- RISCURILE BANCARE SI METODE DE GESTIONARE A ACESTORA

 

RISCURILE BANCARE SI METODE DE GESTIONARE A ACESTORA

CUPRINS

Capitolul I - Notiuni generale privind riscurile bancare

Capitolul II - Clasificarea riscurilor bancare

Capitolul III - Riscul de credit si metode de gestionare a

acestuia

Capitolul IV - Riscul de rata a dobanzii si metode de

gestionare a acestuia

Capitolul V - Riscul de curs valutar si metode de gestionare

a acestuia

Capitolul VI - Riscul de lichiditate si metode de gestionare a

acestuia

Capitolul VII - Riscul de solvabilitate si metode de gestionare

acestuia

Capitolul VIII - Riscul de tara si metode de gestionare a

acestuia

Capitolul IX - Indicatorii de evaluare a riscurilor.

Capitolul I

Notiuni generale privind riscurile bancare

Societatile contemporane ofera o multitudine de riscuri in toate domeniile de activitate. Nici sectorul financiar bancar nu face exceptie de la aceasta regula, operatiunile bancare fiind si mai riscante deoarece este vorba de un portofoliu complex de clienti si operatiuni diferite si greu de controlat.

Pana in deceniul VII al secolului al XIX- rea, sistemul financiar international a beneficiat de o stabilitate relativ ridicata, stabilitate conferita mai ales de respectarea principiilor convenite in urma Conferintei de la Breton Woods din 1944. Mecanismul care a fost instituit atunci pentru Sistemul Monetar International oferea reguli precise privind fluctuatiile cursului valutar, iar ratele de dobanda practicate nu inregistrau variatii prea mari.

Evenimentele generate de cresterea semnificativa a preturilor produselor petroliere la sfarsitul anilor 1970 au condus la amplificarea fenomenelor inflationiste si la cresterea ratelor nominale ale dobanzilor. Prin renuntarea la principiile convenite la Bretton Woods, marjele de variatie a cursurilor valutare s-au majorat considerabil rezultand dezvoltarea instrumentelor de acoperire a riscurilor, de catre banci in acest domeniu.

In acelasi timp, decizia luata in cadrul Pietei Comune de liberalizare a fluxurilor de capital a contribuit la declansarea unei concurente puternice intre societatile bancare, cu efecte la nivelul strategiilor adoptate de catre acestea.

Daca pana la aparitia acestor elemente, principalul risc cu care se confruntau bancile era cel legat de nerambursarea creditelor, acum se pot identifica mai multe tipuri de riscuri.

Bancile comerciale isi desfasoara activitatea atragand resurse de la clientii lor, persoane fizice si juridice pe care le plaseaza cat mai eficient in scopul maximizarii profitului. Avand in vedere ca ele utilizeaza resurse care nu le apartin, apare ca fireasca preocuparea autoritatilor de a statua reglementari care sa le impiedice pe acestea sa se hazardeze in operatiuni riscante, care sa le produca pierderi. Cu toate ca sistemul bancar este foarte reglementat, totusi, in activitatea lor bancile se confrunta cu o serie de evenimente adverse carora trebuie sa le faca fata. Pentru aceasta bancile vor identifica toate elementele interne sau externe acestora care pot afecta in viitor performantele economico-financiare sau valoarea de piata a bancii. Cu alte cuvinte, trebuie anticipate, estimate corect si administrate in consecinta elementele de risc potentiale. De aici putem trage concluzia ca riscul bancar se poate defini ca un complex de evenimente posibile si incerte cu efecte nefavorabile asupra activitatii unei banci.

Bancile sunt obligate sa acorde credite numai pentru obiective legale, de exemplu achizitionarea de droguri este ilegala. Cunoasterea scopului inseamna ca banca isi poate asuma riscul implicit. Sunt obiective riscante si altele mai putin riscante, iar banca, daca decide acordarea creditului, isi poate stabili poate stabili pretul si an functie de scopul declarat.

Gestionarea riscurilor urmareste estomparea sau evitarea pe cat posibil a acestor evenimente si imbunatatirea performantelor financiare ale bancii prin asigurarea conditiilor de dezvoltare durabila a acesteia. In urma confruntarii cu factorii de risc, societatile bancare isi pot restructura o serie de activitati reechilibrandu-si portofoliul de operatiuni.

Gestionarea riscurilor bancare se realizeaza atat la nivel global, luand in calcul relatiile de interconditionare dintre diferitele activitati, cat si pe fiecare categorie in parte.

Administrarea la nivel global a riscurilor presupune parcurgerea mai multor faze. Este importanta identificarea corecta a riscurilor asociate produselor si serviciilor bancare oferite, iar dupa obtinerea acestor date se alcatuiesc scenarii posibile de manifestare a fiecarui risc identificat.

Cunoscand evolutia probabila a fiecarui risc, managerii bancii pot actiona in sensul reducerii cheltuielilor aferente. Acest lucru poate fi realizat numai daca se cunosc bine cauzele care au generat aceste riscuri. Se vor elabora noi strategii privind fluxurile de capital si activitatile supuse riscurilor.

Pentru riscurile care nu pot fi evitate se elaboreaza metodologii de finantare a eventualelor pierderi utilizandu-se doua proceduri, dupa cum urmeaza:

1 - pentru acele riscuri care au o desfasurare previzibila, acoperirea se realizeaza prin intermediul rezervelor

2 - pentru riscurile imprevizibile se utilizeaza instrumente derivate ca swap, contracte futures, contracte forward, heading.

Capitolul II

Clasificarea riscurilor bancare

Cele mai importante riscuri din activitatea bancara sunt grupate in:

riscuri financiare

riscuri operationale

Riscurile financiare sunt urmatoarele:

riscul de credit

riscul de rata a dobanzii

riscul de curs valutar

riscul de lichiditate

riscul de solvabilitate

riscul de tara.

Riscul de solvabilitate si riscul de lichiditate exprima efectul cumulat al celorlalte riscuri asupra bancii. Aceste categorii principale de riscuri sunt de maxima importanta pentru institutiile financiar bancare.

Riscul operational decurge din modalitatile concrete interne in care banca isi desfasoara activitatea. Acest risc se refera la:

disfunctionalitati in legatura cu sistemul de raportare

disfunctionalitati in legatura cu sistemul informational

disfunctionalitati in legatura cu monitorizarea regulilor si normelor interne

Riscurile operationale ala bancilor au anumite aspecte particulare din cauza aspectului de anvergura pe care il au asupra institutiei si nu numai.

Se poate trage concluzia ca riscurile financiare au doua componente, una legata de evolutia pietei si cealalta de alti factori cum ar fi: intentia de frauda, calamitatii, legi si reglementari cu caracter advers.

Capitolul III

Riscul de credit si metode de gestionare a acestuia

Riscul de credit

O functie definitorie pentru orice banca comerciala este aceea de a valorifica cat mai eficient resursele atrase de la clientii sai, persoane fizice si persoane juridice. Plasamentul acestor resurse se poate realiza fie sub forma de credite fie sub forma titlurilor sau depozitelor interbancare.

Activitatea de creditare presupune plasarea cu preponderenta a resurselor care provin de la clientii bancii generand astfel un risc acela de a utiliza niste fonduri care nu apartin bancii. Pe de alta parte, societatile bancare trebuie sa valorifice resursele atrase prin intermediul creditelor astfel incat sa recupereze, la scadentele prevazute in contracte suma principala plus dobanda aferenta.

Riscul de credit exprima posibilitatea ca debitorii bancii sa nu isi onoreze obligatiile de plata la scadenta.

Riscul de credit este cel mai evident risc al bancilor in calitatea lor de intermediari financiari. Importanta acestuia nu s-a diminuat nici in momentul in care au aparut inovatiile financiare care permit acoperirea la risc, deoarece pierderile din credite au ramas principalii dusmani ai sistemului bancar, iar o acoperire in totalitate este imposibila. Acest risc este factorul primordial al pierderilor potentiale si se refera la:

riscul referitor la imposibilitatea clientului de a-si respecta obligatiile fata de banca prin nerambursarea totala sau partiala a capitalului si/sau dobanzii

riscul clientului ca in timp sa sufere o deteriorare a bonitatii prin trecerea creditului dintr-o categorie superioara in alta inferioara si care, chiar daca nu se manifesta imediat prin nerambursare, mareste probabilitatea ca acest eveniment sa se produca.

Principalii factori de risc de credit

Factorii de risc de credit sunt foarte diversi si ei contribuie separat sau corelat la manifestarea acestui risc si pot fi clasificati in:

a)- factori specifici pietei atunci cand:

- sectorul de activitate sau produsul se afla in declin

- cresc preturile la materii prime si utilitati

- se intensifica concurenta

- ratele de dobanda cresc.

b)- factori legati de politica bancara:

- nerespectarea legilor, regulamentelor si normelor bancare

- control intern slab

- standarde scazute in definirea politicilor de creditare

- concentrarea imprumuturilor pe anumite sectoare de activitate, pe

anumite categorii de clienti sau piete

- asumarea de riscuri de creditare ridicate in comparatie cu puterea

financiara a bancii.

c)- factori legati de politica guvernamentala:

- fiscalitatea sub toate aspectele ei

- legi stricte de protectie a mediului inconjurator

- reglementari privind protectia consumatorului

- suprimarea unor facilitati.

d)- factori interni ai firmei imprumutate:

- management defectuos

- intentia de a frauda banca

- pierderi tehnologice ca urmare a folosirii tehnologiei invechite

- productie fara desfacere.

Unii din acesti factori nu sunt sub controlul direct al bancii, ei variaza permanent si de aici necesitatea de a fi urmariti continuu.

Politica bancara are coordonata de baza principiul prudentei bancare si de aceea o politica de credit trebuie sa tina cont de urmatoarele aspecte:

- sa identifice conditiile macroeconomice adverse ca: - ciclul economic

- nivelul inflatiei.

- sa estimeze directiile in care vor evolua politicile fiscale si impactul lor advers

- sa estimeze influentele factorilor legislativi asupra activitatilor legate de creditare

- sa cunoasca foarte bine piata sub aspectul concurentei dintre banci si din partea altor institutii financiare nebancare pentru a atrage cei mai profitabili clienti. De asemenea, cunoasterea segmentelor pietei financiare are un rol important pentru ca banca sa poata face cele mai profitabile plasamente.

- sa aiba expertiza implementarii practice a unor metode de evaluare a riscului de credit

- sa respecte legile prudentei impuse de autoritatea monetara

- sa isi asume riscuri masurabile cu termen scadent precis

- sa solicite garantii asiguratorii

- sa acopere eventualele pierderi rezultate din operatiunile de credit prin constituirea de provizioane.

In activitatea lor, bancile isi asigura riscul global de creditare, care presupune existenta simultana a trei tipuri de risc si anume:

1. Riscul de neplata sau riscul tranzactiei ce se refera la aspecte de ordin functional si optional al riscului afacerii. Acest risc depinde de aparitia unui complex de evenimente de neplata care genereaza neplata unei obligatii scadente.

2. Riscul de expunere sau riscul clientului care se refera la incertitudinea legata de nivelul sumei care va deveni pierdere. In cazul creditelor cu scadentar, acest risc este cunoscut, deoarece permanent se cunoaste soldul curent care eventual va deveni pierdere si care sa fie comparat cu garantiile de care dispune banca.

3. Riscul de recuperare sau riscul garantiei ce se refera la incertitudinile asupra momentului si valorii recuperate prin executarea garantiei.

3.2 Metode de gestionare a riscului de credit

Pentru gestionarea riscului de credit bancile trebuie sa cunoasca in amanunt tipul de produs de credit, scopul sau destinatia creditului, termenul pe care se acorda creditul, sursa de rambursare a imprumutului si calitatea acestuia, modul de plata al creditului.

Analiza bonitatii clientului asigura cunoasterea in detaliu a activitatii acestuia, precum si a posibilitatilor de rambursare pe care acesta le are.

Gestionarea riscului de garantie presupune cuantificarea exacta a valorii acesteia in procesul de elaborare a deciziei de creditare si o analiza atenta in momentul lichidarii ei.

Ca metode de gestionare a riscului de credit putem mentiona:

A - Gestionarea portofoliilor de credite

B - Reguli impuse de Banca Centrala bancilor comerciale in scopul limitarii riscului global de creditare

C - Constituirea de provizioane

D - Constituirea de garantii asiguratorii.

A. Gestionarea portofoliilor de credite

Aceasta metoda se bazeaza pe teoria portofoliului standard care presupune ca daca se detin active financiare diferite ( valori mobiliare emise de entitati apartinand diferitelor sectoare de activitate si de pe diferite piete; credite acordate mai multor sectoare de activitate, mai multor categorii de clienti si pe mai multe piete) riscul este dispersat, iar pierderile cele mai probabile nu se vor realiza concomitent.

Analiza portofoliului de credite presupune parcurgerea a 2 etape:

● una anterioara acordarii creditului privind analiza datelor financiare si nefinanciare ale clientilor

● o alta etapa ulterioara acordarii creditului, care presupune monitorizarea atenta a beneficiarului de credite si a felului in care acesta intelege sa utilizeze imprumutul primit.

Putem spune, deci, ca gestionarea riscului de creditare prin analiza portofoliului de credite are 2 componente:

a) - gestionare care se face a priori - inaintea acordarii creditului, in momentul analizei dosarului de creditare si este facuta de personal specializat al bancii sau de agentiile de rating.

b) - gestionare care se face posteriori.

Gestionarea prudenta a portofoliului de credite presupune o monitorizare continua a riscului de concentrare si a ponderilor pierderilor din credite neperformante fata de total credite.

Riscul de concentrare se poate masura prin:

● ponderea(%) pe care o detin creditele acordate anumitor sectoare de activitate in total credite

● ponderea(%) pe care o detine un anumit tip de credit(sau facilitate) in total credite. Se calculeaza in special pentru acele facilitati care sunt mai riscante cum ar fi creditele ipotecare, facilitatile permanente,liniile de credit deschise.

● ponderea(%) pe care o au suma imprumuturilor acordate unui grup restrans de clienti importanti fata de soldul total al creditelor.

Indicatorul credite neperformante/total credite masoara ponderea creditelor deja ajunse in situatia de pierdere fata de totalul creditelor acordate. Cu cat acest indicator este mai mic si are tendinta de scadere, cu atat riscul total de creditare este mai mic.

Un indicator aparte, cu o structura agregata este RSE - Rata de solvabilitate europeana - si se calculeaza pe doua niveluri:

Capital de baza

RSE de baza = ─────────────── X 100 ≥ 8%

Active ponderate la risc

Capital de baza + Capital suplimentar

RSE = ──────────────────────── X100 ≥ 12%

Active ponderate la risc

La numitorul formulei se insumeaza soldurile activelor bancare, bilantiere si extrabilantiere, ponderate cu coeficientii de ponderare diferentiati in functie de risc. Valoarea acestor coeficienti este stabilita normativ, prin reglementari specifice.

Tabelul 1 - Coeficientii de ponderare a categoriilor de credite.

Se observa ca numerarul nu participa la formarea numaratorului RSE. Creditele acordate sectorului bancar (exclusiv creditele ipotecare) participa la formarea numaratorului cu valoarea lor totala, iar cele acordate sectorului bancar doar cu 1/5 din valoarea lor. Creditele ipotecare participa la formarea numaratorului RSE cu jumatate din valoarea lor.

De asemenea se observa ca structura creditelor acordate sectorului nebancar, din categoria A, B, etc., nu are nici o influenta asupra indicatorului RSE si ca atare gestiunea portofoliului de credite nu se poate face urmarind evolutia acestui indicator. De aceea din punct de vedere al activitatii de intermediere financiara, bancile sunt nemultumite de faptul ca aproape toate creditele acordate sectorului nebancar, indiferent de categoria din care face parte au aceleasi ponderi in formula indicatorului RSE.

B. Reguli impuse de Banca Centrala bancilor comerciale in scopul limitarii riscului global de creditare si norme bancare clare si niveluri de responsabilitate.

Regulile impuse de Banca Centrala bancilor comerciale in scopul riscului global de creditare sunt:

1 - creditele acordate unui singur client nu pot sa depaseasca 20% din capitalul si rezervele bancii.

2 - Volumul total al imprumuturilor mai mari nu poate depasi mai mult de 8 ori volumul fondurilor proprii ale bancii (imprumut mare = suma tuturor imprumuturilor acordate unui singur client in moneda nationala sau in valuta ce depaseste 10% din fondurile proprii ale bancii)

3 - Toate creditele si scrisorile de garantie, precum si alte angajamente in lei sau valuta acordate unui agent economic nu vor putea depasi de 12 ori capitalurile proprii ale acestuia.

4 - Bancile nu pot face plasamente in titluri emise de societati nebancare intr-un volum care sa depaseasca 20% din capitalul social al acestora sau 10% din fondurile proprii ale bancii.

5 - Creditarea persoanelor aflate in relatii speciale cu banca se face in masura in care volumul total al creditelor acordate de o banca actionarilor sai sa nu depaseasca 20% din fondurile proprii ale bancii. Pentru actionarii semnificativi ai bancii, cei care detin mai mult de 5% din actiunile bancii, restrictia creste, in sensul ca, toti acestia la un loc, nu pot primi, sub forma de credite, mai mult de 20% din fondurile proprii ale bancii. Ei pot apela, pentru obtinerea imprumutului, la alte institutii de credit, evitandu-se astfel posibilitatea prejudicierii voite a bancii la care sunt actionari.

In afara normelor prudentiale, in politicile proprii de creditare, bancile isi autoimpun si alte restrictii cum ar fi:

●selectarea riguroasa a clientilor si acordarea numai anumitor credite si evitarea altora, in functie de situatia concreta.

●modele de stabilire a preturilor imprumuturilor in functie de factorii de risc. Rata dobanzii, comisioanele trebuie stabilite pe baza unor modele clare, care sa dea bancii siguranta obtinerii randamentului dorit si clientului posibilitatea sa poata rambursa obligatiile asumate.

●garantii bune si lichide care sa acopere o parte cat mai mare din capitalul imprumutat si dobanzile aferente.

●neacordarea de credite agentilor economici care inregistreaza pierderi si care nu propun solutii de redresare a situatiei financiare.

●nu acorda credite solicitantilor care nu contribuie cu resurse proprii la finantarea mijloacelor circulante si investitiilor.

●nu acorda credite unitatilor economice aflate in reorganizare sau lichidare.

C. Constituirea de provizioane si rezerve

Pentru limitarea riscului de credit si pentru asigurarea unui nivel minim de solvabilitate, institutiile bancare sunt obligate prin lege sa constituie provizioane si rezerve.

Provizioanele sunt aferente fiecarui credit in parte si sunt destinate acoperirii unor eventuale pierderi generate de nerambursarea la termen a sumelor prevazute in contract.

Provizionul este o rezerva constituita pe seama cheltuielilor cu scopul acoperirii unor pierderi potentiale din credite si din dobanzile aferente. Daca pierderile au loc, acestea sunt acoperite din provizioanele constituite si eventual din rezerve. In caz contrar, provizioanele se transforma in venituri.

In activitatea bancara provizioanele sunt reglementate in functie de categoria activului pentru care se constituie. Reglementarile sunt necesare deoarece cheltuielile cu provizioanele sunt deductibile fiscal. Bancile insa au posibilitatea sa-si constituie provizioane suplimentare pe baza datelor statistice de care dispun, dar care nu sunt deductibile fiscal.

Procedura constituirii provizioanelor specifice de risc prevede ca soldul creditelor acordate fiecarui debitor se diminueaza cu valoarea garantiilor, ipotecilor si disponibilitatilor banesti angajate. Provizioanele sunt individualizate pe clienti si nu pot fi folosite pentru acoperirea unor creante ale bancii mai mari decat cele efectiv constituie sau pentru acoperirea creditelor neperformante ale altui client.

Pentru calcularea nivelului provizionului se parcurg urmatoarele faze:

incadrarea plasamentului respectiv in categoriile de risc corespunzatoare

determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc

aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul rezultate.

Baza de calcul pentru provizioanele reglementate, stabilita prin Regulamentul BNR nr. 5/22.07.2002 tine cont de :

1 - categoria de incadrare a fiecarui imprumut pentru care nu s-au demarat actiuni in justitie si cand nu sunt depasite 90 de zile la rambursarea serviciului datoriei, cu deducerea din totalul expunerii a anumitor garantii.

2 - luarea in considerare a intregii expuneri, indiferent de nivelul garantiilor, in cazul unui imprumut din clasa " pierderi" pentru care s-au initiat actiuni in justitie sau daca cel putin una din ratele de rambursat a depasit 90 de zile.

Tabelul nr. 2.- Coeficienti aplicati provizioanelor reglementate

In cazul in care imprumutatii constituie in favoarea bancii garantii, atunci sunt reglementati, conform Normei BNR nr. 12/2002, coeficientii de diminuare a expunerii astfel:

Tabelul Nr. 3.- Coeficientii de diminuare a expunerii

Bancile scot in afara bilantului toate sumele aferente unui plasament in urmatoarele situatii:

cel putin una din sumele respective inregistreaza un serviciu al datoriei mai mare de un an ( nr. de zile de intarziere)

cand s-a investit cu titlu executoriu contractul de credit si cel de garantie sau cand hotararea judecatoreasca ce dispune asupra contractului de credit ramane definitiva

cand s-a declansat procedura de reorganizare judiciara sau de faliment impotriva debitorului

Rezerva generala pentru riscul de credit se creeaza din profitul brut si este egala cu 2% din soldul creditelor acordate.

Rezerva legala reprezinta 20% din profitul brut pana la acoperirea 100% a capitalului social, iar apoi pana la 5% din profitul brut pana cand se acopera200% din capitalul social.

Rezervele statutare se constituie din profitul net si sunt stabilite de Consiliul de Administratie al bancii in functie de riscurile asumate si de puterea financiara a bancii.

D- Garantiile asiguratorii

Garantia este un concept generic utilizat pentru a acoperi diferite tehnici, metode sau instrumente definite cu scopul de asigura imprumutatorul ca va recupera capitalul si dobanzile aferente in cazul in care clientul devine insolvabil. Contractul de garantie este un accesoriu la contractul de imprumut.

Garantia nu reduce riscul imprumutului in sine, ea reduce doar riscul bancii dar ii creste costurile acesteia.

Din punctul de vedere al imprumutului propriu-zis avem 2 forme de manifestare a relatiilor de garantie si anume:

●credit personal - legat de persoana careia i se acorda si de caracterul ei, fiind forma cea mai pura dar si cea mai riscanta, notiunea de garantie fiind ceva virtual.

●credit real - atunci cand exista un bun sau un fond de bunuri cu care se garanteaza. Aproape orice este legal poate fi utilizat ca si garantie.

Pentru ca o garantie sa fie buna trebuie sa fie caracterizata de 5 factori. Acestia sunt:

1 - Standardizare - Anumite categorii de bunuri tranzactionabile la bursa sunt standardizate si se permite utilizarea lor in tranzactii comerciale. Exemple de bunuri standardizate sunt: boabele de soia, grau, cacao, etc.

2 - Durabilitatea - Acest factor exprima calitatea garantiei in timp.

3 - Identificabilitatea - Garantia trebuie sa fie usor de identificat. Exemplu - terenuri, case, etc.

4 - Tranzactionabilitatea - Acest factor exprima posibilitatea ca garantia sa poata fi vanduta usor si fara pierderi.

5 - Stabilitatea valorii - Se prefera garantii care sa nu sufere o scadere a valorii in timp.

Trebuie mentionat ca se apeleaza la executarea garantiei numai daca nu mai exista alte posibilitati de rambursare a imprumutului si dobanzii aferente, bancile serioase le considera ultima sursa de rambursare a creditului.

Garantiile pot fi impartite in:

garantii reale

garantii personale

Garantiile reale sunt de doua forme si anume.

1 - gajul - care se constituie asupra bunurilor mobile si poate fi cu deposedare sau fara deposedare

2 - ipoteca - care este un gaj asupra unor bunuri imobiliare.

Garantiile personale presupun asumarea de catre o terta persoana a obligatiei de a plati la scadenta, in locul debitorului din contractul de credit, obligatiile aferente in cazul in care acesta nu o face.

Garantiile personale pot fi:

garantii simple - atunci cand sunt asumate de o singura persoana. Acestei persoane garantiile simple ii confera unele drepturi cum ar fi acela de a negocia direct cu creditorul conditiile in care va raspunde pentru obligatia asumata.

Garantii solidare - ce presupun existenta mai multor persoane care isi asuma riscul de a plati in locul debitorului, daca acesta nu o face. Garantiile solitare sunt specifice operatiunilor cambiale.

Cele mai utilizate categorii de garantii sunt:

1 - Dreptul la gaj general - este o garantie in cazul cand nu exista un activ identificabil constituit ca si garantie, se mai numeste si "credit negarantat". Toti creditorii aflati in aceasta situatie au aceleasi drepturi.

2 - Dreptul de retentie al bancii - acest tip de garantie decurge automat in momentul in care o banca acorda un imprumut si nu exista contract special de constituire a garantiei. Prin dreptul de retentie al bancii aceasta poate sa retina bunurile imprumutatului, daca acestea nu sunt declarate a nu face obiectul dreptului de retentie.

3 - Gajul - este o garantie care presupune instrainarea bunului respectiv in favoarea bancii.

4 - Cesiunea de creante - presupune ca un creditor transfera creantele sale unei terte parti, de obicei o banca. Cele mai utilizate cesiuni sunt:

- creantele aferente creditelor comerciale

- politele de asigurare

- depozitele bancare

- francizele

- drepturile de exploatare

- licentele

- drepturile de autor

Pentru fiecare categorie trebuie indeplinite anumite formalitati specifice: va fi notificat debitorul, iar acesta va face o declaratie de acceptare autentificata de Notariat.

5- Ipoteca - este o garantie a unui bun imobil prin intermediul unui contract de ipoteca, contract accesoriu la contractul de credit. Pentru ca bunul imobil sa faca obiectul contractului de ipoteca acesta trebuie sa se afle in posesia persoanei care solicita creditul, posesie dovedita cu titlu de proprietate. Contractul de ipoteca trebuie autentificat la Notariat si este supus publicitatii ipotecare in Cartea Funciara pentru zona Transilvania si Nordul Moldovei si Registrul de Inscriptiuni si Transcriptiuni in celelalte zone ale tarii. Ipotecile sunt de mai multe grade, iar creditorii au prioritate in functie de rangul ipotecii pe care o detin.

6 - Garantii cu titlu personal - mai sunt numite si contracte de fidejusiune si sunt acordate unui imprumutat de persoane fizice, de alte firme (inclusiv banci) si de guverne. Acest tip de garantii pot fi limitate sau nelimitate. Garantiile limitate au un obiectiv clar adica o anumita obligatie a imprumutatului. In cazul garantiilor nelimitate se acopera toate obligatiile imprumutatului.

O alta forma de garantie este garantia bancara si avalul. Banca poate sa primeasca si sa emita garantii bancare sub forma scrisorilor de garantie. In cazul in care banca emit o asemenea forma de garantie ea se obliga sa plateasca unei terte parti obligatiile unui client al sau in cazul in care acesta nu-si indeplineste obligatiile. Scrisorile de garantie bancara pot acoperi o gama larga de situatii dupa cum urmeaza:

Scrisoare de buna executie - Aceasta garanteaza indeplinirea obligatiilor contractuale de a livra conform clauzelor marfurilor sau de a presta servicii. De obicei valoarea garantiei este intre 2-5% din valoarea marfii si este destinata pentru acoperirea unor prejudicii.

Scrisoarea de garantie de buna functionare - Aceasta garanteaza riscul ca urmare a neindeplinirii de furnizor a obligatiilor contractuale in perioada de garantie a unui activ.

Scrisoarea de garantie de participare la licitatii - Aceasta asigura bonitatea participantului. Banca va plati intre 5-10% din valoarea ofertei in urmatoarele situatii:

- clientul ei castiga licitatia dar nu incheie contractul

- incheie contractul dar nu poate sa ofere o garantie de buna executie a

acestuia.

Avalizarea este un procedeu prin care titlurile de credit ca : cambii, bilete la ordin pot deveni garantii din categoria gajurilor. Aceste titluri pentru a deveni gaj trebuie sa fie andosate sau girate, adica sa se mentioneze expres, pe acestea sau pe un inscris separat, ca transmiterea titlului s-a facut cu scop de gaj sau garantie nu cu scop de transmitere a titlului catre noul detinator. Pentru ca aceste titluri sa fie acceptate pe post de garantie trebuie avalizate de un garant, de preferinta o banca de unde si numele de aval bancar. Ca urmare a acestui procedeu in cazul in care debitorul nu plateste, avalistul, respectiv banca, va suporta plata.

Avalizarea este un procedeu interesant deoarece o garantie reala, gajul, este dublata de o garantie personala, avalul.

In concluzie garantiile limiteaza riscul de credit daca elementele care compun garantiile pot fi usor lichidabil la valori predictibile.

Si in cazul garantiilor apar riscuri si anume:

incertitudinile referitoare la accesul la garantie, la posibilitatea de dispune de aceasta si la costurile necesare vanzarii.

Incertitudinile legate de valoarea de realizare.

Singurul risc zero este al depozitelor colaterale.

Evaluarea garantiilor se face conform unei note acordate garantiei, nota care contribuie la calificarea creditului respectiv ca fiind acceptabil sau nu de catre banca.

Tabelul nr. 4. - Evaluarea garantiilor.

BIBLIOGRAFIE

Ileana Nicula - Note de curs, Bucuresti 2006

Florin Untaru - Management financiar - bancar , Bucuresti 2005