Metode de prevenire sau atenuare a riscurilor valutare in contractele de import si export

METODE DE PREVENIRE SAU ATENUARE A RISCURILOR VALUTARE IN CONTRACTELE DE IMPORT SI EXPORT

Managerul companiilor transnationale are la dispozitie o multitudine de tehnici de acoperire a riscului valutar. Acestea pot fi sistematizate in tehnici interne sau contractuale si tehnici externe sau extracontractuale.

SECTIUNEA 1. Tehnici contractuale de acoperire a riscului valutar

Tehnicile contractuale de acoperire a riscului valutar au in vedere ansamblul de clauze pe care partile le pot include in contractul de import - export. Aceste clauze au in vedere pretul contractului si maniera sa de calculare in functie de valuta sau valutele in care acesta este denominat. In utilizarea tehnicilor de acoperire interna este de dorit sa se aiba in vedere:

- utilizarea lor selectiva si diferentiata - in timp ce includerea in pret a unei marje asiguratorii poate fi utilizata fara rezerve, clauzele valutare pot fi utilizate numai in anumite situatii;

- utilizarea lor sa nu limiteze castigul, ci din contra, sa-l consolideze sau sa-l sporeasca;

- utilizarea lor sa se faca concertat, respectiv folosirea unei tehnici nu exclude utilizarea alteia, mai mult decat atat, intre tehnicile de acoperire contractuale si extracontractuale exista o stransa interdependenta;

- utilizarea lor sa fie subordonata obiectivelor financiar-valutare ale firmei, atat pe termen scurt, cat si pe termen lung.

1.1. Clauza aur

Clauza aur imbraca doua forme: clauza valoare-aur (gold-value clause), care se utilizeaza in cazul in care pretul contractual este exprimat intr-o valuta iar aurul este luat ca etalon al valorii acestei valute, si clauza moneda-aur (gold-coin clause), prin care pretul este exprimat direct in aur si urmeaza a fi platit in moneda de aur. Ne vom ocupa numai de prima clauza mentionata, pe care o vom denumi clauza aur, deoarece numai ea urmeaza, de fapt, mecanismul clauzelor de mentinere a valorii contractului.

Conform acestei clauze, pretul contractual, exprimat intr-o valuta care are o paritate oficiala in aur la momentul incheierii contractului, se va modifica in mod corespunzator daca aceasta paritate va creste sau va scade pana la data platii pretului. De exemplu, in mai multe contracte care au facut obiect de litigiu in arbitrajul comercial international, partile au prevazut ca pretul marfii a fost stabilit in dolari SUA, avandu-se in vedere ca la data incheierii contractului, paritatea oficiala in aur a unui dolar era de x mg. aur fin.

In continuare ele au stipulat ca, daca pana la momentul platii acest continut in aur al dolarului se va modifica, pretul se va rectifica in mod corespunzator, astfel incat echivalentul in aur al pretului sa ramana neschimbat. Rectificarea pretului are loc invers proportional cu modificarea paritatii in aur a valutei de plata, in sensul ca din pret se va scadea (deduce) procentul de crestere a valorii in aur a monedei (procentul de revalorizare) si se va adauga procentul de devalorizare[1]. Asadar, interesul pentru includerea in contract a clauzei aur il are debitorul, pentru acoperirea riscului de revalorizare si creditorul, pentru cel de devalorizare a monedei de plata .

In majoritatea cazurilor, partile stabilesc ca mecanismul clauzei aur va functiona in mod automat, din momentul cand a avut loc schimbarea valorii monedei de plata; uneori, ele prevad insa ca rectificarea pretului originar se va face numai printr-un nou acord (prin negocieri).

Conditia esentiala pentru a functiona clauza aur este ca valuta de plata sa fie exprimata in aur, in principiu printr-o paritate oficiala. Aceasta conditie a fost indeplinita in perioada antebelica cand aurul a jucat rolul de etalon monetar, cat si dupa cel de-al doilea razboi mondial, atata timp cat a functionat sistemul monetar international instituit prin Acordurile de la Bretton Woods din 1944, unul dintre principiile sale fundamentale fiind cel al paritatilor fixe in aur ale monedelor statelor membre ale Fondului Monetar International

Implicit, monedele respective aveau un curs fix unele fata de celalalte, iar aurul, care juca rolul de etalon al monedelor respective (alaturi de dolarul SUA), era scos din categoria marfurilor supuse legii cererii si ofertei, fixandu-i-se un pret invariabil.

Fixarea paritatii in aur, ca si devalorizarea monedelor erau dispuse prin acte oficiale ale autoritatilor monetare competente ale statelor in cauza, asa incat clauza aur putea functiona pe baza unei formule matematice . Suspendarea convertibilitatii in aur a dolarului SUA (1971) si, mai ales, renuntarea oficiala la functiile monetare ale aurului in 1978, cand aurul a incetat sa mai fie etalon de valoare pentru monedele nationale, devenind o simpla marfa, supusa legilor pietii, a facut ca aceasta clauza, in forma ei "clasica" sa-si piarda utilitatea, ea disparand practic din categoria modalitatilor de mentinere a echilibrului contractual.

In prezent, clauza aur ar putea fi folosita intr-o forma noua, prin legarea pretului contractual de pretul aurului pe piata libera, dar aceasta clauza asigura numai o aparare partiala impotriva riscului valutar deoareca pretul aurului cunoaste importante fluctuatii.

Clauza aur este subinteleasa in unele contracte de transport international, mai ales pentru calcularea limitei maxime a despagubirilor datorate de transportator (caraus) pentru daune rezultate din pierderea sau avarierea marfurilor. Temeiul juridic al acestei clauze il constituie conventiile internationale care reglementeaza respectivele contracte, incheiate in timpul cat aurul a jucat rolul de principal etalon monetar, si anume intre cele doua razboaie mondiale si in perioada postbelica, pana la inceputul anilor '70.

Incepand cu a doua jumatate a deceniului opt, dupa ce aurul a pierdut acest rol, prin protocoale de modificare a vechilor conventii, precum si prin conventii noi, care le-au inlocuit pe cele preexistente in materie, sfera de aplicare a clauzei aur a fost insa sensibil limitata, ea pastrandu-si numai o pozitie subsidiara, de aplicare practica foarte redusa, locul aurului ca etalon monetar fiind luat de DST.

1.2. Clauzele valutare

Aspecte generale

Clauza valutara presupune dreptul exportatorului de a solicita corectarea pretului contractual stabilit de la data incheierii contractului in functie de modificarea cursului valutar al monedei de evaluare de plata fata de o alta moneda-etalon, fata de un cos de valute, sau fata de o moneda internationala in momentul platii

Clauzele valutare sunt desemnate in literatura de specialitate si prin denumirea de clauze de consolidare valutara.

Ele se caracterizeaza prin faptul ca partile stabilesc doua categorii de monede, una de plata si una sau mai multe de referinta (de calcul, de cont).

Clauzele valutare sunt de trei feluri: monovalutare, multi (pluri) valutare bazate pe un cos valutar stabilit de parti si multi (pluri) valutare bazate pe un cos valutar (unitate de cont) institutionalizat(a

1.2.2. Clauzele monovalutare

Clauzele monovalutare se prezinta, sub doua forme, si anume[6]

a) intr-o prima forma, cea mai frecventa in practica, clauza presupune indicarea de catre parti a unei monede de cont si a uneia de plata.

Moneda de cont, considerata mai stabila, este cea in care se exprima pretul, cea in care se masoara valoarea prestatiei pecuniare pe care debitorul o datoreaza creditorului. Ea constituie etalon pentru stabilirea cantitatii de moneda de plata necesara pentru stingerea datoriei. Totodata, moneda de cont constituie instrumentul monetar in care se deruleaza operatiunile comerciale intre parti.

Moneda de plata, prin ipoteza mai putin stabila (mai fluctuanta), este cea care indica natura semnelor monetare in care se efectueaza plata.

b) Mai rar, partile exprima pretul contractual in aceeasi moneda in care se face plata, operatiunile de derulare efectuandu-se in aceasta moneda, dar prevad ca pretul va fi recalculat, in momentul platii, in functie de cursul unei monede de referinta, cu rol exclusiv de calcul. In acest caz, clauza monovalutara ia forma unei clauze de indexare (valutara

Prin clauza monovalutara partile arata ca pretul a fost stabilit avandu-se in vedere un anumit curs de schimb intre cele doua monede la data incheierii contractului si precizeaza ca, daca la momentul platii (sau la alt moment stabilit de ele), acest curs se va schimba, pretul contractual se va recalcula in mod corespunzator. Daca pana la data platii moneda de plata s-a devalorizat cu un anumit procent, pretul va creste cu acel procent si invers. La pretul contractual se adauga procentul de scadere, respectiv din acest pret se deduce (scade) procentul de crestere a monedei de plata. Pretul se va modifica invers proportional cu variatiile monedei de plata fata de cea de calcul (considerata prin ipoteza o moneda stabila

Ca urmare a actiunii clauzei monovalutare, variatiile de curs ale monedei de plata nu afecteaza valoarea reala a prestatiei pecuniare primite de creditor, deoarece debitorul va deconta, in toate cazurile cantitatea de unitati monetare care corespunde sumei exprimate in moneda de cont. Astfel, riscul valutar este eliminat, pastrandu-se raportul marfa pret stabilit de parti la incheierea contractului.

Cursul de schimb avut in vedere la recalcularea pretului este de regula, cel oficial, din tara de sediu a debitorului, dat de banca care il deserveste in momentul platii efective.

Printr-o clauza expresa partile pot insa adopta drept curs de referinta cel dintr-un alt loc sau de la o alta data decat cele uzuale (de exemplu, de la sediul creditorului la momentul scadentei, etc.).

In practica, in mod frecvent, partile prevad ca efectele clauzei monovalutare se produc numai atunci cand cursul de schimb al monedei de plata fata de cea de calcul stabilit de ele la momentul incheierii contractului, sufera, la data platii, o modificare in sens pozitiv sau negativ (+ sau ), mai mare de un anumit procent, pe care il indica.

Clauza monovalutara actioneaza automat dar nimic nu impiedica partile sa prevada in contract ca recalcularea pretului se va putea face numai prin negocieri.

In anumite situatii, pentru cazul in care sunt exprimate preturile din contractele comerciale internationale incheiate intre subiecte de drept din doua state, procentul de recalculare a acestor preturi este stabilit prin acorduri interguvernamentale intre statele respective, prevederile lor fiind obligatorii pentru partile contractante, daca respectivele acorduri nu prevad explicit altfel.

Conditia esentiala pentru ca o clauza monovalutara sa aiba eficienta, ca modalitate de mentinere a valorii contractului, este ca moneda de calcul sa fie stabila. In conditiile de instabilitate generate de flotarea generalizata a cursurilor de schimb ale principalelor monede occidentale, clauza monovalutara a devenit riscanta, daca nu chiar ineficienta, astazi manifestandu-se tendinta de reducere relativa a sferei de aplicare in cadrul relatiilor contractuale internationale.

Clauza valutara simpla constituie o modalitate de aparare impotriva riscurilor valutare, utilizata de obicei in tranzactiile in care partenerii au un interes fata de doua valute. Prin aceasta clauza, moneda stabilita prin contract este 'legata' de o alta valuta denumita valuta clauzei sau valuta etalon, printr-un raport stabilit in momentul contractarii. Alegerea valutei etalon poate avea in vedere mai multe criterii: poate fi aleasa, fiind considerata mai stabila, devenind astfel element de referinta sau potrivit interesului celor doi parteneri, poate fi aleasa, deoarece vanzatorul doreste consolidarea fata de o valuta de care are nevoie in momentul lansarii, astfel incat prin conversie sa efectueze o plata in alta valuta, sau cumparatorul are disponibila aceasta valuta ori isi calculeaza eficienta operatiunii fata de aceasta valuta etc.

Orice modificare peste o anumita limita (de regula, precizata procentual in contract) obliga pe platitor, debitor la recalcularea valorii contractului, astfel incat pe baza noului curs (din momentul platii) sa se plateasca o cantitate de 'valuta etalon' egala cu cea din momentul contractarii. Daca moneda de plata sufera o depreciere (ii scade puterea de cumparare) fata de valuta etalon, plata se va face proportional intr-o suma mai mare, dupa cum, daca s-a apreciat (i-a crescut puterea de cumparare) fata de valuta etalon.

Pentru a calcula variatia cursului valutar la efectuarea platilor, fata de moneda etalon se pot utiliza mai mult formule:

Metoda I:

Unde:

K - coeficientul de variatie a cursului valutar;

C0 - cursul in momentul contractarii;

C1 - cursul in momentul platii,

Suma ce urmeaza a fi incasat de catre exportator se va calcula baza formulei:

S1 = So x K + So sau S1 = So x (1 + K)

Metoda II:

Conform acestei metode, suma ce urmeaza a fi platita se calculeaza direct utilizand formula:

S1 = So x (C1/Co)

Metoda III:

Metoda presupune calculul sumei de plata prin metoda diferentelor intre cele doua cursuri raportata la cursul de baza (varianta a primei metode).

Coeficientul de variatie a cursului valutar se calculeaza pe baza formulei:

K = ( C1 - C0 )/C0 * 100

Suma ce urmeaza a fi incasat de catre exportator se va calcula baza formulei:

S1 = So x K + So sau S1 = So x (1 + K)

1.2.3. Clauza multi (pluri) valutara bazata pe un cos valutar stabilit de parti

Renuntarea la etalonul aur ( - dolar) si fenomenele de instabilitate existente pe pietele valutare au determinat partile sa adopte o noua solutie contractuala de preintampinare a riscurilor in aceasta materie: raportarea cursului valutei de plata la media cursurilor catorva valute, pe care ele le stabilesc, adica la ceea ce se numeste un cos valutar". Clauza contractuala prin care se realizeaza aceasta solutie este cunoscuta, in literatura de specialitate, sub denumirea de clauza multivalutara bazata pe un cos valutar restrans, stabilit de parti.

In cuprinsul acestei clauze, partile precizeaza ca pretul contractual exprimat printr-o anumita moneda (de plata), a fost stabilit luandu-se drept cursuri de referinta cele dintre moneda de plata si mai multe monede (de regula, 3-5 monede) care formeaza cosul valutar la data incheierii contractului. Daca intre aceste cursuri de referinta si cele din ziua platii va exista o diferenta medie de cel putin +/- un anumit procent, pretul contractual se va recalcula in mod corespunzator. Recalcularea pretului va avea loc numai daca diferenta medie dintre cursurile de schimb din ziua platii si cele de referinta depaseste, in sens pozitiv sau negativ un anumit procent, pe care il fixeaza.

Alegerea valutelor din cos este o problema de negociere intre parteneri ei retinand acele monede a caror fluctuatie este cat mai reprezentativa pentru domeniul respectiv de activitate comerciala, avand in vedere interesele lor economice.

In cursul clauzei multivalutare partile pot indica procedura de calcul a modificarilor cursului valutei de plata fata de valutele din cos precum si modul de operare a unor eventuale schimbari in structura cosului si in procedura de calcul pe parcursul executarii contractului.

Clauza multivalutara prezinta avantajul de a asigura o mai mare stabilitate a valorii contractului, datorita compensarii care poate interveni intre tendintele de crestere a valorii valutei de plata fata de unele din valutele din cos si tendintele de scadere fata de alte valute cuprinse in cos. Prezinta dezavantajul de a implica uneori negocieri mai dificile intre parti pentru convenirea valutelor din cos si a procedurii de calcul, iar punerea ei in aplicare, in momentul platii, poate provoca complicatii de ordin tehnic.

Clauza cosului valutar simplu: Caracteristic clauzei cosului valutar simplu este faptul ca moneda de contract, de plata, nu este 'legata' de o singura valuta, ci de un grup de valute. Raportat la un grup de valute are ca efect compensarea evolutiilor contradictorii ale valutelor ce compun cosul, reflectand totodata tendinta evolutiei cursurilor valutare mai real. Utilizarea acestei clauze se face dupa aceleasi principii ca si clauza valutara simpla: se precizeaza pentru toate valutele din 'cos' cursul fata valuta de contract in momentul contractarii, si limitele (daca se doreste) peste care este necesara recalcularea sumei de plata, in raport de cursurile inregistrate in momentul platilor. Coeficientul de ajustare al cursului de schimb din contractul extern este:

Unde: C_ko si C_k1 , k=1,n reprezinta cursurile valutare din momentul contractarii respectiv din momentul platii.

Suma aferenta contractului extern ce va fi platita se calculeaza dupa formula:

S1 = So x K + So sau    S1 = So x (1 + K)

In cazul clauzei bazate pe un 'cos' de valute simplu, ponderea atribuita valutelor in cos este egala. Pornind de la considerentul ca valuta incasata in urma unui export poate servi la acoperirea unor importuri de provenienta diferita, valutelor din cos li se pot atribui diferite ponderi in mod proportional cu anumite criterii avute in vedere.

Clauza cosului valutar ponderat presupune atribuirea unei ponderi diferite valutelor ce compun cosul valutar in functie de importanta valutei respective pe piata internationala, de ponderea detinuta in pasivul balantei de incasari si plati valutare a firmei sau chiar in ponderea volumului comertului exterior al tarii cu tarile respective (marite proportional). Apelul la clauza cosului de valute ponderat permite o corelare mai aproape de necesitati a incasarilor si platilor valutare ale firmei.

Coeficientul de ajustare al cursului de schimb din contractul extern devine in acest caz:

Unde: C_ko si C_k1 , k=1,n reprezinta cursurile valutare din momentul contractarii respectiv din momentul platii.

a, b, c, d, reprezinta ponderile acordate valutelor din cos.

Suma aferenta contractului extern ce va fi platita se calculeaza dupa formula:

S1 = So x K + So sau    S1 = So x (1 + K)

1.2.4. Clauza multi (pluri) valutara bazata pe un cos valutar (unitate de cont) institutionalizat(a)

In acest caz valutele care fac parte din cos - ca si modalitatea de calcul a modificarilor de curs - nu sunt stabilite de catre parti, ci de un organ specializat cu caracter international, formand o unitate de cont institutionalizata.

In practica internationala sunt utilizate mai multe asemenea unitati de cont, dintre care, in primul rand, cea a Fondului Monetar International - la care Romania este membra din 1972[7] - si anume Drepturile Speciale de Tragere (DST).

DST este utilizata ca etalon monetar; instrument de rezerva; mijloc de plata pentru anumite operatiuni intre FMI si membrii sai; mijloc de procurare de monede nationale convertibile. In cazurile in care DST este instrument de plata, pretul se exprima direct in DST, ceea ce insa se intampla foarte rar in practica. O clauza multivalutara bazata pe DST contine, de regula, urmatoarele mentiuni: pretul contractual, exprimat intr-o anumita valuta (de plata), a fost stabilit avandu-se in vedere un anumit curs de schimb intre DST si valuta de plata, in momentul incheierii contractului; la scadenta, se va compara cursul valutei de plata fata de DST, din acest moment, cu cel de referinta (de la incheierea contractului) si in cazul in care diferenta dintre cele doua cursuri va fi mai mare de +/- un anumit procent, suma de plata scadenta va fi recalculata in mod corespunzator.

Si in acest caz partile prevad, de regula, ca recalcularea pretului va fi operata numai daca diferenta dintre cele doua cursuri - din ziua incheierii contractului si din cea a platii - depaseste (pozitiv sau negativ) un anumit procent fixat de ele.

In unele cazuri, in contracte se mentioneaza ca debitorul va plati la scadenta suma stabilita la incheierea contractului, recalcularea acesteia si regularizarea eventualelor diferente urmand a se face ulterior, la termenele si in conditiile prevazute de parti.

DST sunt prevazute ca unitate de cont, in unele conventii internationale incheiate dupa 1976, in materia contractelor de transport international de marfuri, mai ales pentru calcularea cuantumului maxim al despagubirilor datorate de transportator in caz de pierdere sau avariere a marfii care face obiectul transportului, aceasta unitate de cont poate fi folosita in statele membre ale Fondului Monetar International precum si cele care nu au aceasta calitate cu exceptia celor a caror legislatie nu permite acest lucru, in aceasta din urma situatie urmand a se utiliza unitatea monetara aur.

Clauza multivalutara bazata pe un cos valutar institutionalizat prezinta avantajul stabilitatii cosului valutar care constituie elementul de referinta, ca de altfel, si clauza multivalutara bazata pe un cos stabilit de parti. Cu toate acestea, aplicarea ei este relativ redusa in practica comerciala internationala inclusiv in cea a firmelor romanesti deoarece partile manifesta rezerva fata de o moneda de cont (de referinta) fara circulatie pe piata.

1.2.5. Clauza de optiune a locului de plata, varianta a clauzei monovalutare

In unele cazuri, clauza monovalutara este dublata de o clauza prin care partile, care au stabilit pretul contractual intr-o moneda de calcul (cont), precizeaza ca acest pret va fi platit in unul sau altul din locurile de plata mentionate in contract (locuri care prin ipoteza sunt in tari diferite), la alegerea creditorului (de regula), debitorul fiind obligat sa plateasca in moneda locala, intr-un cuantum calculat in functie de cursul de schimb al acestei monede (de plata) fata de moneda de cont, la data si locul platii.

Optiunea locului de plata nu constituie o modalitate de evitare a riscului valutar , deoarece nu modifica, prin ea insasi, valoarea prestatiei monetare, ci numai schimba locul - si deci moneda - de plata, scopul ei principal fiind acela de a asigura creditorului incasarea creantei in moneda de care are nevoie in momentul scadentei. Adaptarea pretului la schimbarile valutare nu intervine prin alegerea unuia sau altuia dintre locurile de plata, ci prin raportarea monedei de la locul ales al platii, oricare ar fi ea, la moneda de cont, motiv care ne determina sa consideram aceasta clauza ca o modalitate a clauzei monovalutare.

1.3. Alegerea monedei de contract

Selectarea monedei de contract, respectiv valuta care urmeaza sa fie incasata sau in care se va efectua plata, are o importanta deosebita pentru realizarea in conditii eficiente a operatiunilor de comert exterior, utilizarea uneia sau alteia dintre valute influentand in final insasi valoarea tranzactiei. Importanta monedei de contract este cu atat mai mare cu cat in ultimul deceniu, in relatiile comerciale internationale, clauzele valutare nu sunt acceptate intotdeauna, in marea majoritate a cazurilor, comerciantii oferind un pret care contine in calcule si o marja asiguratorie menita sa acopere riscul valutar.

Indiferent insa daca contractul contine sau nu o clauza valutara, problema alegerii monedei de contract are aceeasi importanta, ce deriva din faptul ca pozitia de importator este dezavantajata de plata intr-o valuta care se repreciaza, iar cea de exportator, de incasarea unei valute in proces de depreciere. Pozitia de importator va solicita intotdeauna o moneda de plata "slaba", iar cea de exportator, o moneda de incasat "tare".

Pornind de la premisa ca pozitia de exportator urmareste introducerea in contract a unei monede in proces de repreciere, iar pozitia de importator, a unei monede in proces de depreciere, in alegerea monedei de contract se pot avea in vedere mai multe criterii de selectare a acesteia

a) Un prim element este durata contractului, respectiv intervalul de timp in care se va efectua plata: la vedere, pe termen scurt sau pe termen lung.

Astfel, previziunile cursurilor valutare pe termen lung au la baza o analiza a factorilor structurali care determina evolutia cursului valutar (balanta de plati, inflatia).

Situatia evolutiei cursurilor valutare pe termen scurt nu este aceeasi. Valoarea acestor factori pentru previziunile evolutiei cursurilor valutare se diminueaza pe masura ce perioada pentru care se face estimarea este mai scurta. Evolutia cursurilor pe termene scurte sau foarte scurte este puternic influentata de factori monetari, psihologici, politici, multi uneori obscuri si dificil de prevazut.

Pentru perioade sub un an, cursul la termen publicat zilnic de centrele financiare poate fi un indicator de apreciere in perspectiva a cursului valutelor. Cursul la termen apare ca un indicator obiectiv al evolutiei in perspectiva a cursului pe termen scurt, interpretare ce nu trebuie absolutizata din mai multe considerente: autoritatile monetare pot influenta evolutia dobanzilor, rezultand efecte asupra cursului la termen factorii de conjunctura monetara internationala pot directiona in alt sens cursul valutar, etc.

O valuta pe termen lung are de regula o anumita tendinta, dar pe aceasta traiectorie - de baza - evolutia sa pe termen scurt este sinusoidala. In contractele pe termen scurt, aceste evolutii, sinuoase fata de tendinta de baza a evolutiei valutei reprezinta o modalitate de folosire eficienta a momentului conjunctural mai ales la contractele sub un an, utilizandu-se si tehnici de arbitraj valutar

b) Analiza comparativa a evolutiei unei valute in raport cu alta sau cu un grup de alte valute. Acest aspect permite stabilirea mai exacta a riscului de preschimbare a acesteia in perspectiva, diminuand sau potentand castigul posibil. Astfel in timp ce o valuta s-a repreciat fata de alta, in raport cu o a treia s-a depreciat.

c) Alegerea monedei de contract poate avea in vedere atat politica mentinerii dinamice a structurii rezervelor valutare, cat si sincronizarea platilor si incasarilor in aceeasi valuta. In primul caz, moneda incasata poate contribui la imbunatatirea prospectiva a structurii sau cea platita la diminuarea ponderii valutelor in depreciere etc. In al doilea caz, sincronizarea platilor si incasarilor in aceeasi valuta diminueaza si chiar elimina riscul valutar daca au acelasi termen de executare a platilor si incasarilor. Aceasta cu atat mai mult, cu cat multe tari a caror moneda este convertibila, in acelasi scop, prefera incheierea contractelor in propria lor moneda.

Asadar, acest procedeu este posibil atunci cand exportatorul este puternic pe piata pentru a impune o anumita moneda considerata de el mai putin fluctuanta. De asemenea, metoda are efecte favorabile pentru exportator atunci cand el realizeaza o prognozare corecta a evolutiei monedei acceptate ca etalon si mijloc de plata international . In cazul in care exportatorul nu are o pozitie solida pe piata, procesul alegerii monedei de evaluare de plata este utilizat de importator, el urmarind sa-si achite datoriile externe cu o moneda pe care o considera ca va fi in declin, efortul sau valoric de a o procura la momentul platii fiind astfel mult mai mic. Aflat in aceasta postura, exportatorul va trebui sa foloseasca si alte procedee de aparare.

1.4. Includerea in pret a unei marje asiguratorii

Asa cum am precizat, nu intotdeauna partenerii accepta includerea unei clauze asiguratorii in contract, sau moneda in care urmeaza sa se faca plata nu este cea dorita. Astfel, din ce in ce mai multi exportatori pe piata internationala practica sistemul includerii, in pretul de ofertare, a unei marje asiguratorii, prin care se are in vedere pozitia preturilor, inflatia si variatiile nedorite ale cursului valutar, in interdependenta lor.

In principiu, aceasta marja asiguratorie va fi cu atat mai mare, cu cat riscurile previzibile sunt mai mari si momentul incasarii mai indepartat. Totodata, orice pret de ofertare este de dorit sa cuprinda o marja asiguratorie, indiferent daca in contract sunt sau nu cuprinse clauze valutare ori daca se face apel si la alte modalitati de acoperire a riscului.

Utilizarea acestei tehnici de acoperire a riscului valutar este limitata in principal de doi factori

- Pretul international - desi, teoretic, aceasta marja poate atinge valori foarte mari, marimea ei este limitata practic de nivelul uzual al pretului pe piata internationala pentru produsul respectiv, oferit in conditii de plata similare.

- Pretul de productie intern - includerea si marimea marjei asiguratorii este determinata de diferenta ce rezulta dintre pretul intern (transformat in valuta) la care se realizeaza produsul exportat si pretul practicat pe piata internationala.

Includerea marjei asiguratorii in pret trebuie sa raspunda la cel putin doua cerinte imbinate optim: pretul produsului sa ramana competitiv, iar marja asiguratorie sa fie cat mai mare.

Pentru realizarea acestei corelatii este necesara existenta unui pret la producator scazut si cunoasterea riguroasa a pretului practicat pe piata internationala. Daca costurile de productie sunt mari, peste pretul international, introducerea unei marje asiguratorii, respectiv marirea pretului de ofertare peste cel international, pune sub semnul intrebarii reusita tranzactiei.

In cazul in care nu se cunosc suficient de bine preturile internationale

uzuale, includerea marjei in mod necorespunzator are efecte directe negative. Astfel, admitand ca pretul de productie este scazut si se adauga o marja care din punct de vedere al exportatorului este acoperitoare, produsul se va vinde usor, fiind mai mic decat pretul international practicat; pe de o parte se inregistreaza o pierdere (prin cat s-ar fi putut incasa), iar pe de alta parte constituie dovada lipsei de experienta si pregatire a comerciantului.

Daca din dorinta de castig cat mai mare, prin includerea marjei, pretul de oferta depaseste cu mult pretul international efectele sunt de asemenea negative, in sensul ca un pret exagerat este dovada unui producator neeficient, iar reducerile de pret solicitate ulterior in tranzactie si acceptate (pretul de productie fiind scazut) fac dovada unei solicitari neinspirate in procesul negocierii privind nivelul pretului.

Introducerea marjei de siguranta in pret se face diferentiat in functie de mai multe elemente cum ar fi: durata totala de fabricatie al produsului; valoarea produsului; momentul platii (la livrare sau pe credit); schema de plata adoptata.

Tehnic, includerea unor marje asiguratorii de pret presupune utilizarea unor limite de pret in functie de care sa se desfasoare negocierile intre parti. Calculul acestor limite se face pornind de la pretul mediu observat pe o perioada anterioara:

Negocierea pretului intre parti va putea incepe de la o limita maxima dar nu va trebui sa coboare sub un nivel calculat:

Pret mediu + limita maxima < Pret negociat < Pret mediu + limita minima

1.5. Sincronizarea incasarilor si platilor in aceeasi valuta

Firmele care efectueaza atat operatiuni de export, cat si operatiuni de import pot limita riscul valutar prin compensarea platilor si incasarilor intr-o valuta determinata, riscul aparand doar pentru soldul operatiunilor efectuate in aceeasi moneda sau pentru intervalul de timp ce nu poate fi sincronizat intre plati si incasari.

Eficienta acestei metode creste cu atat mai mult cu cat se poate restrange numarul de valute folosit pentru derularea operatiunilor de export-import; ideal ar fi ca momentele in care urmeaza a se face platile sa fie cat mai apropiate (simultane chiar) cu cele ale incasarilor in aceeasi valuta, iar sumele de valori cat mai apropiate. Utilizarea acestei tehnici presupune o coordonare de ansamblu foarte riguroasa, obiectiv greu de obtinut integral in practica, din care cauza riscul valutar nu poate fi deplin eliminat prin aceasta metoda

1.6. Anticipari si intarzieri in efectuarea platilor si incasarilor (leads and lags)

Executarea unei tranzactii comerciale permite anumite operatiuni prin care sa se diminueze efectul riscului valutar. Este posibila manevrarea duratei de executie si a momentului depunerii documentelor, dar in limitele termenului prevazut prin contract, apeland la metoda "leads and lags"

Aceasta este o modalitate tehnica usoara, constand pe de o parte din amanarea cat mai mult posibil a platii sumelor datorate (lags), iar pe de alta parte din incasarea cat mai curand posibil a sumelor cuvenite (leads), intr-un proces de depreciere accentuata a valutelor. Aceasta modalitate inlatura sau atenueaza pierderile provocate de depreciere. De exemplu: exportatorul din tara A, a exportat in tara B, unde are si unele datorii de platit. Detinand informatii potrivit carora moneda tarii B se va deprecia, el va determina pe importatorul din tara B sa achite marfa cat mai repede cu putinta, acordandu-i eventual chiar un rabat pentru rasplatirea efortului pe care il presupune o plata mai prompta . Daca moneda este in apreciere, vor proceda invers; importatorul va achita in devans sau va deschide prompt acreditivul, in timp ce exportatorul are interesul de a amana cat mai mult posibil executarea expedierii pentru a beneficia de apreciere.

Asadar, in cazul exporturilor aceasta tehnica presupune:

a) Amanarea (intarzierea) incasarii sumei atunci cand moneda de contract are tendinta de repreciere;

b) Grabirea (anticiparea) incasarii in cazul in care valuta de contract este in proces de depreciere.

In cazul importurilor, presupune

a) Amanarea (intarzierea) platii atunci cand valuta de contract se afla in proces de depreciere

b) Grabirea (anticiparea) platii atunci cand valuta de contract are tendinta de repreciere.

Posibilitatea utilizarii acestei metode este determinata de faptul ca, de regula, in contractele comerciale internationale termenele de livrare nu sunt stabilite pe zile, ci pe anumite perioade (decada, luna, trimestru). In cursul unui astfel de interval cursul valutar al monedei de plata sau de incasat poate evolua intr-un sens sau altul.

Folosirea eficienta a acestei tehnici presupune, in primul rand, o colaborare stransa intre firmele exportatoare sau importatoare si banci. Astfel, in pozitia de exportator, acestea pot lua un ansamblu de masuri prin care sa se impulsioneze livrarile, sa se depuna in termen cat mai scurt si corect documentele spre plata la banca in cazul in care moneda de incasat manifesta tendinta de depreciere. Sau, in cazul in care moneda de incasat se afla in proces de repreciere, livrarile pot fi amanate spre sfarsitul intervalului stabilit.

Pozitia de importator, cu plata intr-o moneda cu tendinta de repreciere, in conditiile existentei unor comenzi ferme, poate determina o activare a ritmului importurilor, in limita in care posibiltatile financiare si de stocaj o permit. Astfel de importuri nu sunt justificate decat in cazul in care cheltuielile interne si efortul valutar facut pentru procurarea acestora nu depasesc pierderea din reprecierea valutei de contract.

Din motive tehnice, comerciale, de productie, e de multe ori dificil de redus sau marit volumul exporturilor sau importurilor in functie de considerente de ordin valutar. Totusi data fiind supletea acestei tehnici, sistemul anticiparilor si intarzierilor este des utilizat pe plan mondial.

1.7. Derularea corecta si operativa a contractului

Derularea corecta si operativa a contractului international de vanzare cumparare impune luarea in considerare a mai multor elemente:

- pregatirea tranzactiei, prin culegerea din timp a tuturor informatiilor, formularea mai multor variante de negociere desfasurarea rapida a corespondentei comerciale e premergatoare incheierii tranzactiei etc.

- derularea tranzactiei prin respectarea intocmai a conditiilor stipulate in contractul comercial privind atat livrarea marfii, cat si efectuarea platilor.

- intocmirea corecta a documentelor de plata pentru evitarea intarzierilor determinate de necesitatea corectarii acestora, rediscutarii lor, amanarii platii sau a altor factori. Orice amanare in acest sens conduce in ultima instanta la intarzierea incasarii sumelor cu repercursiuni directe asupra cresterii riscului valutar si de pret.

Tehnicile de acoperire interna prezentate releva

- firmele trebuie sa promoveze o politica de acoperire selectiva potrivit previziunilor evolutiei cursului valutar. Intotdeauna o acoperire selectiva e mai avantajoasa decat o acoperire neselectiva deoarece acoperirea uneori nu elimina numai pierderea dar si castigul.

- in elaborarea strategiei de acoperire a riscului valutar este necesara cunoasterea riguroasa a legislatiei si practicii pe planul relatiilor valutare din tara partenera. Propunerile de clauze sau alte modalitati de acoperire trebuie sa vina in intampinarea doleantelor partenerului, promovand insa interesele firmei.

- pentru fiecare moment de comert exterior exista tehnici specifice de acoperire sau atenuare a riscului valutar de la negociere pana la incasare sau efectuarea platii.

- tehnici de acoperire pot fi folosite simultan sau conjugat in timp.

- utilizarea cu eficienta sporita a tehnicilor de acoperire e determinata de calitatea produselor exportate. Tehnici de acoperire nu sunt destinate acoperirii calitatilor, ci riscului valutar.

1.8. Clauza marfa

Se utilizeaza de regula in contractele de compensatie sau cele de 'buy-back', a caror plata urmeaza sa se faca diferat prin livrarea unor bunuri realizate cu echipamentele importate. Clauza marfa se bazeaza pe corelarea valorilor contractelor de import si de export. Pentru livrarile care se fac pe credit, cantitatea de produse care trebuie sa se importe, pentru rambursarea imprumutului se stabileste pe baza urmatoarelor relatii:

Cm=Sm/P

Unde: Cm - reprezinta cantitatea de marfa ce se livreaza pentru rambursarea creditului;

Sm - reprezinta suma valorica a marfurilor exportate pe credit;

P - reprezinta pretul unitar al marfurilor de export pe credit.

1.9. Netting - ul valutar:

Este o tehnica larg utilizata de companiile multinationale cu numeroase filiale localizate pe diferite piete externe. Practic aceasta tehnica presupune o compensare globala intre aceste filiale a incasarilor si platilor pe care acestea si le fac reciproc.

O astfel de metoda simplifica procesul de decontare intre filiale, reduce costul financiar al transferurilor de fonduri denominate in monede diferite dar ceea ce este foarte important este ca netting - ul valutar reduce riscul modificarii cursului de schimb.

SECTIUNEA 2. Tehnici extracontractuale de acoperire a riscului valutar

2.1. Aspecte generale

Intre masurile intreprinse de firme in procesul de contractare sau pe parcursul derularii contractului - ca tehnici de acoperire externa sau extracontractuale - se inscriu si posibilitatile de a solicita bancilor comerciale specializate din tara noastra, efectuarea in numele lor a unor operatiuni de arbitraj valutar.

Aceste operatiuni pot fi solicitate sa fie realizate de banca in paralel cu derularea contractelor de comert exterior, indiferent daca in cadrul acestora au fost sau nu incluse clauze valutare sau alte modalitati de acoperire. Acest tip de operatiuni, utilizate in paralel cu desfasurarea contractului, aduc un plus de securitate in incasarea sau plata fara pierderi sau cu pierderi minime (din punct de vedere valutar).

Acoperirea riscului valutar prin operatiuni de arbitraj valutar vizeaza atat structura disponibilitatilor valutare de care dispune firma, cat si derularea din punct de vedere valutar a operatiunilor de comert exterior. Se are in vedere acoperirea la vedere prin operatiuni la vedere si acoperirea la termen, prin operatiuni la termen. Intre aceste doua tipuri de acoperire a riscului valutar exista o stransa interdependenta, direct sau indirect, ele presupunandu-se reciproc

Atat operatiunile la vedere cat si cele la termen cuprind o gama foarte mare de tipuri de operatiuni, cunoscute sub denumirea generica de operatiuni de arbitraj valutar, al caror obiectiv poate fi comercial, cand servesc derularii operatiunilor de comert international sau speculativ, cand prin diferentele de cursuri sau dobanzi se urmareste exclusiv realizarea unui castig.

Operatiunile de arbitraj valutar se efectueaza de servicii de specialitate de arbitraj valutar in cadrul diferitelor banci. In Romania, astfel de servicii sunt organizate in cadrul catorva banci comerciale care efectueaza operatiuni de arbitraj valutar in nume propriu sau in numele firmelor pe care le deservesc. Operatiunile de arbitraj valutar efectuate de aceste servicii sunt foarte diversificate.

2.2. Acoperirea la vedere

Operatiunile la vedere sunt efectuate de banca in nume propriu sau in numele clientilor si se fac de regula in scopul obtinerii unei valute necesare unei plati internationale, in conditiile in care in disponibil se afla alte valute modificarii structurii disponibilitatilor in valuta potrivit unor criterii de optimizare in functie de evolutia prezenta si probabila a cursului valutar, obtinerii unui castig in viitor.

Caracteristic operatiunilor la vedere este faptul ca acestea permit ca intr-un interval de timp scurt sa se "scape" de o valuta in proces de depreciere, procurandu-se o valuta mai stabila in momentul respectiv, denumita si "valuta de refugiu". In acest proces de convertire a unei valute mai slabe pe o alta apreciata mai stabila, se are in vedere ca valuta in proces de repreciere sa aiba un curs convenabil (nu foarte ridicat) pentru ca in perspectiva sa nu se suporte diferente de curs nefavorabile, prea mari, in conditiile in care s-ar dori reconvertirea monedei procurate in alte valute.

2.3. Acoperirea la termen

Acoperirea la termen este, pe plan international, una dintre cele mai uzitate tehnici de evitare sau atenuare a riscului valutar in cadrul operatiunilor comerciale a caror derulare nu depaseste, de regula, un an.

In cazul operatiunilor la termen, riscul valutar este eliminat sau atenuat prin vanzarea sau cumpararea la termen pe piata valutara, a valutelor provenite din incasari sau a valutelor destinate platilor care vor avea loc in viitor.

Creditorul amenintat sa piarda din cauza deprecierii valutei in care este exprimata creanta, va lua urmatoarele initiative pentru a se apara de aceasta pierdere: va incheia o tranzactie de vanzare la termen a unei sume exprimate in aceeasi valuta, desi nu poseda acea suma, incasand in schimb, de la partener, la vedere, suma convenita pentru aceasta tranzactie. Suma incasata va fi utilizata, cu puterea de cumparare actuala a banilor, in afacerile creditorului. La scadenta, el va incasa suma de la debitor si o va folosi pentru plata sumei pe care s-a angajat sa o predea la termen. Ceea ce creditorul a pierdut din cauza deprecierii creantei, va recupera la operatia de vanzare la termen[16].

Aceste operatiuni se fac la un curs determinat denumit curs de termen. Intre derularea contractului comercial si efectuarea operatiunilor la termen, trebuie sa existe evident o paralela, scadentele celor doua operatiuni trebuie sa fie identice sau la intervale sensibil apropiate[17]. Termenele uzuale la operatiunile la termen sunt 1, 2, 3, 6, 9, 12 luni. Operatiunile efectuate la termene mai putin uzuale (5, 7, 8, 10 luni) pot avea costuri mai ridicate.

2.3.1. Operatiuni la termen simple

Operatiunea la termen simpla consta in posibilitatea de a realiza o vanzare-cumparare de valuta in perspectiva, la un termen dat (1, 2, 3, 6 luni), la cursuri la termen stabilite in momentul initierii operatiunii.

Avantajele efectuarii de operatiuni la termene simple sunt: evitarea sau atenuarea riscului valutar, realizarea de castig uneori, cunoasterea anticipata si certa a fondurilor disponibile angajate in tranzactii, initierea operatiunii nu este conditionata de existenta unui disponibil in cont. Aceste operatiuni apar in primul rand ca modalitati de aplatizare a riscului valutar si in subsidiar, ca o sursa de castig.

2.3.2. Operatiuni la termen complexe

Operatiunile la termen complexe permit acoperirea unor angajamente (datorii) existente la un moment dat, exprimate intr-o anumita valuta, fara ca la termenul dat, structura angajamentelor si disponibilitatilor exprimate in cele doua valute utilizate in efectuarea operatiunilor la termen complexe sa se schimbe.

Prin modul in care sunt initiate si are loc derularea lor, operatiunile la termen complexe pot fi foarte diferite. Alegerea unei tehnici sau a alteia este o problema de specialitate si este determinata de o suita de factori reflectati in evolutia pietei valutare[18]. De regula, in solicitarea efectuarii operatiunilor la termen complexe, metoda este aleasa de banca specializata, potrivit momentului conjunctural.

2.3.3. Operatiuni de "hedging"

Operatiunile de hedging reprezinta o alta tehnica de acoperire la termen a pierderilor provenite din flotarea cursurilor valutare.

Hedging-ul este un gen de operatiuni prin care un cumparator de valuta sau o banca se angajeaza pe de o parte sa cumpere la termen o suma intr-o anumita valuta, iar pe de alta parte se imprumuta cu aceeasi suma, in aceeasi valuta, la acelasi termen. Prin acest procedeu, cumparatorul de valuta se pune la adapost de riscul deprecierii acesteia in intervalul de timp dintre momentul incheierii contractului si executia lui, deoarece la scadenta platii, care coincide cu termenul de incasare a imprumutului, eventuala pierdere la cumpararea valutei se compenseaza cu un castig egal obtinut la imprumut.

In acest mod riscul valutar este transferat bancii imprumutatoare. Totodata in cazul cresterii valutei contractate creditorul castiga la cumparare, dar pierde la imprumut, hedging-ul avand, in fond, ca scop anularea oricarui efect datorat variatiei cursului valutar .

Procedeul este valabil si pentru cazurile in care un creditor se teme ca moneda in care este exprimat contractul incheiat cu un partener, sau creanta pe care o poseda, este expusa deprecierii sau devalorizarii.

Operatiunea hedging (punere la adapost) mai poarta numele de credit paralel. Operatiuni hedging similare se fac si pentru evitarea riscului variatiei pretului sau dobanzilor.

2.3.4. Operatiunile valutare "swap"

Swap-ul (schimb) este un contract prin care se poate schimba o valuta de pe o piata cu alta de pe alta piata, sau de la un termen la altul, sau un titlu financiar cu altul.

Fiind in posesia unor informatii de pe mai multe piete, clientul are la dispozitie prin acest procedeu o serie de solutii, putand alege pe cea mai convenabila, adica cea care reprezinta cel mai mic risc si cel mai avantajos schimb.

Cele mai frecvente swap-uri valutare constau in incheierea unui contract, intre un client si o banca sau intre doua banci prin care se stabileste o tranzactie la vedere pe o piata si o alta echivalenta pe o alta piata, in alta valuta. In urma acestei operatiuni la termen, daca cursul este mai ridicat castiga banca cumparatoare, iar in caz contrar, aceasta sufera o pierdere. Din aceasta cauza, operatiunile swap se fac atunci cand variatiile valutei sunt minime si previzibile, fiind evitate in perioadele de destabilizare a pietelor valutare.

Avantajul contractelor swap consta in faptul ca prezinta o gama larga de posibilitati, din care clientul poate sa aleaga. In plus, contractul poate fi vandut sau cumparat, ca un titlu financiar, inainte de scadenta. Aceasta particularitate mareste gama de posibilitati de utilizare si de evitare a riscului valutar.

Operatiunile valutare swap pot fi de mai multe feluri

-combinarea unei cumparari la vedere cu o vanzare de valuta la termen

-legarea unei vanzari in valuta la vedere cu cumpararea aceleiasi valute la termen;

-efectuarea a doua operatiuni valutare la doua termene diferite.

Operatiuni swap se fac si cu titluri financiare in scopul de a obtine un titlu mai bine cotat sau cu rata dobanzii mai mica.

Contractul de swap valutar este accesibil in trei forme (spre deosebire de cel de dobanda care este are doar doua forme): dobanda fixa - dobanda fixa, dobanda variabila - dobanda variabila si dobanda fixa - dobanda variabila.

A