POLITICA FINANCIARA

POLITICA FINANCIARA

In vederea procurarii resurselor financiare de care are nevoie pentru infaptuirea obiectivelor politicii sale economice, autoritatea publica dispune de anumite tnstrumente sau optiuni politice precum: politica de investitii, politica industriala, politica valutara, politica comerciala, politica monetara, politica financiara. Politica financiara este o componenta principala a politicii oiricarui stat.

Prin politica financiara se intelege totalitatea principiilor, metodelor si normelor financiare folosite pentru constituirea, repartizarea si utilizarea fondurilor banesti ale statului in scopul infaptuirii obiectivelor sociale, economice etc.

Principalele componente ale politicii financiare sunt:

-metodele si mijloacele concrete privind procurarea si dirijarea resurselor financiare;

-institutiile, instrumentele si reglementarile financiare utilizate de stat pentru influentarea proceselor economice si a relatiilor sociale intr-o anumita perioada.

Fiind parte integranta a politicii generale a statului, politica financiara are un rol important in realizarea programelor de:

dezvoltare economica;

promovare a progresului tehnic si stiintific;

formare profesionala;

recalificare si reincadrare in munca a somerilor;

ocrotire a sanatatii populatiei;

protectie sociala;

dezvoltare a culturii;

aparare nationala etc.

    Politica financiara stabileste raporturile financiare dintre stat, pe de o parte si regii autonome, societati comerciale, institutii publice, cooperative, societati mixte, intreprinderi private si populatie, pe de alta parte.

Desi, in principal, politica financiara este determinata de sistemul politico-economic, de legile economice care actioneaza in societate si de interesele categoriilor sociale, totusi ea difera de la o tara la alta in functie de:

potentialul economic al tarii;

nivelul de dezvoltare economica;

interesele pe care le exprima partidul (coalitia) de la putere;

metodele de conducere a economiei nationale;

conditiile interne si internationale.

Politica financiara actioneaza nemijlocit in sfera repartitiei, respectiv asupra relatiilor ce iau nastere in procesul de constituire si dirijare a fondurilor publice de resurse financiare in scopul satisfacerii nevoilor sociale.     In functie de modul in care se realizeaza repartitia, prin dimensiunile si destinatia fondurilor constituite, ca si prin obiectivele pe care le urmareste, politica financiara influenteaza si celelalte faze ale reproductiei sociale: productie, schimbul si consumul.

Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt:

domeniul cheltuielilor publice;

domeniul resurselor financiare publice, care vizeaza:

veniturile ordinare, cu caracter fiscal si nefiscal;

resursele financiare extraordinare procurate prin imprumuturi contractate de stat, emisiuni monetare, privatizarea unor unitati economice;

domeniul creditului bancar;

domeniul asigurarilor de bunuri, persoane si raspundere civila.

In domeniul resurselor financiare publice, politica financiara promovata trebuie sa stabileasca:

volumul resurselor financiare publice;

provenienta resurselor financiare publice;

numarul si tipul canalelor (modalitatilor) de prelevare a contributiei la fondurile publice;

instrumentele (parghiile financiare) de influentare a proceselor economice;

veniturile care provin de la sectorul public;

modalitatile de realizare a echilibrului financiar.

1. Volumul resurselor financiare publice este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente fiecarei perioade. Teoretic, organele de decizie competente aproband aceste cheltuieli determina insasi volumul necesar de resurse financiare publice. Insa, practic, intre cererea de resurse financiare publice si oferta de resurse financiare publice nu exista intotdeauna o concordanta deplina (fie cererea de resurse este mai mare decat oferta, fie invers).

Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde de:

gradul de dezvoltare economica a tarii (de regula acesta este cu atat mai mare, cu cat economia unei tari este mai puternica, iar activitatea desfasurata de agentii economici mai eficienta);

solutiile adoptate de autoritatile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale si de finantare a cheltuielilor pe care le antreneaza.

2. In ceea ce priveste provenienta resurselor financiare publice, teoretic, organele de decizie au doua alternative, respectiv:

fie sa opteze pentru folosirea de resurse interne, ce pot fi procurate pe plan national;

fie sa apeleze la resurse externe, ce pot fi atrase din afara.

Practic, nu exista tara, dezvoltata sau mai putin dezvoltata economic, care sa se bazeze, exclusiv pe resurse financiare straine.

De aceea, in orice tara, indiferent de dimensiuni si grad economic de dezvoltare, satisfacerea nevoilor sociale se bazeaza, in primul rand, pe fortele sale proprii si numai in subsidiar pe mijloace straine.     Resursele financiare publice interne pot proveni, in proportii diferite, de la sectoarele public, privat sau de la populatie, in functie de structura din economie.

Organele de decizie pot promova:

fie o politica financiara care sa trateze identic pe toti agentii economici, indiferent de forma de proprietate (adica la venituri egale, contributia financiara este identica);

fie o politica financiara preferentiala care sa favorizeze o anumita forma de proprietate (diferentierea contributiei se face in functie de forma de proprietate, dimensiunea agentului economic, ramura careia ii apartine, zona geografica unde este amplasata etc.).

In privinta persoanelor fizice, diferentiereacontributiei, larg aplicata in prezent, se face in functie de:

puterea contributiva a platitorului (exprimata prin marimea averii si volumul veniturilor);

situatia personala a platitorului (necasatorit/casatorit, vaduv, divortat, cu sau fara copii sau alte persoane in intretinere etc.);

capacitatea de munca a platitorului (integrala, partiala, incapacitate totala);

grupa socio-profesionala careia ii apartine.

3. O alta problema de politica financiara se refera la numarul si tipul canalelor (modalitatilor) de prelevare a contributiei la fondurile publice.     In ceea ce priveste numarul canalelor de prelevare, in practica se utilizeaza mai multe canale (de ordinul unitatilor sau chiar al zecilor), deoarece aceasta solutie asigura o solutionare mai buna a problemelor financiare.

In privinta tipului canalelor (a instrumentelor de prelevare utilizate), contributia poate imbraca forma:

impozitelor si taxelor stabilite in mod individual pe persoane fizice si juridice, in functie de venit (profit), avere (activ net) sau de alte criterii, si percepute la termene stabilite dinainte;

impozitelor si taxelor percepute la vanzarea de bunuri, la prestarile de servicii, la importul sau exportul de produse etc., fara ca acestea sa fie repartizate, dinainte, pe platitori.

4. Impozitele si taxele constituie nu numai canale de prelevare a unor resurse financiare la fondurile publice, ci si instrumente (parghii financiare) de influentare a proceselor economice.

De aceea, ele trebuie concepute astfel incat:

sa incite agentii economici la efectuarea de investitii productive in anumite ramuri (subramuri) economice, la crearea de noi locuri de munca, la ridicarea nivelului calitativ si al competitivitatii produselor;

sa stimuleze producatorii agricoli sa creasca productia agricola pentru acoperirea nevoilor pietei interne si pentru export;

sa franeze scoaterea terenurilor din circuitul agricol si silvic s.a.

    In domeniul cheltuielilor publice politica financiara trebuie:

sa stabileasca marimea, destinatia si structura optima ale acestor cheltuieli;

sa defineasca obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli;

sa precizeze caile, metodele si instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele respective sa fie realizate cu minim de efort financiar (cu resurse financiare cat mai putine).