ca ultima solutie de atragere de resurse.

Rescontul - este operatiunea la care B.C.R. apeleaza in momentul unei lipse a disponibilitatilor. Este un mod de a realiza un profit imediat, cu riscul cedarii portofoliului de efecte comerciale provenite din scontari.

Cedarea in pensiune a titlurilor - prin cedarea portofoliului de titluri detinut de B.C.R. aceasta isi va procura disponibilitati. Pe durata imprumutului are loc un transfer de proprietate asupra titlurilor cedate, care este insotit de obligativitatea de rascumparare a titlurilor inainte de scadenta.

Operatiunea de lombard - imprumut acordat de banca de emisiune si garantat cu obligatiuni si titluri de tezaur, existente in portofoliul B.C.R., emise de aceasta.

Toate aceste categorii prezentate mai sus reprezinta resurse atrase pentru B.C.R.. Cele cu eficienta maxima si pe care B.C.R. incearca sa le diversifice, sa le multiplice sunt cele care provin de la agentii economici si populatie. In acest fel banca poate atinge doua obiective majore : asigurarea unui volum ridicat de resurse ce ii permite sa aibe o libertate de alegere sporita si un grad ridicat de independenta fata de resursele oferite de piata interbancara, care sunt mai scumpe, asigurand un randament mai scazut.

In 2001 ratingul atins de B.C.R. privind depozitele atrase de banca comerciala era de 30,6 % la depozitele clientilor si 46,3% la fondurile proprii, ceea ce a propulsat-o in pozitia de lider incontestabil al pietei bancare romanesti.

Evolutia resurselor in cadrul B.C.R. :

Evolutia resurselor B.C.R.

Sursa: Rapoartele anuale B.C.R.

Referitor la resursele atrase, obiectivul strategic al bancii este mentinerea independentei fata de resursele de pe piata interbancara si atragerea unui volum sporit de depozite de la agentii economici si de la populatie.

In 2001 ratingul atins de B.C.R. privind depozitele atrase de banca comerciala era de 30,6 % la depozitele clientilor si 46,3% la fondurile proprii, ceea ce a propulsat-o in pozitia de lider incontestabil al pietei bancare romanesti.

In anul 2002 depozitele atrase de clienti, bancari sau nebancari, atingea volumul de 72.587,1 miliarde lei, in crestere cu 19,5% fata de decembrie 2001.

Depozitele pe care alte societati bancare le au deschise la B.C.R., denumite pasive interbancare, au inregistrat o crestere din 2000 in 2001 de 41,8%.

O situatie deosebita se intalneste in anul 2001 cand banca a atras de la alte banci 5.424.869,5 milioane lei, suma care este formata mai ales din sume datorate bancilor si institutiilor financiare din strainatate, respectiv 3.916.840 milioane lei. Aceasta crestere este justificata de faptul ca Banca Comerciala Romana in cursul anului 2000 s-a transformat in Grupul Banca Comerciala Romana, devenind un grup cu o puternica retea nationala (ca urmare a fuzionarii cu Bancorex) cu 274 unitati bancare, avand 5 filiale care functioneaza la New York si Moscova. Ratele dobanzilor la depozitele atrase din strainatate in cursul anului 2000, au variat intre 4% si 6%, rata medie ponderata fiind de 5%. La 31 decembrie 2000 depozitele la alte banci au detinut o pondere de 13,7%.

Depozitele de la clienti - resursele clientilor nebancari aflate in conturi la vedere si la termen, reprezinta baza activitatii de trezorerie si principala sursa de creditare a bancii. Pentru banca aceste depozite reprezinta cel mai important element al activitatii de trezorerie. In 1999 aceste depozite au avut o pondere de 68,17%, ajungand ca in 2002 sa reprezinte 73%.

Evolutia si structura depozitelor de la clienti

Sursa :Rapoartele anuale B.C.R.

In anul 2000 asistam la o crestere a depozitele la vedere cu 16,4% fata de anul 1999. Scaderile inregistrate de aceste tipuri de resurse se datoreaza dobanzilor mici practicate de bancile comerciale la astfel de depozite. Disponibilitatile constituite la vedere de clientii nebancari se mentin intr-un anumit echilibru, reprezentand o relativa stabilitate.

Una din resursele importante ale Bancii Comerciale Romane sunt certificatele de depozit, care au fost introduse in 1995. Sumele atrase prin acest produs bancar au o evolutie ascendent descendenta, ceea ce este pozitiv este faptul ca descresterile sunt nesemnificative in fata cresterilor : astfel intre 2001-2002 descresterea inregistrata a fost aproximativ 10% pe cand cresterea inregistrata intre 2000 si 2001 a fost de 38,3%.

Dobanzile variaza in 2001 intre 5% si 75% (2000 intre 10% si 55%) pentru depozitele in lei, rata medie ponderata fiind de 32% (1999 : 38%), aceasta diferenta intre dobanda cea mai mica si cea mai ridicata fiind consecinta evolutiei ratei inflatiei si a ofertei de la o perioada la alta. La depozitele in valuta s-au practicat dobanzi care au variat de la 1% la 5% (2000 intre 2% si 6%) pentru depozitele in valuta, rata medie ponderata fiind 4% (1999 : 4%).

Resursele constituite la termen inregistreaza o evolutie ascendenta atat la cele in lei cat si cele in valuta, astfel incat ponderea totalului resurselor atrase la termen (lei si valuta) creste continuu. Maturitatea disponibilitatilor banesti aflate in conturile de depozit la termen ale clientilor nebancari, este corelata cu activitatea de creditare in vederea cresterii rezultatelor activitatii bancii. In aceste conditii, resursele atrase de la clientii nebancari asigura sursele necesare activitatii de creditare cu un cost redus, spre deosebire de resursele atrase de la clientii bancari.

Capitalurile proprii ale Bancii Comerciale Romane, au constituit baza financiara care a permis bancii sa functioneze potrivit statutului sau si sa-si aduca la indeplinire obiectivele pe care si le-a propus in ceea ce priveste activitatea proprie si performantele financiare proiectate.

Consolidarea capitalurilor proprii a stat in permanenta in atentia bancii ca obiectiv prioritar al propriei strategii, caruia i-au fost subordonate masurile si actiunile necesare.

Banca a utilizat in principal parghia profitului pentru cresterea unor componente ale capitalurilor proprii si alte surse atunci cand reglementarile legale le-au aprobat, asa cum sunt cele rezultate din diferentele de curs valutar reglementate in 1996 prin Ordonanta nr. 40 a Guvernului Romaniei si, de noua Lege Bancara din 1998.

Capitalul bancar al Bancii Comerciale Romane este reflectat in elementul de pasiv: "fondurile actionarilor". Cu privire la acestea se poate spune ca ele au, in general, dinamici superioare mediei resurselor, ca urmare a preocuparii continue a bancii de a-si consolida atat capitalul social, cat si fondurile proprii ca suport al dezvoltarii sale si in scopul acoperiri riscurilor specifice.

Capitalul social este format din actiuni emise si platite integral la valoarea nominala de 10000 lei fiecare. Capitalul social este detinut in proportie de 70% de Fondul Proprietatii de Stat si in proportie de 30% de Societatea de Investitii Financiare.

In perioada 1992 - 1997 au avut loc doua majorari ale capitalului social - constituirea capitalului in valuta in anul 1993 si majorarea capitalului in lei in 1996 ca urmare a alocarii unor sume din profitul realizat drept surse proprii de constituire a fondului de dezvoltare si a inchiderii unor sume inregistrate ca diferente de curs valutar (crescand cu 30%), in anul 1997 capitalul social a crescut cu 8,07% datorita unor emisii de actiuni din rezerve, in valoare de 77,168 milioane lei, actiuni care au fost atribuite actionarilor existenti in functie de cota lor de participare.

In 1998 au fost emise actiuni de rezerve, in valoare de 1955739 milioane lei. Aceste actiuni au fost atribuite actionarilor existenti in functie de cota de participare. De asemenea in acelasi an, banca si-a marit capitalul social cu 300333 milioane lei care reprezinta dividendele aferente anului 1997, rambursate bancii de catre actionari .

In anul 1999 au fost emise actiuni din rezerve in valoare de 1955739 milioane lei atribuite vechilor actionari in functie de cota de participare. In acest an capitalul social insuma 252654700 actiuni emise si platite integral in valoare nominala de 10000 de lei.

De asemenea, din profitul inregistrat de banca, s-au constituit fonduri proprii: fonduri de rezerva si rezerva generala pentru riscul de credit (determinate pe baza profitului brut), fondul de dezvoltare, fondul imobilizarilor corporale, alte rezerve si alte fonduri.

O interpretare grafica a acestor schimbari este redata in schema urmatoare:

Evolutia si structura capitalurilor proprii

Sursa : Rapoartele anuale B.C.R.

Conform datelor prezentate mai sus, legate de resursele atrase si capitalul social ca fondul propriu al bancii, prin comparare rezulta un volum mic, poate chiar nesemnificativ al capitalului social in raport cu resursele atrase (15,67% in 2000).

Consolidarea permanenta a acestora, ca rezultat al bunelor activitati desfasurate de banca, a facut ca ponderea lor in totalul capitalurilor proprii sa creasca continuu.

Capitalul social a avut un aport redus in formarea resurselor de creditare ale bancilor; astfel la Banca Comerciala Romana chiar daca ponderea lor in totalul resurselor (de la 10,15% in 1996 la 15,67% in 2000), ea ramane modesta in comparatie cu resursele atrase.

Trebuie cautat un raport optim intre resursele proprii si cele atrase care sa asigure un indice corespunzator de solvabilitate; daca resursele sunt prea mari in raport cu capitalul, se poate diminua capacitatea bancii de a face fata eventualelor perturbari ce pot sa apara.

In conformitate cu legislatia bancara din tara noastra capitalul social este un element hotarator in posibilitatea bancii de acordare a unui volum cat mai ridicat de credite. Totodata prudenta bancara impune ca suma resurselor atrase sa fie intr-o relatie directa cu capitalurile pentru a evita plasarea bancii intr-o ipostaza neputincioasa in fata unor evenimente disturbante ce pot aparea din mediu extern sau intern.

Activele bilantiere si structura acestora

Cele mai simple elemente de activ din bilantul bancar sunt:

Numerar si conturi la alte banci care pot fi la vedere sau la termen;

Credite ;

Investitii financiare , care pot fi pe termene scurte, medii sau lungi;

Alte active.

Orientarea bancii catre una sau mai multe dintre cele mentionate, reflecta orientarea politicii manageriale a activelor bancare si catre acei utilizatori care pot aduce un profit cat mai mare, cu un risc cat mai mic.

Evolutia ponderii bilantului masei monetare al B.C.R. in bilantul agregat pe total banci comerciale

Sursa: Rapoarte B.C.R. 2003

 Plasamente B.C.R 

Sursa :Rapoartele anuale B.C.R.

Plasamentele interbancare reprezinta conturi curente si depozite la Banca Nationala a Romaniei, plasamente la alte banci centrale, precum si disponibilitati si depozite la bancile comerciale.

Pentru a respecta normele impuse de B.N.R. legate de satisfacerea rezervei minime obligatorii, Banca Comerciala Romana are conturi curente la Banca Nationala a Romaniei, conturi care nu sunt disponibile finantarii operatiilor curente ale bancii. Dobanda pe care B.N.R. o practica la acest cont variaza intre anii 1998-2002 de la 12% la 35% pentru conturile deschise in lei si intre 4% si 6% pentru rezervele in valuta ale bancii.

Un plasament destul de important il reprezinta depozitele pe care B.C.R. le are la alte banci, acest disponibil fiind utilizat pentru operatiunile cu grad ridicat de operativitate.

In 2001, acest tip de plasamente a atins nivelul de 5.458 miliarde lei dintre care 4.825 miliarde lei fiind plasamente la banci straine. Rata medie la dobanzile acestor investitii este de 7%.

Principalele banci externe cu care B.C.R. are relatii de afaceri sunt situate in Franta, Germania, Danemarca, Austria, etc.

Plasamentele pe care B.C.R. le-a efectuat la banci straine sunt redate in tabelul urmator:

Evolutia si structura depozitelor la alte banci Sursa: Rapoartele anuale B.C.R.

Datorita instabilitatii dobanzilor, Banca Comerciala Romana a preferat sa constituie depozite la alte banci pe termen de sub 1 an (indeosebi pe 3 luni), acestea reprezentand peste 90% din depozitele la alte banci ; intr-o proportie foarte mica exista si depozite la vedere sau la termen mai mare de 1 an (pana la 5 ani).

Depozitele constituite la alte banci, reprezinta numerarul disponibil folosit pentru operatiuni cu un grad ridicat de operativitate, numerarul depozitat in conturi deschise la bancile corespondente.

In anul 2000, depozitele la alte banci, s-au situat la nivelul sumei de 5021 miliarde lei, din acestea 4410 miliarde lei fiind plasamente la banci straine, majoritatea din tarile Europei Occidentale,rata medie anuala a dobanzii pentru aceste investitii fiind de 6 % (fata de 5 % in 1999).

Pentru plasamentele in bancile straine , dobanzile au variat intre 3 %- 10 %, rata medie ponderata fiind de 6 % . Dobanzile la depozitele in bancile romanesti au fost intre 35%-420 % in anul 1999, rata medie ponderata fiind de 82 % si intre 43 %- 125 % in 1998 , rata medie ponderata fiind de 76 %.

Certificatele de trezorerie reprezinta o alta forma de plasament bancar. Ele au avut o evolutie ascendenta daca la nivelul anului 1994 reprezentau doar 0,43 % in total activ, la nivelul anului 2000 ajungand la 25, 49 %. Certificatele de trezorerie prezinta o dobanda care variaza intre 35 % si 155 % , rata medie ponderata fiind de 77 % . Certificatele de trezorerie in devize, exprimate in USD, la sold , au crescut de 3,5 ori; au o dobanda intre 5 % si 10 % , iar cele din 1997 sunt scadente in luna martie a anului 2000, cele din anul 1999 sunt scadente in decembrie 1999, si iulie 2000, avand o rata medie ponderata de 8 %.

Evolutia si structura certificatelor de trezorerie

Sursa :Rapoartele anuale B.C.R.

Reprezentand o investitie cu risc redus si randament ridicat, plasamentele in certificate de trezorerie au avut o crestere mai dinamica decat cea a creditelor ( + 31 %), datorita, exclusiv, componentei in devize. Valoarea certificatelor de trezorerie emise de Ministerul Finantelor in lei, existente in sold la 31 decembrie 2000, s-a redus cu circa 40 % comparativ cu 1999, rata medie anuala a dobanzii fiind insa mai mare cu 10 puncte procentuale decat in 1999.

Creditul bancar si plasamentele asimilate acestuia, constituie elementul de referinta, principalul produs bancar al Banca Comerciale Romane.

Noile schimbari ce au aparut in societate, precum si numarul mare de banci dispuse sa faca orice pentru acoperirea nevoilor din ce in ce mai diversificate ale clientilor, au determinat banca, sa se alinieze acestor realitati prin promovarea unei game diversificate de produse si servicii specifice in domeniul creditului.

Majoritatea creditelor se acorda clientilor din Romania ; ratele dobanzilor in lei sau avansul pe anul 2000, variaza intre 41 % si 99 % , rata medie ponderata fiind de 60 %. Rata dobanzii la credite in valuta, variaza intre 6 % la 13 %, rata medie ponderata fiind de 10 %.

In legatura cu dinamica creditelor acordate,dupa forma de proprietate,cele pentru sectorul privat au crescut foarte mult, astfel ca in 2000 proportia aferenta sectorului privat in ansamblu era de 66 %, ceea ce confirma, orientarea plasamentelor bancii corespunzator strategiei proprii, spre sectorul privat al economiei, care are o contributie importanta in crearea produsului intern brut.

In anul 2001, tendinta caracteristica a perioadei, a fost de reorientare a politicii de finantare a economiei, dinspre industriile mai putin performante, spre activitatile cu potential de dezvoltare si cele care contribuie la sustinerea exporturilor de bunuri si servicii. Aproximativ 42% din portofoliul creditelor au fost alocate intreprinderilor mici si mijlocii.

In ceea ce priveste repartizare creditului pe principalele categorii de credite, se remarca preponderenta creditelor cu scadenta mai mica de un an, ca urmare a riscurilor de mediu,generata de evolutia volatila a economiei romanesti. Creditele pe termen scurt, sub un an, sunt in general destinate finantarii capitalului de lucru.

Structura creditelor in functie de scadenta

Sursa :Rapoartele anuale B.C.R.

Din analiza creditului, pe principalele sectiuni ale economiei nationale, se constata ca Banca Comerciala Romana finanteaza in mare masura industria, pe locul doi situandu-se comertul .

Evolutia si structura creditelor pe tipuri de clienti

Sursa : Rapoartele anuale B.C.R.

In conditiile aplicarii mai exigente a normelor prudentiale in domeniul creditarii, precum si trecerii in extrabilantier a creditelor neperformante, calitatea portofoliului s-a imbunatatit.

Toate elementele prezentate anterior constituie pasivul si activul bilantier al B.C.R. De calitatea acestor elemente depinde rolul pe care aceasta banca il va juca in continuare pe piata bancara din Romania si totodata aceasta calitate va influenta clasamentul bancilor romanesti.

1.4. ORGANIZAREA SUCURSALA JUDETEANA PRAHOVA A

BANCII COMERCIALE ROMANE

Reteaua de unitati bancare creata la nivelul judetului Prahova permite accesul agentilor economici din toate ramurile de activitate si a unui numar apreciabil de persoane fizice la sediile B.C.R., pentru a beneficia operativ de gama de servicii de care au nevoie. De mentionat ca s-a urmarit asigurarea de conditii noi, corespunzatoare, prin modernizarea permanenta a sediilor existente.

In toate aceste unitati bancare s-au facut eforturi pentru atragerea de personal calificat, s-a intensificat procesul de pregatire profesionala a personalului angajat, s-a dotat sistemul de birotica si tehnica de calcul.

Conducerea Sucursalei Judetene Prahova este asigurata de:

DIRECTOR

CONTABIL SEF

relatiile dintre organismele de conducere si serviciile operative fiind atat functionale, cat si de cooperare, conform organigramei prezentate in figura urmatoare:

Un obiectiv important al conducerii Sucursalei Judetene Prahova este mentinerea si atragerea de clienti noi , care promoveaza afaceri profitabile, cu o situatie financiara buna, cu piata de desfacere asigurata, oferind acestora produse si servicii noi , de calitate si cu un inalt profesionalism, operativitate, si un cost redus al operatiunilor.

Structura clientilor care au conturi deschise la Sucursala Judeteana Prahova este foarte larga, acoperind aproape toata gama de activitati economico-sociale: agricultura, industrie, comert, turism, constructii, prestari servicii etc.

CAPITOLUL 2

RISCUL BANCAR

2.1. DEFINIREA, CLASIFICAREA SI IDENTIFICAREA RISCURILOR

2.1.1. Definirea riscurilor

Orice organizatie cu profil economic sau financiar se conduce dupa un statut propriu, care consfinteste sfera de activitate si care, in mod direct, ii defineste personalitatea si specificul afacerilor de care se ocupa. Aceste organizatii si institutii au ceva specific, si acest "ceva" comun este obiectivul de a-si finaliza actiunile proprii cu profit.

In aceasta categorie intra si bancile, activitatea lor specifica constand in atragerea de disponibilitati de pe piata, care, impreuna cu capitalul propriu, sa fie plasate in afaceri profitabile. Aceasta presupune ca bancile vor fi in masura sa asigure pretul resurselor atrase de pe piata, cheltuielile de functionare proprii si sa obtina si un profit convenabil.

Orice activitate bancara comporta si un risc. De aceea, riscul exista permanent, el insoteste ca o umbra toate afacerile bancii si se produce sau nu, in functie de conditiile care i se creeaza. Cel mai simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca intr-o tranzactie sa nu se obtina profitul asteptat si chiar sa apara o pierdere.

Activitatea de zi cu zi intr-o banca, mai ales in aceasta perioada de tranzactie economica dura, se caracterizeaza prin existenta unor riscuri. Aceasta nu inseamna ca automat se pot rezolva pierderile generate de ele. Trebuie, in primul rand, ca ele sa fie identificate, sa fie cunoscute si utilizate instrumente, tehnici si metode specifice de diminuare si/sau evitare a influentei lor negative asupra activitatii bancare.

Evolutia economiei mondiale la acest sfarsit de mileniu, dar mai ales evolutia actuala a Romaniei obliga la o atenta politica de masurare a riscurilor, pentru a obtine profituri acceptabile in viitor, in conditiile influentei pe care o banca o poate suferi din partea factorilor externi concurentiali.

De asemenea, un alt eveniment care trebuie sa stea in atentie este evaluarea performantelor anterioare, ca un pas obligatoriu pentru proiectarea unei activitati viitoare adecvate.

Riscul bancar se poate spune ca este un fenomen care apare pe parcursul derularii operatiunilor bancare si care provoaca efecte negative asupra activitatilor respective, prin deteriorarea calitatii afacerilor, diminuarea profitului sau chiar inregistrarea de pierderi, afectarea functionalitatii bancii. Riscul bancar poate fi provocat in interiorul bancii de catre clienti sau din cauza mediului concurential extern.

2.1.2. Clasificarea riscurilor

Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o banca in activitatea ei zilnica, precum si diversitatea situatiilor care conduc la aceste riscuri ne fac sa credem ca o clasificare unica nu este posibila.

De aceea, in prezenta lucrare se va incerca, fara a pretinde ca poate fi cuprins totul, o clasificare dupa mai multe criterii selectate din literatura de specialitate.

A.    In functie de piata care determina aparitia riscului, exista doua categorii:

riscuri determinate de piata produsului;

riscuri determinate de piata capitalului.

Riscurile de pe piata produsului. Aceasta categorie de riscuri se refera la aspectele strategice si operationale ale gestiunii veniturilor si cheltuielilor de exploatare.

Riscurile de pe piata produsului cuprind:

Riscul de creditare: este riscul cel mai important dintre cele de pe piata produsului, el datorandu-se deprecierii valorii, ca o consecinta a falimentului sau nerambursarii imprumutului.

Bancile gestioneaza acest risc prin:

decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect apreciat;

asigurarea unor debitori diversi, asa incat pierderile sa nu fie concentrate in timp;

- cumpararea de garantii de la terte parti (asigurarea creditelor astfel ca riscul de faliment sa fie total sau partial transferat de la creditori).

In asumarea unui risc acceptabil, precum si a unei datorii acceptabile, este important sa se inteleaga modul in care acest risc poate fi micsorat la maximum. Aceasta presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, care pot fi impartite in doua categorii:

- riscul tranzactiei - se refera la diferite aspecte functionale ale riscului afacerii;

- riscul de credit - se refera la profitabilitatea afacerii.

Cele doua categorii de risc se afla intr-o stransa legatura si ele trebuie sa fie cunoscute pentru aprecierea riscului de ansamblu pe care il implica creditul respectiv.

Riscul tranzactiei acopera nu numai natura, structura si perioada de risc, dar si implicatiile juridice, politice, economice si practice versus cel imprumutat.

Riscul de credit presupune asumarea de catre banca a riscului ca la data scadentei clientul va putea sa-si achite obligatiile pe care le are fata de banca.

Banca urmareste cuantificarea riscului, utilizand metode, proceduri si tehnici cunoscute pe plan international, luand in considerare elemente principale cum ar fi:

o      Performanta financiara a clientului;

o      Structura tranzactiei;

o      Calitatea si structura sursei de rambursare;

o      Calitatea si structura garantiilor.

Garantiile reprezinta sursa de rambursare a creditului si sunt utilizate numai in cazul in care nu mai exista alte posibilitati de rambursare a acestuia si a platii dobanzii.

Obiectivul important al analizei de cuantificare a riscului creditului il constituie cunoasterea evolutiei clientului din perioadele trecute si prognozarea performantelor viitoare ale acestuia, in vederea unei previzionari a viabilitatii lui.

Riscul de strategie (de afaceri). Este riscul ca intreaga linie de afaceri sa sucombe datorita competitiei sau uzurii morale. Un exemplu il poate constitui disparitia relativa a pietei traditionale de credite mari cu risc scazut pentru corporatii, acestea fiind inlocuite cu hartii comerciale.

Un alt exemplu de risc de strategie este acela in care o banca nu este pregatita sau nu este capabila sa devina competitiva intr-o noua activitate. Astfel, in activitatea de emitere a cardurilor, unele bancile au amanat aceasta actiune, ele nemaiputand obtine un avantaj competitiv in acest domeniu. Aceasta atitudine conservatoare de a astepta piata sa se dezvolte reprezinta ea insasi un risc.

Riscul datorat reglementarilor bancare. Institutiile financiare functioneaza ca centre de profit in baza unor licente care pot fi revocate, ceea ce poate sa duca la pierderea unor investitii importante.

Riscul de operare. Este un risc semnificativ pe piata produsului, el neputand fi ignorat de nici o institutie financiara, si consta in riscul ca sistemele de calcul sa nu functioneze corect.

Riscul de marfa. Preturile marfurilor pot sa afecteze uneori imprevizibil bancile, precum si alti creditori, avand impact general atat asupra economiilor, cat si asupra debitorilor. De exemplu, cresterea preturilor energiei poate sa actioneze asupra inflatiei, contribuind la cresterea ratelor dobanzii si, in continuare, efectul propagandu-se asupra unor active financiare bazate pe o rata fixa a dobanzii.

Riscul resurselor umane. Reprezinta forma de risc cea mai subtila, foarte dificil de masurat, care rezulta din politica de personal: recrutarea, pregatirea, motivarea si mentinerea specialistilor.

Plecarea unui foarte bun specialist poate duce la compromiterea unei activitati sau a unui sistem de lucru. Proiectia impotriva acestui risc presupune plata mai multor salariati pentru a inlocui cu cunostinte si experienta salariatul plecat.

Un risc similar riscului de pierdere a personalului cheie este riscul de motivare neadecvata a salariatilor, care in unele situatii poate avea efecte mari. Se refera la absenta stimulentelor sau acordarea gresita a acestora.

Riscul legal. Acest risc imbraca doua forme, si anume:

a)     Responsabilitatea creditorilor atunci cand debitorii au pretentia ca falimentul lor a fost cauzat de faptul ca banca a promis ca nu va retrage creditul sau ca va acorda credite suplimentare;

b)     Litigii legate de deseuri toxice depozitate pe terenul deposedat, care initial a stat la baza acordarii de credite ca garantie. Dupa deposedarea acestui teren, prin efectul legii, trebuie facute cheltuieli mai mari decat valoarea lui, pentru a realiza neutralizarea efectului radioactivitatii sau chiar interdictia de instrainare sau folosire a acestuia.

Riscul de produs. Aceasta se refera la marele risc ca produsele oferite de catre o institutie financiara sa se uzeze si sa devina necompetitive. Un astfel de risc poate fi intalnit la ATM - uri. O banca poate sa investeasca si sa-si dezvolte o retea de ATM - uri la un moment dat, care este competitiva. In paralel, furnizorii de ATM - uri dezvolta propriile produse si le ofera altor clienti. Produsele oferite se dovedesc a fi superioare tehnologiei bancii, astfel ca investitia ei poate deveni pierdere.

Riscuri determinate de piata de capital. In general, pietele de capital si riscurile lor afecteaza valoric toate companiile, semnificative fiind insa institutiile financiare, in cazul carora este greu de facut o distinctie clara intre riscul pietei produsului si al pietei de capital.

De exemplu, riscul ratei dobanzii, in cazul creditelor cu rata fixa, este un risc al pietei de capital, in acelasi timp riscul creditelor cu rata fixa poate determina falimentul unui debitor slab si, astfel, riscul ratei dobanzii se transforma in risc de creditare, care este de fapt un risc al pietei produsului.

Din punct de vedere al pietei de capital, exista urmatoarele tipuri de risc:

Riscul ratei dobanzii este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbarile ratelor dobanzii. Fluctuatia pretului activelor financiare si pasivelor datorita schimbarii ratei dobanzii intr-o perioada de timp poate transforma diversele riscuri (ex.: riscul de creditare) intr-o amenintare majora la adresa unei banci.

Riscul de lichiditate este cel mai important risc al pietei de capital si el consta in aceea ca o banca nu dispune de lichiditati corespunzatoare pentru a acoperi obligatii financiare la un moment dat. Riscul lichiditatii este cel mai ridicat cand o banca nu poate sa anticipeze cererea de noi imprumuturi sau retragerea de depozite si cand nu are acces la noi surse de numerar.

Pentru asigurarea nevoilor de lichiditate, se pot folosi atat active, cat si pasive. Sursa traditionala de lichiditate o reprezinta activele lichide.

Indicatorii de masurare a riscului scot in evidenta abilitatea de a imprumuta fonduri si active lichide la scadenta sau disponibile la vanzare. Indicatorul "capital la activ" si indicatorul "pasive cumparate la active" reprezinta baza capitalului bancii si capacitatea de imprumutare pe piata monetara.

Monitorizarea riscului lichiditatii presupune pentru lichiditatea generala asigurarea unui nivel favorabil, intre 2 si 2,5, iar pentru lichiditatea imediata peste 20%.

Riscul valutar. Riscul valutar sau riscul ratei de curs apare la orice cumparare sau vanzare de moneda, alta decat cea in care se evidentiaza in contabilitate.

Riscul cursului de schimb afecteaza atat piata produselor, cat si piata de capital. Volatilitatea cursurilor valutare poate influenta capacitatea debitorilor de a-si rambursa imprumuturile.

Modalitatile de evitare a riscului valutar au fost dezvoltate pe piata derivatelor, prin utilizarea unor instrumente de hedging (de neutralizare, compensare a riscului).

Instrumentele derivate sunt din ce in ce mai mult utilizate pe piata valutara de catre bancile comerciale.

Pentru acoperirea riscului valutar, sunt utilizate:

o      Contractele forword (contracte clasice la orice data in viitor, orice valuta, la un anumit termen);

o      Operatiuni swap - asigura infuzie de lichiditate in moneda necesara, acopera pozitia valutara.

Riscul de decontare este o forma particulara a riscului de eroare, care presupune implicarea competitorilor bancii. Se refera la transferul de sume intre bancile locale si cele internationale.

Riscul de baza este o varietate a riscului ratei dobanzii. Pentru protectia impotriva ratei dobanzii, se pot utiliza combinatii de tranzactii avand diferite active de baza si urmarindu-se in mod special relatia existenta si previzibila dintre activele de baza. Pot fi utilizate ca instrumente de hedging contractele futures.

B. Expunerea la risc a unei societati bancare este generata atat de ansamblul activitatii sale, cat si de fiecare tip de operatiune (tranzactie) efectuata. Astfel, este delimitata strict expunerea pura la risc (riscuri pure) si cea suplimentara (riscuri lucrative).

In acest context, se poate face clasificarea riscurilor dupa criteriul activitatii bancare in:

a)  Riscuri pure;

b) Riscuri lucrative.

Riscurile pure sunt cele care apar ca urmare a activitatii bancare curente, de fiecare zi. Aceste riscuri pot fi de mai multe tipuri:

Riscuri fizice (avarii, accidente etc.);

Riscuri financiare (pierderi de date, de documente, distrugeri de arhive etc.);

Riscuri criminale si frauduloase (utilizarea frauduloasa a mijloacelor de plata, intocmirea dosarelor de credit in baza unor documente false, deturnari de fonduri, existenta unor bancnote false etc.);

Riscuri de raspundere (nerespectarea actelor normative in vigoare, a normelor si circularelor bancii, erori de gestiune a conturilor, acordari abuzive de credite etc.).

Riscuri lucrative (speculative) apar ca urmare a unor operatiuni prin care se incearca obtinerea unui profit suplimentar.

C. In functie de caracteristicile bancare, riscurile se pot clasifica in:

a.      Riscuri financiare;

b.     Riscuri de prestare;

c.      Riscuri ambientale.

Riscuri financiare sunt cele mai importante riscuri din aceasta categorie. De fapt, a gestiona incorect riscurile financiare inseamna a falimenta treptat o societate bancara.

Principalele riscuri financiare care pot afecta activitatea unei societati bancare sunt:

riscul de lichiditate (de finantare);

riscul de faliment (de capital).

Riscuri de prestare sunt cele care afecteaza sfera serviciilor bancare. Acestea pot fi:

riscul operational, respectiv incapacitatea bancii de a asigura servirea profitabila a clientilor;

riscuri generate de introducerea de noi servicii bancare;

riscul tehnologic, asociat structurii ofertei de produse financiare ;

riscul strategic, determinat de probabilitatea de a nu alege strategia optima perioadei si conditiilor date (economice, monetare, financiar-bancare, valutare, sociale, politice).

Riscuri ambientale cuprind acea clasa a riscurilor care este considerata ca avand un puternic impact asupra performantei bancare, dar asupra carora societatea bancara are un control limitat. Aceasta grupa de riscuri cuprinde:

riscul de frauda (de ordin intern si extern);

riscul economic, determinat de evolutia mediului economic in care functioneaza atat intregul sistem bancar, cat si clientii;

riscul concurential, datorat in special modificarii conditiilor de pe piata, generand schimbarea raportului de forte intre banci;

riscul legal se refera la faptul ca activitatea oricarei societati bancare trebuie sa se desfasoare in conditii de deplina legalitate (acest risc se manifesta atat in ceea ce priveste incertitudinea evolutiei viitoare a cadrului normativ, cat si explozia informatiilor in acest domeniu).

2.1.3. Identificarea riscurilor

Munca de identificare a riscurilor devine foarte importanta intr-o societate bancara, in sensul ca acesta trebuie sa porneasca de la principalele sale linii de activitate, respectiv de la strategia pe care o va adopta.

Identificarea riscurilor si apoi analiza lor devin o doctrina importanta si absolut necesara o data cu schimbarile ce apar in activitatea bancii si riscurile rezultate. Astfel, orice nou produs sau serviciu presupune si o noua procedura in depistarea si anticiparea noilor riscuri accidentale, pentru a se obtine cele mai bune metode de tratare a acestora.

Identificarea riscurilor, precum si localizarea lor constituie prima etapa de gestionare globala a riscurilor, in cadrul ei trebuind determinate riscurile asociate fiecarui tip de produs si serviciu bancar. Odata identificate riscurile asociate, este necesara elaborarea unor scenarii posibile pentru a putea determina frecventa si amplitudinea fiecarui tip de risc asociat. Dupa ce riscurile au fost identificate pe fiecare tip de produs si serviciu bancar, este necesara schitarea unei imagini agregate a influentei factorilor de risc.

Controlul si eliminarea riscului reprezinta a doua etapa a metodei de conducere si supraveghere a riscurilor. Obiectivul acesteia este acela de a minimiza cheltuielile asociate fiecarui tip de risc identificat de produse si servicii bancare.

Managerii bancari trebuie sa determine care sunt principalele tipuri de activitati de control pe fiecare tip de risc in parte, cunoscand caracteristica si evolutia probabila a acestora. De exemplu, pentru a controla riscul de piata (riscul ratelor dobanzilor, cel valutar etc.), o societate bancara poate folosi o serie de tehnici de gestiune a bilantului sau de diversificare a portofoliului.

O alta problema abordata ar fi actiunea de diminuare a riscurilor, evitarea lor, precum si influenta factorilor de risc. Actiunea adversa a unui factor de risc poate fi diminuata si/sau, in unele cazuri, evitata, prin cunoasterea si indepartarea cauzei care il produce. In acest scop, este necesara reproiectarea activitatilor si a fluxurilor de operatii. In prezent, unele societati bancare au adoptat o serie de solutii radicale, mergand chiar pana la a renunta la unele produse/servicii neprofitabile sau generatoare de risc.

Ultima etapa a activitatii de conducere si supraveghere a riscului bancar o constituie transferul riscului. In practica bancilor, exista sistemul de transferare a riscului prin utilizarea instrumentelor derivate, precum si prin sistemul asigurarilor, polita de asigurare fiind considerata ca un mijloc de transferare a riscului.

Cunoasterea tuturor evenimentelor precedente din propria banca sau alte banci, care au condus la aparitia unor riscuri cu repercusiuni grave asupra bancii in general sau asupra unor activitati si servicii bancare, depinde asadar in exclusivitate de managementul fiecareia.

2.2. OBIECTIVELE MANAGEMENTULUI RISCURILOR

Managementul riscurilor intr-o banca este, in primul rand, responsabilitatea conducerii sale superioare si a conducerii executive, care trebuie sa indeplineasca directivele conducerii de la varf.

Conducerea superioara a bancii are ca prim deziderat maximizarea "valorii actionarilor", dar, in acelasi timp, trebuie sa aiba in vedere cerintele clientilor, salariatilor si societatii in coordonarea managementului riscurilor. Pentru a realiza acest deziderat, conducerea bancii trebuie sa-si stabileasca obiective clare in domeniul gestionarii riscurilor.

Principalele obiective ale unui sistem bun de management al riscurilor vizeaza:

- stabilirea unei definitii comun acceptate a "riscului" si a tipurilor de risc, care sa determine elaborarea unei "harti" a riscurilor bancii;

- evaluarea cuprinzatoare si continua a surselor existente si potentiale de riscuri interne si externe;

stabilirea unor responsabilitati clare in domeniul managementului riscurilor (de sus in jos, in ierarhie) si a sistemului de raportare (de jos in sus), pentru a evita confuziile, suprapunerea eforturilor sau pierderea din vedere a unor aspecte importante;

asigurarea unei transparente, a unui sistem cuprinzator de informare a conducerii si a unui sistem de monitorizare si raportare, care sa prezinte, sa analizeze si sa comunice expunerile efective, castigurile si pierderile care trebuie cunoscute si stocate pentru referiri viitoare;

elaborarea unui sistem de masurare a performantei financiare, care sa ia in considerare pierderea prevazuta (costul activitatii), pierderea neprevazuta (masurarea riscurilor), alocarea de capital pe fiecare risc, acolo unde este posibil, si veniturile ajustate pentru fiecare risc (rentabilitatea capitalului ajustat cu riscurile);

evaluarea in functie de piata a costului capitalului, a ratei minime a rentabilitatii si a posibilitatii si limitelor cresterii organice a expunerilor la risc;

definirea si utilizarea principiilor de diversificare a riscurilor si de management al portofoliului;

elaborarea unui sistem de clasificare a creditelor pe baza ratei anticipate de neperformanta;

stabilirea preturilor produselor si serviciilor, luand in considerare toate elementele de mai sus;

identificarea inclinatiei/tolerantei in asumarea riscurilor si stabilirea limitelor de expunere in concordanta;

elaborarea unui cadru conceptual consistent, in cadrul caruia sa se stabileasca obiectivele si sa se evalueze performantele unitatilor de activitate, produselor, relatiilor cu clientii si salariatii;

instalarea in toate domeniile bancii a unor planuri de recuperare in caz de dezastre si/sau a unor planuri de continuitate a activitatii, actualizarea si testarea cu regularitate a acestor planuri;

analizarea permanenta a realizarilor si esecurilor sistemului de management al riscurilor si ajustarea in conformitate a instrumentelor de control;

stabilirea unui control independent de management al riscurilor, separat de initierea si derularea activitatii;

asigurarea unui nivel profesional si specializat al cunostintelor salariatilor in domeniul neutralizarii si controlului diferitelor tipuri de riscuri bancare.

2.3. ORGANIZAREA BANCILOR PENTRU MONITORIZAREA RISCULUI BANCAR

In plan general, strategia unei banci confirma faptul ca structurile organizatorice sunt cele care sustin in mod direct realizarea obiectivelor proprii. Fara structuri adecvate, strategiile si politicile bancii fie ca nu au sanse de realizare, fie realizarea lor va fi foarte mult incetinita. Acest lucru este valabil si in domeniul riscului bancar. Banca trebuie sa adopte politici corespunzatoare in planul organizarii sale, pentru ca si pe aceasta cale sa poata monitoriza cum se cuvine riscul in general si fiecare categorie de risc in parte.

Atunci cand ne referim la domeniul organizatoric, avem in vedere doua zone distincte: organizarea sistemului propriu de norme si proceduri capabile sa creeze cadrul normativ propriu care, aplicat in procesul de derulare a operatiunilor bancare si a afacerilor contractate cu clientela proprie, sa evite sau sa minimizeze declansarea riscurilor in niste conditii date si apoi, organigrama bancii, care trebuie sa asigure compartimente si departamente adecvate supravegherii si monitorizarii riscului bancar.

2.3.1. Normele si procedurile bancare

In mod implicit, toate normele si procedurile bancii care reglementeaza operatiunile proprii au prevederi subordonate obiectivului de diminuare a riscului, fie ca este vorba de activitatea de creditare, de trezorerie sau, intr-un termen mai larg, de gestionarea activelor si pasivelor bancii.

Daca ne referim la activitatea de creditare, in cazul Bancii Comerciale Romane, de exemplu, normele care reglementeaza aprobarea imprumuturilor pentru clientii bancii stabilesc conditiile ce trebuie respectate pentru diminuarea riscurilor.

In general, aceste conditii sunt impuse de normele B.N.R. si preluate automat in normele bancii comerciale sau sunt stabilite direct de banca.

Printre acestea, se retin urmatoarele obligatii:

imprumuturile acordate de societatea bancara unui singur debitor nu pot depasi, cumulat, conform prevederilor legii, 20% din capitalul si rezervele bancii. In acest caz, capitalul si rezervele bancii includ capitalul propriu si capitalul suplimentar, care se determina potrivit reglementarilor Bancii Nationale;

in cazul regiilor autonome, daca in cursul unui singur an mijloacele acestora nu sunt suficiente, ele pot contracta credite cu societati bancare in valoare de cel mult 20% din veniturile brute realizate in anul precedent;

suma totala a imprumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depasi de 8 ori fondurile proprii ale bancii, definite asa cum s-a aratat mai sus. Un imprumut este considerat mare atunci cand suma tuturor imprumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv a garantiilor si a altor angajamente asumate in numele acestuia in lei si valuta, depaseste 10% din fondurile proprii ale societatii bancare;

toate creditele si scrisorile de garantie si orice alte angajamente in lei si valuta pe termen scurt, mediu si lung acordate unui agent economic, indiferent de forma de organizare si natura capitalului social, nu vor putea depasi de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale agentului economic respectiv.

in cazul clientilor inclusi in programe guvernamentale de restructurare, redresare financiara etc., banca va putea acorda credite numai in limita sumelor cuprinse in aceste programe cu aprobarea si in conditiile stabilite de organele abilitate;

in vederea asigurarii si mentinerii unui raport minim de solvabilitate de 8%, imprumuturile si garantiile in lei si valuta acordate de banca nu vor putea depasi de 12,5 ori fondurile proprii ale societatii bancare.

Normele bancii stabilesc si restrictii, adica interzic acordarea de credite in anumite conditii, prevederi menite sa elimine din start riscul in activitatea proprie. Aceste restrictii privesc:

agentii economici care inregistreaza pierderi si sunt fara perspectiva de redresare, cu exceptia cazurilor in care prin acte normative s-a reglementat altfel;

agentii economici care nu contribuie cu capital propriu la finantarea mijloacelor circulante sau la realizarea proiectelor de dezvoltare;

unitatile economice pentru care s-a instituit procedura de reorganizare sau lichidare judiciara.

Normele bancare mai prevad si alte masuri menite sa protejeze impotriva riscului.

In general, se poate spune ca normele proprii ale bancilor constituie o parghie fundamentala organizatorica pentru protectia impotriva riscului, mai ales prin caracterul sau preventiv.

2.3.2. Structurile organizatorice

In mod practic, structurile organizatorice trebuie sa stea in atentie in mod prioritar in coordonarea responsabilitatilor in domeniul managementului riscului. In cadrul bancii, responsabilitatea permanenta pentru gestionarea riscurilor revine conducerii executive, care reprezinta consiliul de administratie al bancii intre doua sedinte ale acestuia.

Succesul monitorizarii riscului decurge din modul in care este conceputa responsabilitatea riscului, gestionarea fiecarui risc la indivizi sau departamente din structura bancii.

In legatura cu aceasta, exista creata o anumita experienta in domeniu, astfel:

responsabilitatea pentru riscul de credite revine comitetului de credite, a carui menire este si stabilirea de politici, orientari strategice, alocarea si revizuirea portofoliului, monitorizarea expunerilor mari;

la multe banci se organizeaza comitete de gestionare a activelor si pasivelor, care au sarcina urmaririi riscului lichiditatii, a riscului ratei dobanzii si a riscului de pret;

riscul operational se apreciaza ca ar trebui sa fie in raspunderea unei unitati centrale in masura sa rezolve problemele legate de coordonare si consultanta. Pentru aceasta, sunt necesare si unele metodologii, forme de planificare sau sisteme de raportari catre consiliul de administratie;

riscul de insolvabilitate care decurge din planificarea si managementul capitalului se imparte, ca responsabilitate, intre conducerea executiva generala si coordonatorul executiv al activitatii financiare.

In legatura cu cele expuse, se pot evidentia, in sinteza, cele trei trepte de monitorizare a riscurilor ce decurg din operatiunile bancare:

T1 - structurile specializate (comitetul de credit, comitetul de gestionare a activelor si pasivelor, structurile pentru planificare de capital);

T2 - comitetul coordonator de gestionare a riscurilor;

T3 - consiliul de administratie.

In cadrul structurilor organizatorice, un rol anume se ofera auditorului intern si extern, care va avea o functie proprie in afara structurilor amintite mai sus.

Rolul auditului intern si extern ar trebui sa fie:

inspectarea evidentelor contabile si verificarea activelor si pasivelor la toate sediile bancii, periodic, la perioade prestabilite;

mentinerea unei verificari permanente asupra operatiunilor efective de control al riscurilor din toate domeniile de activitate;

participarea la elaborarea tuturor noilor norme de control (inclusiv pentru noile produse);

mentinerea unei baze de date a fraudelor si investigarea tuturor cazurilor importante de fraude si a oricaror alte pierderi neprevazute, in momentul in care apar;

reprezentarea bancii, impreuna cu alte departamente din banca, in relatiile cu politia sau serviciile secrete.

In Romania, bancile au o experienta mai redusa in problema administrarii riscului bancar, avand fiecare un mod de a aborda problema structurilor organizatorice. Inainte de toate, in Romania, noua lege bancara reglementeaza infiintarea unor structuri prin care se pot administra riscurile. Acestea sunt:

a)     comitetul de credit;

b)     comitetul de risc;

c)     comitetul de administrare a activelor si pasivelor.

In aceasta perioada, bancile romanesti isi constituie organismele stabilite prin legea bancara, desi unele dintre acestea au avut constituite comitete asemanatoare.

In ansamblul activitatii bancare, asigurarea unor structuri adecvate pentru a facilita monitorizarea riscului are importanta deosebita.

CAPITOLUL 3

CONSIDERATII PRIVIND RISCURILE SI EFECTELE LOR ASUPRA ACTIVITATII BANCARE

3.1. STANDARDUL DE RISC ASUPRA BANCILOR COMERCIALE

Managementul resurselor bancare debuteaza cu identificarea acestora, asa cum s-a prezentat in capitolul anterior. Etapa urmatoare consta in analiza riscurilor si a efectelor induse, care se realizeaza in cadrul societatilor bancare de catre compartimente specializate.

Identificarea si analiza riscurilor devine o necesitate obiectiva, in conditiile unor modificari intervenite in activitatea bancii sau in oferta sa pe piata. Orice produs sau serviciu bancar nou presupune initierea de proceduri specifice pentru depistarea riscurilor accidentale si gestionarea eficienta a acestora.

Analiza riscurilor este permanenta, in concordanta cu schimbarile intervenite in tranzactiile bancare. Ea incepe la nivelul compartimentelor care pot expune banca la riscuri, urmarindu-se depistarea acestora inainte de a deveni o realitate, si continua cu evaluarea pe baza situatiilor financiare si contabile, care reflecta iminenta aparitiei riscurilor sau eventual producerea lor. Gestionarea eficienta a riscurilor depinde in mare masura de capacitatea bancii de a reduce perioada de timp dintre momentul aparitiei si momentul descoperirii acestora.

3.1.1. Riscurile interne

Analiza riscurilor bancare, in cadrul B.C.R., presupune, in primul rand, abordarea cat mai completa a principalelor categorii de riscuri interne, respectiv: riscul de creditare, riscul de lichiditate, riscul de solvabilitate, riscul ratei dobanzii, riscul valutar.

Analiza riscului de creditare. Principala operatiune efectuata de catre bancile comerciale este acordarea de credite, care se situeaza, ca pondere, pe primul loc in cadrul plasamentelor totale. Maniera in care banca aloca fondurile pe care le gestioneaza poate influenta, intr-un mod hotarator, dezvoltarea economica la nivel local sau national. Pe de alta parte, orice banca isi asuma, intr-o oarecare masura, riscuri atunci cand acorda credite si, in mod cert, toate bancile inregistreaza in mod curent pierderi, atunci cand unii debitori nu isi onoreaza obligatiile. Oricare ar fi insa nivelul riscurilor asumate, pierderile pot fi minimizate daca operatiunile de creditare sunt organizate si gestionate cu profesionalism.

Din acest punct de vedere, cea mai importanta functie a managementului bancar este de a controla si analiza calitatea portofoliului de credite, deoarece slaba calitate a creditelor constituie una din principalele cauze ale falimentului bancar.

Este necesara existenta unei informari permanente a conducerii bancii despre rezultatele procesului de analiza a calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie detectate si corectate (in limita posibilitatilor) in timp.

Procesul de analiza a calitatii portofoliului de credite constituie o actiune care se repeta, parcurgand mai multe momente, dintre care se detaseaza doua:

a)    momentul ce precede acordarea creditului si care include, in principal, analiza financiara a clientului, respectiv analiza interna, la care se aduc in completare si aspecte nefinanciare;

b)    etapa acordarii si postacordarii creditului, care presupune o atenta supraveghere a clientului beneficiar de imprumut, a modului in care se ramburseaza ratele de credit si dobanzile.

Analiza se concentreaza, in principal, asupra eventualelor modificari ale calitatii portofoliului de credite, fata de momentul acordarii imprumuturilor si conditiile initiale stabilite de banca pentru derularea acestora, datorita unor factori imprevizibili.

Inainte de toate, sunt cateva conditii reglementate de care orice banca trebuie sa tina seama permanent. Ele sunt reglementate fie de catre Banca Nationala, in virtutea functiei sale de supraveghere bancara, fie de propriile norme si proceduri.

Analiza si clasificarea portofoliului se fac avand in vedere si evaluarea performantelor financiare ale imprumutatului, precum si serviciul datoriei acestuia, respectiv a capacitatii sale de a-si onora datoriile la scadenta.

Agentii economici sunt clasificati in cinci categorii (A, B, C, D, E), in vederea determinarii performantelor lor financiare.

Categoria A - performantele financiare sunt foarte bune si permit achitarea la scadenta a dobanzii si a ratei. Totodata, se prefigureaza si mentinerea in perspectiva a performantelor financiare la nivel ridicat.

Categoria B - performantele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot mentine acest nivel in perspectiva mai indelungata.

Categoria C - performantele financiare sunt satisfacatoare, dar au o evidenta tendinta de inrautatire.

Categoria D - performanta financiara este scazuta si cu o evidenta ciclicitate in intervale scurte de timp.

Categoria E - performantele financiare arata pierderi si exista perspectiva clara ca nu pot fi platite nici ratele, nici dobanzile.

Aceasta incadrare a agentilor economici se face pe baza analizei financiare, ce permite atribuirea unui punctaj criteriilor cuantificabile care, apoi, se coroboreaza cu rezultatele analizei criteriilor necuantificabile. Serviciul datoriei, potrivit normelor Bancii Comerciale Romane - mentionand acelasi exemplu - este apreciat astfel:

bun - in situatiile in care ratele si dobanzile sunt platite la scadenta sau cu o intarziere maxima de 7 zile;

slab - cand ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de pana la 30 de zile;

necorespunzator - in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de peste 30 de zile.

In politica de creditare, banca utilizeaza si restrictii menite sa elimine riscul acestei activitati. Astfel, banca nu acorda credite:

agentilor economici cu pierderi, fara perspectiva de redresare;

agentilor economici care nu contribuie cu capital propriu la finantarea mijloacelor circulante sau a investitiilor;

unitatilor economice reorganizate sau lichidate.

In urma analizei performantei financiare si a serviciului datoriei, creditele sunt clasificate astfel:

standard - acele credite care nu implica deficiente si riscuri, rambursarea lor facandu-se la timpul si termenele prevazute, respectiv credite acordate unor clienti solvabili, pentru afaceri bune.

in observatie - acele credite acordate unor clienti cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care, in anumite perioade de timp, intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si a dobanzilor aferente. Pentru acesti clienti, banca estimeaza o scadere a profiturilor lor in viitor ca urmare a unor posibile probleme de natura aprovizionarii tehnico-materiale, a reducerii cererii de produse pe piata a altor probleme de natura tehnica, organizatorica, de personal.

substandard - sunt creditele care prezinta deficiente si riscuri care pericliteaza rambursarea datoriei, ele neputand fi recuperate integral in cazul in care deficientele creditului nu sunt corectate pe parcurs.

indoielnice - sunt imprumuturile care nu pot fi rambursate, iar garantiile lor sunt incerte.

perdante - sunt creditele care nu pot fi restituite bancii, ceea ce face ca inregistrarea lor in continuare ca active bancare sa nu fie garantata.

Serviciul datoriei, in combinatie cu performantele financiare, permit incadrarea creditului in cele cinci grupe de calitate, astfel:

Expunerea neta se determina diminuand volumul creditelor angajate si al dobanzilor aferente cu valoarea reala a garantiilor, stabilita in functie de posibilitatea de valorificare a acestora pe piata, chiar daca, in unele cazuri, aceasta este diferita de valoarea din evidenta contabila.

Banca constituie provizioane specifice de risc, in conformitate cu Normele B.N.R. nr. 3/1994, pentru urmatoarele categorii de credite si dobanzile aferente acestora:

a)     credite "pierderi" - in limita a 100% din soldul acestora;

b)     credite "indoielnice" - in limita a 50% din soldul acestora;

c)     credite " sub standard" - in limita a 20% din soldul acestora;

d)     credite "in observatie" - in limita a 5% din soldul acestora.

Pentru creditele "standard" nu se constituie provizioane.

Analiza riscului de lichidate. Lichiditatea reprezinta abilitatea bancilor de a-si onora obligatiile financiare asumate; ea exprima capacitatea activelor de a fi transformate rapid si cu cheltuieli minime in moneda lichida (numerar sau disponibil in contul curent).

De fapt, lichiditatea bancara este o problema de gestiune a pasivelor si activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Riscul de lichiditate pentru o banca este expresia insasi a probabilitatii pierderii capacitatii de finantare a operatiunilor curente, aspect de o importanta deosebita pentru banca, interesata atat de lichiditatea colateralului oferit de debitori, cat si de managementul propriei activitati.

Un nivel de lichiditate necorespunzator poate duce, in situatia unei reduceri neasteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare de fonduri cu costuri mari, reducand profitabilitatea bancii si determinand, in ultima instanta, insolvabilitatea.

Pe de alta parte, o lichiditate excesiva duce la scaderea rentabilitatii activelor (profit/active) si, in consecinta, la performante financiare slabe.

Mentinerea unei lichiditati adecvate depinde de modul in care piata percepe situatia financiara a bancii. Daca imaginea bancii se deterioreaza, ca urmare a unei pierderi importante in portofoliul de credite, va aparea o cerere mare de lichiditate. In aceste conditii, banca va putea atrage fonduri de pe piata numai cu costuri foarte mari, inrautatindu-si astfel si mai mult situatia veniturilor.

Ca urmare, o deteriorare a imaginii bancii pe piata poate avea consecinte serioase asupra pozitiei lichiditatii.

Principalele cauze care determina aparitia riscului de lichiditate sunt urmatoarele:

situatia economiei reale;

indisciplina financiara a agentilor economici;

dependenta de evolutia pietei financiare;

necorelarea scadentelor la depozite si credite.

Apreciem ca sarcina esentiala a managementului bancar este de a estima si acoperi in mod corect nevoile de lichiditate bancara. Pe termen lung, rentabilitatea bancii poate fi afectata negativ daca banca detine in portofoliu prea multe active financiare lichide fata de nevoile sale. Dar, pe de alta parte, prea putine lichiditati pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru bancile mici, putand genera chiar falimentul bancii.

Mentinerea unui grad adecvat de lichiditate de catre toate bancile este, de asemenea, extrem de importanta si pentru minimizarea riscului sistemic, datorat riscului de contagiune prin decontarile interbancare.

In cadrul directiei de trezorerie din centrala B.C.R., analiza lichiditatii presupune:

gestionarea pozitiei monetare;

gestionarea pozitiei lichiditatii;

elaborarea si analiza raportului de lichiditate.

Gestionarea pozitie monetare presupune evaluarea, la un moment dat, a activelor lichide. Pentru o intelegere corecta a pozitiei monetare este importanta cunoasterea principalelor sale componente, care sunt:

a)     numerarul, format din moneda metalica si bancnote aflate la ghisee si in tezaur, care se estimeaza, respectiv, analizeaza, pe baza volumului de incasari si plati zilnice cu numerar (graficul de incasari si plati in numerar);

b)     disponibilul in contul de rezerva la banca, respectiv rezerva minima obligatorie;

c)     disponibilul la alte banci, respectiv depozitele constituite de B.C.R. pe piata interbancara;

d)     sume de incasat de la alte banci, care reprezinta sumele in tranzit la alte banci, valoarea instrumentelor de plata (cecuri) onorate de banca, depuse la bancile corespondente.

In afara de disponibilul in contul de rezerva la B.N.R. si a disponibilului la alte banci, pentru care se bonifica dobanzi, celelalte componente ale pozitiei monetare nu aduc venituri bancii.

Analiza pozitie monetare presupune urmatoarele:

asigurarea incadrarii in nivelul minim al rezervei obligatorii;

identificarea si luarea in calcul a tuturor tranzactiilor importante care afecteaza soldul contului curent;

efectuarea tuturor operatiunilor necesare pentru contracararea influentei tranzactiilor asupra pozitiei monetare.

Un alt element al riscului de lichiditate, care trebuie analizat si gestionat corect, este pozitia lichiditatii, care reprezinta diferenta intre volumul activelor lichide si cel al pasivelor volatile De regula, se determina pozitia lichiditatii in vederea depistarii nevoilor de lichiditate pe termen scurt.

Pentru a estima pozitia lichiditatii, se pot anticipa doua situatii, si anume:

o crestere mai rapida a nevoilor de credite fata de volumul depozitelor si, in acest caz, rezulta o nevoie suplimentara de lichiditate pe termen lung, care se poate reduce prin diminuarea marjei lichiditatii sau prin imprumut;

o crestere mai lenta a necesarului de credite decat cea a depozitelor, rezultand un plus de lichiditate pe termen lung, care poate fi folosita pentru majorarea marjei lichiditatii sau pentru finantarea plasamentelor bancare.

Raportul de lichiditate constituie instrumentul cel mai important al trezoreriei, care reflecta evolutia masei monetare. El se elaboreaza in lei si in valuta, la nivelul centralei bancii, pe baza informatiilor transmise de subunitati, avand periodicitate zilnica si lunara.

Raportul global de lichiditate influenteaza in mod direct deciziile cu privire la:

asigurarea lichiditatii bancare;

diminuarea riscului de lichiditate si a altor tipuri de riscuri bancare;

adoptarea politicii de dobanzi;

introducerea de produse si servicii bancare noi, urmarind in permanenta concurenta.

Componentele principale ale raportului de lichiditate sunt structurate pe doua grupe, respectiv:

a)  grupa elementelor generatoare de lichiditate - sursele (intrari);

b) grupa elementelor consumatoare de lichiditate - destinatii (iesiri).

Elementele generatoare de lichiditate (intrari) sunt:

rambursari de credite acordate de banca clientilor;

dobanzi de incasat aferente creditelor acordate de banca;

depozite plasate de banca la alte banci si ajunse la scadenta;

dobanzi de incasat aferente depozitelor scadente plasate la alte banci;

contravaloarea in lei a valutei vandute clientilor prin operatiuni de arbitraj;

contravaloarea in lei a valutei vandute pe piata interbancara;

rascumpararea certificatelor de trezorerie.

Elementele consumatoare de lichiditate (iesiri) sunt:

rezerva minima obligatorie;

depozite ajunse la scadenta ale persoanelor fizice, juridice, precum si ale institutiilor publice;

certificate de depozit ajunse la scadenta;

dobanzi de platit aferente depozitelor si certificatelor de depozit ajunse la scadenta;

depozite atrase de pe piata interbancara, ajunse la scadenta;

dobanzi de platit aferente depozitelor atrase de pe piata interbancara, ajunse la scadenta;

contravaloarea in lei a valutei cumparate de la clienti prin operatiuni de arbitraj;

contravaloarea in lei a valutei cumparate de pe piata interbancara;

achizitionarea certificatelor de trezorerie.

Analizand sursele de lichiditate, banca poate actiona in vederea unei gestionari corecte a lichiditatii, utilizand noi tehnici si instrumente financiare.

Printre modalitatile de reducere a riscului de lichiditate pe care le consideram utile, se numara urmatoarele:

diversificarea sistemului depozitelor;

utilizarea resurselor complementare;

obtinerea garantiilor de stat la creditele problema;

urmarirea si controlul echilibrului active-pasive.

Analiza riscului de solvabilitate sau a riscului de capital. Din punct de vedere contabil, capitalul reprezinta diferenta intre totalul activelor si totalul obligatiunilor, acesta concretizandu-se in valoarea investitiei actionarilor. In sectorul bancar, conceptul de capital difera de cel de capital contabil prin aceea ca include anumite surse prevazute de reglementarile bancare internationale, preluate si in normele nr. 2-4/1994 ale Bancii Nationale a Romaniei.

Analiza riscului ratei dobanzii. Modificarile neasteptate ale ratelor dobanzii pot determina schimbari semnificative in profitabilitatea unei banci si in valoarea de piata a capitalului sau. Depinzand de caracteristicile fluxului de numerar al activelor si pasivelor bancii, modificarile ratei dobanzii pot determina cresterea sau scaderea venitului net din dobanzi si a valorii de piata a activelor si pasivelor.

Astfel, daca ratele dobanzilor cresc peste nivelul asteptat, cheltuielile cu dobanzile aferente depozitelor unei banci vor creste mai mult decat veniturile din dobanzile aferente activelor, in asa fel incat venitul net din dobanzi si valoarea bancii scad. Daca ratele dobanzilor scad sub nivelul anticipat, diferenta dintre venitul din dobanzi si cheltuielile cu dobanzile va fi mai mare si valoarea bancii va creste corespunzator.

Riscul ratei dobanzii este acel risc de deteriorare a situatiei patrimoniale a bancii, sub influenta unei modificari adverse a nivelului dobanzilor pe piata. De asemenea, putem considera riscul ratei dobanzii ca exprimand sensibilitatea rezultatelor financiare la variatia nivelului ratelor dobanzii.

Aparitia si dezvoltarea riscului ratei dobanzii se afla sub influenta unor factori endogeni (importanti pentru gestionarea riscului, in sensul ca, actionandu-se asupra lor, se poate minimiza expunerea la risc) si a unor factori exogeni (determinati de evolutia conditiilor macroeconomice).

Exemple de factori endogeni care determina aparitia ratei dobanzii sunt:

strategia bancii;

structura activelor si pasivelor bancare;

volumul si valoarea creditelor;

calitatea portofoliului de credite;

esalonarea scadentelor creditelor;

scadenta fondurilor atrase.

Printre factorii exogeni care influenteaza aparitia riscului ratei dobanzii, putem enumera:

mediul economic existent;

politica economica, monetara, financiar-valutara practicata de autoritati;

necorelarea politicii bancii centrale cu politica economica a guvernului;

evolutia pietei interbancare;

factori de ordin psihologic.

Astfel, riscul ratei dobanzii are doua componente esentiale, si anume:

riscul venitului, care reprezinta riscul realizarii unor pierderi in ceea ce priveste venitul net din dobanzi, ca urmare a sincronizarii imperfecte a miscarii ratelor dobanzilor la imprumuturile contractate, respectiv la imprumuturile acordate;

riscul investitiei, care este riscul producerii unor pierderi in patrimoniul net ca rezultat al unor modificari neasteptate ale ratei dobanzilor.

Analiza riscului ratei dobanzii porneste de la clasificarea activelor si pasivelor bancare, dupa cum urmeaza:

active si pasive cu dobanzi fixe, care difera ca scadente si conditii de remunerare;

active si pasive cu dobanzi variabile, care au perioade de reevaluare a dobanzii mai mari sau baze de indexare diferite.

O atentie deosebita se acorda si riscului care poate decurge din structura financiara a bancii, respectiv situatiile in care apare un surplus de pasive sau unul de active, in conditiile dobanzilor de piata variabile.

Riscul ratei dobanzii poate sa evolueze in functie de raportul dintre activele purtatoare de dobanzi si pasivele purtatoare de dobanzi, in conditiile actuale ale pietei romanesti. Tocmai pentru minimizarea efectului acestui risc este potrivit ca rezultatul raportului de mai sus sa fie cat mai aproape de 1.

De aceea, consideram ca este de o importanta deosebita elaborarea unor planuri si prognoze privind activele si pasivele purtatoare de dobanzi, pentru asigurarea nivelului optim dorit de acoperire a pasivelor purtatoare de dobanzi cu active purtatoare de dobanzi.

Riscul ratei dobanzii trebuie gestionat avand in vedere obiectivul fundamental, constand in obtinerea unei marje a dobanzii cat mai mare si mai stabila in timp.

Pentru gestionarea corecta a riscului ratei dobanzii, ar trebui parcursi urmatorii pasi:

gestionarea marjei dobanzii;

calculul si analiza indicatorilor riscului ratei dobanzilor;

gestionarea pozitiei bancii.

Analiza riscului valutar. Riscul valutar (riscul ratei de curs) este probabilitatea ca o variatie a cursului valutar pe piata sa duca la diminuarea profitului net al bancii sau probabilitatea ca o variatie a cursului valutar pe piata sa influenteze negativ marja dobanzii bancare.

Situatia neta pe fiecare valuta trebuie revizuita si modificata in functie de conditiile din economia internationala, urmarindu-se sa se evite, pe de o parte, expunerea la riscul valutar datorita necorelarii scadentelor activelor cu cele ale pasivelor si, pe de alta parte, situatia in care ratele dobanzilor in valuta ar putea depasi nivelul pietei.

Consideram necesar, pentru diminuarea riscului valutar, sa se elaboreze prognoze de evolutie, care sa permita structurarea adecvata pe valute a activelor si pasivelor in devize pentru asigurarea stabilitatii de ansamblu a portofoliului de depozite si plasamente valutare ale bancii.

In concluzie, analiza riscului valutar presupune, in principal:

ajustarea periodica a pozitiilor valutare pentru a echilibra pozitiile lungi si scurte;

acoperirea riscului valutar prin folosirea unor metode si tehnici specifice, in special a instrumentelor derivate (hedging), operatiuni ce vor fi prezentate detaliat in capitolul urmator.

Pentru realizarea celor doua etape de analiza a riscului trebuie parcursi urmatorii pasi:

definirea si identificarea periodica a tipurilor de expuneri care pot afecta banca;

evaluarea riscului prin determinarea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valuta, in contextul volatilitatii anticipate a pietelor valutare;

controlul riscului valutar prin: formularea politicii valutare a bancii, desemnarea persoanelor autorizate sa angajeze operatiunile valutare, determinarea procedurilor de expunere la risc, stabilirea limitelor de expunere;

executarea tranzactiilor propriu-zise.

Analiza standard de risc la Banca Comerciala Romana, de exemplu, este un proces continuu, care vizeaza gestionarea globala a riscurilor, impusa de existenta relatiilor de interdependenta dintre diferite operatiuni, tranzactii si activitati ale bancii, dar si de legaturile - prin cauze si efecte - dintre diferitele tipuri de risc.

3.1.2. Riscurile externe

Analiza riscurilor bancare interne este completata de evaluarea riscurilor externe, cum ar fi cele asociate procesului de livrare a produselor si serviciilor (risc tehnologic, risc de produs) sau mediului de afaceri (risc economic, legislativ, de reglementare, de concurenta), asupra carora bancile au, in cel mai bun caz, un control limitat.

Unul dintre cele mai importante riscuri externe, cu consecinte serioase asupra societatilor bancare care efectueaza tranzactii internationale, este riscul de tara. Acesta capata semnificatii deosebite in contextul actual de accentuare a fenomenului de globalizare, motiv pentru care este necesara prezentarea sa detaliata in continuare.

Analiza riscurilor de tara. Pornind de la faptul ca toate tranzactiile economice externe sunt expuse riscului de tara, vom incerca sa definim acest tip de risc, sa evidentiem aspectele sale fundamentale, cu accent deosebit pe analiza. Specificul acesteia consta in faptul ca reflecta intotdeauna pozitia creditorului.

Riscul de tara reprezinta expunerea la pierderea unei sume de bani intr-o tranzactie economica externa, cauzata de evenimente specifice care sunt, cel putin partial, sub controlul guvernului tarii partenere. Din punct de vedere bancar, identificarea corecta a riscului de tara relativ la o anumita tranzactie este o conditie esentiala pentru stabilirea nivelului optim necesar de protectie a tranzactiei respective.

Referitor la un credit, probabilitatea de aparitie a riscului de tara depinde de o serie de factori, cum ar fi: perioada pentru care se acorda creditul, scopul acestuia, tipul debitorului si situatia tarii in care este localizata protectia principala in raport cu rambursarea creditului.

Sunt supuse riscului de tara toate imprumuturile externe catre guverne, banci, intreprinderi private sau persoane fizice. Materializarea riscului de tara este determinata de evenimente care se afla, chiar partial, sub influenta guvernului. De exemplu:

falimentul unei banci poate fi un risc de tara, daca este cauzat de conducerea gresita a economiei de catre guvern, dar poate fi considerat un risc comercial, daca este rezultatul managementului defectuos al bancii respective;

catastrofele naturale nu pot fi considerate drept risc de tara daca nu sunt imprevizibile; daca se manifesta cu o anumita periodicitate, atunci pot fi tratate drept risc de tara, chiar daca guvernul respectiv ia masuri pentru limitarea daunelor.

Cele mai frecvente evenimente care pot duce la materializarea riscului de tara sunt de natura:

politica: razboi, ocupatie militara straina, revolte cu substrat ideologic, dezordini cauzate de revendicari teritoriale, conflicte de interese economice, polarizare politica regionala;

sociala: razboi civil, revolte si dezordini provocate de diferente etnice, repartitie inechitabila a venitului national, sindicalism militant, divizari religioase, antagonisme manifestate intre anumite clase sociale;

economica: diminuarea cresterii PIB intr-o perioada indelungata, cresterea mult prea rapida a costurilor de productie, scaderea accentuata a incasarilor din export, cresteri bruste ale importurilor de produse alimentare si petrol, recesiunea economica.

In practica, riscul de tara poate fi abordat din perspectiva a cel putin sapte considerente:

natura riscului, respectiv ce anume este supus riscului (imprumut sau investitie directa);

perioada cat dureaza expunerea la risc (termen scurt, mediu, lung);

tipul debitorului (institutie cu capital majoritar de stat sau privat);

evenimente care pot duce la materializarea riscului (politice, sociale, economice);

probabilitatea evenimentelor mentionate anterior;

cuantificarea riscului;

cai de evitare sau minimizare a riscului.

In cadrul categoriei elementelor de risc economic, unul dintre elementele specifice de risc, din grupa relativa la datoria externa, il reprezinta existenta unei datorii mari catre banci comerciale. In aceasta situatie, un indicator cantitativ corespunzator este raportul intre datoria externa catre banci comerciale si total datorie externa. Daca tara este importator net de petrol, o crestere a pretului international al petrolului ar putea constitui evenimentul care sa duca la materializarea riscului de defectiune tehnica, in urma aparitiei incapacitatii temporare de plata.

Clasamentul de risc, ca produs al analizei riscului de tara, reprezinta o ierarhizare a tarilor supravegheate in functie de potentialul lor de risc, in scopul fundamentarii orientarii relatiilor economice externe.

Incadrarea tarilor in clasamentul de risc se realizeaza dupa punctajele generale, pe o scara de la 100 la 0 puncte, respectiv de la potentialul de risc minim, la cel maxim.

Functie de potentialul de risc, pot fi materializate diverse aspecte ale riscului si se pot produce anumite daune. Tari cu punctaje relativ apropiate pot fi confruntate cu riscuri similare, iar prudenta bancara impune identificarea acestora si a daunelor. Un astfel de proces ar trebui realizat pentru fiecare tara in parte, identificandu-se in acelasi timp limitele expunerii in functie de serviciul bancar solicitat.

Daca acest lucru nu se considera oportun, un compromis acceptabil intre utilitate si cost il poate constitui impartirea clasamentului pe grupe de tari ale caror punctaje reflecta riscuri potentiale comparabile.

In acest context, trebuie avuta in vedere posibilitatea impartirii tarilor pe clase de risc, pentru a se asigura un cadru general de estimare a potentialului de pierderi in tranzactiile cu tarile supravegheate, fara o particularizare in functie de caracteristicile afacerii. Se considera ca nu este eficienta utilizarea unui numar prea mare de clase.

Din aceasta perspectiva s-a optat pentru impartirea in 7 clase de risc, ale caror intervale de punctaj si definitii sunt prezentate in continuare:

) Grupa de tari ale caror riscuri au potentiale similare, se pot materializa asemanator, iar daunele posibile au extinderi comparabile.

Printre considerentele in virtutea carora clasamentul de risc ar putea fi utilizat pentru fundamentarea politicii bancii, in general, si a orientarii exporturilor, in special, se mentioneaza urmatoarele:

relatiile economice cu tarile din clasa D ar trebui reduse la minimum, deoarece situatia generala a acestora este prea deteriorata;

relatiile economice cu tarile avand punctajul economic inferior valorii de 20 de puncte ar trebui abordate cu maxima prudenta deoarece, chiar daca exista vointa de a plati, nu va exista probabil suficienta capacitate de plata;

relatiile economice cu tarile avand punctajul non-economic inferior valorii de 20 de puncte ar trebui serios diminuate, pana cand situatia politica si/sau sociala a acestora se va clarifica deoarece, chiar daca exista capacitatea de plata, probabil vointa de a plati va fi insuficienta.

3.2. INDICATORI DE MASURARE A RISCURILOR

In cadrul analizei riscurilor bancare, o importanta deosebita revine cuantificarii acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, care permit evaluarea statica si dinamica a riscurilor, prin raportarea la standardele internationale sau la propria experienta istorica a bancii. Masurarea riscurilor se relationeaza in mod direct cu cea a veniturilor, intrucat, pentru a obtine profit, o banca trebuie sa isi asume riscuri. In consecinta, indicatorii de risc capata mai multa relevanta intr-un context general de apreciere a profitabilitatii bancii si competitivitatii sale pe piata, obiectivul final al managementului bancar constand, de altfel, in maximizarea veniturilor actionarilor ajustate cu influenta riscurilor.

Literatura de specialitate abordeaza tema indicatorilor pentru masurarea riscurilor bancare, propunand diferite variabile asociate, de regula, principalelor categorii de risc. In continuare, vom prezenta cativa dintre indicatorii traditionali, a caror utilitate pentru cuantificarea riscurilor interne a fost confirmata si in practica bancilor romanesti.

3.2.1. Indicatorii riscului de creditare

Aproape toate bancile, intr-o masura mai mica sau mai mare, isi asuma riscul de creditare, ceea ce presupune necesitatea analizei atente a modului in care evolueaza in timp calitatea portofoliului de credite, cu impact deosebit asupra profitabilitatii, adecvarii capitalului si increderii generale in banca respectiva. Prin urmare, doi indicatori de referinta pentru estimarea riscului de creditare se determina pe baza ponderii activelor de calitate slaba, care intarzie sau nu permit realizarea veniturilor anticipate, respectiv:

volumul creditelor restante/total credite x 100;

volumul creditelor neperformante/total credite x 100.

In mod cert, este de dorit ca cele doua rapoarte sa aiba valori minimale ( tinzand spre 0 in primul caz si situate in jur de 1 in al doilea caz ), creditele restante, dar, mai ales, cele neperformante grevand activitatea si rezultatele financiare ale bancii. Aceste categorii de credite genereaza una dintre problemele de fond ale sistemului bancar din economiile de tranzitie, confruntate cu puternice dezechilibre micro si macroeconomice.

Alti indicatori ai riscului de creditare utilizeaza in formula de calcul rezervele si provizioanele pe care bancile si le constituie pentru acoperirea eventualelor pierderi, cum ar fi:

rezerve pentru pierderi din credite/total credite x 100, raport care exprima sintetic expectatiile manageriale privind evolutia calitatii portofoliului de imprumuturi;

provizioane pentru pierderi din credite/pierderi nete x 100, raport care reflecta nivelul de prudenta adoptat de banca in politica sa de creditare;

profitul brut/provizioane pentru pierderi din credite x 100, respectiv costul acoperirii riscului de creditare asumat de banca.

Indicatorii potentiali de masurare a riscului care pot semnala in avans variatiile veniturilor bancii (lead measures) sunt: concentrarea geografica si pe sectoare economice a creditelor, ritmul accelerat de crestere a volumului de credite, rentabilitatea ridicata a unor categorii de credite.

Desi nici unul din indicatorii mentionati nu reprezinta un predictor perfect, putem afirma ca nivelul necorespunzator al unuia dintre acestia ( sau al mai multora ) constituie in sine un barometru al viitoarelor probleme de creditare.

3.2.2. Indicatorii riscului de lichiditate

Interpretarea lichiditatii bancare pe baza situatiei fluxului de numerar ( asa cum se practica in cazul firmelor ) este problematica, aceasta reflectand invariabil faptul ca banca reuseste sa isi procure suficient numerar din noile depozite sau din fondurile de pe piata monetara pentru finantarea cresterii creditelor pe care le acorda. In caz contrar, banca ar fi trebuit sa renunte la oportunitatile respective de plasament sau sa le asigure cu titluri de valoare. In schimb, aceasta situatie nu reflecta posibilitatea ca banca sa fie obligata a plati dobanzi mai mari pentru resursele atrase, daca piata simte ca si-a asumat in exces riscuri de lichiditate sau de capital. Datorita limitelor informationale ale situatiei fluxului de numerar, analistii bancari utilizeaza o serie de indicatori pentru masurarea lichiditatii.

Evident, cu cat banca dispune de mai mult numerar ori active interbancare, cu atat mai mare este capacitatea sa de a face fata cererilor de retragere a depozitelor, precum si eventualelor intarzieri in rambursarea creditelor. Bancile comerciale pastreaza in mod normal intre 20 si 30% din depozite sub forma de fonduri lichide.

Principalii indicatori pe care trezoreria ii calculeaza si analizeaza pentru analiza lichiditatii sunt:

lichiditatea globala, care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt in lichiditati, pentru a satisface obligatiile de plati exigibile;

lichiditatea imediata (de trezorerie), care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent al B.N.R.) de a face fata datoriilor pe termen scurt;

lichiditatea in functie de total depozite, care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face fata datoriilor reprezentand totalul depozitelor;

lichiditatea in functie de total depozite si imprumuturi, care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face fata datoriilor reprezentand totalul depozitelor si al imprumuturilor.

Alti indicatori care se calculeaza pentru estimarea riscului de lichiditate sunt:

Pozitia lichiditatii, indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie, care se calculeaza pe zile, saptamani si luni si a carui optimizare consta in echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. In cazul unei pozitii negative, activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrala a obligatiilor, banca trebuind sa recurga la surse urgente de finantare, cum ar fi: imprumuturi de pe piata interbancara, imprumuturi de la banca centrala sau lichidarea unor active de portofoliu inainte de termen. Daca pozitia lichiditatii este pozitiva, excedentul de lichiditate peste limita admisibila se plaseaza pe termen scurt in depozite pe piata interbancara;

Pasivele nete, respectiv diferenta intre active si pasive clasificate dupa scadenta, un indicator care se calculeaza pentru a semnala perioada de maxima nevoie de lichiditate. Pasivele nete simple ( succesive ) se determina pentru fiecare perioada, ca diferenta intre activele si pasivele cu aceeasi scadenta. Pasivele nete cumulate se determina ca diferenta intre pasivele si activele cumulate, corespunzatoare fiecarei perioade de timp;

Indicele de lichiditate, care reprezinta raportul dintre suma pasivelor si suma activelor, ambele ponderate cu numarul mediu de zile sau cu numarul curent al grupei de scadente respective. Daca indicele de lichiditate este:

= 1, atunci banca nu trebuie sa faca transformare de scadenta;

< 1, banca face transformarea din pasive pe termen scurt in active pe termen lung, in conditiile curbei crescatoare a dobanzii;

> 1, baca transforma pasivele pe terme lung in active pe termen scurt, rezultand riscul de lichiditate;

Rata lichiditatii exprima evolutia gradului de indatorare a bancii fata de piata monetara. Aceasta se calculeaza periodic, in functie de scadenta operatiunilor de imprumut, potrivit formulei: imprumuturi nou contractate / imprumuturi scadente in aceeasi perioada x 100. O rata supraunitara indica scaderea lichiditatii datorita cresterii gradului de indatorare, relatia fiind inversa in cazul unei rate subunitare;

Raportul total credite / total depozite reflecta proportia din resursele atrase de la deponenti care este imprumutata altor clienti. Cea mai mare parte a creditelor este lichida.

3.2.3. Indicatorii riscului de solvabilitate

Adecvarea capitalului a constituit in permanenta o preocupare esentiala a managementului bancar si a reglementarilor de profil, datorita semnificatiei sale privind soliditatea bancii si siguranta depozitelor. Mai mult decat atat, adecvarea capitalului are si o importanta dimensiune competitiva, bancile bine capitalizate fiind mai atractive pentru atragerea de resurse fie din depozite, fie din imprumuturi in conditii avantajoase.

In cursul anilor '80, pe fondul unei situatii generale de deteriorare a capitalului bancilor, generata de criza imprumuturilor acordate tarilor lumii a treia, s-a simtit nevoia unei intariri a reglementarilor internationale privind cerintele de capital, concomitent cu armonizarea diferitelor prevederi nationale. Acordul Basel, care cuprinde recomandarile Bancii Internationale a Reglementelor in domeniul adecvarii capitalului, a fost adoptat in 1988 si implementat in toate tarile semnatare in 1993. Acordul a fost recunoscut prin directivele Uniunii Europene si legislatia S.U.A., lansandu-se astfel conceptele de capital de rang I, capital de rang II si active ponderate in functie de risc, o data cu cuantificarea riscurilor extrabilantiere.

Potrivit reglementarilor Acordului de la Basel, bancile trebuie sa aiba capitalul de rang I raportat la activele ponderate cu riscul de minimum 4%, iar cel de rang II de minimum 8%. In prezent, majoritatea bancilor din tarile dezvoltate au indicele de adecvare a capitalului de cel putin 10%, cele mai bine capitalizate ajungand la 12%.

Reglementarile B.N.R. in domeniul adecvarii capitalului prevad un indice ( grad de solvabilitate ) minim de 8%, acesta fiind calculat prin raportarea fondurilor proprii ale bancilor la activele ( bilantiere si extrabilantiere ) ponderate in functie de risc.

Fondurile proprii ale unei societati bancare sunt formate din urmatoarele categorii de capital:

capitalul propriu, care se compune din capitalul social varsat, primele legate de capital, fondul de rezerva, profitul nerepartizat, fondul imobilizarilor corporale, fondul de dezvoltare, alte rezerve;

capitalul suplimentar, care se compune din rezerva generala pentru riscul de credit, imprumuturi subordonate, alte fonduri.

3.2.4. Indicatorii riscului ratei dobanzii

Riscul ratei dobanzii este masurat, in mod traditional, fie prin raportul intre activele si pasivele sensibile la dobanda, fie prin diferenta intre acestea. Una dintre problemele pe care o ridica o astfel de practica se refera la dificultatea selectarii scadentei care sa fie utilizata drept criteriu pentru sensibilitate, preocuparea ca reinvestirea sau modificarea ratelor poate afecta rapid si cuantificabil sensibilitatea la dobanda si esecul de a aprecia sensibilitatea valorica la modificarea ratelor. Indicatorii mai avansati ai riscului ratei dobanzii includ masurarea gap - ului la diferite termene de scadenta, masurarea dinamica a gap- ului pe baza unor estimari de reinvestire si rate, masurarea duratei pentru activele bancii, pasive si elemente extrabilantiere.

Indicatorii riscului ratei dobanzii utilizati in practica bancara sunt urmatorii:

Riscul ratei dobanzii, care se determina ca raport intre activele productive si pasivele purtatoare de dobanzi. Cu o valoare de 1,11 in anul 1998, B.C.R. se apropie de nivelul standard;

Marja absoluta a dobanzii bancare, exprimata prin veniturile nete din dobanzi, reflecta capacitatea bancii de a acoperi cheltuielile cu dobanzile bonificate la depozite, certificate de depozit, etc. din veniturile obtinute prin incasarea dobanzilor la creditele acordate. Marja dobanzii trebuie sa fie stabilita astfel incat sa asigure sustinerea sarcinii bancare (diferenta dintre alte cheltuieli bancare si alte venituri bancare), precum si obtinerea unui profit satisfacator;

Marja procentuala bruta a dobanzii bancare, care rezulta din raportarea marjei absolute la activele productive x 100. Corelat cu nivelul dobanzilor active/pasive practicate de banca, dar si cu volumul realizat de credite/depozite, acest indicator a fost in anul 1998 de 13,78% pentru B.C.R., comparativ cu un nivel standard de 3-10%;

Marja procentuala neta a dobanzii bancare, care se calculeaza ca raport intre nivelul mediu al ratei dobanzii active si nivelul mediu al ratei dobanzii pasive x 100.

Managementul riscurilor financiare acorda o atentie deosebita riscului ratei dobanzii, care se relationeaza cu cel valutar pe termen scurt, atunci cand exista conditiile de paritate. In practica, bancile utilizeaza simulari pentru a analiza expunerea lor la riscul ratei dobanzii, determinand impactul unor modificari in ratele dobanzilor pe diferite categorii de scadente asupra profitabilitatii si valorii de piata.

3.2.5. Indicatorii riscului valutar

Riscul valutar este incadrat de specialisti, de regula, in categoria asa-numitelor riscuri de piata, fiind determinat de variatiile cursurilor de schimb, deficitelor balantelor de plati, penuria de lichiditati pe plan international. Acest risc se amplifica pentru fiecare participant la desfasurarea unei tranzactii economice externe.

Masurarea acestui tip de risc se realizeaza pe baza pozitiilor pe care le preiau bancile comerciale, care isi stabilesc un plafon de operare in functie de standingul propriu. Banca ale carei creante depasesc angajamentele sale de plata intr-o anumita valuta preia o pozitie lunga ( "à la hausse"/"long" ), daca exista o probabilitate ridicata ca acea valuta sa intre intr-un proces de apreciere. In caz contrar, banca preia o pozitie scurta ( "à la baisse"/"short" ).

Datorita contextului economic in care actioneaza, bancile romanesti prefera pozitiile lungi indiferent de cursul valutei.

Indicatorii riscului valutar sunt:

pozitia valutara individuala, care se determina pentru fiecare valuta de gestionat;

pozitia valutara globala, care reprezinta soldul net al creantelor in devize fata de pasivele in devize, ambele transformate in moneda de referinta, pentru comparabilitate. Acest indicator ofera o imagine generala asupra expunerii valutare a bancii.

Indicatorii utilizati pentru cuantificarea diferitelor categorii de riscuri raspund, in principal, unor necesitati informationale in procesul de analiza si management al riscurilor bancare. Problemele discutate in acest subcapitol nu epuizeaza, in mod cert, gama de indicatori posibil a fi calculati sau care se determina in practica bancara internationala. Ceea ce dorim sa subliniem insa, este faptul ca relevanta acestor masuri capata consistenta numai in coroborare cu cele care exprima performantele financiare ale fiecarei banci, relatia in sine fiind esentiala pentru aprecierea reala a calitatii deciziilor manageriale. O asemenea idee este sustinuta chiar de includerea unor indicatori de masurare a riscurilor in ansamblul parametrilor de evaluare a pozitiei unei banci sau a ratingului acordat de agentiile specializate.

CAPITOLUL 4

INSTRUMENTE ALE MANAGEMENTULUI BANCAR UTILIZATE

DE BANCA COMERCIALA ROMANA IN REDUCEREA

RISCULUI DE CREDITARE

4.1. PRINCIPIILE ANALIZEI RISCULUI DE CREDITARE

Intreaga analiza a riscului de creditare este realizata in scopul evaluarii bonitatii clientului, a posibilitatii sale reale de rambursare a creditului la scadenta. Aceasta presupune organizarea analizei clientului pe baza unor principii care sa asigure luarea in considerare a tuturor aspectelor financiare sau nefinanciare care au impact asupra clientului, a activitatii sale, a profitului sau, a capacitatii sale de rambursare. Aceste principii sunt cunoscute sub denumirea de cei sase C ai creditului - Caracterul, Capacitatea, Cash-ul (numerarul), Colateralul, Conditiile si Controlul. Pentru a acorda creditul, banca trebuie sa fie satisfacuta de toate aceste aspecte care privesc fiecare principiu in parte.

Cei sase C ai creditului

Caracterul. In analiza caracterului clientului banca va dori sa se convinga de bunele intentii in utilizarea creditului si in rambursarea acestuia.

Capacitatea. Banca trebuie sa verifice capacitatea legala , legitimitatea clientului de a cere credit, daca are competenta legala de a cere un credit si statutul juridic care sa ofere legalitatea semnaturii sale pe un contract de credit.

Cash .Acest aspect se refera la intrebarea cheie legata de orice credit: Are clientul posibilitatea de a genera suficient cash, sub forma de venituri sau fluxuri de numerar, pentru a rambursa imprumutul In general , exista practic trei surse de fonduri pe care un agent economic le poate utiliza la rambursarea unui credit : 1) fluxul de cash (numerar) din activitatea curenta; 2) vanzarea unor active si 3) emisiunea de titluri de capital sau de credit. Oricare dintre aceste surse pot asigura fonduri suficiente pentru rambursarea unui credit bancar. Totusi, bancile prefera ca sursa principala de rambursare a unui credit sa fie fluxul de cash din activitatea curenta, deoarece vanzarea de active poate slabi bilantul clientului, iar un nou imprumut poate face mai putin sigura pozitia bancii de creditor.

Colateralul. In evaluarea colateralului, banca trebuie sa analizeze activele clientului, nu numai pentru a estima posibilitate de realizare a eventualei garantii pe care clientul o va oferii in schimbul creditului, ci mai ales pentru a estima capacitatea acestor active de a sustine in continuare activitatea clientului, posibilitate acestuia de a obtine produse si, implicit , vanzari si profit, utilizand activele pe care le are la dispozitie.

Controlul. Ultimul factor esential in evaluarea bonitatii clientului este controlul, verificarea impactului unei modificari in legislatia care afecteaza activitatea clientului. Controlul presupune, de asemenea, si asigurarea faptului ca imprumutul acordat satisface standardele bancii si ale autoritatilor reglementative in ceea ce priveste calitatea creditului.

Pentru a analiza toate aspectele prezentate mai sus, banca trebuie sa realizeze o analiza financiara a activitatii clientului (bazata pe raportarile sale financiare) si o analiza nefinanciara (care sa vizeze aspectele legate de organizarea, managementul, marketingul sau), avand la dispozitie informatii cat mai multe, din surse autorizate.

4.2. ANALIZA FINANCIARA A BANCII COMERCIALE ROMANE

Analiza financiara se bazeaza pe informatiile financiare furnizate de client-bilant si raport de gestiune, cont de profit si pierdere, balanta de verificare, situatia fluxului de fonduri (cashflow). Prin aceasta analiza financiara, banca urmareste sa identifice si sa cuantifice riscul performantei clientului, riscul de lichiditate si riscul legat de structura capitalului si finantare.

Riscul performantei clientului se refera la posibilitatea ca acesta sa nu aiba o performanta satisfacatoare, sa nu genereze profituri acceptabile, care sa-i asigure capacitatea proprie de finantare. In analiza riscului performantei se analizeaza intregul proces de transformare a banilor in marfa si apoi in bani din nou. Analiza acestui proces este cunoscuta si sub denumirea de analiza ciclului capitalului circulant.

Analiza financiara a clientului este structurata pe mai multe etape, pe care le prezentam in acest subcapitol astfel:

A.    Analiza ciclului capitalului circulant;

B.    Analiza indicatorilor de performanta;

C.    Analiza structurii capitalului, a gradului de indatorare;

D.    Analiza lichiditatii.

A.    Analiza ciclului capitalului circulant

Analiza capitalului circulant este considerata o analiza primara, care nu ofera o imagine prea clara asupra situatiei financiare a clientului, ci, mai degraba o imagine asupra eventualelor probleme pe care le are clientul. Ea permite analistului sa-si elaboreze o lista de semne de intrebare pe care sa le verifice ulterior, in cadrul celorlalte etape ale analizei financiare sau prin diverse metode de analiza nefinanciara.

Capitalul circulant este definit ca diferenta intre activele circulante si pasivele curente, dupa formula:

CC = AC - PC

unde : CC - capital circulant ;

AC - active circulante;

PC - pasive curente.

In activele circulante se includ: stocurile de materii prime, materiale, productie neterminata, produse finite; debitori, clientii; disponibilitatile in conturile curente si in casierie, iar in pasivele curente se includ toate datoriile cu scadenta in anul financiar in curs (furnizori, creditori diversi, datoriile catre stat si actionari, credite pe termen scurt si partea din datoria pe termen lung scadenta in anul in curs).

Practic capitalul circulant reprezinta sursele pe care agentul economic le are la dispozitie pentru reluarea ciclului de productie, ciclului bani - marfa - bani. Grafic ciclul capitalului circulant se poate reda astfel:

Achizitionarea Livrarea Vanzarea de materiale materiilor prime produselor finite Plata Livrarea produselor Incasarea de la Furnizorilor finite in stoc clienti Perioada Perioada de Perioada creditorilor productie debitorilor Perioada de stocare a materiilor prime Perioada de stocare a produselor finite CICLUL CAPITALULUI RULANT CICLUL NUMERALULUI

Pentru a calcula durata ciclului capitalul circulant - perioada dintre momentul in care banii sunt investiti in marfa si momentul in care produsele vandute devin bani din nou - trebuie calculate cele cinci perioade ale ciclului capitalului circulant.

In analiza ciclului capitalului circulant al agentului economic, banca este mai putin interesata de valoarea absoluta a fiecarei perioade si a duratei ciclului capitalului circulant. Banca este mai interesata de evolutia acestor perioade, semnificatia acestor evolutii si impactul acestora asupra capacitatii de finantare a clientului si asupra lichiditatii acestuia.

Perioada creditorilor

Perioada creditorilor reprezinta perioada de timp dintre momentul aprovizionarii si momentul platii furnizorilor. Se calculeaza dupa urmatoarea formula:

Soldul mediu (final) al creditorilor x 365

Total achizitii pe credit

Dupa cum am mai mentionat, analiza ciclului capitalului circulant nu este o analiza foarte detaliata si amanuntita si, ca urmare, calculul celor cinci perioade nu este necesar sa dureze prea mult si nici sa presupuna solicitarea de informatii suplimentare de la client.

Daca ne referim la perioada prezentata mai sus, avem posibilitatea la numarator sa luam in calcul soldul mediu sau final al creditorilor, dupa cum convine analizei .Rezultatul nu va fi distorsionat. Cand privim numitorul trebuie sa realizam faptul ca este exclus ca agentul economic sa aiba o situatie privind totalul achizitiilor efectuate pe credit pe o anumita perioada financiara. Din acest motiv, putem aproxima totalul achizitiilor efectuate pe credit cu costul marfurilor vandute, fara a denatura rezultatele analizei. Prin urmare, putem exprima perioada creditorilor ca fiind :

Soldul mediu (final al creditorilor)

X 365

Costul marfurilor vandute

Analizand evolutia acestui indicator, banca doreste sa vada o evolutie ascendenta de la o perioada de analiza la alta, deoarece aceasta inseamna ca agentul economic (clientul bancii) obtine de la creditorii sai (furnizori de materii prime, materiale si alte servicii) un credit mai mare, crescand astfel capacitatea de finantare a ciclului capitalului circulant.

Perioada de stocare a materiilor prime, materialelor

Perioada de stocare a materiilor prime reflecta cat de bine sunt gestionate stocurile si cat de corect este condusa activitatea de aprovizionare.

Calculul perioadei de stocare a materiilor prime se face dupa formula:

Stocul mediu (final) de materii prime si materiale

X 365

Costul marfurilor vandute

Tendinta de evolutie a perioadei de stocare a materiilor prime trebuie sa fie descendenta. Prin urmare, o crestere a acestei perioade ar ridica semne de intrebare asupra modului de gestionare.

Perioada de productie

Perioada de productie propriu - zisa nu se poate determina practic pe cale contabila. Ea depinde de factori care nu se reflecta in evidentele contabile: tehnologia de productie, starea utilajelor, calitatea materiilor prime etc. pentru a duce la capat analiza ciclului capitalului circulant, putem asimila perioada de productie cu perioada de stocare a productiei neterminate, care se calculeaza dupa formula:

Stocul mediu (final) de productie neterminata

X 365

Costul marfurilor vandute

Analizand acest indicator, banca doreste sa vada o scadere a perioadei de productie, bineinteles fara ca aceasta sa genereze o reducere a calitatii produselor finite.

Perioada de stocare a produselor finite

Perioada de stocare a produselor finite ofera o imagine asupra pietei produselor clientului, asupra cererii pe piata a acestor produse si, in situatia in care indicatorul este considerat satisfacator, ofera o siguranta mai mare in legatura cu planurile de viitor ale firmei.

Perioada de stocare a produselor finite se calculeaza dupa formula:

Stocul mediu (final) de produse finite

X 365

Costul marfurilor vandute

Este evident ca dorinta, nu numai a bancii, ci si a clientului, este de a avea o perioada cat mai redusa de stocare a produselor finite. O tendinta de crestere a acestei perioade reprezinta un risc. Inseamna ca produsele sunt greu vandabile, ceea ce genereaza scaderea vanzarilor, a profiturilor, a fluxurilor de intrare de fonduri. Cresterea acestei perioade de la an la an, pe o durata de mai multi ani, are ca impact in prezent scaderea indicatorilor de profitabilitate si de lichiditate.

Perioada debitorilor

Perioada debitorilor reprezinta numarul de zile dintre livrarea marfurilor catre clienti si incasarea contravalorii lor. Ea se calculeaza dupa formula:

Soldul mediu (final) al debitorilor

X 365

Vanzarile pe credit

Cum este putin probabil ca firma sa aiba o evidenta a cifrei totale a vanzarilor efectuate pe credit, vanzarile pe credit se asimileaza in general cu cifra de afaceri (total vanzari aferente perioadei de analiza), fara ca indicatorul sa fie distorsionat. Prin urmare, perioada debitorilor se poate exprima si dupa cum urmeaza:

Soldul mediu (final) al debitorilor

X 365

Cifra de afaceri

Indicatorul trebuie sa inregistreze o scadere de la o perioada de analiza la alta, iar o crestere poate insemna probleme cu lichiditatea.

Potrivit consideratiilor de mai sus, se poate determina durata ciclului capitalului circulant, compusa din:

Perioada de Perioada Perioada de Perioada

stocare a + de + stocare a + debitorilor

materiilor productie produselor

prime finite

Banca este poate mai interesata de durata ciclului numerarului (in special pentru creditele pe termen scurt pentru capitalul de lucru), pentru a vedea cat de repede poate clientul sa ramburseze creditul.

Ciclul numerarului se calculeaza scazand din ciclul capitalului circulant perioada creditorilor; astfel, putem spune ca ciclul numerarului are urmatoarea formula de calcul:

Perioada de Perioada Perioada de Perioada Perioada

stocare a + de + stocare a + debitorilor + creditorilor

materiilor productie produselor

prime finite

Obiectivul general al analizei capitalului circulant si a ciclului numerarului il reprezinta: minimizarea ciclului capitalului circulant si a ciclului numerarului fara: compromiterea calitatii produselor; fortarea creditorilor; subevaluarea creditului acordat clientilor.

B.    Analiza indicatorilor de performanta

Analiza indicatorilor de performanta porneste de la situatiile financiare traditionale ale clientului (bilantul si contul de profit si pierderi) pentru evaluarea profitabilitatii activitatii clientului. In fiecare banca exista niveluri orientative, considerate optime, pentru indicatorii de performanta ai clientilor.

Rentabilitatea capitalului utilizat se calculeaza dupa formula:

Profit X 100

Capital utilizat

In calculul rentabilitatii, profitul care se ia in considerare este profitul din exploatare, considerat masura performantei unei intreprinderi, indiferent de sursa capitalului (propriu sau imprumutat) si de activitatile ocazionale (reflectate de profitul/pierderea din activitatile exceptionale).

Marja profitului reflecta profitabilitatea vanzarilor si se calculeaza dupa formula:

Profit X 100

Capital utilizat

Marja profitului trebuie sa aiba o evolutie ascendenta. In caz contrar, evolutia indicatorului reflecta probleme in vanzarea produselor, care pot fi generate de: costuri prea mari; venituri prea mici; cheltuieli de functionare prea mari etc.

Pentru a identifica unde anume sunt probleme, marja profitului se poate defalca in marja profitului din productie si marja profitului brut.

Marja profitului din productie ia in calcul profitul determinat prin scaderea din volumul vanzarilor a costurilor directe, raportat la cifra de afaceri. In situatia in care aceasta marja este in scadere, inseamna ca intreprinderea a scapat de sub control costurile directe cu materiile prime, forta de munca directa etc.

Marja profitului brut se calculeaza prin raportul procentual dintre profitul brut din exploatare si cifra de afaceri. Scaderea acestui indicator reflecta probleme cu cheltuielile de functionare, poate salarii indirecte prea mari sau poate cheltuieli mari cu amortizarea generate de achizitii de mijloace fixe efectuate relativ de curand.

Eficienta (rotatia) activelor reflecta capacitatea de a genera vanzari utilizand capitalul. Formula de calcul este:

Cifra de afaceri

Capitalul utilizat

Pentru a analiza acest indicator este relevant, ca si in cazul celorlalti indicatori, a privi evolutia sa in timp. Cresterea eficientei activelor este factor determinant in cresterea rentabilitatii firmei. Cu cat este mai mare cifra de afaceri generata de capitalul utilizat, cu atat creste si profitabilitatea companiei.

Pentru a analiza factorii care determina evolutia acestui indicator trebuie sa ne gandim la egalitatea bilantiera: total active = total pasive, adica:

Active fixe + Active circulante = Pasive curente + Capital utilizat

sau:

Capital utilizat = Active fixe + Active circulante - Pasive curente

Aceasta ecuatie ne ofera posibilitatea de a analiza ce anume influenteaza cel mai mult sau in sens negativ evolutia eficientei activelor. Astfel, indicatorul se poate descompune pe cel de al treilea nivel al piramidei in trei indicatori:

Eficienta utilizarii activelor fixe, calculata ca raport intre cifra de afaceri si total active fixe. Daca in prima etapa a analizei financiare, cea a ciclului capitalului circulant, s-au semnalat probleme la perioada de productie, evolutia indicatorului de eficienta a utilizarii activelor fixe ne poate oferi un raspuns la intrebarile ridicate atunci. Daca eficienta activelor fixe este in scadere, inseamna ca acestea sunt din ce in ce mai putin productive, fapt ce ne indreptateste sa consideram ca perioada de productie propriu-zisa creste din cauza uzurii mari a mijloacelor fixe.

Eficienta utilizarii activelor circulante se calculeaza raportand cifra de afaceri la total active circulante. Indicatorul reflecta contributia vitezei de rotatie a activelor circulante la cresterea cifrei de afaceri. Daca in prima etapa de analiza financiara s-au sesizat cresteri ale perioadelor de stocare sau ale perioadei de incasare a clientilor, prin defalcarea eficientei activelor circulante pe tipuri de active circulante, vom avea:

Eficienta utilizarii stocurilor (cifra de afaceri/stocuri), care poate fi defalcata mai departe pe tipuri de stocuri - materii prime, productie neterminata si produse finite;

Rotatia debitorilor (cifra de afaceri/debitori) etc.

Eficienta utilizarii pasivelor curente reflecta contributia pasivelor curente la cifra de afaceri. Spre deosebire de ceilalti indicatori de eficienta, interpretarea evolutiei acestuia este putin diferita. Eficienta pasivelor curente se traduce, practic, prin viteza lor de rotatie. Tinand cont de faptul ca pasivele curente sunt principala sursa de finantare a ciclului capitalului circulant, obiectivul este de a avea o rotatie cat mai mica a lor, in special a creditorilor (dupa cum obiectivul in prima etapa a analizei financiare il reprezenta cresterea perioadei creditorilor).

C.    Analiza structurii capitalului, a gradului de indatorare

Pana in prezent, analiza financiara s-a concentrat asupra performantei clientului, a profitabilitatii sale, indiferent de structura sau sursa capitalului pe care acesta il utilizeaza.

Practica a dovedit ca intre doua firme cu o rentabilitate identica, cu acelasi profit generat de aceeasi suma de capital utilizat, pot exista diferente. Din experienta ,s-a ajuns la concluzia ca firmele cu un capital imprumutat mai mare sunt supuse la riscuri mai mari.

Din acest motiv, banca analizeaza cu atentie gradul de indatorare a clientilor, grad pe care il calculeaza dupa formula :

Capital imprumutat

Capital propriu

Dupa parerea noastra, este de preferat ca acest indicator sa fie calculat ca multiplu, pentru a vedea cate unitati de capital imprumutat utilizeaza firma la fiecare unitate de capital propriu.

Un alt indicator al gradului de indatorare il reprezinta gradul de acoperire a dobanzii din profitul de exploatare, calculat ca multiplu , dupa formula:

Profit de exploatare

Cheltuieli cu dobanda (+ cheltuieli de leasing)

Indicatorul trebuie sa fie cel putin supraunitar, dar bancile doresc sa lucreze cu clienti cu un indicator specific cat mai mare. El arata de cate ori poate scadea profitul, fara sa existe pericolul sa nu poata fi acoperite cheltuielile financiare, sau arata de cate ori pot creste cheltuielile financiare inainte de a intra in pierdere.

Un alt indicator de acoperire a dobanzii este:

Cheltuieli cu dobanda x 100

Cifra de afaceri

Acest indicator reprezinta ponderea cheltuielilor cu dobanda in cifra de afaceri obtinuta de societate. Indicatorul este cu atat mai bun cu cat este mai mic.

D.    Analiza lichiditatii

Lichiditatea este foarte importanta pentru client si pentru banca. Dupa cum am vazut in analiza capitalului circulant, daca firma trebuie sa plateasca furnizorii mai repede decat isi incaseaza debitorii, vor aparea probleme de lichiditate, probleme care pot duce la declararea incapacitatii de plata si falimentarea firmei, chiar in situatia in care aceasta este profitabila.

Studiul lichiditatii are drept scop aprecierea capacitatii unui client de a face fata datoriilor sale pe termen scurt, prin transformarea continua si progresiva a activelor sale circulante.

Calcului lichiditatii generale se face dupa formula :

Active circulante

Pasive curente

Indicatorul se poate exprima fie ca multiplu, fie procentual. Pentru acuratetea sa, este de recomandat, ca din activele circulante sa se deduca stocurile nevalorificabile si clientii incerti. In pasivele curente trebuie incluse toate datoriile care au scadenta in anul de analiza.

Indicatorul este considerat bun daca este cel putin unitar (100%)

O alta masura a lichiditatii este testul acid (lichiditate imediata). Formula sa de calcul este similara cu cea a lichiditatii generale, singura diferenta fiind ca din activele circulante se vor deduce, pe langa acele elemente care nu pot fi transformate in lichiditati, si stocurile, motivul fiind ca intr-o situatie de limita ,cand firma doreste sa mobilizeze rapid toate sursele sale de lichiditate, stocurile sunt cele mai dificil de transformat in lichiditati.

Deci lichiditatea imediata se calculeaza dupa formula :

Active circulante - Stocuri

Pasive curente

Indicatorii sunt foarte folositori si analiza evolutiei lor in timp poate oferii o imagine destul de apropiata de realitate in ceea ce priveste capacitatea firmei dea -si onora obligatiile pe termen scurt. Dar nu trebuie uitat faptul ca indicatorii se calculeaza pe baza unor informatii dintr-o anumita data a anului ( de regula , 31 decembrie)

Situatia fluxului de numerar/ fonduri arata evolutia incasarilor si platilor care au ca rezultat variatia soldului de lichiditati de la o perioada la alta.

Situatiile financiare traditionale evidentiaza profiturile sau pierderile (performanta intreprinderii masurata in cont de profit si pierdere),pe langa activele nete si mijloacele de finantare a lor , dar nu arata nimic din fluxurile de intrare si iesire a fondurilor, cu toate ca fluxul fondurilor este vital pentru supravietuirea companiei si pentru prosperitatea ei.

Sursele de informatii pentru elaborarea acestor informatii sunt:

Bilantul de inceput si sfarsit de perioada de analiza;

Contul de profit si pierdere pentru perioada de analiza;

Balanta de verificare.

Pornind de la profitul brut din activitatea curenta, se vor lua in calcul toate modificarile elementelor de bilant, interpretandu-se variatiile , dupa cum urmeaza:

Cresterea elementelor de activ = utilizare de fonduri;

Scaderea elementelor de activ = surse de fonduri;

Cresterea elementelor de pasiv = surse de fonduri;

Scaderea elementelor de pasiv = utilizare de fonduri.

Cashflow - ul brut de productie si cashflow - ul net de productie reflecta capacitatea interna a firmei de a sustine productia si reluarea ciclului capitalului circulant. Cashflow - ul net de productie este cu mult mai reprezentativ pentru banca, deoarece acesta ofera o imagine interna in legatura ci capacitatea organica pentru contractarea unei noi datorii.

In concluzie, putem sustine ca situatiile fluxului de fonduri reflecta masura in care in care firma a avut sau va avea capacitatea organica de finantare pentru a-si onora datoriile si pentru necesarul de cheltuieli de investitii.

Trebuie retinut, ca principiu fundamental, ca orice companie poate supravietui pe perioade semnificative cu profituri mici sau pierderi, dar nu va supravietui fara bani lichizi. Capacitatea de a plati creditorii si de a onora obligatiile la scadenta are o importanta fundamentala. Fara aceasta capacitate, companiile se indreapta inevitabil catre starea de incapacitate de plata, executare silita si/ sau lichidare.

4.3. ANALIZA NEFINANCIARA

Analiza nefinanciara vine in completarea analizei financiare a clientului, pentru confirmarea rezultatelor obtinute din analiza financiara, pentru clarificarea semnelor de intrebare ramase si in general, pentru obtinerea unei imagini cat mai reale despre client. Ea se deruleaza intr-un cadru mai putin formal prin vizite la sediul clientului si discutii cu conducerea si eventual, actionarii si salariatii firmei.

Principala metoda de analiza nefinanciara este analiza SWOT.

Analiza SWOT (strenghts - puncte tari; weaknesses - puncte slabe; opportunities - posibilitati; threats - amenintari) este o metoda care se bazeaza pe tehnica investigarii, respectiv a chestionarii, utilizandu-se intrebarile. Astfel sunt depistate punctele tari ale companiei, baza succesului ei, care poate fi o conducere puternica, abila si eficienta, avand calitati morale deosebite, dominand piata produselor.

Punctele slabe reprezinta diverse lipsuri ale companiei referitoare la tehnologie, inlocuirea personalului necalificat cu personal calificat e.t.c.

Posibilitatile se refera la anumiti factori externi conjuncturali, pe care compania poate sa-i considere favorabili pentru activitatea ei (reduceri de impozite, subventii).

Amenintarile sunt evenimente care pot sau nu pot afecta compania. Ele nu trebuie ignorate, in vederea acoperirii unor riscuri pe care le-ar implica.

In final, toate informatiile obtinute despre client, respectiv factorii interni, precum si factorii externi care influenteaza bunul mers al activitatii, vor fi grupate pe componentele analizei - puncte tari, puncte slabe, posibilitati, amenintari.

Rezultatele analizei SWOT se concretizeaza in :

Factori interni-puncte tari si puncte slabe;

Factori externi-posibilitati si amenintari.

4.4. CALITATEA PORTOFOLIULUI DE CREDITE SI DETERMINAREA     GRADULUI DE RISC. CERINTELE GENERALE ALE

ANALIZEI CALITATII CREDITULUI.

In procesul de creditare, banca intra intr-o relatie cu clientii sai pe un traseu mai lung, incepand cu cererea de credit, analiza cererii, luarea deciziei privind acordarea creditului, acordarea creditului, perioada de rambursare, pana la incheierea intregului proces de rambursare a creditului si a dobanzilor datorate.

Pe acest traseu, activitatea de analiza nu este un punct fix, ci o actiune care se repeta, doua momente detasandu-se ca atare:

Momentul ce precede acordarii creditului si care include, in principal, analiza financiara a clientului respectiv analiza interna la care se aduc in completare si destule aspecte nefinanciare;

Etapa acordarii si postacordarii creditului, care presupune o atenta supraveghere a evolutiei clientului beneficiar de imprumut, a modului in care se ramburseaza ratele de credit si dobanzile.

Inainte de toate, sunt cateva conditii reglementate de care banca trebuie sa tina seama permanent. Ele sunt reglementate fie de catre Banca Nationala, in indeplinirea functiei sale de supraveghere bancara, fie de propriile norme si proceduri.

Normele romanesti stabilesc unele restrictii sau conditii in acordarea creditului, de care orice banca comerciala tine cont si isi face, din aceasta perspectiva, propriile verificari de incadrare in respectivele prevederi. Aceste cerinte pot fi exemplificate, intr-o expunere sintetica, astfel:

Imprumuturile acordate de o societate bancara unui singur debitor nu pot depasi, cumulate, 20% din capitalul si rezervele bancii;

Regiile autonome pot contracta credite pentru acoperirea cheltuielilor curente, in proportie de cel mult 20% din veniturile brute realizate de acestea in anul precedent, in conditiile in care mijloacele acestora nu sunt suficiente in decursul unui an;

Suma totala a imprumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depasi de 8 ori fondurile proprii ale bancii;

Imprumutul mare este definit ca fiind egal cu sume tuturor imprumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv garantii si alte angajamente asumate in numele acestuia, in lei si valuta, ce depaseste 10% din fondurile proprii ale societatii bancare; nu se includ imprumuturile garantate de stat sau de alte societati bancare. Regula se aplica si oricaror altor acordari de noi credite, indiferent de suma, care, cumulate cu angajamentele provenite din perioadele anterioare, depasesc limita de 10% din fondurile proprii ale bancii.;

Toate creditele si scrisorile de garantie si orice alte angajamente in lei si valuta pe termen scurt, mediu si lung acordate unui agent economic, indiferent de forma de organizare si natura capitalului social, nu vor putea depasi de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale agentului economic respectiv. Capitalurile proprii ale agentului economic reprezinta capitalul social si primele legate de capital, diferentele din reevaluare, rezervele, fondul de dezvoltare, alte fonduri, profitul nerepartizat raportat din anii precedenti, subventii pentru investitii si provizioanele reglementate;

Clientilor inclusi in programele guvernamentale speciale de restructurare si redresare financiara banca le va putea acorda credite numai in limita sumelor cuprinse in aceste programe.

CAPITOLUL 5

INSTRUMENTE SI TEHNICI UTILIZATE DE BANCA COMERCIALA

ROMANA PENTRU MANAGEMENTUL RISCULUI DE DOBANDA

Modificarea neasteptata a ratelor dobanzilor poate modifica in mod semnificativ profitabilitatea unei banci si valoarea capitalului sau. Riscul ratei dobanzii reprezinta aceasta volatilitate. In functie de caracteristicile cashflow-urilor generate de activele si pasivele bancii, modificarea ratelor dobanzii poate determina cresterea sau scaderea veniturilor nete din dobanzi si a valorii activelor si pasivelor sale.

Riscul ratei dobanzii apare in momentul in care o banca face plasamente (acorda credite) pe un termen mai lung cu o dobanda fixa si finanteaza investitiile din surse atrase pe un termen mai scurt. Spre exemplu, sa luam cazul unei banci care acorda un credit pe 6 luni cu o dobanda fixa, pe care il finanteaza din depozite la o luna. Marja initiala din dobanda la care este acordat creditul si dobanda platita la depozit acopera, mai mult ca sigur, costurile activitatii si modificarea prognozata a dobanzilor pe o durata de 6 luni. Dar, daca ratele dobanzii cresc peste nivelul prognozat, cheltuielile cu dobanda la depozite vor creste mai mult decat veniturile din dobanda plasamentului (creditului) si, astfel, venitul net din dobanda se va diminua, iar valoarea firmei va scadea. Daca dobanzile vor scadea sub nivelul prognozat, diferenta dintre venitul din dobanda si cheltuielile cu dobanda se va mari, iar valoarea firmei va creste.

Eforturile de gestionare a riscului ratei dobanzii forteaza bancile sa-si stabileasca obiective financiare clare in ceea ce priveste venitul net din dobanzi, sa-si masoare expunerea la risc si sa formuleze strategii, politici sau proceduri pentru atingerea obiectivelor. Aceste obiective si strategii reflecta in mod normal opinia conducerii bancii in legatura cu actiunile care vor duce la maximizarea veniturilor, profiturilor si, astfel, a capitalului bancii.

In prezent, bancile isi analizeaza portofoliile de active si pasive ca un tot integrat, incercand sa determine modul in care intregul portofoliu al bancii contribuie la obiectivele sale generale de profitabilitate adecvata si risc acceptabil. Managementul integrat al activelor si pasivelor ofera bancii o arma defensiva pentru rezolvare a presiunilor sezoniere asupra depozitelor si creditelor sale si o arma ofensiva pentru constituirea portofoliului de active si pasive care sa promoveze obiectivele bancii. Obiectivul general al managementului activelor si pasivelor este formularea strategiilor si intreprinderea masurilor care sa modeleze bilantul bancii in asa fel incat sa contribuie la realizarea obiectivelor stabilite. In mod normal, obiectivul principal al managementului activelor si pasivelor il reprezinta maximizarea sau cel putin stabilizarea marjei bancii, a diferentei dintre veniturile din dobanzi si cheltuielile cu dobanzi, in conditiile unui nivel acceptabil de risc.

5.1. STRATEGIILE DE MANAGEMENT AL ACTIVELOR SI PASIVELOR

Inainte de punerea in opera a tehnicilor de management integrat al activelor si pasivelor, trebuie analizate strategiile de management al activelor si de management al pasivelor.

5.1.1. Strategia de management al activelor

Aceste strategii pornesc de la premisa ca suma si tipul depozitelor pe care le are o banca si volumul altor imprumuturi pe care aceasta le poate atrage depind in cea mai mare masura de clientii sai. Conform acestei opinii, agentii economici si persoanele fizice sunt aceia care determina sumele relative de depozite si disponibilitati pe care doresc sa le pastreze in banca. In aceasta situatie, deciziile pe care conducerea bancii le poate face se refera nu la depozite, ci la domeniul investitiilor, plasamentelor, in general la domeniul activelor. Banca isi exercita controlul asupra alocarii depozitelor pe care le primeste, hotaraste cine primeste credite si pe ce termene.

In conditiile acestei strategii de management al activelor,necesarul de lichiditate al bancilor este asigurat printr-o administrare atenta a creditelor. Creditele se acorda in marea lor majoritate pe termen scurt, pentru a fi acoperite din depozitele existente. Fiind pe termen scurt, ele finanteaza in general necesarul de capital circulant al clientilor. In finalul ciclului capitalului circulant, clientul isi va vinde produsele si va obtine lichiditatile pentru rambursarea creditului. In aceste conditii, banca se poate baza pe lichiditatile din recuperarea creditelor, iar in situatia in care necesarul sau de lichiditati este mai mare, ea se poate pregati pentru astfel de situatii, investind in titluri de stat sau alte active usor lichidabile. Astfel, strategia de management al activelor se bazeaza pe ideea ca banca isi poate acoperi necesarul de lichiditati prin convertirea activelor in numerar.

Din pacate, principalul activ al bancii, reprezentat de credite, nu se transforma intotdeauna cu usurinta in lichiditati, in special atunci cand economia este in recesiune. Unele credite trebuiesc reesalonate, ceea ce inseamna ca banca va trebui sa gaseasca noi surse de finantare. Mai mult, o banca trebuie sa fie pregatita sa acorde credite si pe termen lung, in functie de cerintele clientilor. Dar o astfel de decizie presupune noi surse de finantare, pe langa cele din depozitele pe termen scurt.

5.1.2. Strategia de management al pasivelor

Pe masura ce competitia intre banci creste, in special in domeniul dobanzilor, bancile trebuie sa acorde o atentie deosebita atragerii de noi surse de finantare si monitorizarii structurii si costurilor depozitelor si a celorlalte pasive. Bancile trebuie sa remodeleze sursele de finantare in concordanta cu anumite obiective bine definite:

Atragerea de surse care sa minimizeze costul fondurilor, fapt care permite obtinerea unui profit mai mare si, astfel, cresterea capitalului;

Stabilirea unei structuri a depozitelor, imprumuturilor si capitalului care sa asigure nivelul dorit de stabilitate a fondurilor disponibile, astfel incat banca sa le poata plasa in active cu randament inalt, ceea ce impune deseori investirea fondurilor pe o durata mai mare si la un risc mai mare.

Practic, obiectivul general al strategiei de management al pasivelor este de a obtine un control asupra surselor de fonduri comparabil cu controlul detinut de banca asupra activelor sale. Principala parghie de control o reprezinta pretul - rata dobanzii si celelalte conditii pe care banca le ofera pentru depozitele pe care le atrage si pentru imprumuturile pe care le ia - pentru a obtine volumul, structura si costul pe care le doreste. Daca cererea de credite este mare, banca poate mari rata dobanzii pe care o ofera la depozite sau la imprumuturile de pe piata monetara la un nivel superior competitorilor sai, iar fondurile vor incepe sa intre. Pe de alta parte, in situatia in care banca are surplus de lichiditati comparativ cu posibilitatile sale de plasament, ea poate lasa neschimbata dobanda pasiva sau chiar o poate diminua, lasand competitorii sa ofere mai mult pentru fondurile disponibile pe piata.

5.1.3. Strategia de management al fondurilor

Dezvoltarea strategiei de management al pasivelor si cresterea volatilitatii dobanzilor si a riscurilor au determinat elaborarea unei strategii de management al fondurilor. Aceasta strategie este o abordare mai echilibrata a managementului activelor si pasivelor, care accentueaza mai multe obiective cheie:

Conducerea bancii trebuie sa exercite un control cat mai mare asupra volumului, structurii si venitului, respectiv costului, atat ale activelor, cat si ale pasivelor, pentru a realiza obiectivele pe termen scurt si lung ale bancii;

Controlul managementului asupra activelor trebuie coordonat cu controlul asupra pasivelor, astfel incat gestionarea activelor si cea a pasivelor sa fie consistente si sa nu se contrazica; aceasta coordonare permite maximizarea marjei dintre veniturile bancii obtinute din plasamente si cheltuielile sale pentru atragerea pasivelor;

Veniturile si costurile sunt generate de ambele laturi ale bilantului. Politicile bancii trebuiesc dezvoltate in asa fel incat sa maximizeze veniturile si sa minimizeze costurile aferente serviciilor bancii, care genereaza crearea de active sau pasive (de exemplu deschiderea de conturi este un serviciu care genereaza venituri din comisioane si cheltuieli pentru deschidere, dar are ca rezultat aparitia unui element de pasiv).

Opinia traditionala conform careia veniturile bancii trebuie sa provina din credite si investitii face loc in prezent notiunii conform careia banca vinde o gama de servicii financiare - credite, decontari, economii, consultanta financiara - pentru fiecare dintre acestea trebuind sa stabileasca un pret care sa acopere costul de productie. Veniturile din comisioanele obtinute din gestionarea pasivelor bancii pot sprijinii realizarea obiectivelor din profitabilitate, in aceeasi masura ca si veniturile generate din dobanzile si comisioanele aferente activelor bancii.

5.2. ANALIZA GAP

Modelul GAP, pe interval, se concretizeaza asupra managementului venitului net din dobanzi pe termen scurt. Obiectivul este de a stabiliza si mari venitul net din dobanzi. Riscul ratei dobanzii este masurat prin calcularea diferentei - GAP - la diferite intervale de timp, pe baza bilantului agregat la o anumita data. Valoarea fiecarui GAP se analizeaza apoi pentru a identifica in ce masura modificarea dobanzilor afecteaza venitul net din dobanzi. Analiza GAP parcurge patru etape, si anume:

conducerea bancii alege cadrul de timp pentru determinarea gradului de sensibilitate a activelor si pasivelor la dobanda;

activele si pasivele se structureaza in "grupe" de timp, in concordanta cu scadentele sau perioada pana la prima posibila modificare de dobanda;

GAP-ul este egal cu diferenta dintre activele sensibile la dobanda si pasivele sensibile la dobanda pentru fiecare interval de timp;

conducerea bancii interpreteaza informatiile direct si prin analiza de senzitivitate.

Practic:

GAP = ASD - PSD

Unde: ASD = active sensibile la dobanda;

PSD = pasive sensibile la dobanda.

Informatiile se utilizeaza fie pentru a proteja venitul net din dobanzi impotriva modificarii ratelor dobanzii, fie pentru a alterna speculativ dimensiunea GAP-ului in incercarea de a creste venitul net din dobanzi. Protejarea presupune reducerea volatilitatii venitului net din dobanzi, atat prin ajustarea directa a activelor sensibile la dobanda sau a pasivelor sensibile la dobanda, cat si prin adoptarea unor pozitii extrabilantiere in instrumente ale pietei de capital, cum ar fi: contracte la termen, contracte futures, optiuni sau SWAP-uri de rate ale dobanzii. Aceasta ultima metoda este cea mai frecvent adoptata de bancile occidentale, care au la dispozitie piete de capital bine dezvoltate, pe care exista toate aceste instrumente pentru managementul ratei dobanzii.

Exista multi factori care afecteaza venitul net din dobanzi. Printre acesti factori se numara:

o          modificarea nivelului ratelor dobanzii;

o          modificarea relatiei dintre dobanda activa si dobanda pasiva;

o          modificarea volumului activelor si pasivelor in sold;

o          modificarea structurii activelor si pasivelor.

Unii dintre acesti factori sunt cel putin in parte controlabili, in timp ce asupra altora banca nu are nici un control. In cadrul activitatii de management al activelor si pasivelor, se analizeaza impactul tuturor factorilor asupra venitului net din dobanzi.

Pentru aceasta, se vor structura activele si pasivele bancii in functie de sensibilitatea lor la variatia dobanzii. Se va stabilii perioada de timp pentru care se doreste analiza si, apoi, se vor incadra activele si pasivele pe categorii de sensibilitate la dobanda pe perioada de analiza.

5.2.1. Modificarea nivelului ratei dobanzii

Fluctuatia ratei dobanzii poate determina cresterea sau scaderea venitului net din dobanzi sau il poate lasa neschimbat, in functie de structura portofoliului, sensibilitatea la dobanda si valoarea GAP-ului.

Un GAP negativ indica faptul ca banca are mai multe pasive sensibile la dobanda decat active. Atunci cand rata dobanzii creste in perioada de analiza, banca va plati rate mai mari al toate pasivele sensibile si va castiga rate mai mari la activele sensibile. Daca ratele cresc cu acelasi numar de puncte procentuale in acelasi timp, cheltuielile cu dobanzile vor creste mai mult decat veniturile din dobanzi, deoarece pasivele sunt mai mari decat activele. Diferenta dintre dobanda medie incasata la activele productive si dobanda medie platita la pasivele sensibile la dobanda va scadea si, astfel, venitul net din dobanzi se va diminua. Atunci cand ratele dobanzii scad in intervalul de analiza, vor fi mai multe pasive decat active la care va scadea dobanda, marja dobanzii va creste, iar venitul net din dobanzi se va majora.

Un GAP pozitiv indica faptul ca banca are mai multe active productive decat pasive sensibile la dobanda. Atunci cand rata dobanzii creste, venitul din dobanzi creste mai mult decat cheltuielile cu dobanzile. Prin urmare, marja medie a dobanzii si venitul net din dobanzi cresc. Scaderea dobanzilor in perioada de analiza va avea efect contrar.

Daca GAP-ul bancii este zero (active productive sunt egale cu pasivele sensibile la dobanda), modificarea ratele dobanzii este egala cu modificarea cheltuielilor cu dobanzile.

5.2.2. Modificarea ecartului dobanzii

Venitul net din dobanzi poate diferi de cel prognozat daca se modifica diferenta dintre dobanzile medie activa si pasiva. In economia romaneasca au existat frecvent perioade in care banca centrala, in dorinta de a controla inflatia, majora dobanda de refinantare, determinand ca reactie imediata din partea bancilor comerciale majorarea dobanzii la depozite. Ulterior, bancile majorau si dobanzile la credite, dar, pe perioade mai lungi sau mai scurte, diferenta dintre dobanda activa si dobanda pasiva se diminua, iar primul efect al acestei diminuari se producea asupra venitului net din dobanzi.

5.2.3. Modificarea volumului activelor productive si

al pasivelor purtatoare de dobanzi

Venitul net din dobanzi variaza in mod direct cu modificarea volumului de active productive sau a volumului pasivelor purtatoare de dobanzi, indiferent de nivelul ratelor dobanzilor. In situatia in care structura portofoliului si ratele dobanzii raman neschimbate, o dublare a totalului bilantului determina o dublare a venitului net din dobanzi, deoarece banca va castiga aceeasi marja a dobanzii la un volum dublu de active. Marja dobanzii ramane neschimbata, chiar daca GAP-ul se dubleaza. Dublarea activitatii determina o crestere a volumului veniturilor, dar nu si o modificare a profitabilitatii. Pe de alta parte, o restrangere a activitatii, in conditiile mentinerii structurii bilantului si a ratelor dobanzii, va genera diminuarea venitului net din dobanzi.

5.2.4. Modificarea structurii portofoliului

Orice variatie a structurii portofoliului poate determina modificarea venitului net din dobanzi. Conducerea bancii poate incerca sa mareasca activele sensibile la dobanda, prin reducerea dobanzilor la credite sau prin scurtarea scadentelor la titlurile de investitii. Poate incerca sa diminueze pasivele sensibile la dobanda, inlocuind certificatele de depozit, spre exemplu, cu depozitele overnight de la alte banci. Aceste tranzactii pot duce atat la modificarea GAP-ului, cat si la schimbarea pozitiei bancii in ceea ce priveste riscul ratei dobanzii. Se poate, de asemenea, modifica venitul net din dobanzi. Nu exista o relatie fixa intre modificarea structurii portofoliului si modificarea venitului net din dobanzi. Influenta difera in functie de raportul dintre activele cu dobanda variabila si cele cu dobanda fixa, dintre pasivele cu dobanda variabila si cele cu dobanda fixa si in functie de marimea modificarii survenite in structura portofoliului.

5.3. ANALIZA UNOR SIMULARI DE SENZITIVITATE A VENITULUI NET DIN DOBANZI LA BANCA COMERCIALA ROMANA,

LA APARITIA UNUI FACTOR PERTURBATOR

Structura bilantului in functie de sensibilitatea activelor si pasivelor la dobanda este:

In aceste conditii:

Venitul net din dobanzi = 12.896 x 42,9% + 12.107 x 17,7% - 20.010 x 21,8% - 2.453 x 2,3% = 7.675 - 4.418 = 3.257 mld. lei

Marja dobanzii = 3.257/25.003 x 100 = 13,03%

GAP = ASD - PSD = 12.896 - 20.010 = - 7.114 mld. lei

5.3.1. Analiza influentei modificarii cu 5 puncte procentuale a nivelului

dobanzii variabile medii active si pasive asupra venitului net

din dobanzi al Bancii Comerciale Romane

In situatia in care dobanda variabila medie la active si pasive creste cu 5 puncte procentuale, situatia se va prezenta dupa cum urmeaza:

In aceste conditii:

Venitul net din dobanzi = 12.896 x 47,9% + 12.107 x 17,7% - 20.010 x 26,8% - 2.453 x 2,3% = 8.320 - 5.419 = 2.901 mld. lei

Marja dobanzii = 2.901/25.003 x 100 = 11,60%

GAP = ASD - PSD = 12.896 - 20.010 = - 7.114 mld. lei

Se observa ca, in situatia in care structura si dimensiunea portofoliului bancii raman nemodificate pe parcursul unui an, cresterea dobanzilor variabile medii active si pasive cu 5 puncte procentuale va determina scaderea venitului net din dobanzi, din cauza faptului ca GAP-ul bancii este negativ. Veniturile din dobanzi vor creste cu 645 miliarde lei (8.320 - 7.675), dar cheltuielile cu dobanda vor creste cu 1.001 miliarde lei (5.419 - 4.418), ceea ce va genera diminuarea venitului net din dobanzi cu 356 miliarde lei (2.901 - 3.257) si, ca urmare, scaderea marjei nete a dobanzii cu 1,42 puncte procentuale.

Pe de alta parte, scaderea dobanzilor variabile medii active si pasive cu 5 puncte procentuale (la 37,9%, respectiv 16,8%) va genera o crestere a venitului net din dobanzi cu 356 miliarde de lei, chiar in conditiile in care veniturile din dobanzi scad la 7.031 miliarde de lei, iar cheltuielile cu dobanzile scad la 3.418 miliarde de lei. Marja dobanzii nete va creste la 14,45%.

5.3.2. Analiza influentei modificarii ecartului dobanzii

variabile cu 5 puncte procentuale

Sa presupunem ca scaderea ecartului dobanzii variabile se va realiza prin majorarea dobanzii active medii cu 2,5 puncte procentuale si majorarea dobanzii pasive medii cu 7,5 puncte procentuale. In situatia in care structura si volumul portofoliului raman neschimbate, situatia se va prezenta dupa cum urmeaza:

Venitul net din dobanzi = 12.896 x 45,4% + 12.107 x 17,7% - 20.010 x 29,3% - 2.453 x 2,3% =7.998 - 5.919 = 2.078 mld. lei

Marja dobanzii = 2.078/25.003 x 100 = 8,31%

GAP = ASD - PSD = 12.896 - 20.010 = - 7.114 mld. lei

Se constata in aceasta situatie ca venitul net din dobanzi a scazut cu 1.179 miliarde de lei (de la 3.257 la 2.078), deoarece cresterea veniturilor din dobanzi cu 32 miliarde lei (de la 7.675 la 7.998) este anulata de cresterea cu 1.500 miliarde lei (de la 4.419 la 5.919). Marja neta a dobanzii a scazut cu 4,71 puncte procentuale, ajungand la 8,31%.

Evident, o crestere a ecartului dobanzii va determina o crestere a venitului net din dobanzi.

5.3.3. Analiza influentei modificarii volumului portofoliului

Sa presupunem ca volumul portofoliului se dubleaza in conditiile in care structura portofoliului si ratele medii ale dobanzii raman neschimbate. In acest caz situatia se prezinta dupa cum urmeaza:

In aceste conditii:

Venitul net din dobanzi = 25.792 x 42,9% + 24.214 x 17,7% - 40.020 x 21,8% - 4.906 x 2,3% = 15.350 - 8.838 = 6.512 mld. lei

Marja dobanzii = 6.512/50.006 x 100 = 13,03%

GAP = ASD - PSD = 25.792 - 40.020 = - 14.228 mld. lei

Venitul net din dobanzi se dubleaza, dar marja neta a dobanzii ramane neschimbata. GAP-ul se dubleaza, ceea ce inseamna ca expunerea bancii se mareste, veniturile sale, de asemenea, se maresc, dar profitabilitatea ramane neschimbata.

5.3.4. Analiza influentei modificarii structurii activelor si pasivelor

Pentru a analiza influentei modificarii structurii activelor si pasivelor, sa presupunem ca se majoreaza activele sensibile la dobanda cu 2.000 miliarde de lei in detrimentul activelor cu dobanda fixa si ca pasivele sensibile la dobanda se diminueaza cu 2.000 miliarde de lei in favoarea pasivelor cu dobanda fixa. Volumul activelor si ratelor medii ale dobanzii raman neschimbate. In acest caz, situatia se prezinta astfel:

In aceste conditii:

Venitul net din dobanzi =14.896 x 42,9% +10.107 x 17,7% -18.010 x 21,8% - 4.453 x 2,3% =8.179 - 4.029 = 4.151 mld. lei

Marja dobanzii = 4.151 /25.003 x 100 = 16,60%

GAP = ASD - PSD =14.896 -18.010 = - 3.114 mld. lei

Se observa ca modificarea in acest mod a structurii activelor si pasivelor este cea mai benefica pentru banca. Venitul net din dobanzi se majoreaza in acelasi timp cu diminuarea expunerii bancii la risc, iar marja neta a dobanzii se mareste si ea. Majorarea pasivelor sensibile la dobanda cu 2.000 miliarde lei in acelasi timp cu diminuarea activelor sensibile la dobanda cu 2.000 miliarde de lei genereaza, dupa cum se vede in tabelul de mai sus, o crestere a venitului net din dobanzi cu 894 miliarde de lei (de la 3.257 la 4.151 miliarde de lei) si, implicit, a marjei dobanzii cu 3,58 puncte procentuale (de la 13,03% la 16,60%). In acelasi timp, expunerea bancii la riscul ratei dobanzii se diminueaza, GAP-ul reducandu-se cu 4.000 miliarde de lei (de la 7.114 la 3.114 miliarde de lei).

Restructurarea bilantului bancii este dificila, deoarece instrumentele pietei de capital care i-ar permite acest lucru cu usurinta nu sunt dezvoltate in Romania. Principala posibilitate pe care banca o are la dispozitie pentru a-si restructura bilantul este modificarea dobanzii.

Presupunem ca in urma analizelor efectuate se ajunge la concluzia ca trebuie modificata dobanda medie variabila activa de la 42,9% la 38,3%, pentru a obtine o crestere a activelor sensibile la dobanda cu 2.000 miliarde lei si sa majoreze dobanda la activele cu dobanda fixa de la 17,7% la 21,6%, pentru ca aceste active sa se diminueze cu 2.000 miliarde lei. De asemenea, pentru a obtine o crestere a pasivelor cu dobanda fixa de 2.000 miliarde de lei, dobanda medie la aceste pasive ar trebui diminuata de la 21,8% la 18,6%. Operand simultan aceste modificari de dobanzi, se anticipeaza ca influenta lor asupra structurii bilantului se va produce dupa circa o luna. Ipoteza de lucru este ca influenta mediului economic (inflatie, variatia cursului de schimb etc.) este nula.

Astfel, dupa o luna, structura bilantului va arata dupa cum urmeaza:

Pentru a calcula venitul net din dobanzi dupa prima luna, pornim de la ipoteza ca venitul net anual din dobanzi se realizeaza in transe lunare egale. Astfel:

Venitul net din dobanzi dupa prima luna = (12.896 x 38,3% + 12.107 x 21,6%) x 1/12 - (20.010 x 18,6% - 2.453 x 3,5%) x 1/12 = 630 - 317 = 312 mld. lei

Incepand cu luna a doua, dupa modificarea dobanzilor, se produc si schimbarile in structura activelor si pasivelor, astfel incat, la sfarsitul anului, bilantul va arata dupa cum urmeaza:

In aceste conditii si mentinand valabile toate celelalte ipoteze referitoare la mediul economic si venitul anual net din dobanzi:

Venitul net din dobanzi dupa ultimele 11 luni = (14.896 x 38,3% + 10.107 x 21,6%) x 11/12 - (18.010 x 18,6% - 4.453 x 3,5%) x 11/12 = 7.231 - 3.214 = 4.017 mld. lei

Din aceasta rezulta ca:

Venitul net din dobanzi la sfarsitul anului (630 + 7.231) - (317 + 3.214) = 7.860 - 3.531 = 4.330 mld. lei

Analizand datele de mai sus, putem concluziona ca modificarea dobanzilor active si pasive, urmata intr-un interval scurt de timp de modificarea structurii bilantului bancii, este mai mult decat benefica. Venitul anual net din dobanzi va creste cu 1.073 miliarde de lei, in special pe seama reducerii cheltuielilor cu dobanzile cu 888 miliarde de lei. Profitabilitatea se imbunatateste (marja neta a dobanzii creste cu 2,60 puncte procentuale, de la 13,03% la 15,62%), in timp ce expunerea bancii la riscul ratei dobanzii se diminueaza cu 4.000 miliarde de lei (de la - 7.114 la - 3.114 miliarde lei).

CAPITOLUL 6

CONCLUZII SI PROPUNERI

Stabilirea unei definitii si tipologii comun acceptate a riscurilor reprezinta prima etapa in monitorizarea eficienta a acestora, constituind baza elaborarii unei "harti" a riscurilor, a sistemului de transmitere in timp real a informatiilor necesare fundamentarii deciziilor, precum si a planului de "supravietuire" in cazul producerii pierderilor. Identificarea, cuantificarea impactului asociat in urma analizei si neutralizarea efectiva a riscurilor sunt principalele coordonate ale managementului de profil, care face obiectul prezentei lucrari.

Instrumentalizai posibile ale managementului riscurilor bancare

Prezentele concluzii si propuneri sunt abordate pentru fluenta demersului analitic, potrivit fiecarui tip de risc, fiind constienti de conexiunile de fond care se manifesta in situatiile reale.

Riscul de solvabilitate

Desi riscul de solvabilitate este catalogat de analisti drept un risc secundar, pentru functionarea unei banci intr-o economie in tranzitie, el joaca un rol deosebit de important, caracterizat prin generalizarea fenomenului de subcapitalizare a operatorilor de piata.

Teoretic, solvabilitatea poate fi mentinuta fara nici un capital, atat timp cat pierderile sau cheltuielile sunt resorbite din profitul nedistribuit sau provizioane. Evident ca o banca in aceasta situatie s-ar afla permanent in pericolul de faliment brusc, ceea ce echivaleaza cu un risc inacceptabil pentru deponenti. Existenta fondurilor proprii si dimensionarea corespunzatoare a acestora (in raport cu activele totale sau cu activele ponderate in functie de risc)confera bancii securitatea finala, fiind a treia linie de aparare dupa profituri si provizioane. In practica, bancile isi stabilesc marimea capitalului potrivit reglementarilor de adecvare in vigoare pe plan intern si international si in conformitate cu cerintele lor de eficienta economica, primordialitatea celor doua repere facand obiectul unor indelungi dispute in randul specialistilor.

Pentru bancile care opereaza in tarile cu economii in tranzitie, impactul influentelor externe centrului lor de decizie face extrem de dificila cuantificarea prospectiva a riscurilor, astfel incat, din prudenta, ele pot opta pentru consolidarea capitalurilor proprii care sa compenseze imprecizia estimarilor. Mai mult decat atat, este important sa retinem ca tocmai aceste banci imaginea publica (respectiv increderea clientilor) are un rol determinant in mentinerea pe piata, perceptia soliditatii institutionale prevaland asupra culturii financiare, fapt care impune acordarea unei atentii speciale politicilor de dezvoltare a bazei de capital.

In conditiile unei distributii normale a posibilelor valori, necesarul de fonduri proprii pentru acoperirea pierderilor neanticipate se estimeaza potrivit regulii ca 99% dintre acestea se plaseaza in intervalul de trei abateri standard sub medie. De exemplu, presupunand ca o banca a avut in ultimii 10 ani o medie a rentabilitatii activelor de 1%, cu o abatere standard de 0,5% pe an, pentru trei abateri standard sub medie (3 x 0,5 = 1,5%), rentabilitatea activelor se negativeaza, ajungand la - 0,5% (1 - 1,5). In cazul in care capitalurile bancii reprezinta 0,5% din total active, putem spune ca banca acopera aproape toate eventualele pierderi neanticipate la nivelul unui an. Continuand acest rationament, in cazul in care dorim o proiectie pentru trei ani consecutivi, abaterea standard creste cu radacina patrata a timpului, respectiv cu 1,7 (radacina lui 3), devenind 0,85% (0,5 x 1,7). La trei abateri standard sub medie, rentabilitatea activelor ajunge la - 1,55 (1 - 2,55), ceea ce presupune ca un raport capital / active de 1,55% ar fi suficient pentru a absorbi aproape integral pierderile potentiale neanticipate.

La ora actuala, metoda prezentata are, pentru bancile romanesti, dezavantajul premiselor de operare: existenta seriilor de date istorice, distributiile simetrice datorate unor evolutii stabile care, la randul lor, corespund unei entropii informationale minime. Avand in vedere aceste aspecte, precum si observatiile formulate anterior, suntem de parere ca bancile comerciale romanesti ar trebui sa urmareasca, la dimensionarea capitalurilor proprii, in primul rand conservarea valorii lor initiale, supusa erodarii datorita inflatiei si, in al doilea rand, acoperirea incertitudinii de realizare a unor active pentru care nu se constituie provizioane. Abia de la acest moment incolo se poate vorbi despre proiectarea unor ritmuri de crestere pentru sustinerea strategiilor de dezvoltare.

Este necesar sa reamintim ca o capitalizare excesiva se asociaza, in general, cu ineficienta economica pentru actionari, un indice prea ridicat de adecvare a capitalului contribuind la diminuarea dividendelor. Desigur ca, in acest context, modul de majorare a capitalului este determinant. In egala masura, capitalizarea excesiva penalizeaza si potentialii clienti, prin reducerea disponibilitatii de creditare. In principiu, cresterea activitatii bancare este mult ingreunata de adoptarea unor indici inalti de adecvare a capitalului.

Riscul de lichiditate

Managementul lichiditatii presupune echilibrarea fluxurilor de fonduri de-a lungul unor benzi de timp, astfel incat, in conditii normale, banca sa aiba o pozitie confortabila in onorarea obligatiilor scadente. Interesul imediat se focalizeaza asupra situatiilor pe termen scurt, intrucat, pe masura ce activele si obligatiile bancii se maturizeaza, ele sunt inlocuite, iar modelul fluxurilor angajate la distante mai mari in timp se reconstituie de cateva ori inainte de apropierea momentului de realizare efectiva.

Un principiu cardinal al managementului riscului de lichiditate consta in diversificarea sistemului de depozite din punct de vedere al numarului de clienti persoane fizice/persoane juridice, al distributiei geografice, al tipurilor de conturi si instrumente, al spectrului de scadente. Diversificarea asigura o mai buna stabilitate comportamentala si evita concentrarea iesirilor de fonduri intr-o anumita zi sau perioada.

Completarea resurselor de finantare prin atragerea de fonduri de pe piata monetara reprezinta o activitate normala a bancilor. Este obligatoriu insa ca fiecare sa isi evalueze cat mai realist capacitatea de a se imprumuta, stabilindu-si limite de expunere pe intervale cumulative de timp, pana la o luna. Bancile trebuie sa intretina o gama larga de contrapartide in scopul diversificarii dependentelor.

Interactiunea riscului de creditare cu cel de lichiditate si solvabilitate conduce, de regula, la producerea riscului sistemic, care defineste, de fapt, "cosmarul colectiv" al pietelor financiare. Responsabilitatea pentru managementul riscului sistemic depaseste competentele bancilor comerciale individuale, dar acestea au datoria de a-si minimiza propria vulnerabilitate, recurgand la tehnicile moderne si sigure de administrare a riscurilor de creditare si portofoliu. Fiecare banca trebuie sa evite supraexpunerile la un anumit sector, inclusiv cel bancar, nemotivat favorizat de reglementarile privind ponderea activelor cu riscul.

Experienta internationala a demonstrat ca mentinerea timp indelungat si la cote inalte a rezervelor determina dezvoltarea de institutii si operatiuni nesupuse acestui regim, fenomen care a persistat chiar si in conditiile largirii treptate a sferei sale de incidenta. De altfel, pe masura amplificarii proceselor de globalizare si de reglementare, tendinta de restrangere a utilizarii acestui instrument de politica monetara se accentueaza.

Riscul de lichiditate pare, in sine, asemanator riscului de solvabilitate. Ambele exprima incapacitatea onorarii integrale a obligatiilor financiare. Dar, in timp ce lipsa de lichiditate este temporara, insolvabilitatea este permanenta. Pentru o banca adecvat capitalizata, insolvabilitatea este consecinta directa a inregistrarii unor pierderi substantiale, spre deosebire de lipsa de lichiditate care rezulta din relatia fluxurilor intrari - iesiri de fonduri. Oricum, esecul in controlarea riscului de lichiditate poate transforma, neplacut de rapid, o dificultate temporala intr-una permanenta.

Intr-un sens sau altul, se poate admite ca lichiditatea are un cost, ceea ce presupune o legatura stransa cu riscul ratei dobanzii.

Riscul ratei dobanzii

Riscul ratei dobanzii a avut un rol esential pentru afacerile bancare inca de la inceputuri, astfel incat in multe banci continua sa reprezinte centrul de interes al managementului activelor si pasivelor. El este exemplul clasic de risc in dublu sens (sau speculativ), definind expunerea la o pierdere sau un castig care afecteaza fie venitul din dobanzi, fie valoarea actualizata a instrumentelor financiare pe care le detin banca, impactul final in ambele situatii regasindu-se in profit. Riscul relationat cu venitul net din dobanzi reprezinta asa-numita expunere structurala, in timp ce riscul relationat cu valoarea instrumentelor financiare poate fi considerat o expunere la tranzactii, acestea din urma crescand semnificativ o data cu dezvoltarea activitatii bursiere.

In gestionarea expunerii structurale se pot adopta diferite strategii. Varianta ideala presupune anticiparea corecta a tuturor modificarilor semnificative de dobanda si schimbarea imediata a sensibilitatilor la rata dobanzii, depasind astfel performantele pietei. Teoretic, in conditiile identificarii miscarilor ciclice ale rapoartelor dobanzilor, se poate actiona, in asteptarea unui varf, prin scurtarea scadentelor la finantare, lungirea scadentelor plasamentelor, cresterea investitiilor, extinderea creditelor cu dobanda fixa. Desigur ca anticiparea declinului spre un punct de minim implica aplicarea unor masuri reverse.

Alte strategii constau in ajustarea ratelor dobanzilor pentru stabilirea fie a venitului net din dobanzi, fie a pretului actiunilor bancii. Unele banci cu traditie, care au mai multe pasive decat active nepurtatoare de dobanda, favorizeaza cea de-a doua strategie, rezultand tendinta implicita a veniturilor nete din dobanzi de a oscila in functie de evolutia ratelor dobanzii.

Pentru managementul riscului ratei dobanzii, recomandabila este utilizarea analizei GAP si a simularilor.

Rezultatele analizei GAP stau la baza deciziilor asupra masurilor de reducere a volatilitatii venitului net din dobanzi, care implica ajustarea activelor/pasivelor sensibile. Este posibila, de asemenea, si adoptarea unor pozitii extrabilantiere in instrumente ale pietei de capital, cum ar fi: contracte la termen, futures, optiuni sau SWAP-uri de rate ale dobanzii, care, deocamdata, nu sunt operationale pe piata romaneasca.

In sens restrans, analiza GAP se focalizeaza asupra marjei nete a dobanzii, calculata ca raport intre veniturile nete din dobanzi si total active productive, care reprezinta principalul indicator de rentabilitate bancara.

Cea mai dezvoltata tehnica actuala de management al expunerii structurale este analiza simularilor, care, avand ca punct de plecare analiza GAP, se evidentiaza prin abordari multidimensionale. Metoda presupune modelarea parametrica a tuturor activelor si obligatiilor bancii, in vederea rularii unor scenarii de evolutie a acestora, urmarindu-se eventualele abateri de la modelul comportamental si de crestere traditional, in interactiune cu diferite proiectii ale ratelor dobanzilor. Obiectivul final al unui asemenea exercitiu consta in testarea unor posibile modificari ale structurii bilantiere, venitului net din dobanzi, valorii actualizate si altor aspecte financiare in conditii normale sau la aparitia unui factor perturbator.

In mod cert, analiza simularilor poate furniza o baza informationala extrem de importanta pentru fundamentarea politicilor bancare, testarea strategiilor si planurilor financiare. Utilizarea sa implica insa angajarea de resurse umane si tehnologice mult peste cerintele altor tehnici de gestionare a riscului ratei dobanzii.

Riscul valutar

Riscul valutar apartine categoriei riscurilor de pret si se manifesta prin posibilitatea de pierdere/castig de reevaluare a pozitiilor lungi sau scurte, ca raspuns la modificarea cursurilor de schimb. Daca o banca are o pozitie lunga intr-o anumita valuta (activele depasesc resursele), se presupune ca dispune de un activ a carui valoare se poate deteriora sau imbunatatii comparativ cu un pret contractual deja fixat ori cu valoarea pe care banca se asteapta s-o realizeze. In mod revers o pozitie scurta, (active mai mici decat pasivele intr-o valuta) implica riscul ca banca sa fie nevoita sa plateasca pentru obligatiile sale un cost semnificativ mai inalt decat cel anticipat. O data ce banca ti-a identificat si evaluat tipurile de expuneri, se procedeaza la ajustarea pozitiilor valutare sau neutralizarea riscului, prin utilizarea unor instrumente financiare specifice, reprezentate de tranzactii la termen, operatiuni pe SWAP si operatiuni pe rata de schimb.

Pentru a estima limita de suportabilitate a riscului valutar, separat de dimensiunea expunerii, se impune studierea volatilitatii cursului de schimb in trecut si in perspectiva, aplicand aceeasi metoda a curbei probabilistice de distributie. Rezultatul nu este insa concludent pentru tratarea riscului, fiind necesara, de asemenea, evaluarea trendului economic si politic.

Una dintre problemele actuale ale bancilor romanesti in gestionarea riscului valutar (precum si a riscului dobanzii) vizeaza restrictiile de utilizare a derivatelor. Acestea sunt instrumente sintetice a caror valoare deriva din cea a unui tip specific de activ, pasiv, rata de referinta sau indice. Derivatele sunt destinate reducerii riscurilor, dar trebuie sa admitem ca, la randul lor, creeaza expuneri suplimentare si dependente proprii. Eventuala contributie ce revine acestora la cresterea riscului sistemic constituie subiectul unor lungi dezbateri intre specialisti.

Riscul de creditare

Riscul de creditare reprezinta cea mai periculoasa categorie de riscuri bancare, intrucat se infiltreaza la nivelul unei game largi de servicii si expuneri. In ultimii ani, am fost martorii unei intensificari a impactului negativ al acestui risc pe plan international, in timp ce, pentru economiile in tranzitie, potentialul sau de reducere se poate spune ca este supradimensionat de evolutiile financiare fluctuante ale societatilor comerciale si gradul mare de indatorare al acestora.

Prima cerinta pentru gestionarea cu succes a riscului de creditare consta in existenta unei "culturi" solide in acest domeniu, concept indefinibil ca atare, dar care incorporeaza rationamente filozofale ale managementului bancar. O cultura puternica presupune mentinerea unui echilibru prudent intre dezvoltarea afacerii, pe de-o parte, si controlul calitatii, pe de alta parte; preocuparea de a descrie limite de asumare a riscului in termeni de sectoare, clase, tipuri de finantare si nume individuale de clienti/parteneri; elaborarea in scris a politicilor de credit coerente si cuprinzatoare, fara a accepta obisnuitele abateri in activitatea practica.

Un manager bancar care isi impune standarde inalte de conduita conteaza pe un comportament similar din partea clientilor. De regula, garantiile nu sunt un substituent pentru analiza de fond a afacerilor si perspectivelor unui client, pentru identificarea corecta a mijloacelor sale de rambursare a imprumutului. In completarea informatiilor standard utilizate la analiza acordarii unui credit, o deosebita importanta revine specificarii limitelor de facilitati (expunerea maxim recomandata) si incadrarea clientului intr-o anumita categorie de creditare (care prin definitie implica determinarea ratei anticipate de pierdere la nivel de portofoliu). Expunerile trebuie clasificate dupa perioada ramasa pana la scadenta, avand in vedere relatia potrivit careia cu cat acestea sunt mai mari, cu atat este mai mare potentialul de volatilitate, incertitudinea veniturilor si deci riscul.

Gestionarea riscului de creditare are ca principiu de baza performatizarea analizei interne a clientilor, potrivit axiomei ca este mai usor sa previi decat sa vindeci. Selectarea prudenta si monitorizarea permanenta a acestora, constituirea din timp a provizioanelor destinate acoperirii eventualelor pierderi sunt in mod cert elemente esentiale de sustinere a politicilor rationale de reducere a riscului de creditare si a efectelor materializarii sale.

Gestionarea riscului bancar in perioada de tranzitie.

Recomandari pentru activitatea bancilor romanesti

Sistemul bancilor comerciale romanesti s-a format si a inceput sa se consolideze din 1990, legislatia in vigoare si contextul macroeconomic favorizand optiunile strategice pentru profilul de universalitate. Implicarea bancilor in finantarea unei economii aflate in plin proces de restructurare, ale carei efecte s-au resorbit de hiperinflatie, deficite bugetare si comerciale, depreciere valutara, contractarea consumului de bunuri si servicii, a determinat o permanenta inasprire a climatului de afaceri si agravarea riscurilor in activitatea curenta.

In consecinta, imbunatatirea managementului riscurilor bancare reprezinta un obiectiv obligatoriu al politicilor de dezvoltare durabila, atat la nivelul fiecarei banci in parte, cat si la nivel global. In acelasi timp insa, potentialul inca redus al pietei de capital, al pietei secundare a titlurilor de stat, precum si al pietelor specifice pentru valorificarea garantiilor, concomitent cu utilizarea incompleta a instrumentelor financiare moderne, limiteaza foarte mult alternativele practice de diminuare a riscurilor, facand necesara aplicarea unor tehnici adaptate situatiilor concrete.

Ca in orice afacere, intr-o banca, managementul riscului este in primul rand responsabilitatea consiliului de administratie si, implicit, a comitetului de directie, care reprezinta managementul executiv. Obiectivul fundamental al consiliului de administratie vizeaza tratarea riscurilor intr-o maniera care sa intareasca veniturile actionarilor, concomitent cu minimizarea potentialelor daune, avand in vedere in acelasi timp protejarea intereselor clientilor si personalului propriu. In egala masura, consiliul trebuie sa se preocupe de asigurarea unui plan operational de supravietuire si refacere in cazul producerii unor pagube, indiferent de precautiile luate. Responsabilitatea pentru managementul zilnic al riscurilor ramane in sarcina echipei executive.

Consideram ca infrastructura dezirabila pentru coordonarea procesului de gestionare a riscurilor bancare ar trebui sa cuprinda:

pentru riscul de creditare - un comitet de credit care sa directioneze politicile, strategia, structura portofoliului si analiza, respectiv sanctionarea expunerilor mari;

pentru riscul de lichiditate, riscul ratei dobanzii si riscul de pret - un comitet de gestionare a activelor si pasivelor;

pentru riscurile de operare - recomandam crearea unei unitati centrale, care sa actioneze ca un consultant si coordonator, cu atributii in domeniul uniformizarii metodologice si al raportarilor catre consiliul de administratie;

pentru riscul de solvabilitate - apreciem ca planificarea si managementul capitalului este o responsabilitate comuna a presedintelui comitetului de directie si a sefului departamentului financiar.

Este de dorit, de asemenea, pentru coerenta demersului, sa se creeze un nivel superior de coordonare, respectiv un comitet de management al riscurilor, menit sa supervizeze activitatea celorlalte organisme si sa asigure o unica interfata cu consiliul de administratie.

Datorita ponderii semnificative ce revine creditelor in portofoliul bancilor comerciale, putem conchide ca riscurile asociate acestora trebuie sa focalizeze, in mod deosebit, atentia managerilor bancari. Cunoscand ca riscul poate fi identificat, monitorizat si diminuat, dar niciodata eliminat, pentru a se proteja, bancile trebuie sa dezvolte un set de politici generale (in functie de prevederile legale si reglementarile bancii centrale), politici specifice (in raport de strategia de dezvoltare a bancii) si politici sectoriale (limite de expuneri pe ramuri si sectoare de activitate, pe zone si unitati teritoriale).

Un ultim aspect demn de retinut in contextul concluziilor de fata, se refera la necesitatea consolidarii continue a capitalurilor proprii, preponderent pe seama cresterii profiturilor. Astfel, pentru desfasurarea unei activitati normale de catre bancile care opereaza in economiile de tranzitie, este necesara urmarirea realizarii unui indice de adecvare a capitalului de minimum 15 - 17%, in conditiile cresterilor de capital cu cele ale activelor riscante.

Pe de alta parte, pentru cunoasterea si evaluarea situatiei economico-financiare prezente si de perspectiva a clientilor sai, precum si pentru aprecierea riscului bancar in activitatea de creditare, banca trebuie sa-si asigure o baza de informatii asupra fiecarui client, pe care trebuie sa o actualizeze si sa o monitorizeze permanent.

Principalele surse de informatii folosite de banci pentru asigurarea bazei de informatii, in vederea monitorizarii clientilor, sunt:

a)        Informatii obtinute de la client:

din cererea de deschidere de cont, cererea de credit;

din contractul de societate si statutul societatii;

din bilanturile contabile, contul de profit si pierdere, raportarile contabile periodice, balantele de verificare si alte situatii financiare.

b)        Informatii din evidentele bancii privind:

volumul total de credite aprobat si acordat si duratele de rambursare;

volumul de incasari si plati lunare;

incidente aparute in derularea operatiunilor de plati fara numerar, a operatiunilor de creditare;

serviciul datoriei.

c)        Informatii din surse exterioare, care por fi obtinute de la:

B.N.R.;

Registrul Comertului;

organisme specializate;

alte banci si organisme care au relatii cu clientii;

Comisia Nationala pentru Statistica etc.

Bancile comerciale sunt institutii concepute functional pentru gestionarea riscurilor. Acest adevar, care a capatat valente profunde in experienta economiilor de piata din ultimii ani, pe masura ce fenomenul globalizarii redimensioneaza mediul de afaceri si relatiile internationale, impune bancilor romanesti adaptari comportamentale in consecinta. Managementul riscurilor bancare devine astfel un test de competenta si competitivitate pentru integrarea in sistemul financiar mondial.

BIBLIOGRAFIE

GHID AL SISTEMULUI BANCAR, elaborat de Asociatia Romana a Bancilor,1996;

BANI SI BANCI, de Nicolae Hoanta;

STRATEGIE BANCARA, de Aurel Octavian Berea, Editura Expert;

MICA ENCICLOPEDIE, de Costin C. Kiritescu, Emilian M. Dobrescu, Editura Expert;

MANAGEMENTUL RISCULUI BANCAR, de Ion Nitu, Editura Expert;

BANCILE SI OPERATIUNILE BANCARE, Prof. Dr. Lucian C. Ionescu, Editura Economica.

UNIVERSITATEA DE PETROL SI GAZE PLOIESTI

FACULTATEA DE LITERE SI STIINTE

COLEGIUL UNIVERSITAR CAMPINA

SPECIALIZAREA: GESTIUNE FINANCIAR BANCARA

CAI DE DIMINUARE A RISCULUI BANCAR LA

BANCA COMERCIALA ROMANA

PROFESOR COORDONATOR:    STUDENTA:

LECTOR FILIPOIU COSTEL CIUCIU OLGUTA MIHAELA

GRUPA: 7301

UNIVERSITATEA PETROL SI GAZE PLOIESTI

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

COLEGIUL UNIVERSITAR CAMPINA

Specializarea: Gestiune financiar bancara

APROBAT,

SEF DE CATEDRA.

TEMA

Proiectul de diploma dat studentului: CIUCIU OLGUTA MIHAELA

Tema proiectului este: CAI DE DIMINUARE A RISCULUI BANCAR LA BANCA COMERCIALA ROMANA

Termenul pentru predarea proiectului este : septembrie 2003

Elementele initiale pentru proiect sunt: Bibliografie

Continutul proiectului

Capitolul I - Prezentarea generala a societatii

Capitolul II    - Riscul bancar

Capitolul III - Consideratii privind riscurile si efectele lor asupra activitatii bancare

Capitolul IV    - Instrumente ale managementului bancar utilizate de Banca Comerciala Romana in reducerea riscului de creditare

Capitolul V - Instrumente si tehnici utilizate de Banca Comerciala Romana pentru managementul riscului de dobanda

Capitolul VI - Concluzii si propuneri

Enumerarea materialului grafic: 2 Anexe, 10 Grafice, 3 Scheme, 10 Tabele

Consultatii pentru proiect

Data eliberarii temei: octombrie 2002

CONDUCATOR

Lector Univ. Filipoiu Costel

- - - - - - - - - -

Tema a fost primita pentru indeplinire

Data ___________

Semnatura studentului _____________

REFERAT

Cu privire la lucrarea de diploma a studentei CIUCIU OLGUTA MIHAELA, absolventa a Facultatii de Stiinte Economice, Colegiul Universitar Campina, promotia 2003 la cursuri de zi.

Lucrarea de diploma are tema "CAI DE DIMINUARE A RISCULUI BANCAR LA BANCA COMERCIALA ROMANA".

Structura lucrarii este foarte bine alcatuita, iar tematica aleasa este elaborata astfel incat sa fie bine cunoscute riscurile ce pot sa apara intr-o banca.

Lucrarea este bine documentata, autoarea folosind o bibliografie bine structurata incluzand lucrari de specialitate, precum si material din literatura nationala.

Stilul lucrarii este original, cu aspecte tehnice bine reliefate, corespunzand exigentelor pentru o lucrare de cercetare stiintifica.

Concluziile si propunerile autoarei, pe marginea problemelor analizate sunt bine structurate, reliefand faptul ca s-au analizat temeinic riscurile bancare si caile de diminuare a acestora intr-o banca, respectiv in Banca Comerciala Romana.

In ansamblu lucrarea este elaborata astfel incat sa reflecte cunostintele teoretice si practice insusite pe parcursul celor 3 ani de studiu si indeplineste din punct de vedere stiintific conditiile pentru a fi acceptata si sustinuta in public in sesiunea de examen de licenta din septembrie 2003.

Propun ca lucrarea sa fie notata cu 10 (zece).

Conducator stiintific,

Lector Costel Filipoiu

ANEXA NR. 1

mii lei

ANEXA NR. 2

mii lei

ANEXA NR. 3