Riscurile bancare - Functiile sistemelor traditionale de credit

Riscurile bancare

Functiile sistemelor traditionale de credit s-au extins atat pe pietele nationale cat si pe cele internationale. Pietele financiare au devenit mult mai fragile, mai supuse hazardului. Aceasta a condus la o crestere accentuata a incertitudinii si la multiplicarea riscurilor specifice aparatului bancar. Numeroase evenimente au aratat ca problemele principale cu care se confrunta bancile rezulta din accentuarea riscurilor. Aceasta, deoarece viitoarea evolutie a activelor ca si a costului pasivelor nu poate fi prevazuta cu acuratete.

Atunci cand definesc riscul si gestiunea riscului, cat mai multi autori se concentreaza asupra functiei clasice a bancilor, de intermediere in sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratata indeosebi problema unor peirderi neprevazute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piata, de credit sau de lichiditate.

Alti autori se concentreaza asupra unor pierderi - potentiale sau efective - cauzate de riscuri cu totul aleatoare si necontrolabile, ca de exemplu frauda, incendiul sau catastrofele naturale. Cei mai multi practicieni abordeaza o singura grupa sau clasa de riscuri, cel mai adesea sub aspectul tehnicilor de gestiune si doar foarte rar sunt analizate si mecanismele de transmisie/amplificare a riscului suportat de institutia financiara.

Fiecare banca are o structura a activelor si a pasivelor. Pe parcursul unei perioade de gestiune (un an), banca obtine anumite castiguri, se efectueaza anumite cheltuieli, cea mai mare parte a acestora fiind cheltuielile cu dobanzile la fondurile atrase.

Atat castigurile cat si cheltuielile pot fi estimate in functie de structura activelor si a pasivelor, de operatiunile efectuate si de factorii macroeconomici.

Cauza cea mai frecventa a pierderilor si insolvabilitatii institutiilor financiare este dificultatea lor de a face fata unor evenimente ce se pot produce, dar care nu au fost prevazute.

Teoria portofoliului arata ca relatia dintre patrimoniul net al unei banci, instabilitatea castigurilor de pe urma portofoliului si cheltuielile de functionare determina riscul, ce cauzeaza falimentul bancii.

Aceasta, deoarece riscul de portofoliul se refera la riscul asociat fiecarui element de activ si de pasiv, la importanta combinarii lor si a relatiei dintre ele.

Compozitia si structura portofoliului determina scadenta tuturor activelor si pasivelor.

De exemplu, riscul ratei dobanzii, care reprezinta pericolul cel mai mare pentru institutiile bancare, depinde de diferentele existente intre scadenta activelor si cea a pasivelor bancii.

Cu cat este mai larga aceasta scadenta medie a activelor, cu atat mai mult va scadea valoarea lor, daca rata dobanzii creste.

Astfel, veniturile nete din operatiuni vor scadea, deoarece veniturile din dobanzi la active cresc, dar mai incet decat cheltuielile cu dobanzile la pasive. Bancile devin insolvabile cand isi concentreaza prea multe credite, investitii sau activitati in domenii in care producerea fenomenelor neanticipate ar putea genera pierderi substantiale. Posibilitatea obtinerii unor profituri ridicate ii impiedica pe bancheri sa se mai gandeasca si la riscurile de portofoliu. Un alt risc important cu care se confrunta bancile este legat de schimbarile variabelor macroeconomice, care nu pot fi anticipate.

Probabilitatea riscului ca o banca sa devina insolvabila depinde de modul in care portofoliul reactioneaza la schimbarile neprevazute din economie.

Bancile intampina dificultati daca sunt incapabile sa se adapteze noilor conditii.

Pentru a intampina efectele economice neprevazute si a reduce riscul, se poate actiona in urmatoarele directii:

-clasificarea activelor si pasivelor in functie de reactia lor la evenimentele neprevazute;

-schimbarea politicii de portofoliu, fie prin orientarea catre activele cu scadenta scurta, fie prin cresterea ponderii pasivelor cu scadenta indelungata;

-cresterea capitalului.

Rezulta deci, ca

rtofoliu, fie prin orientarea catre activele cu scadenta scurta, fie prin cresterea ponderii pasivelor cu scadenta i insolvabilitatea poate fi micsorata, fie prin reducerea nivelului riscului de portofoliu, fie prin cresterea capitalului. Capitalul joaca un rol semnificativ in cazul legaturii castiguri-riscuri. Cresterea capitalului duce la descresterea riscurilor, prin reducerea instabilitatii veniturilor si la diminuarea posibilitatii ca banca sa dea faliment.

Din punct de vedere al modului de contabilizare, capitalul sau patrimoniul net este definit de diferenta intre valoarea totala a activelor si valoarea totala a pasivelor unor firme.

Prin urmare si riscurile in sectorul bancar sunt mult mai mari decat in alte sectoare.

Din punct de vedere al riscului de insolvabilitate, capitalul adecvat poate fi definit astfel: capitalul este adecvat atunci cand el reduce la minimum riscul viitoarei insolvabilitati.

Pe scurt, functiunea capitalului este sa reduca riscul prin absolvirea pierderilor, rezolvarea problemelor legate de lichiditate, limitarea cresterii riscurilor asumate de banca. Relatia dintre risc si capital este neliniara si pericolul insolvabilitatii scade rapid atunci cand capitalul creste. Din pacate, nu este usor sa se evalueze riscurile si sa se stabileasca capitalul adecvat. In prezent, autoritatile de reglementare se axeaza pe masurarea capitalului. Ele incearca sa afle ce risc trebuie sa-si asume o banca, pornind de la evaluarea activelor bancii, politica de creditare, administrarea numerarului si calitatea managementului bancii.

3.1.Continutul riscului bancar

Activitatea bancara presupune asumarea unor anumite riscuri. Riscurile bancare sunt riscurile cu care se confrunta bancile in operatiile lor curente si nu doar riscurile lor specifice activitatii bancare clasice.

Riscul bancar este generat de o multime de operatii si proceduri. De aceea, in domeniul financiar riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente, prin aceea ca pot avea cauze comune sau ca producerea unuia poate genera in lant si alte riscuri. Drept urmare aceste operatii si proceduri genereaza in permanenta expunerea la risc.

Ca agenti economici care opereaza pe diferite piete financiare, bancile se confrunta si cu riscurile ce nu le sunt specifice dar pe care trebuie sa le gestioneze.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii bancii sau institutiei financiare in chestiune, atat un impact in sine cat si un impact indus cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor si chiar asupra autoritatii bancare.

In functie de punctul de vedere din care se face analiza riscului, acesta poate fi definit in mod diferit. Vom adopta ca definitie standard pe cea lingvistica si vom considera drept risc probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinte adverse pentru subiect. In acelasi context, prin expunere la risc vom intelege valoarea actuala a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suporta institutia financiara in cauza. Din aceasta definitie rezulta ca expunerea la risc poate fi efectiva sau potentiala.

Daca acesta este cadrul in care vom aborda problema riscurilor bancare, atunci putem prezenta si diferitele acceptiuni care se dau riscului bancar ca pe diferite tipuri de riscuri bancare. Si trebuie sa subliniem ca acesta este generat de o multime de operatii si proceduri. De aceea, in domeniul financiar cel putin, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente, prin aceea ca pot avea cauze comune sau ca producerea unuia poate genera in lant si alte riscuri. Drept urmare, aceste operatii si proceduri genereaza in permanenta expunere la risc.

Este evident ca o strategie bancara performanta trebuie sa cuprinda atat programe cat si proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizeaza minimizarea probabilitatii producerii acestor riscuri si a expunerii potentiale a bancii. Obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de banca, iar obiectivul central al activitatii bancare il reprezinta obtinerea unui profit cat mai mare pentru actionari.

Numai ca nu intotdeauna aceste doua obiective - cel general si cel sectorial - se afla in concordanta. S-ar putea ca costul implementarii si exploatarii procedurilor care vizeaza gestiunea riscurilor sa fie mai mare decat expunerea potentiala la risc. Ceea ce nu inseamna decat ca si aceste programe trebuie selectate in functie de criterii de eficienta. In alte cazuri s-ar putea ca strategia bancii sa implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. In acest caz decizia trebuie luata intotdeauna avand in vedere si cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protectii corespunzatoare si pierderile potentiale mai mari. Dar daca decizia este de asa natura, atunci minimizarea riscurilor bancare nu trebuie in nici un caz sa se transforme intr-un obiectiv in sine. De altfel, obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilitatii, minimizarea expunerii la risc si respectarea reglementarilor bancare in vigoare. Dintre acestea nimeni nu are un primat absolut, una dintre sarcinile conduse bancii fiind si aceea de a stabili obiectivul managerial central al fiecarei perioade.

Importanta gestiunii riscurilor bancare nu se rezuma totusi doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanenta a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive si asupra comportamentului salariatilor care devin mai rigurosi si mai constiinciosi in indeplinirea sarcinilor de servici; nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activitati frauduloase. Existenta unor programe adecvate pentru prevenirea si controlul riscurilor bancare contribuie si la impunerea institutiei in cadrul comunitatii bancare, nu de putine ori existenta unor astfel de programe conditionand admiterea sau participarea bancii respective la asociatii interbancare sau obtinerea unor calificative superioare din partea autoritatii bancare.

Si o gestiune eficace a riscurilor bancare isi va pune amprenta si asupra imaginii publice a bancii. Clientii doresc o banca sigura si actionarii la fel. Soliditatea unei banci ii atrage insa pe deponenti in conditiile in care depozitele nu sunt asigurate in mod obligatoriu. Daca bancile sunt obligate sa se asigure de raspunderea civila fata de deponenti atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure institutii este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate sa apara atunci o selectie adversa pentru ca este foarte probabil ca bancile cu cele mai mari probleme, in lipsa de lichiditate, sa acorde cele mai ridicate dobanzi. Pentru evitarea acestei selectii adverse este preferabil ca asiguratorul sa perceapa prime de asigurare diferentiate, mai ridicate pentru bancile cu o gestiune deficitara a riscurilor astfel incat sa existe o penalizare explicita pentru acestea.

Problema gestiunii riscurilor nu a avut dintotdeauna pentru banci importanta pe care o are in prezent.

Pe plan mondial, pana in anii `80, gestiunea riscurilor bancare se rezuma aproape exclusiv la gestiunea riscului de creditare, in relatiile cu clientii bancii si in cadrul sistemului de plati. Acest fapt se datora stabilitatii relative a sistemului financiar si a pietelor financiare. Stabilitatea ce a caracterizat acea perioada a fost rezultatul actiunii a doi factori majori: primul a fost acela ca riscurile efective erau relativ reduse, iar cel de-al doilea factor de stabilitate l-au reprezentat marjele dobanzii relativ mari. Conditiile obiective care au generat acest climat de stabilitate au fost in primul rand conditiile de piata si apoi cadrul legislativ de desfasurare a activitatii bancare. Fluctuatiile ratei dobanzii pe piata nu erau foarte pronuntate, fluctuatiile cursurilor valutare erau controlate de mecanismul sistemului monetar international de la Bretton Woods, iar reglementarile, practicile anticoncurentiale de tip cartel si inertia deponentilor au contribuit la limitarea concurentei pe piata depozitelor bancare, fapt ce a facut ca ratele dobanzii la depozite sa fie scazute si relativ stabile. Marjele substantiale ale dobanzii puteau fi folosite pentru a amortiza socul fluctuatiei, a rentabilitatii plasamentelor si pentru a reconstitui fondurile bancare fara a se apela la piata.

In Romania bancile au de facut fata tuturor acestor factori de instabilitate financiara intr-un context de instabilitate generala generata de procesul de tranzitie. Tranzitia a insemnat pentru bancile romanesti modificarea statutelor, a cadrului legal de operare, libertate in alegerea partenerilor interni si externi, concurenta din partea altor institutii financiare si a altor banci, reducerea refinantarii directe de catre banca centrala, schimbarea permanenta a normelor prudentiale de catre BNR si deteriorarea situatiei financiare a majoritatii clientilor mari. In aceste conditii, pentru conducerea bancilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitate, ca si asimilarea de catre salariati a unor noi tehnici si instrumente de gestiune a riscurilor.

In sectorul bancar cresterea a devenit un atribut esential al performantei bancare. Ea nu este un scop in sine ci este impusa de rentabilizarea investitiilor in tehnologii noi, posibila doar in conditiile productiei de masa. Procesul de crestere in sectorul bancar are doua componente: cresterea in domeniul serviciilor bancare traditionale si cresterea in zona noilor servicii bancare. El este caracterizat de faptul ca are loc intr-un context concurential si are drept rezultat prestarea de catre institutia financiara a unei game largi de servicii. Unele dintre aceste servicii sunt noi si personalul este lipsit de experienta, iar altele presupun operarea pe piete cu care bancile nu sunt familiare si atunci personalul apare ca fiind lipsit de profesionalism.

Drept urmare, imaginea bancilor pe pietele financiare tinde sa fie una deficitara, pentru ca ele risca sa fie tratate de catre parteneri mai specializati drept conglomerate formate la voia intamplarii, conduse de persoane ignorante in noile domenii si inconstiente de capacitatea neta de castig sau riscurile specifice.

In conditiile unui management corect, cresterea operatiilor in cele doua arii mari - servicii traditionale si servicii noi - ar trebui sa aibe un efect sinergetic. Insa pierderile suportate de unii actionari si volatilitatea veniturilor duc la diminuarea valorii de piata a bancilor, ceea ce face extrem de scumpa procurarea de capital suplimentar. Deoarece comunicarea bancilor cu publicul si chiar cu actionarii, in ceea ce priveste gestiunea riscurilor bancare, este deficienta, piata tinde sa trateze toate bancile la fel. Proasta gestiune a catorva banci poate influenta negativ si imaginea publica a celorlalte.

In concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevazute, gestiunea lor adecvata poate stabiliza veniturile in timp, avand rolul unor amortizoare de societati. In acelasi timp, consolidarea valorii actiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reala cu pietele financiare si implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate bancile si institutiile financiare trebuie sa-si imbunatateasca intelegerea si practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-si putea gestiona cu succes diferite game de produse in anii 90. Daca procesul de gestiune a riscurilor bancare si sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Bancile pot gestiona cu succes riscurile bancare daca recunosc rolul strategic al gestiunii riscurilor, daca folosesc paradigma de analiza si gestiune in vederea cresterii eficientei, daca adopta masuri precise de adaptare a performantei la risc si daca vor crea mecanisme de raportare a performantei in functie de risc, pentru a se asigura ca investitorii inteleg impactul gestiunii riscului asupra valorii firmei bancare.

3.2. Tipul de risc bancar

Gruparea riscurilor bancare in clase si tipuri de risc este necesara atat in scop didactic, cat si practic. Multe riscuri prezinta trasaturi comune si tratarea lor corelata permite observatii ce pot facilita atat intelegerea procesului de gestiune, cat si asimilarea unor procedee si tehnici.

Clasificarea riscurilor bancare in functie de expunerea la risc

Expunerea la risc a unei institutii financiare, desi generata de acelasi ansamblu de activitati, poate fi privita din doua puncte de vedere: ca expunere inerenta si ca expunere suplimentara sau subiectiva.

In acest context riscurile pure se caracterizeaza prin aceea ca expunerea este generata de activitatile si procesele bancare cu potential de a produce evenimente care sa se soldeze cu pierderi. Astfel de evenimente pot fi considerate fraudele in efectuarea unor plati, accidentarea in cadere a unui client intr-una din agentiile bancii sau degradarea mediului ambiant de catre active dobandite de banca in urma exercitarii unor drepturi de ipoteca. La randul lor, riscurile pure se pot impartii in: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale si frauduloase, riscuri de raspundere.

Riscurile fizice se pot manifesta ca distrugere a cladirilor, avariere a cladirilor in curs de construire, distrugere a liniilor de telecomunicatii, avariere a masinilor si materialelor diverse, distrugere a materialului in cursul transportului, accidente de circulatie.

Riscurile financiare pot apare ca pierderi complete de date, pierderi de cecuri in curs de incasare, pierderi de efecte, distrugere a arhivelor, nerecuperare a pierderilor.

Riscuri criminale si frauduloase: patrunderi in fisierele informatice, utilizarea frauduloasa a mijloacelor de plata, duplicarea si contrafacerea cartilor si a cecurilor, utilizarea frauduloasa a unei operatii de catre un salariat, utilizarea frauduloasa a unei operatii de catre terti, intocmirea dosarului de credit pe baza de falsuri, toate tipurile de deturnari de fonduri, furt, deturnare de fonduri de catre un salariat, talharii, cereri de rascumparare.

Riscuri de raspundere: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, pierderi de efecte in contul clientilor, activitati proprii filialelor, punerea in discutie a mijloacelor folosite, raspunderea cenzorilor, erori de gestiune a conturilor si serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier in operatiile cu titluri, pierderi de cecuri, returnare de agentii, acordari abuzive de credite, suspendari abuzive de credite, greseli de consultanta in ingineria financiara.

Pentru cea de-a doua categorie, riscurile lucrative sau speculative, expunerea este generata de incercarea de aobtine profit mai mare. Aceasta expunere poate genera si cheltuieli suplimentare si potential si pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadenta, pierderi la portofoliul de titluri sau o structura defectuoasa a activelor bancare.

Demarcatia dintre cele doua tipuri nu este neta, dupa cum se poate observa si din tabelul urmator.

Riscurile bancare in functie de expunerea la risc

Clasificarea riscurilor bancare in functie de caracteristica bancara

O alta clasificare a riscurilor bancare este cea care are la baza gama de operatii bancare ce pot genera riscuri si forma acestor riscuri. In urmatorul tabel se prezinta o clasificare succinta a principalelor tipuri de riscuri asumate de o banca universala in desfasurarea operatiilor proprii: riscuri financiare asumate in gestiunea bilantului, riscuri de prestare caracteristice pentru sfera serviciilor bancare si riscuri ambientale care sunt generate de operarea bancii intr-un mediu concurential strict reglementat de autoritatea bancara si intr-un spatiu economic caracterizat de propria sa dinamica.

Clasificarea riscurilor bancare in functie de cauza si forma lor

Riscurile financiare pot fi considerate drept cel mai important grup de riscuri bancare, dat fiind ca proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente bancare. In acest grup de riscuri se includ:

riscul de creditare, denumit si risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorarii calitatii activelor bancare. Exprima probabilitatea incasarii efective, la scadenta, a fluxului de venituri anticipat;

riscul de lichiditate sau riscul de finantare. Exprima probabilitatea finantarii efective a operatiilor bancare. Pentru cei care au imprumutat banca, poate apare ca risc de creditare dar aceasta este doar o componenta a sa;

riscul de piata sau de variatie a valorii activelor financiare apare ca risc de variatie a ratei dobanzii, risc valutar si risc de variatie a cursului activelor financiare. Exprima probabilitatea ca o variatie a conditiilor de piata sa afecteze negativ profitul bancar;

riscul de faliment, riscul de capital sau riscul de indatorare exprima probabilitatea ca fondurile proprii ale bancii sa fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curenta si ca aceste pierderi sa afecteze in mod negativ plasamentele creditorilor bancii.

Intre toate aceste grupe de risc se exercita o interactiune permanenta, deoarece ele exprima doar aspecte diferite ale aceluiasi potential de risc (operatiile bancare curente). Asa , de exemplu, o expunere reala excesiva la riscul de creditare poate genera risc de lichiditate, daca banca nu are suficiente active lichide pentru a face fata obligatiilor sale scadente fara aportul sumelor rezultate din rambursarea creditului primit de catre client. Riscul de lichiditate poate genera risc de faliment daca banca nu-si poate procura rapid resursele deficitare. Mai mult, in sistemul bancar, problemele cu care se confrunta o banca pot afecta negativ si banci partenere existand un permanent pericol de contagiune. Acest risc specific ansamblului bancilor este numit risc sistemic si gestiunea lui este asigurata de catre banca centrala. Aceasta nu inseamna insa ca fiecare banca nu trebuie sa urmareasca in permanenta soliditatea partenerilor sai , in baza tuturor informatiilor de care poate dispune.

Riscurile de prestare sunt asociate operatiilor din sfera serviciilor financiare. Urmatoarele tipuri de riscuri sunt cuprinse aici:

riscul operational sau riscul de sarcina exprima probabilitatea ca banca sa devina incapabila sa mai asigure servirea clientilor intr-un mod rentabil. In acest context sunt importante atat oferta de servicii, cat si capacitatea conducerii de a evalua si controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii;

riscul tehnologic este asociat calitatii si structurii ofertei de produse financiare care au si ele un ciclu de viata propriu si tind sa fie inlocuite de produse mai performante. Alegerea incorecta a momentului scoaterii de pe piata a unui produs sau a momentului introducerii unuia nou poate genera pierderi semnificative si exista in permanenta riscul ca momentul ales sa nu fie cel mai adecvat din punct de vedere al maximizarii profitului bancar;

riscul produsului nou este asociat inovarilor in sfera produselor financiare. Exprima probabilitatea cumulata a producerii mai multor evenimente adverse, precum: situarea cererii sub nivelul anticipat, depasirea nivelului planificat al costurilor specifice, lipsa de profesionalism a echipei manageriale;

riscul strategic exprima probabilitatea de a nu alege strategia optima in conditiile date. El este inerent oricarei selectii de piete, produse si zone geografice pe care o implica definirea strategiei bancii intr-un mediu complex.

Grupa riscurilor ambientale cuprinde o clasa de riscuri cu un puternic potential de impact asupra performantei bancare, dar asupra carora banca are un control limitat. In esenta aceste riscuri exprima probabilitatea ca o scimbare adversa de mediu sa afecteze negativ profitul bancii:

riscul de frauda este un risc de ordin intern pe care l-am inclus totusi in aceasta grupa deoarece pentru banca , privita ca entitate, actele si mai ales intentiile salariatilor reprezinta o variabila externa greu controlabila. Riscul de frauda este un risc de ordin intern si exprima probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor alte acte contrare intereselor bancii de catre angajatii acesteia. Fraudele pot afecta sensibil rentabilitatea bancii, atunci cand nu pot fi detectate din vreme si recuperate;

riscul economic este asociat evolutiei mediului economic in care actioneaza banca si clientii acesteia. Se poate manifesta la nivel sectorial, regional, national sau international. Exprima probabilitatea diminuarii performantei bancii ca urmare a unei evolutii adverse a conditiilor de mediu. Acestea influenteaza calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor si potentialul de risc;

riscul concurential exprima probabilitatea reducerii profitului in conditiile modificarii raporturilor de piata in defavoarea bancii. El este inerent activitatii bancare deoarece majoritatea produselor financiare oferite pe piata de o banca sunt oferite si de alte institutii financiare;

riscul legal reflecta faptul ca bancile trebuie sa opereze in contextul stabilit de reglementarile legale in vigoare, chiar daca acestea le creeaza un dezavantaj competitiv fata de alte institutii financiare concurente. Un alt aspect al acestui risc este acela ca exista o permanenta incertitudine atat in ceea ce priveste evolutia viitoare a cadrului normativ de desfasurare a activitatii bancare, cat si referitor la momentul implementarii unor noi reglementari.

Ca incidenta si amploare a pierderilor pe care le genereaza, riscurile cuprinse in prima grupa sunt de departe cele mai semnificative pentru banci si gestiunea lor poate aduce un plus semnificativ de soliditate bancii. In tabelul urmator se prezinta principalii indicatori si tehnicile de gestiune pentru evaluarea si controlul riscurilor financiare, asa cum vor face ele obiectul cursului.

Indicatorii si tehnicile de gestiune a riscurilor financiare

Riscul de creditare este asumat de toate bancile si poate genera probleme serioase daca expunerea la risc este substantiala. Indicatorii traditionali sunt mai putin folositi deoarece ei afecteaza negativ rentabilitatea bancii. Ei se pot dovedi utili in analize temporale si comparatii interbancare. Indicatorii obiectiv, monitorizati atent, pot semnaliza in avans aparitia unor probleme pe parcursul procesului de creditare, mai ales daca limitele sunt depasite pentru mai multi dintre ei.

Indicatorii traditionali ai riscului de lichiditate tind sa se concentreze asupra lichiditatii activelor bancare. Indicatorii obiectiv urmaresc indeosebi evolutia corelata a activelor lichide si pasivelor imediate. Din practica rezulta ca cel mai bun este indicatorul derivat ce raporteaza diferenta dintre activele lichide si imprumuturi la o marime care sa reprezinte nevoile potentiale de lichiditate.

Riscul variatiei ratei dobanzii pe piata este masurat traditional prin gradul de sensibilitate (relativ) sau gap (absolut). Principalele neajunsuri ale acestor indicatori sunt generate de greutatea alegerii scadentei de folosit drept criteriu pentru sensibilitate, precum si de neluarea in considerare a efectelor pe care variatia ratei dobanzii le are asupra valorii actuale a plasamentelor.

Indicatorii clasici astfel incat riscului de capital sunt indicatori relativi prin care se poate determina valoarea raportului dintre diferite categorii de active/pasive si capital. Acesti indicatori sunt statici si nu pun in evidenta diferentele referitoare la riscul diferitelor plasamente. Folosesc valori din contabilitate pentru elemente, nu valoarea de piata a acestora. Aceste neajunsuri sunt compensate de indicatori mai noi care tin cont si de elementele din afara bilantului si de gradul diferit de risc.

3.3. Factori si simptome ale riscului bancar

Problema gestiunii riscurilor bancare este abordata dintr-o perspectiva ingusta, pentru tipuri de riscuri specifice. Aceasta deoarece riscurile bancare sunt diverse si complexe. Cu toate acestea nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca pentru toate aceste riscuri expunerea este a bancii si ca multe riscuri sunt interdependente. Gestiunea globala a acestor riscuri se impune ca o necesitate si trebuie organizata la nivelul centralei bancii.

O gestiune globala adecvata a riscurilor trebuie sa asigure bancii capacitatea de a identifica si aprecia riscurile bancare, de a le controla, de a le elimina si de a le finanta. Alte prioritati de avut in vedere se refera la anticiparea pierderilor, constituirea rezervelor, transferul eventual al riscurilor, integrarea gestiunii riscurilor bancare in sistemul global de gestiune al bancii.

Etapele procesului de gestiune globala a riscurilor bancare pot fi regasite si in gestiunea riscurilor individuale, doar ca la nivel global toate au un caracter obligatoriu. In succesiunea lor logica aceste etape sunt urmatoarele: identificarea si evaluarea riscurilor, controlul riscurilor, eliminarea/evitarea riscurilor si finantarea riscurilor.

Integrarea evaluarii riscurilor in planificarea strategica a bancii va asigura gestiunii riscurilor bancare vizibilitatea necesara si focalizare strategica. Riscul este o componenta esentiala a profitului unei institutii financiare; de aceea evolutia ulterioara a strategiei si organizarii bancare vor fi afectate daca profilul riscului actual si de perspectiva nu sunt luate in considerare.

Pentru a integra identificarea si evaluarea riscurilor bancare in procesul de planificare, banca trebuie sa-si identifice mai intai principalele linii de activitate. O linie de activitate include unitati si proceduri. Unitatile cuprinse intr-o linie de activitate au un set integrat de sisteme de livrare a produselor si piete consacrate. Procedurile includ atat ansamblul sarcinilor asociate livrarii produselor pe piata cat si sarcinile asociate activitatilor auxiliare.

Procesul de gestiune a riscurilor incepe prin descifrarea profilului risc al diferitelor game de produse bancare pentru principalele activitati bancare. Apoi acestea trebuie comparate cu profilul risc al bancii. Daca profilul risc al bancii este mai putin indraznet decat suma profilurilor risc identificate, atunci conglomeratul bancar are o valoare sinergetica, pozitiva pentru actionari.

Pentru a identifica si evalua nivelul de risc al unei game de produse bancare sau al unei activitati bancare, managerii trebuie sa identifice toate situatiile semnificative care pot genera o pierdere financiara. Managementul poate realiza acest lucru prin elaborarea unor scenarii de pierdere pentru activitatile, tranzactiile si interferentele bancare. Cand elaboram profilul risc este util sa se aloce expunerile risc diferitelor componente ale riscului. Este util sa identificam frecventa si marimea pierderilor care pot fi generate de expuneri. Frecventa se refera la numarul de aparitii al evenimentelorasociate unei expuneri pe parcursul orizontului de planificare. Gravitatea pierderilor masoara impactul financiar care rezulta din producerea evenimentelor asociate expunerii la risc.

Un manager poate dobandi o buna perspectiva asupra nivelului riscului asociat unei anumite expuneri combinand frecventa cu amplitudinea riscului. Deoarece o anumita expunere poate genera riscuri de mai multe feluri, nivelul de risc trebuie agregat pentru fiecare expunere si pentru fiecare categorie de risc pentru a identifica profilul risc al unei unitati bancare.

Metodologiile de identificare si evaluare a riscurilor pot asigura o estimare efectiva si eficienta a profilului risc pentru sucursale, filiale, agentii si intreaga banca. In lipsa unei abordari sistematice a evaluarii riscului, usor de implementat, o banca nu dispune de nici un mijloc de a-si reduce cheltuielile legate de riscuri

printr-un control mai riguros si o finantare adecvata a riscurilor. In plus este dificil pentru o banca sa determine veniturile corectate in functie de risc pentru o gama de produse bancare sau o activitate si sa transmita pietei financiare riscul-produs propriu si eficacitatea managementului riscurilor bancare.

Obiectul controlului riscurilor este de minimiza cheltuielile asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate, dar nu evitate sau eliminate. Dupa ce au fundamentat profilul risc al unitatii lor bancare, managerii trebuie sa identifice si sa evalueze activitatile de control al riscurilor existente din punctul de vedere al expunerii si nivelurilor de risc identificate, pentru fiecare categorie de riscuri.

Pentru a controla riscul de piata, o banca poate avea in vedere mai multe tehnici de gestiune a bilantului sau de diversificare a portofoliului. Intre modalitatile de a gestiona riscul de lichiditate se inscriu si titularizarea unor credite sau cresterea frecventei negocierilor. In domeniul riscului operational banca poate imbunatatii controalele in domeniul calitatii produselor bancare, pe langa gestiunea creditelor si analiza creditelor neperformante.

Este foarte important identificarea si evaluarea riscurilor. Este dificil de eliminat sau evitat un risc daca el nu a fost identificat si cuantificat corespunzator. Riscul poate fi eliminat prin indepartarea cauzei care il produce. Managerii pot face acest lucru prin reproiectarea activitatilor asociate si a fluxurilor de operatii. Mai recent bancile au adoptat solutii mai radicale, eliminand complet gamele de produse pe care le apreciaza extrem de riscante. Managerii bancari, a caror experienta este legata de activitatile bancare comerciale, reactioneaza la pierderi care apar in activitati despre care nu stiu multe, de exemplu, in domeniul operatiilor cu instrumente derivate prin suprimarea acestor activitati.

Eliminarea si evitarea riscurilor poate avea efect asupra reducerii costurilor totale ale bancii, costuri asociate riscurilor daca banca a apreciat corect cheltuielile asociate riscurilor si veniturile ajustate in functie de risc asociate fiecarei game de peoduse sau activitati. Altfel s-ar putea ca managementul sa reduca valoarea actiunilor prin eliminarea unor activitati care ar fi putut produce in timp venituri favorabile ajustate in functie de risc.

Din punctul de vedere al gestiunii riscurilor bancare, finantarea riscurilor bancare presupune atat acoperirea riscurilor cat si transferul riscurilor. Acoperirea riscurilor functioneaza cel mai bine in cazul unor riscuri a caror frecventa si amplitudine a expunerii sunt foarte previzibile sau atunci cand nu exista asigurari pe piata. Transferul riscului este mai adecvat atunci cand expunerea nu este foarte previzibila sau atunci cand gravitatea potentiala a pagubelor este catastrofala.

In orice caz, transferul riscurilor este dificil daca nu exista piete de asigurari conventionale. Daca raman riscuri mari care nu pot fi nici acoperite nici transferate, pentru manager este foarte dificil sa foloseasca controlul riscurilor pentru a le elimina sau evita. In ultima instanta managerii bancari trebuie sa fie capabili sa identifice si sa evalueze gradul de risc. Doar riscurile neidentificate sunt retinute din ignoranta.

Riscul poate fi acoperit atat printr-un program formal de finantare elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate, cat si prin prelevari pentru fondurile de rezerva pentru pierderi din creditare. In plus, bancile pot acoperi riscuri in afara unor programe formale de finantare, daca trec pierderile pe cheltuieli sau le acopera din capital, in masura in care aceste pierderi se produc. Aceste programe de tip

"pay-as-you-go" genereaza in mod inevitabil un anumit grad de incertitudine asociata veniturilor si o cerere incerta de capital bancar. Pe de alta parte existenta programelor formale autofinantate reprezinta un mesaj pentru pietele financiare, caci presupune identificarea si evaluarea riscurilor, precum si reducerea gradului de incertitudine in ceea ce priveste veniturile viitoare.

Retinerea riscurilor trebuie sa se faca pe baza urmatoarelor doua criterii: acoperirea unor familii de riscuri si existenta unei baze proprii de date statistice referitoare la frecventa si amploarea riscurilor. In lipsa acestor conditii riscurile nu pot fi autofinantate in mod corect.

Transferarea riscului este eficace atunci cand frecventa si gravitatea sunt specifice unor riscuri catastrofale si atunci cand riscurile nu pot fi identificate si evaluate precis.