OPERATIUNI ACTIVE SI PASIVE ALE BANCILOR COMERCIALE

OPERATIUNI ACTIVE SI PASIVE ALE BANCILOR COMERCIALE

Operatiunile active ale bancilor comerciale se refera la angajarea resurselor acestor institutii, in vederea realizarii functiilor statutare si a obtinerii de profit. Operatiunile activelor s-au conturat in trei concepte:

-Teoria creditului comercial;

-Teoria (doctrina) transerabilitatii ;

-Teoria veniturlir anticipate.

a). Teoria creditului comercial

Porneste de la necesitatea satisfacerii pozitive a cerintelor dilemei specifice bancii: lichiditate sau profit, tinand seama de relatia invers proportionala dintre cei doi termeni.

In viziunea acestei teorii, banca este orientata pentru a promova cu precadere, creditele autolichide, angajate pe baza unei garantii reale - de exemplu cambii garantate, la randul lor, cu valori materiale aflate in procesul de productie sau in stoc sub forma produselor finite. Exista deci, premise reale ca la vanzarea marfurilor ce fac obiectul creditului sa se creeze premise efective ale rambursarii creditului.

Principiul prudetei este esential in acordarea creditelor, anterior momentului acordarii, ca si exercitaterea unui control atent asupra naturii, calitatii si oportunitatii productieicreditate, astfel intregulul esafondaj este fals si poate genera consecinte periculoase, atat pentru banca, cat si pentru agentul economic creditat.

De fapt, un adevar fundamental in activitatea de creditare este ca nici un imprumut nu este autolichidabil, deuarece imprumuturile sunt garantzate prin valoarea exprimata in bani a marfurilor respective, dar rambursarea efectiva poate proveni din alte surse daca agentul economic continuitate in activitate.

Aceasta categorie de operatiuni releva o mare diversitate de tehnici de creditare, adoptate in intampinarea cerintelor intreprinderilor. Ele pot fi clasificate, la randul lor, in doua mari subgrupe: creditarea necesitatilor de capital fix si creditarea cheltuielilor de exploatare.

Prin natura lor, nevoile principale de capital fix ale intreprinderilor, sunt acoperite prin intermediul pietei de capital (utilizandu-se emisiunea de actiuni si obligatiuni). Firmele fac apel la banci pentru creditarea mijloacelor fixe, insa bancile comerciale practica mai putin acest tip de operatiuni, care sunt preferate cu precadere de catre bancile de ramura, bancile de credit pe termen mijlociu sau lung, societatile financiare (cele de leasing in principal). Acestea din urma sunt mai competente in analiza utilitatii creditului din punct de vedere economic, neezitand sa acorde credite de acest gen care, in cea mai mare parte, nu sunt necreditate, (adica banca isi asuma, pana la scadenta, riscul si acoperirea cu resurse). Investitiile mai restranse ale bancilor comerciale, daca exista, vizeaza tocmai credite re-creditabile, din considerente de precautie.

Creditarea cheltuielilor de exploatare ale intreprinderilor, poate fi realizata in doua moduri:

A) Prin creditarea creantelor comerciale.

B) Prin acordarea de credite de trezorerie.

A) Creditarea creantelor comerciale, consta in preluarea de catre banca, contra moneda, a creantelor comerciale pe care intreprinderile furnizoare le au asupra clientilor lor. Dintre modalitatile de creditare in aceasta mainera, cele mai importante sunt: scoaterea, pensiunea, imprumutul pe efecte comerciale in gaj si lombardarea.

Scoaterea ca forma de baza a operatiunilor cambiale, este cea mai veche tehnica si este folosita ca atare. Ea reprezinta cesiunea cambiei catre un alt beneficiar in schimbul valorii actuale a acestuia (calculata ca valoare nominala din care este dedus scontul). Banca trebuie sa selecteze atent cambiile pe care le sconteaza. Aceasta deoarece, devenind beneficiara a cambiei (fie in mod definitiv, fie ca intermdiar), banca isi asuma in calitate de consemnatara a cambiei, obligatia de a plati in caz de necesitate (intervine riscul de a participa la acoperirea sumei de plata).

Pensiunea consta in perluarea de catre banca a cambiilor vandute de beneficiar, cu conditia rascumpararii lor de catre acesta la termenele convenite. Opratiunile de acest tip se desfasoara frecvent in relatia cu mari companii, dar, mai ales, intre banci. Efectele ce fac obiectul pensiunii, raman, de regula, la beneficiar, iar banca cumparatoare primeste angajamentul de rascumparare (emis de beneficiar) si borderoul efectelor respective.

Imprumutul pe efecte comerciale in gaj se acorda in cazurile in care banca apreciaza pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are retineri cu privire la capacitatea de plata a celorlalti semnatari. Imprumutul acordat acopera, de regula, partial valoarea nominala a cambiilor depuse in gaj.

Lombardarea (inceputul de gaj de efecte publice sau actiuni). Extrem de utilizate in Germania si Marea Britanie, operatiunile de lombardare se intalnesc in cazul detinatorilor de titluri care au nevoi temporare de bani. Acestia preferand sa-si mentina titlurile de proprietate (pentru a obtine in continuare dobanzile, cupoanele sau dividendele aferente), recurg la imprumuturi pe gaj si renunta astfel numai partial la venitul realizat, prin plata dobanzilor pentru creditul de care beneficiaza. Volumul imprumuturilor acordate nu acopera decat o parte din valooarea titlurilor depuse in garantie, pentru a evita orice pierderi provenite din scaderea cursurilor. Imprumuturile pe gaj de efecte publice si actiuni, au devenit o modalitate preferata pentru obtinerea de resurse necesare finantarii speculatiilor la bursa.

Asemanarea prin obiect si efect, operatiunile de raport reprezinta achizitii ale bancii de titluri (efecte publice sau actiuni), cu obligatia de rascumparare, la acelasi curs, de catre vanzator; aceste operatiuni se desfasoara pe termen scurt (de regula 15 zile).

B) Creditele de trezorerie sunt acordate pe termen scurt (in general, pana intr-un an), avand drept scop acoperirea necesitatilor monetare legate de ciclul de fabricatie si de comercializare. Formele principale prin care se poate beneficia de aceste credite, sunt avansul in cont curent si creditele specializate.

Avansurile in cont curent (predominante in SUA si Marea Britanie), sunt acordate de banca prin plata C.E.C.-urilor emise de titularii de cont si in cazul in care acestia nu au disponibilitati in cadrul unei limite convenite/confirmate (overdraft). Creditul acordat este pe termen scurt, in fapt, soldurile debitoare ale conturilor curente se mentin de-a lungul vremii, ceea ce implica creditarea curenta, de catre banca, a activitatii intreprinderilor respective. Oscilarea soldului contului curent, determinata de cash-flow-urile predominate ale intreprinderii, conduce la, ,,flotarea" cuantumului creditului acordat; astfel, cand incasarile firmei sunt mai substantiale (avem intrari nete), creditul se restrange (sau chiar dispare). In cadrul unei limite determinate, utilizarea efectiva a creditului variaza, ceea ce inseamna pentru intreprindere o certitudine asiguratorie vis-a-vis de efectuarea platilor necesitate, dar presupune, implicit, costuri reale privind dobanzile, functie de soldul efectiv al contului si de cuantumul creditului. Cand banca urmareste recreditarea acestor operatiuni, ea va solicita beneficiarului bilete la ordin care pot fi scontate; pentru permanetizare, biletele la ordin sunt reinnoibile, functie de necesitati.

Creditele specializate (ce pot fi mobilizate prin recreditare), sunt destinate pentru a acoperi o serie de necesitati legate de desfasurarea productiei, dintre ele distingandu-se:

creditele de campanie, care au drept scop acoperirea cheltuielilor de fabricatie si de stocare, pentru unitati cu activitatea sezoniera din agricultura si alte domenii conexe (industria alimentara), din industria de de confectii si incaltaminte, jucarii etc.;

creditele pentru stocuri, garantate prin warant, pentru acoperirea marfurilor susceptibile de a fi gajate, aflate in curs de transportare si in general, depozite in docuri sau vami; warantul permite recursul cambial si permite mobilizarea lui (dand bancii posibilitatea de a recurge la recreditare), aspecte ce il asimileaza ca tipologiei tratei;

creditele de prefinantare, de acoperire a cheltuielilor pentru productiile de loturi destinate exportului sau pietei publice (livrari pentru institutii publice, adjudecate prin licitatie).

Operatiunile de creditare a persoanelor fizice sunt axate, in principal, pe creditul ipotecar (constructia sau achizitionarea de locuinte), pe creditul de consum (in cazul bunurilor de folosinta indelungata) si pe creditarea cheltuielilor curente. Se va dezvolta subiectul creditelor curente, analizand imprumuturile personale si cele pe baza cartilor de credit. Primele dintre ele, cu rate de rambursare lunare sau trimestriale, sunt acordate cu un termen ce variaza intre 3 luni si 2 ani si intr-un cuantum care sa nu depaseasca veniturile titularului pe 3 luni; de asemenea, ele mai sunt conditionate de domicilierea la banca a veniturilor debitorului. Imprumuturile pe baza cartilor de credit pot fi acordate:

• fie prin administrarea efectuarii ulterioare a platilor scadente, functie de cumparaturi (pentru termene de 15 zile pana la o luna), prin amanarea sau intarzierea platilor oferindu-i-se titularului posibilitatea unei echilibrari mai elastice a veniturilor familiale cu cheltuielile;
• fie prin acordarea unui credit pe mai multe luni, obtinut prin achizitia de marfuri si servicii cu ajutorul cartilor de credit.

b). Doctrina transferabilitatii

Consta in modificarea structurilor de creditare ale bancii prin transformarea acestora din economii in depozite in economii financiare, aflate sun forma hartiilor de valoare: obligatiuni, bonuri de tezaur, parti sociale.

Detinerea de obligatiuni, de exemplu, face posibila in orice moment obtinerea de disponibilitati ca urmare a vanzarii acestora la bursa, ceea ce conduce la o evidenta crestere a lichiditatii, dar in acelasi timp, micsorarea posibilitatii de a obtine profit.

Ca aspect negativ al acestei doctrine se poate mentiona faptul ca, o parte din resurse, fiind angajate in detinerea de titluri (hartii de valoare), raman mai putine pentru creditarea agentilor economici.

Operatiunile de plasament a resurselor bancilor in vederea obtinerii de profituri, se refera, cu precadere, la achizitia de efecte publice si actiuni. Legile de organizare bancara din majoritatea tarilor, prevad, ca modalitate obligatorie de asigurare a lichiditatii, detinere de active usor vandabile, de regula bonuri de tezaur, titluri ale imprumuturilor de stat. O exagerare in aceasta directie poate produce fenomene de evictiune (situatie intalnita si in Romania anilor 1997-2000), reducandu-se astfel posibilitatile de creditare a economiei reale. Simularea vanzarii si achizitiei bonurilor de tezaur de catre banci, prin oferte avantajoase facute de Banca Centrala (Open Market), constituie una din politicile monetare si de credit utilizata frecvent in ultimii ani.

c). Teoria veniturilor anticipate

Aceasta teorie incurajeaza banca in a considera creditele pe termen lung ca o potentiala sursa de lichiditate. Se desprinde concluzia ca resursele pe termen scurt pot fii angajate pe termen lung deoarece acestea asigura un aport la lichiditatea bancii prin faptul ca debitorii ramburseaza creditul in rate, asigurand un flux continuu al partilor catre creditor.

Cele trei teorii pot fii considerate in orice moment ca alternative, iar managementul resurselor banesti poate utiliza fiecare dintre acestea sau le poate aplica in paralel, in functie de conjunctura.

Gestionarea eficienta a activelor presupune solutionarea alternativei risc-profit in vederea optimizarii acestui raport.

Operatiunile pasive reprezinta pentru banca modalitatile de constituire a resurselor. Din aceasta categorie fac parte:

Constituirea depozitelor

Scontul si rescontul

Capitalul propriu si fondurile de rezerva

a.)   Constituirea depozitelor

Constituirea si utilizarea depozitelor bancare reprezinta una dintre functiile principale ale bancii, acestea avand un dublu caracter:

pe de o parte constituie obligatii ale unor banci fata de depunatori, obligatii derivand din mobilizarea capitalului temporar disponibil al clientilor

pe de alta parte, depozitele bancare reprezinta pentru depunatori creante fata de banca, de fapt mijloace de plata pe care acestia le pot utiliza in orice moment pentru efectuarea de plati catre terti, prin operarea in cont

Depozitele bancare reprezinta, pe langa o forma de existenta a banilor , respectiv a banilor de cont, si una din principalele forme de mobilizare a capitalurilor disponibile.

Depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, deoarece titularii pot dispune in orice moment utilizarea lor pentru platile in cont sau chiar si le pot retrage. Depozitele la vedere prezinta mai multe forme de existenta, insa contul curent ramane expresia caracteristica a acestor depozite.

Intre depozitele la vedere si cele la termen, conturile de depozit sunt menite a fructifica economii pe un termen mai indelungat.

Depozitele la termen au ca principala forma, existenta in cadrul bancilor comerciale, conturile de depozit de investitii, ce creeaza o baza sigura de fructificare in procesul de creditare, pe termene corelate cu natura si durata acestor resurse.

b). Scontul si rescontul

Reprezinta modalitati de procurare resurse noi prin cedarea portofoliului de efecte comerciale.

Scontul este marimea procentuala a dobanzii perceputa de banca asupra valorii nominale a efectelor de comert - cambie, cec, bilet la ordin, mandat - achitate inaintea scadentei.

Operatiunea prin care banca achizitioneaza la vedere de la unul din clientii sai o creanta la termen oferind suma inscrisa pe efectul de comert , mai putin comisionul si dobanda, poarta denumirea de scontare.

Scontul poate fi fixat de Banca Nationala a Romaniei si reprezinta o parghie a politicii de credit, fiind punct de referinta la stabilirea ratei dobanzii pentru diverse operatiuni de credit si un instrument de influentare a activitatii economice generale, deoarece scaderea scontului face mai accesibile creditele si stimuleaza afacerile, favorizand insa emigratia capitalurilor, cu efecte negative asupra balantei de plati si asupra cursului de schimb a monedei nationale, iar majorarea scontului franeaza cerea de credite, favorizand atragerea de capitaluri straine si cresterea cursului de schimb a monedei nationale.

Re-scontul presupune obtinere de resurse noi prin cedarea portofoliului de efecte comerciale (provenit din stocare) unei altei banci, bancilor de scont sau, de regula, Bancii de Emisiune.

In ziua re-scontarii, banca de depozit obtine un profit rezultat din diferenta dintre dobanda la care se sconteaza (mai mare) si taxa scontului (dobanda practicata de Banca de Emisiune). Similare sunt si operatiunile de lombardare, banca de depozit obtinand imprumuturi pe termen scurt de la Banca Centrala, prin garantarea acestora cu propriile obligatiuni si bonuri de tezaur (efecte publice).

Rescontul reprezinta marimea procentuala a dobanzii retinuta de catre Banca Nationala a Romaniei, in calitatea sa de banca centrala, la operatiunile ce intervin intre aceasta si bancile care solicita credite pe seama efectelor de comert neajunse la scadenta si aflate in portofoliul propriu.

Operatiunea de transmitere a acestor titluri de credit intre cele doua institutii poarta denumirea de rescontare

Rescontul si lombardarea sunt operatiuni concrete prin care are loc recreditarea, proces complex, aflat intr-o continua evolutie si extindere. Operatiunile de recreditare pot fi efectuat numai cu creante negociabile, recreditabile sau agreate la scontare, adica tocmai acela care prezinta un grad de lichiditate substantial. Restul creantelor nu inseamna ca nu sunt justificate economic, ci doar ca au un pronuntat accent ,,personal" prin motivatie sau modalitate de garantare.

c). Capitalul propriu si fondurile de rezerva

Capitalul propriu si fondurile de rezerva constituie din profitul brut un raport relativ redus in formarea resurselor de creditare a bancilor-intermediari, prin definitie in reciclarea si valorificarea capitalurilor. Bancile isi formeaza capitalul propriu prin emisiunea si subscrierea de actiuni.

Actiunile pot fi nominative sau la purtator, forma acestora urmand a fi stabilita de catre Consiliul de Administratie al Bancii.

In formarea resurselor proprii, fondurile de rezerva constituite treptat prin repartizarea profiturilor anuale, ajung sa devanseze chiar capitalul.