RELATII FINANCIAR-VALUTARE INTERNATIONALE

RELATII FINANCIAR-VALUTARE INTERNATIONALE

In evolutia sa, economia mondiala a determinat accentuarea interdependentei economice dintre toate economiile nationale. Dezvoltarea interna a unei economii nu este posibila decat in contact direct si divers cu fluxurile economice internationale, atat in privinta asigurarii de intrari (materii prime, utilaje, tehnologii, informatii de produs sau economico-financiare etc.), cat si in privinta valorificarii unei parti importante din iesirile rezultate (produse, servicii).

Romania nu poate ramane in afara acestor fluxuri de bunuri, mai cu seama in perioada actuala, cand refacerea si restructurarea economiei nationale presupun un volum mare de informatii, utilaje, tehnologii, energie etc. ce trebuie importate. In acelasi timp, pentru asigurarea mijloacelor de plata a importurilor, se impune o accentuare a activitatii de export.

Activitatile Romaniei de comert exterior, cele sportive si culturale, precum si cele politice, pe plan international, solicita organizarea si desfasurarea unei activitati financiare si monetare internationale de catre un aparat specializat, format din institutii financiare, bancare si economice.

Principalele institutii cu atributii financiar-monetare pe plan intern, cum ar fi Ministerul Finantelor Publice, Banca Nationala a Romaniei, bancile comerciale, societatile de asigurare, au si atributii in privinta legaturilor financiar‑monetare pe plan extern.

1. BRETTON WOODS: Noua ordine monetara care instituie hegemonia dolarului

In marasmul ce cuprinsese - pe plan politic, financiar si monetar - intreaga lume, mai ales in a doua parte a anilor '30, singura tara care isi pastra cumpatul, dand impresia de indiferenta la toata acea zapaceala, ramanea S.U.A. Hotararea privind baza-aur a dolarului, stabilita in ianuarie 1934, era mentinuta cu strasnicie. Ce se intamplase in acel ianuarie, de dupa Conferinta de la Londra? Congresul Statelor Unite - noteaza Schlesinger jr. - "vota, inainte de sfarsitul lunii, «Gold Reserve Act», legea asupra valorii aurului. Presedintele anunta imediat, printr-o proclamatie, ca valoarea dolarului va fi de-acum inainte fixata de 59,06 la suta din cotatia sa oficiala in raport cu aurul, iar cursul acestui metal va fi pe viitor de 35 dolari uncia".[1] Astfel, continutul in metal pretios al unui dolar a fost fixat la 0,888671 grame aur fin.

Nici in timpul razboiului - in care s-au vazut angrenate o data cu atacarea prin surprindere, de catre japonezi, a bazei navale de la Pearl-Harbour, la o zi dupa ce Marea Britanie declarase razboi Romaniei-, Statele Unite nu au schimbat paritatea stabilita in ianuarie 1934 si aveau sa o conserve - chiar si artificial, dupa cum vom vedea, - si sa o impuna pe plan mondial inca multi ani.

Momentul istoric al "iesirii in lume", in chip decisiv, a dolarului s-a intiparit in constiinta umanitatii sub numele de "Bretton Woods" sau efectul "reactiei la dezordinile care au caracterizat perioada 1930-1940".[2] Intamplator, dar semnificativ, reuniunea - Conferinta monetara si financiara a Natiunilor Unite - gazduita in perioada 1-22 iulie 1944, de oraselul Bretton Woods, din statul nord-american New Hampshire, isi deschidea lucrarile la numai trei saptamani de la Debarcarea din Normandia si isi facea cunoscute hotararile pe 22 iulie 1944, la doua zile dupa atentatul nereusit al unor generali asupra lui Hitler (fapt ce dezvaluia profunda criza de incredere din randul elitei armatei germane).

Acestea erau imprejurarile in care cei 730 de delegati, proveniti din 45 de state participante la Conferinta de la Bretton Woods, aveau sa statueze nu numai principiile de cooperare menite reglementarii relatiilor comerciale si monetare pe plan international, dar si instrumentele concrete de exprimare a acestor reglementari, precum si institutiile de anvergura mondiala care urmau sa asigure aplicarea principiilor statuate si a acordurilor avute in vedere.

Conferinta a fost larg dominata de delegatiile americana si engleza. Tarile Europei continentale au fost reprezentate prin guvernele lor din exil; U.R.S.S. participa, dar fara sa incerce sa influenteze rezultatul; Germania si Japonia au fost excluse, fiind in razboi cu Aliatii; tarile in curs de dezvoltare erau prezente in numar mic: India, China, Brazilia si alte tari din America Latina.

In iulie 1944, toti participantii la conferinta de la Bretton-Woods aveau inca vie in memorie profunda dezordine economica interbelica, mai ales marele crah de pe Wall Street din 1929, precum si groaznica depresie economica si mizeria sociala care a urmat. Dar isi mai aminteau si faptul ca sistemul etalon‑aur a adus stabilitatea preturilor, libera convertibilitate a monedelor si o puternica expansiune a comertului mondial.

John Maynard Keynes conducea negocierile din partea Marii Britanii. Planul sau, cu o prima versiune aparuta inca din septembrie 1941, era bazat atat pe elemente de rationalitate economica, cat si pe apararea intereselor nationale. La sfarsitul razboiului, economia Marii Britanii era intr-o situatie economica foarte critica: lira sterlina nu era convertibila, rezervele de aur erau epuizate, datoria externa fata de S.U.A. era foarte mare. Planul Keynes avansa ideea unui mecanism destinat sa ajute Anglia si alte tari europene in aceasta perioada dificila, drept care reia ideea - deja avansata in anul 1930 - unei banci supranationale. Economistul britanic apreciaza astfel, in "Tratat despre monede", ca "Sistemul ideal ar consta in mod sigur in fondarea unei banci supranationale, care ar avea cu Bancile Centrale Nationale relatii asemanatoare celor existente intre fiecare banca centrala si bancile din subordinea ei".

In cadrul acestui sistem, bancile centrale s-ar fi putut adresa Bancii Supranationale pentru a obtine o refinantare in caz de penurie temporara de devize straine sau de aur, la fel ca si bancile comerciale ce se adreseaza Bancii Centrale pentru a se refinanta in caz de penurie de lichiditati. Acest organism, pe care Keynes il numea "International Clearing Union" («Camera Internationala de Compensare») urma sa fie insarcinat sa efectueze o compensare multilaterala intre bancile centrale si sa acorde credite tarilor in deficienta. In esenta, pentru a face ca acest sistem sa fie respectat, este nevoie de o instanta ce va avea rolul unei Case de Compensatii, pentru ca tarile sa poata sa-si procure dolarii, o functie de expertiza, pentru a judeca asupra caracterului obiectiv al motivelor prezentate de tara care ar dori sa-si devalueze moneda, si capacitatea de a oferi imprumuturi in rate, cu termene foarte scurte. In aceasta conceptie, organismul are competente tehnice si nu se va implica in politica.

Keynes dorea de asemenea ca sistemul de schimburi fixe sa fie bazat pe un cos de monede, prevazand ca toate reglementarile/platile sa fie facute in noua moneda scripturala de plata, legata de aur, moneda pe care el a numit-o «bancor». Economistul englez recomanda ca aurul sa poata fi convertit in bancor, dar fondurile in bancor sa nu poata fi convertite in aur, pentru a obliga tarile excedentare sa-si reduca surplusul.

Propunerea americana, elaborata de Harry Dexter White, de la Trezoreria S.U.A., aduna toate punctele de vedere avansate pana atunci de diferitele servicii ale Administratiei americane. Se pune accentul pe restabilirea liberului-schimb, pe relansarea comertului mondial, pe desfiintarea masurilor protectioniste, pe reducerea taxelor vamale si eliminarea barierelor netarifare. White dorea mai ales sa obtina restabilirea unei cooperari monetare internationale: el pleca de la ideea ca Marea Criza a anilor '30 a fost provocata de supraevaluarea monedelor, ceea ce a provocat o puternica instabilitate a schimburilor si devaluari competitive. In opinia lui H. D. White: «utilizarea sistemului monetar international ca pretext pentru a pune in aplicare politici nepopulare ce se justifica numai prin consideratii economice si dogmatice nationale nu poate decat sa otraveasca atmosfera relatiilor financiare internationale».

El propunea crearea unui "International Stabilisation Fund" -fond de stabilizare al Natiunilor Unite si Asociate-, insarcinat sa impiedice revenirea la politicile de schimburi ne‑cooperative si sa acorde credite tarilor care vor sa‑si apere moneda. Pentru aceasta, Fondul va fi alimentat prin subscrieri ale tarilor membre - subscrieri care, in proportie de 30 la suta, trebuiau varsate in aur. Monedele tarilor membre urmau sa fie definite in "unitas", unitati de cont egale cu cantitatea de aur continuta in 10 U.S.D., iar paritatea nu putea fi modificata decat cu acordul Fondului. In aceasta ultima faza, intervenea un "algoritm" (elegant spus, "mai putin democratic") care taia orice speranta tarilor cu subscrieri mai modeste: pentru modificarea paritatii, era necesara o majoritate de ¾ din voturi, dupa o procedura de vot ponderata. Specialistul american propunea de asemenea si crearea unei «Banci pentru Reconstructie si Dezvoltare», cu rol de a finanta reconstructia tarilor distruse de conflicte militare precum si dezvoltarea economica a tarilor ce urmau sa devina "Lumea a Treia".

Desi elaborate separat, cele doua planuri sunt de acord asupra obiectivelor ce trebuie atinse: stabilizarea ratelor de schimb, restabilirea liberei convertibilitati a monedelor, incurajarea comertului mondial si acordarea de finantari tarilor aflate in dificultate. Dar in doua domenii importante ele sunt opuse: cel al finantarii si cel al metodei folosite pentru ajustare. Aceasta diferenta a ramas in dezbatere pana in zilele noastre.

Principiile care au stat la baza functionarii Sistemului Monetar International au fost:

a) stabilitatea etalonului monetar

presupunea acceptarea unanima a etalonului aur-devize, mai bine spus aur-dolar, dolarul devenind principala moneda de rezerva si de plata in plan international;

b) fixitatea cursurilor valutare

- stabilirea cursurilor de schimb impunea fixitatea cursurilor valutare, dar, in acelasi timp, acestea puteau fi ajustate, marja de fluctuatie acceptata fata de dolar fiind de ± 1%;

c) convertibilitatea monetara

- convertibilitatea dolarului american

- convertibilitatea restului monedelor

Convertibilitatea celorlalte monede, emise de tarile membre, vizeaza doua aspecte:

- desfiintarea restrictiilor in domeniul platilor si transferurilor internationale;

- obligatia bancii centrale emitente de a-si cumpara propria moneda detinuta de o alta banca centrala straina, la cererea acesteia, daca suma respectiva provenea din operatiuni valutare curente. (Aceste aspecte s-au concretizat in unul din punctele de referinta ale Statutului Fondului Monetar International.)

d) echilibrarea balentei de plati

- Pentru realizarea acestui obiectiv, in ultima instanta se apela la deprecierea sau reprecierea monedei nationale.

- Toate aceste principii, pe fondul evolutiei societatii internationale, se vor dovedi a fi ineficiente si, astfel, se va ajunge la eliminarea lor (partial sau total).

Conferinta Monetara si Financiara din iulie 1944 a marcat nu numai consacrarea unor noi principii, dar si instituirea organismelor care sa contribuie la realizarea acestora, si anume Fondul Monetar International (F.M.I.) si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), care, impreuna cu Asociatia Internationala pentru Dezvoltare, Societatea Financiara Internationala, Agentia Multilaterala de Garantare a Investitiilor si Centrul International pentru Reglementarea Diferendelor, formeaza Grupul Bancii Mondiale.

1.1. Fondul Monetar International

Rolul principal detinut de F.M.I. in cadrul sistemului monetar international este subliniat chiar de acordul incheiat la Bretton Woods, prin care se apreciaza ca o tara nu poate deveni membra a B.I.R.D. atata vreme cat nu este si membra a F.M.I.

Fondul Monetar International a fost creat in mod oficial la 27 decembrie 1945, cand 29 de state au ratificat statutul sau, adoptat la conferinta de la Brettton Woods, dar activitatile sale financiare au inceput la 1 martie 1947, atunci fiind invitate sa participe toate statele suverane si independente.

In F.M.I. au intrat automat natiunile reprezentate la Conferinta de la Bretton-Woods din 1944, cu exceptia U.R.S.S., Liberiei si Noii Zeelande, care nu au ratificat atunci tratatul. In anul 2000 erau 182 state membre, iar dupa majorarea din 22 ianuarie 1999, totalul cotelor-parti ce constituie capitalul sau ajunge la 212 miliarde drepturi speciale de tragere (DST), echivalentul a 300 miliarde USD.

Romania este membra a F.M.I. din data de 7 decembrie 1972.

Fondul Monetar International a fost creat in scopul regularizarii sistemului monetar international de rate de schimb fixe si de a pune capat frecventelor devalorizari competitive folosite in anii '30. Dar dezmembrarea sistemului monetar international bazat pe fixitatea cursurilor de schimb la inceputul anilor '70 a modificat fundamental rolul sau, care ramane totusi esential pentru stabilitatea sistemului monetar international. F.M.I. a devenit un instrument de control financiar si de ajutor pentru tarile in curs de dezvoltare, insarcinat sa ajute aceste tari sa depaseasca unele crize temporare de finantare a deficitului balantei lor de plati. Actiunea sa consta in a acorda imprumuturi in bani tarilor cu astfel de dificultati, cu conditia ca acestea sa puna in practica politici adecvate pentru a ajunge la un echilibru al balantelor lor de plati. Limitarea capitalului sau implica faptul ca imprumuturile trebuie sa fie pe termen scurt, pentru a dispune in mod constant de finantarile necesare ajutorarii tarilor aflate in criza.

Statutul F.M.I. contine 31 articole ce definesc obiectivele si regulile functionarii sale. Fondul Monetar International este o institutie permanenta insarcinata cu mentinerea unei functionari armonioase a sistemului monetar international. Pentru realizarea acestui scop, el trebuie sa favorizeze schimburile de informatii intre tarile membre, sa incurajeze acordurile dintre responsabilii monetari si sa puna in functie mecanisme de cooperare internationala pentru a impiedica actiunile unilaterale. Acest "cod de conduita", pe care F.M.I. trebuie sa-l faca sa fie respectat, nu este un scop in sine, el are in primul rand menirea de a contribui la expansiunea comertului international si deci de a crea locuri de munca in tarile membre. Mai exact, Fondul trebuie sa contribuie la aplicarea unui sistem de paritati fixe si la restabilirea liberei convertibilitati a monedelor pentru operatiuni curente.

Pe aceste baze, Fondul asigura trei tipuri de misiuni principale: supravegherea, ajutorul financiar si asistenta tehnica. Recent, asa cum am aratat, Fondul s-a ocupat de dezvoltarea unei misiuni specifice de ajutorare a celor mai sarace tari.

1.2. Evolutia Grupului Bancii Mondiale

Ca si F.M.I., Grupul Bancii Mondiale s-a indepartat intr-un mod relativ de obiectivele sale initiale, nu numai pentru ca s-a adaptat evolutiei mediului de afaceri, ci, ca si F.M.I., pentru ca a cautat in mod constant, in calitatea sa de instrument administrativ, sa-si gaseasca legitimitatea pe scena internationala.

Ideea crearii unei Banci pentru Reconstructie si Dezvoltare isi are originea in constatarea faptului ca pietele financiare s-au aratat reticente, in perioada interbelica, in a finanta proiectele de investitii in tarile in curs de dezvoltare, chiar si atunci cand aceste proiecte prezentau toate garantiile de seriozitate si de rentabilitate. Banca Mondiala a fost infiintata cu misiunea de a contribui la finantarea acestor proiecte de investitii, in special in regiunile cele mai putin dezvoltate. Prezenta termenului de "reconstructie" in titulatura Bancii trebuie sa fie interpretata in sensul propriu al termenului: in acel moment era vorba de a ajuta tarile distruse in timpul razboiului sa-si reconstruiasca propriile infrastructuri economice, ceea ce va marca pentru un timp indelungat activitatea Bancii. In realitate, in primii sai ani de existenta, Banca Mondiala a acordat cateva imprumuturi pentru reconstructie Frantei, Olandei, Danemarcei si Japoniei, pentru a le ajuta sa-si finanteze reconstructia economiilor lor. Banca a fost de asemenea insarcinata sa ofere asistenta tehnica guvernelor si sa promoveze investitiile private, garantand si participand la operatiuni particulare

In primii sai ani de existenta, Banca Mondiala a fost eclipsata de Planul Marshall.

Tinand cont de misiunea initiala a Bancii, saracia a fost obiectul unei atentii speciale din partea acesteia de mai mult timp decat in cadrul F.M.I. Aparitia brusca a acestei probleme in analizele Bancii dateaza in realitate din anii '70, sub presedintia lui Robert S. McNamara. Incepand cu anul 1975, mai mult de jumatate din lucrarile de cercetare ale Institutului erau focalizate pe subiecte in legatura cu distribuirea veniturilor, ocuparea fortei de munca, populatia, dezvoltarea rurala si cea urbana, in vreme ce prima faza a marcat o foarte lunga pauza, fapt dovedit de Raportul Anual pe 1985, in care se arata ca "experienta ultimilor ani ne arata ca, asa cum proiectele «bune» nu sunt suficiente pentru a mentine cresterea economica intr-un context institutional si de politica generala impropriu, la fel si investitia «tinta» nu este suficienta pentru a reduce saracia absoluta, daca masurile adoptate sunt deturnate de la scopul lor initial".

Obiectivele sunt in numar de trei: mai intai, o politica economica favorabila dezvoltarii si a unei gestionari sanatoase a banilor publici, apoi o prioritate bugetara acordata sectoarelor sociale si, in sfarsit, o atentie sporita asupra cheltuielilor militare si asupra problemei guvernarii. Aceasta trece prin coordonarea ajutoarelor, regimul tratarea datoriilor si ajutoarelor catre tarile care au iesit din conflicte.

1.3. Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD)

Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare are astazi 181 state membre, avand, datorita celor trei filiale si organismului sau de reglementare al diferendelor, o mare capacitate de interventie si un camp vast de actiune.

Articolul I al Statutului Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare fixeaza urmatoarele obiective ale institutiei:

- promovarea dezvoltarii prin investitii productive;

- promovarea si catalizarea investitiilor internationale private;

- promovarea expansiunii echilibrate a schimburilor internationale pentru ridicarea nivelului bunastarii muncitorilor;

- participarea din punct de vedere financiar la selectarea celor mai utile si mai urgente proiecte;

- optimizarea efectelor economice globale a investitiilor realizate.

Principiul B.I.R.D. este simplu. Statele fondatoare au subscris, in functie de importanta lor economica respectiva, capitalul bancii. Din aceasta valoare, cota-parte a S.U.A. reprezinta aproape o treime. Banca poate transforma propriul sau capital in imprumuturi internationale, acordate intreprinderilor sau statelor ale caror proiecte de investitii par sanatoase din punct de vedere economic, dar care nu pot obtine credite private la un nivel rezonabil al dobanzilor.

Banca nu acorda atat de multe credite prelevate din capitalul sau propriu, cat de multe acorda din imprumuturile pe care le finanteaza prin emisiunile de obligatii, obligatiile acestea putand fi considerate ca un plasament foarte sigur, intrucat ele sunt garantate de toate statele fondatoare, pana la concurenta a 100 la suta din cota lor-parte. Intre altele, Banca poate garanta imprumuturi internationale, contra unei mici prime; dat fiind ca Banca devine garantul ducerii la bun sfarsit a operatiunii, persoanele particulare sau bancile private pot, pe baza acestui fapt, sa-si riste fara teama capitalurile. Principiul pare simplu. Datorita afluxului de fonduri, tarile care iau cu imprumut pot realiza investitii, iar productia lor va creste intr-o masura mai mult decat suficienta, pentru a servi la acoperirea dobanzilor pentru imprumuturi. Salariile nationale si alte remuneratii vor creste datorita aporturilor de capitaluri straine ce vor face astfel sa creasca produsul national brut.

B.I.R.D. imprumuta direct tarile cu venituri intermediare, adica cele cu un venit anual per locuitor mai mic de 5 445 USD, sau intreprinderilor si altor entitati din tara, cu garantie din partea guvernului interesat.

Articolul II al Statutului prevede modalitatile de adeziune la B.I.R.D. Membrii initiali ai Bancii sunt membrii F.M.I. care au acceptat sa se afilieze la Banca inainte de 31 decembrie 194 Accesul la Banca a fost deschis si altor membri ai Fondului Monetar International. A fi membru al Fondului este deci o conditie sine qua non pentru a fi membru al Bancii. Aceasta clauza implica acceptarea de catre candidati a obiectivelor F.M.I., a obligatiilor ce decurg din aceasta, precum si punerea in acord a legislatiei lor cu statutul acestuia. Consiliul Guvernatorilor Bancii decide admiterea unei noi tari prin votul majoritatii optiunilor exprimate, sub rezerva de a se fi intrunit cvorumul de doua treimi din voturile exprimate.

Sunt prevazute proceduri de retragere, chiar de suspendare, dar pana in prezent nu a fost pronuntata nici o excludere formala. Excluderea devine automata in cazul in care tara membra este exclusa din F.M.I., dar gravitatea unei asemenea proceduri a fortat institutiile interesate sa dea dovada de imaginatie pentru a evita sa se ajunga la aceasta situatie extrema.

1.4. Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare

Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare a fost infiintata de Consiliul Europei, in anul 1989, la initiativa Frantei. Dupa mai multe runde de negocieri, la 9 aprilie 1990 Actul fundamental a fost semnat la Paris de reprezentantii a 42 de tari actionare si fondatoare. Sediul Bancii a fost stabilit la Londra.

Aceasta institutie financiara este deschisa tuturor celor ce doresc sa contribuie la stabilizarea economica si politica a noilor democratii est-europene, bazate pe principiile de piata. Cu alte cuvinte, Banca Europeana imbina rolul de organism financiar international cu activitatea unei banci de afaceri.

Interesant este ca Actul fundamental a fost semnat in conditiile in care vechiul organism "comunitar" al tarilor socialiste - Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) - inca mai era in functiune, dar devenise evident ce soarta i se pregatea, dupa profundele schimbari politice petrecute in Centrul si Estul Europei, la sfarsitul anului 1989.

O problema delicata in faza infiintarii Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare a constituit-o acceptarea U.R.S.S. ca membru al bancii, intrucat la acea vreme conducerea de la Moscova nu luase inca o decizie definitiva privind democratia pluripartita si o mai pronuntata orientare spre economia de piata, dar rezervele americanilor si japonezilor au cedat in fata dorintei exprimate de Kremlin de a accepta compromisuri. Dupa 31 decembrie 1991, contributiile U.R.S.S. in cadrul Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare au fost impartite intre fostele republici sovietice.

In cadrul Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare, ca si la celelalte institutii financiare internationale, autoritatea suprema revine Consiliului Guvernatorilor, care decid in privinta admiterii de noi membri, a majorarii capitalului sau a altor probleme majore. Conducerea efectiva revine Consiliului Directorilor, prezidat de un Presedinte, numit pentru o perioada de patru ani. Numirea Presedintelui, care este si seful celor 750 de angajati ai bancii, se face prin votul a cel putin 50 la suta dintre guvernatorii acesteia. Dupa cum am mai mentionat, sediul bancii se afla la Londra, fiind inaugurat oficial la 15 aprilie 1991.

Banca are 57 de actionari, impartiti in 4 grupe, care alcatuiesc un Comitet Executiv format din 23 de directori, 9 din tarile Uniunii Europene si cate unul pentru Uniunea Europeana si Banca Europeana de Investitii, care sunt, de asemenea, actionari. Grupurile care reprezinta tarile din Europa Centrala si Rasariteana, restul Europei si alte tari, numesc fiecare cate patru directori. Aceasta structura greoaie si complicata, pe langa faptul ca stanjeneste de multe ori actiunile decisive ale bancii, necesita si costuri ridicate, care reprezinta circa 12 la suta din costul operational total, de 3-4 ori mai mari decat in cazul altor institutii financiare internationale.

Tarile nemembre ale Uniunii Europene s-au temut ca participarea Bancii Europene de Investitii in cadrul Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare va crea un precedent periculos, dar, avand ca argument know-how-ul si experienta BEI, s-a considerat ca utila participarea acesteia.

Acordul de Constituire al Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare specifica faptul ca tarile membre ale Uniunii Europene, impreuna cu Uniunea Europeana si cu Banca Europeana pentru Investitii vor detine majoritatea actiunilor. Dupa presiuni puternice in cadrul "Grupului celor 7", S.U.A. au devenit cel mai mare actionar individual (cu 10% din capital), urmate de Anglia, Franta, Germania, Italia si Japonia, fiecare cu cate 8,5% din capital. Ex-republicile sovietice detin impreuna 6% din capital, iar tarile din Europa Centrala si de Rasarit au, tot impreuna, putin peste 6% din capital. Numarul de voturi este direct proportional cu cota de capital, iar pentru adoptarea deciziilor importante este nevoie de o majoritate de voturi.

Lipsa unui control adecvat asupra lansarii activitatilor bancii si a costurilor ei de management a iscat vii critici, care au dus la demisia, in 1993, a primului Presedinte al Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare.

Obiectivul Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare este reprezentat de promovarea investitiilor in tarile Europei Centrale si de Est, facilitarea tranzitiei acestor tari prin supervizarea privatizarilor, fuzionarilor si achizitiilor din toate tarile acestei regiuni, precum si crearea de societati mixte

Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, spre deosebire de celelalte banci regionale, are un pronuntat caracter politic: pot beneficia de imprumuturi numai tarile cu democratii pluripartite. De altfel, chiar Acordul de Constituire mentioneaza sistemul legislativ disciplinat si respectarea drepturilor omului drept conditii ale indeplinirii reformelor in Europa de Est.

Acordul de Constituire a consfintit un compromis intre opiniile S.U.A. si ale Angliei, care doreau sustinerea exclusiva a sectorului privat, si restul membrilor, care doreau ca si proiectele guvernamentale de infrastructura sa fie sprijinite: imprumuturile catre sectorul public nu trebuie sa fie mai mari de 40% din totalul imprumuturilor bancii. Imprumuturile catre guverne sunt strict limitate, fiind acordate pentru "orice intreprindere de stat care opereaza competitiv si participativ in cadrul economiei de piata si oricarei intreprinderi de stat pentru a-i facilita tranzitia spre controlul si proprietatea privata".

Banca a elaborat de asemenea si rapoarte anuale privind impactul activitatilor sale asupra mediului, caci se stie ca industriile de stat sunt mari poluante, iar centralele nucleare si sistemele de irigatii pe scara larga constituie grave amenintari la adresa mediului.

Initial, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare a avut un capital de 10 miliarde ECU, din care doar 30% capital achitat, iar restul de 70% capital garantat.

Dupa negocieri foarte dure, s-a acceptat plata contributiilor in USD, ECU /EUR si JPY.

Acest capital (echivalent cu 12 miliarde USD) este repartizat astfel: cei 15 membri ai Uniunii Europene si cele doua institutii ale acesteia (Banca Europeana de Investitii si Comisia Executiva) detin 51% din capital, dupa cum urmeaza:

Franta, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Germania, Italia detin fiecare cate o cota de 8,5%;

Celelalte tari ale Comunitatii Europene detin fiecare cate o cota cuprinsa intre 0,20% (Luxemburg) si 3,40% (Spania);

S.U.A. au participatie de 10%;

Japonia detine o cota de 8,50%;

Tarile est-europene (inclusiv Romania) detin in total 13,5%.

Este obligatoriu ca asociatii care au subscris la capitalul social al Bancii sa verse un procent din capital in maximum cinci ani de la subscriere.

Imprumuturile pe care le acorda Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare vizeaza in primul rand sectorul particular (in proportie de 60%) si apoi sectorul public (in proportie de 40%).

Banca poate acorda imprumuturi, poate participa la capitalul social si poate acorda garantii, dar totalul angajamentelor nu poate depasi capitalul plus rezervele, rata fiind de 1:1, ceea ce o face sa angajeze imprumuturi de pe pietele internationale de capital.

Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare administreaza si Fonduri Speciale, din care trebuie mentionat cel pentru tarile baltice, finantat exclusiv de tarile scandinave.

Rata scazuta a imprumuturilor a fost influentata si de politica bancii, care limiteaza finantarea doar a proiectelor guvernamentale sau la sustinerea balantei de plati.

Tarile Uniunii Europene vor trebui in cele din urma sa-si deschida pietele pentru produsele din Europa de Est. Banca va trebui sa actioneze ferm pentru accesul liber al acestor produse pe pietele Europei, ceea ce reprezinta cam 60% din totalul exporturilor din regiune.

Cu toate ca institutiile financiare internationale nu au rolul de a finanta comertul international, prin preluarea garantiilor din domeniu si incheierea de acorduri comerciale, Banca Europeana Pentru Reconstructie si Dezvoltare va putea avea un rol benefic in viitor, dovedit fiind ca pentru procesul de transformare din tarile fostului bloc socialist schimburile comerciale au avut o importanta cruciala.

Conform strategiei, finantarea se concentreaza pe urmatoarele domenii:

- dezvoltarea infrastructurii, inclusiv privatizarea/comercializarea utilitatilor publice din sectoarele energie si transport; cofinantarea si imbunatatirea utilizarii fondurilor UE de preaderare prin constructie institutionala;

- dezvoltarea sectorului privat, inclusiv imbunatatirea climatului investitional, asigurarea unor conditii echitabile de actiune, finalizarea privatizarii;

- continuarea consolidarii sistemului financiar (inclusiv cel nebancar) si a intreprinderilor mici si mijlocii.

In ceea ce priveste sectorul financiar, vor fi urmarite in special trei obiective:

- privatizare si consolidare. BERD apreciaza ca se poate implica pe termen mediu in restructurarea si privatizarea BCR, CEC si Eximbank;

- introducerea de noi produse pentru populatie si pentru intreprinderile mici si mijlocii (facilitati ipotecare, garantii);

- sustinerea, alaturi de programele UE, a activitatii companiilor de leasing prin finantari pe termen lung.

Banca Nationala a Romaniei (B.N.R.), ca banca centrala a statului, pe langa multele atributii pe care le are pe plan intern si extern, are un rol deosebit si in domeniul relatiilor financiar-monetare internationale. Astfel, Banca Nationala a Romaniei stabileste si conduce politica monetara a statului, avand urmatoarele obiective:

reglementarea regimului monetar si a pietei monetare din tara, in scopul protejarii monedei nationale;

- emiterea de reglementari cu privire la operatiunile cu aur si devize;

- stabilirea cursului oficial al leului;

- pastrarea si administrarea rezervei internationale a statului, ceea ce permite bancii sa efectueze interventii pe piata monetara;

- intocmirea balantei de plati externe, precum si a balantei creantelor si angajamentelor externe;

- efectuarea de operatiuni financiar-monetare cu bancile comerciale si cu alte institutii de credit;

- reprezentarea Romaniei in relatiile financiar-monetare internationale;

- participarea la incheierea si realizarea acordurilor financiar-monetare internationale;

- garantarea fluxurilor monetare si financiare internationale ale Romaniei etc.

Prin activitatile pe care le desfasoara, societatile comerciale pot intra in legatura cu alte societati comerciale din tara sau din strainatate. Urmare a derularii diferitelor tranzactii, finalitatea acestora se materializeaza prin decontare, care poate fi realizata in lei sau in devize.

Pentru derularea de operatiuni ce implica decontarea in devize, este foarte importat ca societatile comerciale sa cunoasca:

- reglementarile cu privire la operatiunile monetare;

- modalitatea de obtinere a autorizatiei de a efectua operatiuni valutare;

- competentele si atributiile organelor care supravegheaza si controleaza modul de derulare a operatiunilor valutare, respectiv Banca Nationala a Romaniei prin sucursalele sale teritoriale.

Toate operatiunile monetare de pe teritoriul Romaniei sunt supuse normelor legale emise de Banca Nationala a Romaniei. Drept urmare, in baza prevederilor Legii nr.312 din 28 iunie 2004, Banca Nationala a Romaniei emite reglementarile privind controlul tuturor tranzactiilor monetare pe teritoriul Romaniei.

In privinta operatiunilor valutare intre rezidenti si nerezidenti, acestea se pot efectua doar prin conturi deschise in Romania la societati bancare autorizate de Banca Nationala a Romaniei sa efectueze operatiuni de acest gen.

Pe teritoriul Romaniei sunt permise transferurile monetare intre persoanele juridice rezidente, transferuri ce decurg din contractele incheiate intre parti, aferente operatiunilor de prestari de servicii sau executarii de lucrari in strainatate, respectiv intre titularul contractului extern si prestatorul de servicii sau de lucrari realizate in strainatate, ori exportatorul marfurilor, in vederea executarii acestora.

Pentru a putea efectua operatiuni valutare, persoanele juridice rezidente trebuie sa obtina in prealabil autorizarea din partea Bancii Nationale a Romaniei.

Demersul pentru obtinerea acestei autorizatii consta in completarea si depunerea la sucursala Bancii Nationale a Romaniei din judetul in care isi au sediul persoanele juridice rezidente a unei cereri-tip, insotita de documente care sa justifice operatiunile monetare (de exemplu, contracte ferme cu partenerii de export/import, contracte de colaborare in domeniul serviciilor, pentru anumite perioade, etc.) In cererea-tip trebuie sa fie mentionata si limita plafonului de casa.

Sucursala Bancii Nationale a Romaniei din judetul in care isi au sediul persoanele juridice rezidente trebuie sa analizeze, in termen de sapte zile, documentatia solicitantului si sa verifice in ce conditii se vor efectua operatiunile monetare.

In urma acestei analize, sucursala Bancii Nationale a Romaniei din judetul in care isi au sediul persoanele juridice rezidente va intocmi un referat pe care, impreuna cu un exemplar al dosarului, il trimite la Oficiul Control Devize al Bancii Nationale a Romaniei.

Dupa analizarea dosarului, Oficiul Control Devize al Bancii Nationale a Romaniei transmite la sucursala judeteana in cauza autorizatia, cu acceptarea sau modificarea plafonului de casa propus, sau comunica respingerea cererii de a putea efectua operatiuni monetare, precum si motivul acestei respingeri.

Autorizatia emisa de Oficiul Control Devize al Bancii Nationale a Romaniei cuprinde, pe langa temeiul legal al autorizarii, si datele de identificare ale societatii autorizate, specificand pentru ce fel de operatiuni monetare s-a acordat autorizatia (de exemplu, pentru incasari, plati etc.), modul de desfasurare a decontarilor (de exemplu: prin cont bancar, prin casierie etc.), si ce anume reprezinta contravaloarea (de exemplu: prestari externe de transport, exporturi, importuri etc.)

2. Mijloace si instrumente de plata internationale

Pe piata economica internationala au loc schimburi de bunuri si de servicii intre tari, activitati ce necesita plati si incasari intre parteneri si care pot lua forme diferite, in functie de imprejurari, conditii, interesul partilor, capacitatea de plata a debitorilor etc.

Efectuarea platilor in cadrul tranzactiilor internationale necesita utilizarea unor mijloace si instrumente care sa asigure stingerea obligatiilor aparute intre parti, in urma incheierii contractelor.

Mijloacele traditionale de plata sunt reprezentate de moneda divizionara (piese monetare) si moneda fiduciara (biletele de banca sau bancnotele), utilizarea acestora reprezentand practic o plata in numerar.

Pe masura dezvoltarii schimburilor internationale si a modernizarii economiilor nationale, in practica internationala s‑a impus utilizarea monedei scripturale (moneda de cont) ca mijloc de plata principal, precum si amplificarea utilizarii instrumentelor de plata si credit de tipul cambiei, cecului, biletului la ordin, iar in ultima vreme, odata cu intrarea in "era electronica", s‑a extins folosirea cartilor de credit.

In concluzie, in sfera mijloacelor si instrumentelor de plata internationale sunt cuprinse valutele, monedele internationale si devizele.

Valutele sunt acele monede nationale care au circulatie, putere de plata si pot fi constituite ca rezerva si in alte tari decat in cea emitenta. Altfel spus, prin valuta se intelege o moneda nationala a unui stat, moneda ce poate fi utilizata, atat de persoanele fizice cat si de cele juridice, pe teritoriul altor state, in vederea stingerii unor obligatii.

Moneda internationala este acea moneda care poate circula in afara granitelor statului emitent, servind ca mijloc de plata si de rezerva pe piata internationala.

Cambia este un ordin scris, neconditionat si formal, adresat de emitent, prin care se solicita unei persoane sa achite o suma de bani, la cerere sau la termen. Achitarea poate fi ceruta la ordinul purtatorului documentului sau a unei alte persoane.

In literatura de specialitate se considera ca cele doua forme de existenta ale cambiei sunt trata si biletul la ordin.

O cambie cuprinde obligatia scrisa de a plati (in acest caz se numeste bilet la ordin) sau de a face sa se plateasca (in acest caz se numeste trata) la scadenta, o suma de bani determinata. In terminologia moderna trata se identifica perfect cu cambia.

Elementele definitorii ale unei cambii (trate) sunt:

- denumirea;

- ordinul de a plati neconditionat o suma de bani determinata;

- numele persoanei careia trebuie sa i se plateasca suma respectiva;

- data scadentei cambiei (tratei);

- locul platii (de regula, la sediul emitentului);

- numele beneficiarului;

- data si locul emiterii;

- semnatura emitentului.

Toate aceste elemente sunt obligatorii, altfel cambia isi pierde valabilitatea. Cambia mai poate contine si clauza "la ordin", prin care se stabileste faptul ca plata se va face catre o alta persoana, la indicatia beneficiatului cambiei.

In circulatia unei cambii sunt implicate deci trei persoane:

- tragatorul (emitentul), este si creditorul care ar trebui sa primeasca suma inscrisa in cambie;

- trasul, este debitorul care urmeaza a efectua plata;

- beneficiarul, este fie chiar emitentul sau poate fi o terta persoana.

Convertibilitatea este o insusire a unei monede, constand in calitatea acesteia de a putea fi preschimbata cu o alta moneda, in mod liber, prin vanzare‑cumparare pe piata.

Convertibilitatea presupune:

lipsa oricarei restrictii privind: preschimbarea, in legatura cu marimea sumei, scopul preschimbarii sau calitatea posesorului valutei;

existenta unui angajament al tarii emitente a unei monede, de a converti moneda respectiva, la cererea oricarui detinator, in orice alta moneda, la cursul valutar al pietei.

Convertibilitatea se realizeaza prin statuarea dreptului detinatorilor de moneda nationala de a obtine in schimb valute si devize, si de a dispune in mod liber de valorile astfel obtinute.

Convertibilitatea poate fi de doua feluri: convertibilitate limitata, cu restrictii fie in ceea ce priveste calitatea posesorului, fie in ceea ce priveste efectuarea unor anumite operatiuni, si convertibilitatea deplina (libera), fara nici un fel de restrictii.

2.1. Operatiuni desfasurate pe pietele monetare

Piata monetara este formata dintr‑un sistem de relatii ce iau nastere intre banci, precum si intre acestea si clientii lor, prin intermediul carora se efectueaza vanzarile si cumpararile de valute in vederea derularii platilor internationale, sau pentru realizarea de operatiuni cu scop financiar.

Operatiunile derulate pe piata valutara pot fi diferentiate astfel:

- in functie de natura lor:

- operatiuni la vedere, sau "spot";

- operatiuni la termen, sau "forward".

- in functie de gradul de complexitate:

- operatiuni simple;

- operatiuni "swap".

- in functie de motivatie:

- obtinerea de profit, prin speculatii sau arbitraj;

- acoperirea riscului.

In desfasurarea acestor operatiuni pe pietele monetare trebuie sa se tina seama insa de modul de exprimare al cursului de schimb, adica de metoda de cotare.

Pe pietele valutare se intalnesc doua modalitati de cotare al monedelor:

- cotarea directa, care reprezinta pretul unei unitati dintr‑o moneda straina, exprimat printr‑o suma variabila, in moneda nationala. Altfel spus, cotarea directa exprima cantitatea de moneda nationala ce poate fi cumparata sau vanduta cu / pentru o unitate de valuta straina. Acesta este tipul de cotatie ce se aplica in majoritatea statelor, inclusiv in Romania.

- cotarea indirecta, care se practica atunci cand pretul unei unitati de moneda nationala este exprimat in valuta, sau altfel spus, cotarea indirecta exprima cantitatea de valuta straina ce poate fi cumparata sau vanduta cu/pentru o unitate de moneda nationala. Acest tip de cotatie se utilizeaza pe pietele valutare ale Marii Britanii si ale Canadei.

Cunoasterea modalitatii de cotatie de pe piata monetara este deosebit de importanta, deoarece permite determinarea sensului miscarii cursurilor valutare de pe o piata monetara, respectiv a aprecierii (cresterea puterii de cumparare) sau a deprecierii (scaderea puterii de cumparare) a unei valute.

Casa Romana de Compensatie detine un rol esential in derularea tranzactiilor, asigurand derularea tranzactiilor, asigurand atat marcarea zilnica la piata a pozitiilor futures, cat si compensatia globala a tranzactiilor care se fac la bursa. Casa Romana de Compensatii (CRC) se interpune, in momentul tranzactiei, intre vanzator si cumparator, cumparand de la primul si vanzandu‑i celui de al doilea, la pretul stabilit de cele doua parti. Prin urmare, relatia directa dintre cei doi parteneri dispare, fiind inlocuita cu alte doua relatii: una care se naste intre cumparator si Casa Romana de Compensatie si cealalta care se naste intre Casa Romana de Compensatie si vanzator.

Prin urmare, orice contract cumparat sau vandut reprezinta o pozitie deschisa, adica o obligatie fata de Casa Romana de Compensatie, pentru care este necesara, in ultima instanta, garantia depusa sub forma de marja.

3. Modalitati de plata utilizate in schimburile economice internationale

Acreditivul documentar reprezinta angajamentul asumat de catre o banca (banca importatorului sau banca emitenta), pe baza ordinului cumparatorului, de a varsa (vira) o anumita suma de bani vanzatorului (beneficiarului) prin intermediul altei banci, intr-un interval de timp determinat, contra remiterii documentelor care atesta faptul ca marfa a fost expediata.

Principalele elemente ale unui acreditiv documentar sunt urmatoarele:

- denumirea si sediul bancii care deschide acreditivul documentar;

- denumirea si sediul ordonatorului (cumparatorului);

- denumirea si sediul beneficiarului;

- termenul de livrare al marfurilor;

- termenul de valabilitate al acreditivului documentar si locul unde acesta expira;

- valoarea acreditivului si valuta in care aceasta este exprimata, precum si documentele in baza carora se face plata;

- denumirea marfii cu mentionarea principalelor ei caracteristici si a documentelor care fac dovada livrarii;

- confirmarea acreditivului documentar;

- felul acreditivului;

- momentul deschiderii acreditivului, moment foarte important pentru exportator, intrucat acesta nu livreaza marfa inainte de a fi anuntat cu privire la deschiderea acreditivului. La deschiderea unui acreditiv documentar, cumparatorul da ordin bancii sale sa deschida un acreditiv in favoarea vanzatorului prin intermediul unei banci corespondente, de regula, banca vanzatorului. Intarzierea deschiderii acreditivului trebuie consemnata prin inscrierea unei clauze corespunzatoare, cu efect de penalizare, in contractul de vanzare internationala, avand in vedere daunele pe care le poate inregistra vanzatorul.

Bibliografie