SPATIUL FINANCIAR EUROPEAN

Spatiul financiar european

Sectiunea 1. Aspecte generale

Privit in ansamblu, spatiul european trebuie sa permita intermediarilor profesionisti, pe care ii intalnim sub forma institutiilor de credit, societatilor de asigurari sau a serviciilor de investitii, sa ofere serviciile lor intregii clientele comunitare. Sunt avute in vedere aici serviciile bancare traditionale, cum este cazul celor care ofera asigurari, in special al celor cu privire la asigurarile pe viata.

Accesul la pietele reglementate este, de asemenea, necesar in perspectiva acestui spatiu financiar, mai ales dupa ce a intrat in circulatie moneda euro. Totusi, accesul la aceste piete reglementate presupune, adesea, recurgerea la intermediari. Nu poate exista un spatiu financiar fara libertatea de actiune a intermediarilor profesionisti^[1].

Sectiunea a 2-a. Sectorul bancar

In cadrul pietei unice, o importanta deosebita prezinta sectorul serviciilor financiare, adica bancile si institutiile de credit si financiare. Libera circulatie a "produselor financiare" este facilitata in mod constant prin dezvoltarea tehnologiilor din domeniul comunicatiilor. Trebuia ca aceste servicii sa fie liberalizate in pas cu liberalizarea circulatiei capitalului si a serviciilor bancare, intrucat ele sunt legate de aceasta circulatie. Cum libera circulatie a capitalului si serviciilor bancare reprezinta in prezent o realitate, ea nu mai constituie un obstacol pentru libera circulatie a serviciilor financiare. Problema o constituie operarea institutiilor financiare, libera circulatie a produselor financiare necesitand o recunoastere mutuala din partea statelor membre a ceea ce intreprind celelalte state membre in vederea apararii intereselor publice^[2].

In acest moment sectorul bancar european are la baza functionarii sale urmatoarele Directive europene[3]:

Directiva nr. 2006/48/CE a P.E. si a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate si desfasurarea activitatii de catre institutiile de credit;

Directiva nr. 2006/49/CE a P.E. si a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de investitii si institutiilor de credit;

Directiva nr. 2000/46/CE a P.E. si a Consiliului din 18 septembrie 2000 privind accesul la activitate, desfasurarea si supravegherea prudentiala a activitatii institutiilor emitente de moneda electronica;

Directiva nr. 2001/24/CE a P.E. si a Consiliului din 4 aprilie 2001, privind reorganizarea si lichidarea institutiilor de credit;

- Directiva Consiliului nr. 89/117/CEE din 13 februarie 1989 referitoare la obligatiile sucursalelor stabilite intr-un stat membru ale institutiilor de credit si institutiilor financiare, avand sediul central in afara acelui stat membru, privind publicarea documentelor contabile anuale.

La nivelul U.E., ultimele evolutii legislative inregistrate sunt reprezentate de adoptarea si publicarea Directivei nr. 2006/48/CE si a Directivei nr. 2006/49/CE, care transpun la nivel comunitar prevederile referitoare la noile cerinte de capital agreate la nivelul Comitetului de la Basel pentru Supraveghere Bancara, cunoscute sub numele de Noul Acord de Capital - Basel II.

Primul Acord Basel a fost instituit in 1988 pentru a coordona reglementarile globale din acest sector si pentru a institui cerintele minime de capital in scopul eliminarii amenintarilor venite din partea bancilor cu politici de capital instabile. De la introducerea primului acord, activitatile din sectorul bancar (prin prisma practicilor de management al riscului sau abordarile privind supervizarea si pietele financiare) au trecut printr-o serie de transformari majore. Tehnicile avansate de management al riscului au evoluat spre solutii mai specializate de tratare a riscurilor[4].

Noul Acord de Capital - Basel II vine sa inlocuiasca Acordul Basel I, ale carui reguli au dovedit in timp ca ofera o cuantificare simplista si rigida a riscului de credit, nemaifiind aliniate la cele mai bune practici aplicate de institutiile de credit in procesul de management al riscurilor. Prin alinierea cerintelor de capital cat mai aproape de propriile estimari ale institutiilor de credit, Noul Acord reduce diferentele intre cerintele de capital reglementat si cele de capital economic.

Cele patru obiective principale din spatele Basel II sunt:

1. Asigurarea stabilitatii sistemului financiar-bancar la nivel global;

2. Ajungerea la un nivel de competitivitate egala;

3. Furnizarea unei abordari mai competitive pentru abordarea riscurilor si promovarea celor mai bune practici in managementul riscurilor;

4. Furnizarea unei abordari aplicabile la nivel global in procesul de evaluare a capitalului.

In general, Basel II stabileste pentru banci metodologii de calcul mai precise a rezervelor de capital pe care trebuie sa le faca luand in calcul riscurile de credit si operational. Ceea ce constituie insa un element de noutate este faptul ca Basel II introduce ca o conditie esentiala riscul operational in calcularea cerintelor de capital, astfel ca eficientizarea managementului riscului operational al unei banci duce la minimizarea sumei de bani blocate in conturi.

Un element important al noii legislatii, mai ales si din cauza ultimelor dezvoltari pe piata creditelor din Romania, este riscul de credit, la evaluarea caruia trebuie avute in vedere urmatoarele aspecte[5]:

capacitatea de punere in aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor contractuale;

capacitatea si posibilitatea de a executa garantiile in conditiile pietei;

concentrarea expunerilor pe sectoare de activitate, regiuni, piete pe care se opereaza.

Sectiunea a 3-a. Sectorul asigurari

Liberalizarea serviciilor de asigurare la nivelul Comunitatii a urmarit doua obiective[6]:

a) sa permita fiecarei persoane din statele membre sa beneficieze de serviciile de asigurare, garantand protectia juridica si financiara a operatiei de asigurare;

b) sa dea posibilitatea fiecarei companii de asigurare agreata intr-un stat membru de a-si desfasura activitatea in cadrul ansamblului Comunitatii.

Initial, libealizarea serviciilor de asigurare s-a efectuat in cadrul dreptului de a constitui societati de asigurare in alte state, statele membre manifestand rezerve in ceea ce priveste prestarea libera de servicii de asigurare. Totusi, Curtea de Justitie a considerat ca este posibila prestarea de servicii de asigurari, statul de primire, destinatar al prestatiei, putand impune societatii de asigurare sa obtina agrementul sau, pentru a garanta in acest fel protectia asiguratilor, sau sa se inscrie intr-un registru al ocupatiilor. Agrementul se acorda oricarei societati stabilita intr-un alt stat membru care indeplineste conditiile cerute de legislatia statului de destinatie, dar cel de al doilea-stat trebuie sa ia in considerare conditiile indeplinite in statul de origine, daca acestea sunt prevazute si de legislatia proprie.

Directiva nr. 73/239 din 24 iulie 1973 a instituit un sistem de agrement al societatilor de asigurare si al sucursalelor sau agentiilor acestora in alte state membre, in cadrul caruia agrementul putea fi refuzat daca nu erau indeplinite conditiile nationale. Apoi, directiva de coordonare a altor asigurari decat cele de viata nr. 88/357 din 22 iunie 1988 a facut deosebirea intre riscurile mari, din cadrul intreprinderilor mari, si riscurile de masa. Pentru riscurile mari, serviciile de asigurare pot fi prestate de o societate de asigurare intr-un alt stat membru, numit stat de risc, fara agrementul acestuia si sub controlul statului unde societatea isi are sediul, a carui legislatie se aplica, in cazul asigurarilor de masa, se aplica legislatia statului de risc, inclusiv conditia acordarii agrementului.

Prin directiva nr. 92/49 din 1992 privind alte asigurari decat cele de viata s-a instituit un regim unic de agrement, atat pentru societatile de asigurare constituite pe teritoriul altor state, cat si pentru libera prestare de servicii de asigurare. Directiva nr. 90/618 din 8 noiembrie 1990 reglementeaza asigurarea pentru raspunderea civila pentru automobile, stabilind ca asiguratorul dintr-un stat membru, pentru a asigura un vehicul inmatriculat intr-un alt stat membru, este obligat sa aiba un reprezentant in acel stat.

Asigurarile de viata au fost reglementate la nivel comunitar prin directiva nr. 79/267 din 5 martie 1979 si apoi prin directiva nr. 90/619 din 8 noiembrie 1990, care a prevazut ca se aplica legislatia statului asigurator daca incheierea contractului s-a facut din initiativa asiguratului. Daca initiativa apartine asiguratorului, se aplica dispozitiile din legislatia statului de risc. Prin cea de a treia directiva, nr. 92/96 din 10 noiembrie 1992, s-a instituit un regim de agrement unic, acordat de statul unde isi are sediul societatea care isi poate desfasura activitatea pe teritoriul intregii Comunitati[7].

Sectiunea a 4-a. Serviciile de investitii

1. Aspecte generale

Prin servicii de investitii intelegem acele servicii pe care le ofera unii profesionisti investitorilor si celor care economisesc pentru constituirea si gestiunea portofoliilor lor. Sunt vizate, de exemplu, receptia si transmiterea de ordine de cumparare sau de vanzare ori negocierea de valori imobiliare, de instrumente ale pietei monetare, de contracte financiare la termen sau de optiuni. Sunt, de asemenea, avute in vedere conservarea valorilor si gestiunea patrimoniului. De fapt, este vizata intreaga piata financiara, ca urmare a intrarii in circulatie a monedei unice^[8].

Aceste servicii sunt, adesea, oferite prin stabilimentele de credit. Pot, de asemenea, sa fie oferite de catre unele societati specializate, de exemplu de catre intreprinderile de asigurare: este cazul gestionarii patrimoniului. Mai mult, aceste servicii presupun, deseori, accesul la pietele reglementate, in anumite state, accesul la acest gen de piete este rezervat numai unei anumite categorii de intreprinderi.

2. Directiva din 10 mai 1993

Aceasta Directiva reia grosso modo principiile, deja, recunoscute in materie bancara si de asigurari. Ea se apropie, mai ales, de Directiva din 15 decembrie 1989, cu privire la stabilimentele de credit.

Acordul administrativ, este, in primul rand, o cerinta obligatorie. Conditiile in care este obtinut lasa o anumita marja de apreciere autoritatilor nationale, pentru ca o cerinta esentiala este onorabilitatea si experienta conducatorilor.

Acest acord, si aici se regaseste principiul recunoasterii reciproce, ca si sistemul 'licentei unice' sau al 'pasaportului unic', deschide, apoi, posibilitatea tuturor serviciilor de investitii de a actiona in in­treaga Uniune Europeana, atat pe calea stabilimentelor, cat si pe calea liberei prestari a serviciilor^[9].

In sfarsit, principiul controlului de catre autoritatile statului mem­bru unde se gaseste sediul intreprinderii de investitii este atenuat avand in vedere specificitatea serviciilor in cauza. Aceste servicii, de fapt, pun in discutie protectia depunatorului si ele trebuie, de aseme­nea, sa respecte regulile pietelor reglementate pe baza carora se pot prezenta. Directiva prevede, astfel, armonizarea intre regulile prudentiale care dau autoritatilor posibilitatea de a controla sediul si regulile de conduita sau regulile de functionare a pietelor reglementate care revin autoritatilor statelor pe teritoriul carora serviciile de investitii vor actiona.

Directiva din 3 martie 1997

Aceasta Directiva impune oricarui stat membru, incepand cu septembrie 1998, sa prevada un astfel de sistem. Aderarea intreprinderilor de investitii la un asemenea sistem va deveni o conditie a acordului comunitar. Armonizarea este, totusi, minima, in prezent. Pentru a evita concurenta intre legislatii, ceea ce ar determina si o concurenta intre intreprinderi, sucursalele nu vor putea oferi in statele in care ele sunt stabilite o garantie superioara celei care rezulta din sistemul statului de primire, chiar daca sistemul in vigoare in statul sediului este mai protectionist. Stabilimentele de credite, pentru a putea sa exercite activitatea de servicii de investitii, trebuie sa coordoneze sistemul Directivei din 3 martie 1997 cu cel al Directivei din 30 mai 1994.

Operatiile pe titluri implica participarea la sistemul de plati, de compensare si de transfer. Aceste sisteme conduc la anumite riscuri - denumite sistemice - avand in vedere compensarea multilaterala, in plus, insolvabilitatea unui participant nu trebuie sa afecteze sistemul si garantiile sale. O directiva vizeaza sa redea definitiv livrarile de titluri si reglementarea lor si sa fie opozabila tertilor^[10].