Reforma sistemului fiscal in perioada de tranzitie - introducere

Reforma sistemului fiscal in perioada de tranzitie - introducere

Integrarea este o etapa de tranzitie (Dinu et al., 2005). Pentru a nu eterniza tranzitia, practic pentru a nu favoriza subdezvoltarea, se admit masuri exceptionale, de natura interventionista. Intr-un fel extrem, strategiile de tranzitie sunt proiecte de inginerie sociala.

Evident ca valabilitatea lor se limiteaza la un orizont de timp ce se suprapune cel mult pe orizontul de asteptare al unei singure generatii.

Relevanta transgenerationala a ingineriilor sociale nu s-a impus nicicand in istorie si, oricum, proiectele s-au terminat prost (Scott, 2007). Intrucat orice inginerie sociala forteaza evolutia dincolo de regularitatile naturii, inclusiv ale naturii umane, nu o poate face decat pentru scopuri limitate, liber si majoritar acceptate, pe termene cel mult medii.

Abordarea integrarii ca tranzitia externa, catre un model de dezvoltare, comporta pe termen mediu caracteristici de inginerie sociala.

Scopul este unul recunoscut ca nobil: inscrierea tarii in tendintele cele mai favorabile in care ciclul dezvoltarii distribuie bunastare pentru a face imposibila revenirea la conditia de periferie. Nu este suficienta, bunaoara, doar atingerea mediilor ca nivel de dezvoltare, din perspectiva convergentei reale, ci si sincronicitatea cu tendinta de a avea potentialul necesar prevenirii abaterilor riscante de la medie.

In mod paradoxal, in entitatile integrative, avantajele de competitivitate si de locatie sunt si ele tranzitive. Efortul propriu, inteles ca avantaj de diversitate compensatorie in entitatile integrative, si capacitatea de a ramane in tendinta modifica sensul competitivitatii, oricum il indeparteaza de aspectele excluzive ale concurentei.

In esenta, prin integrare, o parte se pregateste sa fie mai mult decat un concurent cu interese ireductibile. Se intra intr-un joc din care toata lumea trebuie sa castige prin aditionalitatea diverselor eforturi proprii si prin efectivizarea capacitatii de a fi in tendinta castigului de bunastare. Pare o reteta de natura utopica daca nu se iese din conditionalitatile impuse de intelegerea evolutiei spre altceva decat rationalizarea castigului, al carui sens se traduce societal prin polarizare extrema, mai ales in privinta dispersiei proprietatii, cum a spus Pareto.

Pozitionarea strategica a Romaniei in tranzitia externa ca proiect al celei de-a doua modernizari nu are doar solutii economice. In realitate, decalajul cel mai mare si mai greu de recuperat este de natura societala. Aliniamentul cel mai dificil de decelat al acestui tip de decalaj este reprezentat de mentalitati, definite in sfera semnificatiilor unor valori ce compun specificul national (Dinu, 2006). Nu este vorba, cum se crede uneori, de renuntarea la setul de valori a ceea ce intelegem a fi spiritul romanesc, ci trasatura acestui set care face ca tranzitia sa fie aproape evidenta este intemeierea modului nostru de viata cu preponderenta pe ritmurile naturii, care s-a tradus, pentru industrializare de exemplu, in suspendarea unei importante parti a populatiei intre cultura urbana si cultura rurala si crearea unor zone sociale esuate in culturi intermediare, postrurale si suburbane.

Mentalitatile mixate, metisate sau traite alternativ, au creat comportamente si asteptari care au combinat optiunile de viata, ca si modelele de organizare si stilurile de activitati lucrative. Economia monetizata este amestecata cu economia naturala cel putin in segmental accesarii produselor alimentare de baza. Tratamentul fata de spatiul public, specific culturilor urbane, denota internalizarea precara a valorilor specifice. Totodata, este un simptom al nematurizarii proceselor de formare a actorilor sociali care sa-si asume spatiul public dupa scenariile democratice ale jocurilor de interese.

In genere se admite ca democratia este rezultatul progresiv al invatarii regulilor de comportament care pornesc de la dialog si schimbul de idei si sfarsesc prin a stabili conventii prin care se propun bunele practici de balansare a drepturilor si responsabilitatilor individuale.

Discernamantul individual, ca fundament al spatiului public, este semnul asimilarii culturii democratiei, ca proces de invatare pe segmente mari de timp si ca exercitiu constant in gestionarea puterii.

Nu este cazul doar al unei asimilari teoretice, ci si ca urmare a unei practici indelungate in spatiul public dupa regulile institutionale ale democratiei (Appadurai, 1996).

Evident ca acest deficit vizeaza si precaritatea culturii legalitatii, pe aceleasi coordonate ale spatiului public. Atat deficitul societal de cultura a democratiei, cat si cel al culturii legalitatii se rasfrang negativ asupra procesului de functionalizare a institutiilor publice, existand permanent aspecte de legitimitate, autoritate si competenta.

Slaba aderenta la strategii ample si de durata, chiar absenta unor astfel de strategii pe mari proiecte transformationale, cum este cel al tranzitiei postcomuniste, incetineala cu care se rezolva in spatiul public trecerea la elaborarea de strategii, cum este si cea de post-aderare, indica deficitul semnificativ in plan societal.