PLASAMENTELE SI RESURSELE BANCARE

In calitate de intermediar financiar bancile comerciale atrag resurse pe care le plaseaza, in principal, in diferite categorii de imprumuturi acordate unei game de clienti (persoane juridice bancare si nebancare, persoane fizice, agentii ale statului). Departamentul de trezorerie este creierul acestor operatiuni.

Principalele categorii de plasamente sunt:

Imprumuturi acordate sistemului nebancar - agenti economici si persoane fizice. Aceasta categorie de credite detin ponderea principala in activele bancilor comerciale. In cazul in care o banca acorda credite persoanelor fizice, activitatea aceasta este cunoascuta sub numele de retail bancar. Sunt banci care nu lucreaza cu persoane fizice, sau in care ponderea acestor clienti este redusa, activitatea acestora este cunoascuta sub numele de wholesale bancar.

Plasamente in depozite la alte banci sau institutii financiare nebancare (inclusiv la Banca Centrala). Aceste plasamente interbancare au rolul de a fructifica disponibilitatile bancilor sau de a suplimenta resursele necesare (daca sunt depozite preluate de o banca de la alta banca). Spre deosebire de operatiunea similara realizata in contul agentilor nebancari sau a populatiei, valorile implicate sunt uriase iar scadentele, in special pe termen scurt, se inscriu intr-o gama larga - de la o zi (overnight), 1 saptamana etc. Aceste plasamente interbancare pot fi vazute si ca imprumuturi pe care o banca le acorda alteia sub forma unui depozit plasat la aceasta din urma. O categorie aparte este formata de operatiunile REPO.

Plasamente intr-o gama larga de titluri financiare, alte titluri decat cele specifice pietei interbancare. Rolul jucat aici de banci se manifesta atat pe piata primara cat si pe pietele secundare. In acest sens bancile pot emite titluri (actiuni sau obligatiuni) in numele unor entitati nebancare (agenti economici sau agentii ale statului, organisme cum sunt municipalitatile). In aceasta calitate bancile acorda consultanta necesara, atrag investitorii, analizeaza nivelul imprumutului necesar si deci valoarea emisiunii etc., obtinand un venit sub forma de comision pentru acest tip de serviciu. Acest tip de operatiuni sunt caracteristice bancilor de investitii, dar sunt tari in care si bancile comerciale se pot implica.

De asemenea, la randul lor, bancile comerciale pot fi actori pe pietele secundare, tranzactionand o gama larga de titluri:

Actiuni

Obligatiuni

Titluri de stat (interne si externe)

Instrumente derivate (derivative) - contracte Futures, SWAP-uri pe rata dobanzii sau valutare, contracte de tip Optiune avand diferite categorii de active de baza (pe indici bursieri, pe rata dobanzii, pe curs valutar, pe titluri de stat), contracte de tip CAP, FLOOR si COLLAR, contracte FRA etc. Operatiunile cu derivative sunt inregistrate extrabilantier iar obiectivele bancii sunt: (1) obtinerea de profit prin arbitraj; (2) acoperirea unor riscuri induse de modificarile ratelor dobanzii si ale cursurilor de schimb.

Bancile romanesti analizeaza si contabilizeaza titlurile financiare (fara derivative) dupa (1) criteriul venitului si dupa (2) intentia de detinere.

Conform categoriei de venit sunt:

Titluri cu venit fix - care au pana la scadenta o rata fixa de dobanda (numita cupon in cadrul obligatiunilor).

Titluri cu venit variabil - aici intra in primul rand actiunile si orice alta categorie de titlu a carui dobanda nu este fixa.

Din punctul de vedere al intentiei de detinere bancile romanesti clasifica titlurile astfel:

a)          Titluri de investitii - de regula titluri cu venit fix cumparate pentru a fi detinute pana la scadenta (care este indelungata).

b)          Titluri de participare - sunt pachete de actiuni care dau dreptul bancii de a participa la conducerea firmei respective (situatie strict reglementata in Romania).

c)          Titlurile de plasament - sunt orice fel de titluri cumparate pentru a fi detinute pe perioade mai mari de 6 luni.

d)         Titluri de tranzactii - orice fel de titluri indiferent de scadenta cumparate cu intentia de a fi vandute in termen scurt (sub 6 luni) scopul fiind: (1) plasarea rentabila si diversificata a resurselor; (2) sa se profite ca urmare a variatiilor preturilor (sa le cumpere ieftin si sa le revanda scump).

Caracteristicile plasamentelor bancare

1) Scadenta - plasamentele, indiferent de categorie, pot fi facute pe termene scurte, medii si lungi, de la o zi pana la 25 sau 30 de ani, ca in cazul creditelor ipotecare sau a plasamentelor in obligatiuni cu scadente lungi. Principiul prudentei spune ca o banca trebuie sa-si diversifice activele iar portofoliile echilibrate din punctul de vedere al maturitatii reflecta tocmai implementarea acestui principiu. De regula scadentele sunt contractuale - un credit (este valabil si in cazul depozitelor) si un titlu financiar (exceptand actiunile) au o anumita scadenta prevazuta in contractul de imprumut sau la lansarea emisiunii. Cu toate acestea scadentele reale nu sunt identice cu cele contractuale (sau cele intentionate in cazul titlurilor) - un credit poate fi rambursat anticipat sau poate fi reesalonat, lungindu-se scadenta initiala, un titlu poate fi trecut dintr-o categorie in alta si rascumparat imediat, desi nu se anticipase acest lucru. In plus, disponibilitatile in conturile curente, desi cu scadenta minima si deci teoretic foarte volatile, reprezinta o resursa extrem de stabila a bancilor comerciale, ceea ce le transforma practic in resurse permanente, cu conditia ca banca sa fie stabila si sa inspire incredere. In concluzie bancile trebuie sa-si estimeze probabilistic, pe benzi de scadenta, nivelul exigibilitatii activelor, pentru a-si putea plasa eficient fondurile reintrate in conturile sale.

2) Lichiditatea exprima rapiditatea cu care un activ financiar, care nu este moneda, se transforma in moneda la costuri cat mai reduse. Lichiditatea este legata direct de scadenta, corelatia dintre aceste doua variabile fiind inversa. Cu cat scadenta este mai mare cu atat lichiditatea este mai mica. Cu toate acestea existenta pietelor secundare reprezinta un mecanism care poate slabi corelatia dintre cele doua variabile, astfel incat scadenta nu mai are un impact asa mare asupra lichiditatii. De exemplu un titlu financiar poate fi oricand vandut/cumparat pe o piata secundara, oricand intre momentul emisiunii si momentul scadentei. BNR cere bancilor comerciale sa respecte un indicator de lichiditate pe termen scurt si unul pe termen lung.

3) Profitabilitatea este un concept larg, intru-catva legat de profitul contabil si reprezinta capacitatea unui activ financiar de a produce randamentul estimat sau peste acesta. Cu cat lichiditatea este mai scazuta cu atat randamentul ar trebui sa fie mai mare. De regula scadenta indelungata (lichiditate scazuta) implica un nivel mai mare de risc, deoarece incertitudinile cresc pe masura ce estimarile se departeaza de momentul la care sunt realizate. De aceea de regula randamentele solicitate de investitorii in active financiare cu scadente indelungate trebuie sa fie superioare randamentelor la instrumentele similare, dar cu scadente mai scurte, deoarece dobanda trebuie sa includa prima de risc. Ca si in cazul lichiditatii existenta unor piete secundare active si diversificate pot inversa randamentele.

4) Riscurile plasamentului depind de tipul acestuia:

plasamentele in titlurile de stat sau in creditele acordate agentilor nebancari cu rating maxim au teoretic risc zero.

plasamentele in actiuni si obligatiuni au atasat (1) riscul emitentului lor (riscul de credit) si (2) riscul de piata (miscarea adversa a pietei in momentul scadentei sau in momentul vanzarii).

plasamentele in credite acordate sectorului nebancar sunt caracterizate de (1) riscul de credit, (2) riscul piata, (3) riscul de optiune, (4) riscul de dobanda si (5) riscul de curs valutar, daca sunt acordate in valute.

a) Riscul de credit este riscul ca la un anumit moment clientul sa opreasca rambursarile ratelor si ale dobanzilor. Doua practici bancare limiteaza acest risc: garantiile si provizioanele si rezervele.

b) Riscul de piata inseamna miscarea adversa a pietei in formarea pretului unui activ tranzactionabil, sau in evolutia unui sector sau agent economic. Un mediu economic ostil se va reflecta in scaderea profitabilitatii activitatilor derulate de agentii economici, care nu-si mai pot realiza obiectivele financiare si comerciale. Piata slaba se va repercuta asupra abilitatii clientului bancii de a face fata rambursarilor imprumutului, manifestandu-se riscul de credit.

c) Riscul de optiune este caracteristic unei piete bancare dezvoltate si se manifesta in momentul in care dobanzile active scad semnificativ, desigur in momente diferite de la o banca la alta. Ca atare un imprumutat, caruia banca nu ii reduce dobanda conform nivelului de pe piata, poate solicita un credit de la o alta banca din care ramburseaza primul credit. In acest fel prima banca si-a supraevaluat profitul iar rambursarile anticipate pot afecta obiectivele financiare si comerciale ale institutiei. Acest risc este mai evident pe partea de pasive, cand dobanzile pe termen mai lung sunt semnificativ superioare dobanzilor pe termene scurte. Depozitele pe termene scurte migreaza spre termene mai lungi. In aceste situatii, bancile si-au subestimat cheltuielile cu dobanzile.

d) Riscul de dobanda se manifesta ca urmare a faptului ca:

dobanzile fluctueaza diferit (dobanzile active si pasive) iar o crestere a dobanzilor active poate influenta nefavorabil puterea de rambursare a imprumuturilor.

pe piata monetara dobanzile variaza zilnic, dar bancile nu pot modifica zilnic nivelul acestora pentru creditele acordate si depozitele atrase. Bancile trebuie sa estimeze cat mai exact evolutiile ratelor dobanzii pentru a putea stabili cat mai corect nivelul dobanzilor active si pasive pe care le va practica in urmatoarea perioada.

e) Riscul valutar este specific plasamentelor si obligatiilor in valute si se manifesta ca variatii adverse ale cursurilor de schimb. Bancile centrale reglementeaza operatiunile valutare ale bancilor comerciale prin urmatoarele:

supravegherea si rglementarea pietei valutare

autorizarea si supravegherea operatorilor de pe aceasta piata (banci si case de schimb)

actioneaza direct pe piata valutara cu scopul realizarii politicilor monetar/valutare

publica zilnic cursurile de referinta ale principalelor valute

impune bancilor comerciale sa se incadreze intre anumite limite din punctul de vedere al pozitiei valutare

f) Riscul de lichiditate este riscul ca o banca, in dinamica derularii operatiunilor sale de plasare si mobilizare a resurselor, sa aiba goluri de fonduri in sensul ca intrarile de numerar sa fie inferioare iesirilor de numerar. Acest risc se gestioneaza prin intermediul Cash-flow-ului alcatuit pe benzi de scadenta, institutia bancara estimandu-si nivelul de deficit sau excedent. Lipsa de lichiditate poate fi conjuncturala sau structurala. In aceasta ultima situatia banca devine insolvabila, daca nu se iau masuri imediate. Banca centrala dispune de mecanisme de sesizare a aparitiei acestui fenomen si poate trece respectiva banca in asa-numita supraveghere speciala. BNR impune bancilor comerciale respectarea a doi indicatori de lichiditate, unul pe termen scurt si altul pe termen lung.

indicatorul de lichiditate pe termen scurt:

coeficientul fondurilor proprii si al resurselor permanente (CFPRP):

g) Riscul de solvabilitate este efectul acumularii in timp a celorlalte riscuri iar banca nu mai poate face fata iesirilor de fonduri, capitalul si rezervele fiind epuizate. Principalul mecanism normativ prin care bancile centrale controleaza nivelul de solvabilitate este Indicatorul Cooke sau RSE (Raportul European de Solvabilitate - o varianta a Indicatorului Cooke). Sunt indicatori ce se calculeaza pe doua niveluri in functie de categoria de capital de la numarator. In cazul Romaniei nivelul normat este cel din formulele urmatoare:

Numitorul formulelor anterioare se numeste expunere neta.

Riscurile anterioare sunt riscuri financiare pure fiind specifice activitatii bancare.

Urmatoarele categorii de riscuri, care pot avea si acestea la randul lor impact financiar, sunt riscuri comune tuturor agentilor economici.

h) Riscul de tara se manifesta de regula intre importator si exportator, dar se repercuteaza direct asupra bancilor, prin intermediul carora se transfera fluxurile monetare. Cum in asemenea operatiuni bancile acorda garantii, in cazul aparitiei riscului de tara pierderile suportate de acestea pot fi importante. De aceea bancile analizeaza riscul de tara in momentul in care un client al sau intra in relatii de afaceri cu un agent economic strain. Acest risc este direct legat de factorul politic.

i) Riscurile operationale sunt specifice tuturor agentilor economici si reprezinta evenimente adverse care pot surveni in derularea afacerilor ca urmare a modalitatilor concrete de desfasurare a proceselor de productie. De exemplu fisurarea unei matrite compromite piesa turnata, care poate ajunge la client. Caderea circutelor de telefonie fixa sau mobila induce pierderi uriase acestor companii etc. Pentru activitatea bancara acest tip de risc poate fi divizat astfel:

Riscul de frauda - desi se poate manifesta in orice tip de afacere, pentru banci este de importanta covarsitoare, deoarece bancile lucreaza cu banii altora.

Riscul tehnologic este specific si institutiilor bancare care si-au informatizat ceea mai mare parte a operatiunilor, in plus ofera si produse si servicii virtuale (plati prin ordine de plata electronice). Caderea sistemelor informatice poate induce costuri uriase pentru banci.

Riscul de produs nou apare cand banca lanseaza un nou produs sau serviciu, pentru care a efectuat cheltuieli importante, dar care produs se dovedeste a nu avea piata si deci este nerentabil.

j) Riscul legal poate apare din cel putin doua motive:

un anumit cadru legal sau de reglementare la nivel national dezavantajeaza bancile in general, sau anumite banci in special.

In tarile cu democratie fragila, evolutia cadrului legal si de reglementare a sistemelor bancare poate fi incerta, iar intrarea pe respectiva piata poate fi hazardata.

Riscurile de la a) la g) enumerat mai sus sunt riscuri financiare pure ale bancilor, celelalte sunt riscuri care se manifesta si la alti agenti economici. Controlul riscurilor bancare este in sarcina conducerii bancii care are o structura numita Comitetul de Risc. Rolul acestuia este de a urmari, controla si gestiona prin metode specifice riscurile ce decurg din desfasurarea activitatii bancare.

Principial, gestionarea riscurilor bancare se face prin 2 metode:

a) Metode normative - sunt legi, reglementari, norme impuse de BNR si de conducerile bancilor comerciale asupra procedurilor si limitelor intre care se pot desfasura operatiunile bancare. De exemplu: limita plafonului de credit la nivelul unei sucursale sau agentii, ponderea anumitor tipuri de credite in total, procedurile pe care le urmeaza un dosar de credit pentru a fi aprobat sau respins, etc.

La randul sau banca centrala impune anumite reglementari:

coeficientii pozitiei valutare si reglementari specifice cu valute.

nivelul permis al operatiunilor cu numerar (aici intrand si operatiuni in conturi ce depasesc un anumit cuantum - 10.000 EUR echivalent si pentru care nu exista documente ce justifica intrarea/iesirea sumelor - Legea contra spalarii banilor).

nivelul indicatorului RSE (Raportul European de Solvabilitate).

reglementari asupra rezervelor si provizioanelor deductibile fiscal pe care trebuie sa le constituie bancile comerciale.

regelementari referitoare la nivelul plasamentelor in titluri si la gradul de implicare al unei banci in conducerea unei intreprinderi

etc.

b) Metode/tehnici si instrumente nenormative (modele statistico-matematice) dintre care enumeram:

Modelele Altman, Conan-Holder, Argenti pentru credite (vezi cartea Creditare bancara)

Instrumente derivative (contracte Futures, Optiuni, contracte CAP, FLOOR si COLLAR, Swap-uri pe rata dobanzii si valutare)

Modelele GAP, DGAP, VaR, CaR.

Categorii de resurse bancare

Resursele bancare sunt constituite din:

Capital - exista o norma BNR ce impune capitalul minim al unei banci (370 mld. ROL sau echivalent in orice valuta forte). Periodic capitalul minim se modifica, ceea ce inseamna ca bancile trebuie sa apeleze la actionarii vechi sau sa emita noi actiuni. Actionarii sunt indreptatiti la obtinerea unui dividend care sa-i stimuleze sa-si plaseze banii in actiuni si nu in depozite.

Rezerve - bancile sunt obligate prin lege sa-si constituie mai multe categorii de rezerve. Unele rezerve se constituie din profitul brut altele din profitul net. In plus AGA poate hotari si constituirea de rezerve suplimentare. Rezerva generala pentru riscul de credit se creeaza din profitul brut si reprezinta 2% din soldul creditelor acordate. Rezerva legala reprezinta initial 20% din profitul brut pana la acoperirea 100% a capitalului social, iar apoi pana la 5% din profitul brut pana cand se acopera 200% din capitalul social. Rezervele statutare se constituie din profitul net si sunt stabilite de consiliul de administratie al bancii in functie de riscurile asumate si de puterea financiara a bancii.

Rezervele pot fi vazute ca acumulari la capital care solidizeaza fondurile proprii ale bancilor.

Conturile curente si de depozite - formeaza cea mai consistenta parte din resursele bancilor comerciale (in tara noastra aprox. 70-75% din total pasive iar in SUA pana la 90%). Costul acestei resurse este dobanda pasiva.

Imprumuturi luate de la institutii internationale finantatoare, alte banci. Costul este dobanda si anumite situatii se percep si comisioane.

Certificate de depozit si obligatiuni - bancile pot emite CD si obligatiuni atat pentru publicul larg cat si pentru anumite categorii de investitori, acestea din urma putandu-se tranzactiona pe o piata secundara.