Riscul in finantarea activitatii economice internationale

Riscul in finantarea activitatii economice internationale[1]

Riscul este un concept multidimensional al carui nivel nu poate fi redus la un singur element, la o cifra. Important pentru fiecare finantator este sa determine un nivel acceptabil al riscului investitional pe care este dispusa sa si-l asume. Nivelul acceptabil al riscului se refera la riscul 'maxim' pe care acesta este dispus sa si-l asume: este necesar sa fie certa obtinerea unei rentabilitati minime care sa justifice costurile operatiunii.

Riscurile de mediu deriva din calitatea climatului general de afaceri dintr-o tara. Schimbarea frecventa a politicilor promovate de guvernul tarii gazda, preluarea puterii de catre partide nationaliste sau extremiste, instaurarea unor dictaturi politice sau militare, proliferarea fenomenului de coruptie, crize economice profunde, reducerea sprijinului popular acordat puterii, schimbarea atitudinii maselor fata de investitorii straini, si fata de activitatea acestora, lipsa de promovare a unui cadru legal institutional adecvat sunt numai cateva dintre evenimentele majore care pot conduce implicit la inrautatirea mediului de afaceri dintr-o tara si care ar putea provoca pierderi semnificative strainilor care intentioneaza sa desfasoare sau sa-si dezvolte activitatile pe acea piata externa. Principalele riscuri de mediu sunt: riscul de tara cu cele doua componente ale sale riscul politic si riscul economic, riscul suveran si riscul de transfer.

Riscul de tara este asimilat adesea de unii economisti cu riscul politic, care este de fapt principala sa forma de manifestare. Evaluarea acestui risc este etapa fundamentala in procesul de luare a deciziei de internationalizare a firmei. Riscul de tara este generat de actiunea conjugata a unui numar variat de factori de natura economica, politica sau sociala, a caror evolutie ulterioara firma trebuie sa o aiba in vedere. Probabilitatea materializarii riscului de tara depinde atat de producerea unor evenimente apte sa produca pierderi (greve, convulsii sociale, razboaie civile, schimbari de guverne, schimbari de politica, cataclisme naturale cu conditia ca acestea sa nu se produca cu regularitate, recesiune economica) cat si de conditiile specifice ale tarii analizate.

Nivelul de risc al unei tari este determinat in principal de evolutia mediului economic si a celui politic din tara gazda. In aceste conditii, elaborarea metodologiei de evaluare a riscului de tara se va baza pe analiza, cu ajutorul unui sistem complex de indicatori, a celor doua componente ale sale: cea economica si cea politica. Evaluarea riscului de tara in cazul investitiilor straine presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

o buna informare asupra situatiei politice si economice actuale din tara gazda;

analizarea factorilor de risc si elaborarea sistemului de indicatori;

construirea matricei de tara prin modelarea matematica a sistemului de indicatori;

calculul indicelui de risc de tara;

formularea pe baza indicelui de risc de tara a unor alternative strategice care sa includa si elemente de managementul riscului.

Cunoscand nivelul de risc al unei tari si pierderile potentiale la care se expun, firmele sau bancile vor decide daca este oportun sa patrunda pe acea piata sau nu. Totodata, in functie de nivelul riscului, firma va putea opta pentru crearea de structuri proprii in tara gazda (realizate exclusiv prin eforturile investitorului sau prin asociere cu un partener local) sau va participa la structuri preexistente. Gradul de implicare pe o anumita piata creste direct proportional cu nivelul de risc al acesteia. In aceste conditii, analiza riscului de tara este importanta nu numai la luarea deciziei de implantare in strainatate ci si in elaborarea unor strategii de implantare, in alegerea tipului de operatiuni care sa fie desfasurate pe o anumita piata, in procesul de planificare strategica a firmei sau in stabilirea conditiilor de creditare (acordarea unor perioade de gratie, reducerea unor dobanzi).

Analiza riscului de tara presupune o evaluare a premiselor care stau la baza modificarilor din mediu intern sau extern. Fara o cunoastere deplina a situatiei economice si politice din tara gazda nu se poate anticipa care va fi reactia economiei acestei tari la schimbarile bruste intervenite la nivel mondial. Totodata, investitorul trebuie sa aiba in vedere vulnerabilitatile cheie ale economiei tarii gazda, chiar daca, pe moment, acestea nu se reflecta in situatia economica actuala. Nivelul de risc al tarii este amplificat de dependenta de importuri de materii prime, dependenta energetica de alte state (importuri de petrol, gaze naturale sau carbuni), dependenta de ajutoare din strainatate, dependenta de veniturile celor care lucreaza in strainatate, de existenta unor tensiuni regionale latente sau de dependenta de exportul unui numar limitat de marfuri (exemplul fostelor colonii axate pe monoproductia unor bunuri indigene). Analiza riscului de tara trebuie sa aiba in vedere aceste vulnerabilitati care nu fac altceva decat sa amplifice efectul evolutiei nefavorabile ale conjuncturii mondiale asupra economiei tarii gazda. Orice analiza de risc de tara permite identificarea a tuturor riscurilor majore cu care o sa se confrunte investitorul. in mod evident aceste riscuri nu pot fi in totalitate identificate de firma straina. Cu cat riscurile ramase neidentificate sunt mai putine, cu atat gradul de incertitudine al analizei este mai mic. Trebuie avut de asemenea in vedere faptul ca nivelul de risc al unei tari poate depinde si de situatia tarilor din jur. Izbucnirea unui razboi civil (exemplul Yugoslaviei), a unor conflicte religioase sau a unor revolte cauzate de diferende etnice, prabusirea economiei sunt fenomene negative care pot genera o serie de probleme si pentru tara receptoare a investitiei aflata in vecinatatea unor astfel de focare. Nu putine sunt cazurile in care razboaiele civile dintr-o tara au provocat exodul populatiei catre tari vecine sau au blocat legaturile comerciale ale acestora cu restul lumii, siguranta afacerilor fiind astfel afectata in intreaga zona.

Cunoasterea si intelegerea riscului de tara este importanta si sub un alt aspect: riscul de tara este un concept multidimensional care nu poate fi exprimat sub forma unei cifre. Riscul de tara reprezinta o notiune agregata care ofera o imagine sintetica asupra gradului de risc la care este expusa o afacere, o investitie localizata in spatiul geografic al unei tari; nivelul riscului nu este acelasi pentru fiecare din componentele sale, ci desi riscul de tara, ca notiune agregata se situeaza la un nivel acceptabil, una sau mai multe din componentele sale pot avea un nivel extrem de ridicat, in masura sa pericliteze realizarea obiectivelor firmei.

Aplicat initial doar pentru creditele guvernamentale conceptul de risc de tara a fost extins ulterior si asupra creditelor private garantate guvernamental, creditelor private fara garantie guvernamentala, investitiilor straine directe si chiar investitiilor straine de portofoliu. Diferentierea conceptului de risc de tara ca risc investitional sau ca risc de creditare, sintetizata de tabelul de mai sus, vizeaza sistemul de indicatori, perioada de timp pentru analiza sau strategiile ce pot fi utilizate pentru reducerea efectelor acestuia.

Rolul analizei riscului de tara in fundamentarea deciziei de creditare sau investitie internationala poate fi sintetizat dupa cum urmeaza:

Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);

Luarea deciziei de internationalizare;

Stabilirea gradului de implicare pe o piata;

Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. in strategiile concurentiale);

Adoptarea unor decizii ulterioare realizarii investitiei / acordarii creditului.

Tabel 5.2.: Formele de materializare a riscului de tara

Analiza riscului de tara combina utilizarea unei parti standard de analiza cu una flexibila (adaptabila conditiilor specifice concrete din tara analizata), in asa fel incat riscul de tara sa poata fi cat mai corect evaluat. Partea standard consta in faptul ca analistul stabileste exact care sunt aspectele fundamentale studiate, in asa fel incat tarile sa poata fi analizate si comparate in functie de aceleasi criterii. Aceasta parte standard a analizei asigura comparabilitatea rezultatelor in vederea ierarhizarii tarilor functie de risc. Partea flexibila a analizei este data de faptul ca analiza trebuie totusi adaptata la conditiile specifice fiecarei tari. O asemenea analiza lasa camp liber pentru manifestarea competentei, profesionalismului si personalitatii analistului, care este cel mai in masura sa stabileasca factorii de risc specifici precum si ponderea cu care fiecare element intervine in analiza, sistemul de indicatori de evaluare, modul de notare etc. Aplicarea rigida a unui mecanism standard de analiza nu face decat sa favorizeze elaborarea unor prognoze de calitate indoielnica.

Etapele principale in analiza riscului de tara sunt urmatoarele:

Selectarea grupului de tari;

Selectarea setului de indicatori (calitativi / cantitativi);

Gruparea indicatorilor;

Ponderarea indicatorilor;

Selectarea surselor de informatii;

Observarea indicatorilor pe o perioada determinata; Stabilirea listelor de control;

Notarea indicatorilor (Metoda Delphi)

Prelucrarea indicatorilor (regresii, corelatii);

Calculul indicatorului sintetic de risc de tara;

Realizarea clasamentelor sau a hartilor de risc;

Includerea riscului de tara in procesul decizional.

In ceea ce priveste componenta economica a riscului de tara, analistul trebuie sa fie capabil sa inteleaga componentele de baza ale economiei tarii gazda, vulnerabilitatile acesteia; altfel spus, el trebuie sa anticipeze acei factori capabili sa afecteze mediul economic general. Factorii interni de natura economica pot fi sistematizati pe sase grupe principale intitulate generic:

• Starea economiei nationale;
• Factori sectoriali;
• Dimensiunea pietei interne;
• Situatia financiara interna;
• Factori geografici.

Factorii geografici vizeaza resursele naturale, gradul de diversificare economica, topografia si infrastructura tarii gazda. Factorii sectoriali se refera la aspecte legate de prioritatile nationale si sectoarele strategice, dimensiunea si rata de crestere a sectorului public, cresterea industriala si distributia sa sectoriala, starea agriculturii etc. Dimensiunea pietei interne are in vedere nevoile si posibilitatile generale de consum sau cererea agregata.

Starea economiei nationale are in vedere o serie de aspecte privind dimensiunea economiei nationale, intensitatea fluxurilor economice, eficienta la nivelul intregii economii apreciata prin veniturile obtinute etc. Situatia financiara interna se refera la starea generala existenta pe pietele financiare si monetare, stabilitatea preturilor si a monedei nationale, nivelul economisirilor, situatia pe piata de capital etc.

Factorii externi au in vedere relatiile economice ale tarii gazda cu strainatatea. Acestia pot oferi o imagine clara asupra dependentei tarii de conjunctura economiei mondiale, asupra obligatiilor pe care tara si le-a asumat fata de strainatate, gradul de indatorare, nivelul de diversificare si de prelucrare al exporturilor, vulnerabilitatea la fluctuatiile preturilor pe piata mondiala, rigiditatea importurilor etc. Factorii externi pot fi grupati in:

• Comertul exterior;
• Gradul extern de indatorare;
• Investitiile straine;
• Balanta de plati externa si cursul de schimb.

Comertul exterior are in vedere toate relatiile comerciale desfasurate de tara gazda cu restul lumii, cu accent pus pe exporturi si eficienta acestora. Gradul extern de indatorare se refera la sumele imprumutate de pe pietele financiare internationale si platile efectuate in contul acestor datorii. Existenta unui grad ridicat de dependenta si instabilitate, pe fondul unui serviciu al datoriei externe din ce in ce mai apasator, face ca riscul investitiilor straine pe aceasta piata sa fie din ce mai mare. Balanta de plati externe si cursul de schimb are in vedere totalitatea fluxurilor financiare si de capital derulate cu restul lumii precum si impactul acestora asupra stabilitatii interne al monedei nationale.

Pentru a intelege situatia socio-politica interna, analistul are in vedere, in principal, structura sociala, diferentele intre nevoi si aspiratii, valorile spirituale, calitatea liderilor politici, puterea relativa a guvernului sau eficienta institutiilor statului.

Factorii de risc de natura socio-politica sunt grupati in:

• Forta de munca si ocuparea
• Populatia si veniturile
• Cultura
• Mediul politic
• Mediul legal-institutional

Populatia si veniturile vizeaza aspecte legate de, structura pe clase sociale, clase de venituri, clase 'culturale cu implicatii sociale' (eterogenitatea etnolingvistica si religioasa) sau existenta unor fenomene imigrationiste sau emigrationiste, castigul mediu obtinut etc. Cultura are in vedere traditiile si obiceiurile, intelegerea valorilor morale si religioase precum si reactia la influentele straine, complexitatea culturala a unei natiuni. Forta de munca si ocuparea se refera la o serie de aspecte calitative legate de piata unui factor de productie fundamental pentru desfasurarea oricarei activitatii economice: munca. Sunt vizate dimensiunea pietei muncii (oferta de munca), nivelul general de calificare, educatie si pregatire profesionala, dezechilibrele existente pe aceasta piata (ocuparea si somajul) etc.

Mediul politic are in vedere un numar mare de aspecte referitoare puterea politica (partide si guvern), stabilitatea politicii acestora, atitudinea fata de prezenta capitalului strain mecanismele de control, personalitatile politice etc. Mediul legal-institutional are in vedere modul in care este reglementat cadrul general al investitiilor straine, o serie de reglementari economice care au impact direct asupra investitiilor straine precum si activitatea institutiilor (guvernamentale si neguvernamentale) implicate direct sau indirect in controlul si coordonarea procesului investitional strain.

Cea mai mare parte a informatiilor referitoare la componenta socio-politica a riscului de tara pot fi greu de interpretat si de evaluat. La aceasta se adauga faptul ca o mare parte a instabilitatii interne poate fi indusa din exterior. Vulnerabilitatea la influentele externe este mult mai mare atunci cand exista nemultumiri si frustrari din partea populatiei autohtone, sau atunci cand gruparile din opozitie primesc un puternic suport moral, financiar sau ideologic din strainatate.

Factorii socio-politici externi se grupeaza in:

• Factori externi generali;
• Alinierea la tratatele si conventiile internationale;
• Suportul financiar extern;
• Conflicte regionale;
• Atitudinea fata de investitorii straini.

Si in cazul acestor factori exista o mare dificultate legata de obtinerea informatiilor necesare, de interpretarea si evaluarea lor obiectiva. Alinierea la tratatele si conventiile internationale are in vedere atat acordurile semnate de tara gazda (acorduri bilaterale sau multilaterale de comert, cooperare economica, integrare regionala etc.), cat si pozitia in cadrul institutiilor internationale (ONU, FMI, NATO etc.). Suportul financiar extern se refera la ajutoarele financiare primite, asistenta militara, ajutoarele in hrana, medicamente sau imbracaminte precum si la legaturi economice si comerciale preferentiale. In categoria conflictelor regionale externe sunt incluse toate conflictele la frontiera, actiunea destabilizatoare a miscarilor de gherila, valuri de refugiati din strainatate precum si conflictele care au loc in vecinatatea tarii gazda.

Cu cat analiza are in vedere un numar mai mare de factori, cu atat posibilitatea de identificare a riscurilor creste. Gradul de detaliere al acestor factori depinde de la caz la caz influentand acuratetea analizei. Pe baza acestor factori de risc, analistul construieste un sistem agregat de indicatori ai riscului de tara, cuantificabili prin diverse metode. In mod evident, fiecare factor va avea o influenta diferita asupra nivelului de risc, in functie de probabilitatea aparitiei sale si de consecintele sale directe asupra investitiei. Prin prelucrarea acestui sistem de indicatori se va obtine nivelul riscului asociat unei tari.

Un rol important in determinarea riscului de tara il au birourile de consultanta si agentiile specializate.

Modele de evaluare a riscului de tara. Abordare comparativa

Problema care se pune in ceea ce priveste diminuarea si prevenirea efectelor negative ale materializarii riscului de tara rezida in alegerea masurilor de gestiune adecvate care sa ofere un maximum de protectie si un minimum de costuri. Alegerea unei anumite masuri sau a unui anumit pachet de masuri este o sarcina dificila tinand cont de numarul mare de alternative pe care decidentul le are la dispozitie si de gradul relativ ridicat de subiectivism implicat in procesul decizional.

Strategiile manageriale de reducere a gradului de expunere la riscul de tara aplicabile de investitorii internationali cuprind:

a) In faza pre - investitionala:

Obtinerea mai multor informatii despre tara gazda;

Evitarea tarilor cu risc ridicat;

Incheierea unor polite de asigurare;

Negocierea cadrului de actiune

Adaptarea proiectului de investitii

Diversificarea sectoriala sau geografica a investitiei;

Alegerea formei adecvate de internationalizare.

b) In faza post - investitionala:

Monitorizarea permanenta a nivelului de risc;

Adaptarea investitiei la schimbarile ulterioare de mediu;

Promovarea unor relatii bune cu operatorii sau institutiile locale;

Dezinvestirea;

Maximizarea profitului;

Creditorii internationali au si ei la dispozitie o serie de strategii prin care pot minimiza efectele negative ale materializarii riscului de tara. Interventia creditorilor insa este mai putin eficace in faza de dupa acordare a creditelor, de aceea creditorii trebuie sa fie foarte atenti in fundamentarea deciziei de creditare:

a) Inainte de acordarea creditului:

Stabilirea tipului de dobanda (fixa sau variabila);

Ajustarea nivelului dobanzii la riscul de tara (prima de risc este factorul de ajustare);

Conditionarea / restrictionarea utilizarii creditului;

Acordarea de consultanta financiara debitorului;

Ajustarea scadentelor la nivelul de risc;

Conditiile de acordare a creditului;

Asigurarea creditului extern;

Solicitarea de garantii guvernamentale;

Garantarea privata a creditului;

Implicarea directa in compania sau proiectul finantat (de exemplu in finantarile BERD sau BEI);

Solicitarea de colaterale suplimentare.

a) Dupa acordarea creditului:

"Debt - by - debt swap";

"Debt - by - equity swap";

Renegocierea creditului;

Reesalonarea creditului extern.

De foarte multe ori riscul de tara este confundat cu riscul politic, cauza principala fiind asocierea initiala a acestuia la creditele externe garantate guvernamental. Evident ca existenta unei garantii guvernamentale lega puternic riscul de tara de mediul politic. Aplicand acest concept si creditelor private sau investitiilor straine directe si de portofoliu, observam ca riscul de tara devine o categorie economica mult mai complexa care ia in calcul si alti factori economici sau sociali. Chiar daca riscul de tara ramane expresia atractivitatii mediului de afaceri din tara gazda, dependenta sa de factorul politic este, in noul context, diminuata de noi factori luati in calcul.

Diferenta dintre riscul de tara si riscul suveran (de suveranitate) este data de sfera lor de cuprindere. Operatiuni ca implantarea unei firme in strainatate sau imprumuturile acordate de diverse institutii financiare unor firme dintr-o tara straina sunt expuse riscului de tara. Riscul suveran are in vedere numai creditele acordate de banci unor guverne straine, credite care compun datoria externa a acelei tari; acest tip de risc provine din posibilitatea ca la un moment dat guvernul tarii debitoare sa nu poata sau sa nu doreasca sa ramburseze datoria externa. Ca forme de materializare a acestui risc se intalnesc riscul de reesalonare, de renegociere sau de repudiere a datoriei externe, si care apar in momentul in care o tara refuza plata datoriei sau se afla in incapacitate de plata datorita agravarii situatiei sale economice.

Riscul de transfer se aseamana intrucatva cu riscul suveran si el are in vedere fluxurile banesti generate de investitiile in strainatate. Riscul apare atunci cand un proiect de investitii realizeaza un profit in moneda locala iar firma mama doreste sa-l converteasca in valuta straina si sa-l transfere in strainatate. Pentru a descuraja scurgerea de fonduri in afara granitelor tarii, statul poate refuza sau intarzia schimbul valutar. In unele cazuri, refuzul autoritatilor de a permite schimbul valutar are la baza lipsa unor fonduri valutare suficiente pentru onorarea acestor cereri. In acest fel, firmele straine sunt 'impinse' sa reinvesteasca fara voia lor profiturile obtinute in economia tarii gazda sau sunt nevoite sa gaseasca alte forme de recuperare a profiturilor. Deoarece aceste profituri se regasesc in bilantul firmei mama, uneori acest risc este tratat in cadrul riscului financiar alaturi de riscul valutar sau riscul de dobanda.

Riscul valutar reprezinta expunerea companiilor ce activeaza in mediul international la pierderi potentiale ce ar putea sa apara ca urmare a modificarii ratei de schimb valutar. Aceste pierderi au in vedere profitabilitatea companiei in ansamblul ei, fluxurile banesti nete sau valoarea pe piata a firmei. La actiunea riscului valutar sunt expuse totalitatea companiilor care desfasoara activitati in afara granitelor tarii de origine, indiferent de natura acestor activitati: operatiuni comerciale simple, cooperare, implantare in strainatate etc. Altfel spus, riscul valutar este un risc major al procesului de internationalizare a activitatii economice, si fara o protectie adecvata impotriva acestuia finalitatea acestui proces devine incerta.

Principalele tehnici contractuale de acoperire a riscului valutar sunt:

clauza valutara simpla;

clauza cosului valutar simplu;

clauza cosului valutar ponderat;

alegerea monedei de contract;

sincronizarea platilor si incasarilor in valuta;

netting-ul valutar.

Clauza valutara simpla constituie o modalitate de aparare impotriva riscurilor valutare, utilizata de obicei in tranzactiile in care partenerii au un interes fata de doua valute. Prin aceasta clauza, moneda stabilita prin contract este 'legata' de o alta valuta denumita valuta clauzei sau valuta etalon, printr-un raport stabilit in momentul contractarii. Alegerea valutei etalon poate avea in vedere mai multe criterii: poate fi aleasa, fiind considerata mai stabila, devenind astfel element de referinta sau potrivit interesului celor doi parteneri, poate fi aleasa, deoarece vanzatorul doreste consolidarea fata de o valuta de care are nevoie in momentul lansarii, astfel incat prin conversie sa efectueze o plata in alta valuta, sau cumparatorul are disponibila aceasta valuta ori isi calculeaza eficienta operatiunii fata de aceasta valuta etc. Orice modificare peste o anumita limita (de regula, precizata procentual in contract) obliga pe platitor, debitor la recalcularea valorii contractului, astfel incat pe baza noului curs (din momentul platii) sa se plateasca o cantitate de 'valuta etalon' egala cu cea din momentul contractarii. Daca moneda de plata sufera o depreciere (ii scade puterea de cumparare) fata de valuta etalon, plata se va face proportional intr-o suma mai mare, dupa cum, daca s-a apreciat (i-a crescut puterea de cumparare) fata de valuta etalon.

Pentru a calcula variatia cursului valutar la efectuarea platilor, fata de moneda etalon se pot utiliza mai mult formule:

unde,

K - coeficientul de variatie a cursului valutar;

C0 - cursul in momentul contractarii;

C1 - cursul in momentul platii.

Suma ce urmeaza a fi incasata de catre exportator se va calcula baza formulei:

S1 = So x K + So sau S1 = So x (1 + K)

Intrucat eficienta clauzei valutare simple depinde, in primul rand , de stabilitatea "valutei etalon" in conditiile generalizarii cursurilor fluctuante, o astfel de valuta practic nu exista. Astfel, chiar daca valuta etalon isi mentine un raport relativ stabil fata de valuta de contract sau fata de alte valute, sunt frecvente cazurile cand fata de un alt grup de valute cursul sau sa se modifice intr-un sens sau altul, deformand astfel realitatea. In acelasi timp, practica a aratat ca este dificil de ales o 'valuta etalon' fata de care partenerii sa manifeste acelasi interes. Pentru a depasi dificultatile prezentate si a dispersa riscul, pe plan international un grad mai mare de utilizare o are clauza valutara bazata pe un cos de valute (cos simplu sau ponderat).

Clauza cosului valutar simplu: Caracteristic clauzei cosului valutar simplu este faptul ca moneda de contract, de plata, nu este 'legata' de o singura valuta, ci de un grup de valute.

Raportat la un grup de valute are ca efect compensarea evolutiilor contradictorii ale valutelor ce compun cosul, reflectand totodata tendinta evolutiei cursurilor valutare mai real.

unde,

C_ko si C_k1 , k=1,n reprezinta cursurile valutare din momentul contractarii respectiv din momentul platii

Utilizarea acestei clauze se face dupa aceleasi principii ca si clauza valutara simpla: se precizeaza pentru toate valutele din 'cos' cursul fata valuta de contract in momentul contractarii, si limitele (daca se doreste) peste care este necesara recalcularea sumei de plata, in raport de cursurile inregistrate in momentul platilor. Coeficientul de ajustare al cursului de schimb din contractul extern este:

Suma aferenta contractului extern ce va fi platita se calculeaza dupa formula:

S1 = So x K + So sau S1 = So x (1 + K)

In cazul clauzei bazate pe un 'cos' de valute simplu, ponderea atribuita valutelor in cos este egala. Pornind de la considerentul ca valuta incasata in urma unui export poate servi la acoperirea unor importuri de provenienta diferita, valutelor din cos li se pot atribui diferite ponderi in mod proportional cu anumite criterii avute in vedere.

Clauza cosului valutar ponderat presupune atribuirea unei ponderi diferite valutelor ce compun cosul valutar in functie de importanta valutei respective pe piata internationala, de ponderea detinuta in pasivul balantei de incasari si plati valutare a firmei sau chiar in ponderea volumului comertului exterior al tarii cu tarile respective (marite proportional). Apelul la clauza cosului de valute ponderat permite o corelare mai aproape de necesitati a incasarilor si platilor valutare ale firmei.

Coeficientul de ajustare al cursului de schimb din contractul extern devine in acest caz:

Unde,

C_ko si C_k1 , k=1,n reprezinta cursurile valutare din momentul contractarii respectiv din momentul platii iar a, b, c, d, reprezinta ponderile acordate valutelor.

Suma aferenta contractului extern ce va fi platita se calculeaza dupa formula:

S1 = So x K + So sau S1 = So x (1 + K)

Clauza de alegere a monedei in contract

Conform acestei clauze, partile contractante au libertate de a alege la scadenta dintre mai multe valute pe aceea in care se va efectua plata. Selectarea monedei de contract, respectiv valuta care urmeaza sa fie incasata sau in care se va efectua plata, are o importanta deosebita pentru realizarea in conditii eficiente a operatiunilor de comert exterior; utilizarea uneia sau alteia dintre valute influentand in final insasi valoarea tranzactiei. Importanta monedei de contract este cu atat mai mare, cu cat in ultimul deceniu, in relatiile comerciale internationale, clauzele valutare nu sunt acceptate intotdeauna, in marea majoritate a cazurilor, comerciantii oferind un pret care contine in calcule si o marja asiguratorie menita sa acopere riscul valutar.

Netting-ul valutar este o tehnica larg utilizata de companiile multinationale cu numeroase filiale localizate pe diferite piete externe. Practic aceasta tehnica presupune o compensare globala intre aceste filiale a incasarilor si platilor pe care acestea si le fac reciproc. O astfel de metoda simplifica procesul de decontare intre filiale, reduce costul financiar al transferurilor de fonduri denominate in monede diferite dar ceea ce este foarte important este ca netting - ul valutar reduce riscul modificarii cursului de schimb. Operatiunea de compensare este simpla si eficienta in derularea fluxurilor pe pietele financiare internationale contribuind nu numai la reducerea riscului valutar ci si la reducerea unor costuri cu comisioanele de transfer sau de schimb. Este o tehnica de reducere a riscului valutar intens folosita de bancile internationale.

Riscul ratei dobanzii este acel tip de risc care decurge din schimbarile ratelor dobanzii ca urmare a actiunii unor factori diversi: inflatia, cursul de schimb (influenta indirecta), politica monetara a statului, fiscalitatea, factorul timp etc. Nivelul ridicat al resurselor implicate de derularea afacerilor in plan international obliga companiile sa apeleze la resurse externe pentru a-si finanta activitatea.

Practica internationala a dezvoltat ca si in cazul riscului de tara o serie de tehnici de gestionare a riscului de dobanda astfel incat expunerea unei companii la acest risc sa fie sensibili diminuata. Tehnicile de gestionare a riscului de dobanda pot fi sistematizate in tehnici contractuale si tehnici extracontractuale.

Tehnici contractuale de acoperire a riscului de dobanda: Se refera la ansamblul de clauze contractuale financiare si nefinanciare pe care finantatorul le poate include in contractul de credit in scopul eliminarii riscului de neplata a datoriei si a serviciului aferent acesteia. Este evident ca aceste clauze asigura o acoperire indirecta a riscului de dobanda, mai exact asigura o protectie impotriva efectelor pe care materializarea acestui risc le-ar putea avea (refuzul de plata al debitorului pentru care creditul a devenit prea oneros di cauza cresterii semnificative a dobanzilor pe piata).

Clauze nefinanciare:

'cross default clause': clauza potrivit careia debitorul este considerat in incapacitate de plata in momentul in care nu si-a onorat obligatiile fata de orice alt creditor, astfel ca banca poate rezilia contractul de credit si poate cere rambursarea integrala a imprumutului.

'pari pass clause': aceasta clauza defineste un tratament egal intre creditorii companiei.

'material adverse change clause': conform acestei clauze, producerea oricarui eveniment considerat de creditor ca ar putea afecta indeplinirea obligatiilor, poate duce la amanarea sau anularea chiar a executarii contractului de credit;

plafonarea creditelor acordate si derulate printr-o banca;

asigurarea activelor depuse drept garantie a creditului;

interdictii sau restrictii privind vanzarea unor active din patrimoniul debitorului.

subordonarea imprumuturilor inter-companii (inter-filiale): orice transfer sau imprumut acordat de companie sa fie in prealabil notificat bancii si avizat de aceasta;

Clauze financiare: cuprinde un set de clauze care au in vedere cash - flow-ul companiei creditate, veniturile realizat de aceasta sau situatia bilantiera a companiei. Aceste clauze financiare intra in vigoare in momentul in care indicatorii financiari depasesc marja de siguranta si este clar ca pe termen scurt compania poate intra in incapacitate de plata. Principalii indicatori vizati de creditor ar putea fi:

fondul de rulment

gradul de indatorare global;

gradul de indatorare pe termen scurt;

solvabilitatea;

gradul de lichiditate.

Fiecare creditor are un astfel de sistem de analiza a unei companii, in momentul in care compania depaseste gradul minim de indatorare impus de creditor, acesta isi rezerva dreptul de a anula, amana sau rezilia executarea contractului de credit.

Tehnici extracontractuale de acoperire a riscului de dobanda

Riscul de dobanda coroborat cu riscul de neplata este mai rar acoperit contractual, cel mai frecvent acoperirea realizandu-se extracontractual prin urmatoarele metode:

renegocierea directa a ratelor de dobanda cu creditorul;

renegocierea directa a scadentelor aferente imprumutului;

active financiare cu rata de dobanda indexabila sau revizuibila (ex: obligatiunile indexate la inflatie);

contractul de swap pe rata dobanzii;

operatiuni forward pe rata dobanzii;

operatiuni futures pe rata dobanzii;

operatiuni de headging la bursa;

forward rate agreement (FRA);

optiuni pe rata dobanzii;

optiuni pe futures pe rata dobanzii.

Riscul de neplata este riscul ca debitorul sa nu poata fi in masura sa returneze banii imprumutati ca urmare a unei situatii de insolvabilitate, a unor dificultati financiare. De regula, falimentul bancilor se datoreaza acordarii de credite neperformante. Daca pana acum riscul de dobanda si cel valutar puteau duce la evolutii in defavoarea bancii, ele puteau duce si la realizarea de profituri. Era un risc in urma caruia se puteau naste si speculatii. De data asta insa, banca nu poate decat sa piarda ca urmare a asumarii acestuia. Este un risc pur care poate fi gestionat doar prin adoptarea unei conduite corecte de catre responsabilii bancari.

Riscul de neplata este astfel un risc exclusiv al creditorilor si se exprima prin pierderea potentiala care ar putea sa apara ca urmare a inrautatirii situatiei financiare a debitorului astfel incat acesta sa intre in incapacitate temporara sau definitiva de plata.

Principalele cai de acoperire a acestui tip de risc sunt diversificarea si o buna cunoastere a debitorului.

Diversificarea presupune o alocare a capitalului pe cat mai multe destinatii, astfel incat daca unul dintre debitori devine incapabil de a plati efectul sa fie mult mai redus. Oricat de mult o banca s-ar feri de riscul de neplata si oricat de mult ar fi analizat situatia debitorului care i-ar putea acorda convingerea ca acesta e capabil sa ramburseze creditul acordat, exista probabilitatea ca aceasta sa nu obtina imprumutul inapoi. Cea mai buna metoda de aparare impotriva acestor pierderi inevitabile este diversificarea.

Exista chiar si reglementari bancare ca cea americana in care se precizeaza ca o banca nu poate sa imprumute o singura firma cu o suma ce depaseste 15% din capitalul sau sau 25% daca imprumutul este garantat. Cum capitalul unei banci reprezinta in medie 10% din pasivele sale, inseamna ca cel mult 2,5% din portofoliul sau este acordat numai unui singur debitor.

Problema care s-ar putea ridica in cazul diversificarii este ca bancile nu ar putea sa se specializeze pe un anumit tip de activitate. Pentru a obtine avantaje maxime din detinerea unor informatii a caror culegere si interpretare au presupus diferite eforturi, banca acorda credite firmelor ce actioneaza in acelasi tip de industrie sau pe aceeasi arie geografica. Totusi, riscul de faliment este accentuat de legatura stransa intre firmele care actioneaza in aceste limite. Aceasta determina o expunere ridicata la acest tip de risc. De aceea costurile si beneficiile realizabile de pe urma specializarii, respectiv a diversificarii trebuie bine cantarite.

O buna cunoastere a debitorului permite anticiparea eventualelor probleme pe care acesta le-ar avea ulterior dupa acordarea creditului. In prezent practic nici o banca nu mai acorda un credit fara sa inteleaga in prealabil foarte bine esenta afacerii finantate. Creditorul devine astfel parte integranta din afacerea respectiva fiind direct interesat de recuperarea banilor sai. Cele mai multe situatii de neplata apar in momentul in care firma este in incapacitate de rambursare a sumei imprumutate. De aceea, esenta creditarii este informatia - sa stii in ce masura debitorul este capabil sa returneze banii. Aceasta inseamna o buna analiza a situatiei financiare a firmei si a trecutului sau legat de imprumuturile realizate.

Ratele financiare sunt relatii determinate de informatiile financiare ale unei firme si folosite cu scopul de a compara si de a ajuta in mod implicit creditorul in a-si forma o opinie in ceea ce priveste situatia financiara a debitorului. Prin aceste rate se elimina si problemele legate de analiza firmelor de diferite marimi, folosindu-se anumite parti ale informatiilor financiare.

Majoritatea bancilor folosesc in prezent modele proprii de analiza financiara a companiilor ce solicita finantare, modele care iau in calcul atat bilantul consolidat cat si contul de profit si pierdere si il supun unor teste complexe prin intermediul unor indicatori specifici.

Riscul ramane una dintre variabilele de baza ale mediului de afaceri international ce ajusteaza fundamentarea oricarei decizii privind activitatea in acest mediu. In acelasi timp, riscul ramane o provocare pentru fiecare entitate economica, tocmai prin faptul ca el nu poate fi eliminat niciodata in totalitate din operatiunile acesteia. Aceasta provocare este asumata diferit de catre fiecare entitate in functie de comportamentul si atitudinea diferita fata risc. Cu toate acestea, riscul ramane o categorie economica complexa, greu de evaluat si de gestionat, cu atat mai mult cu cat este de vorba de operatiuni derulate in mediul international.