Sistemul bancar romanesc

Sistemul bancar romanesc

Un sector bancar cu doua componente a fost introdus la sfarsitul anului 1990, fiind compus din banca centrala(Banca Nationala a Romaniei-BNR) si institutiile de credit (ori bancile comerciale).

1 Bancile comerciale si piata creditului

Multe dintre institutiile care exista astazi au preluat retelele incipiente, care operau deja in perioada centralizata. Cele mai importante retele s-au format pe structura fostei banci centrale; altele s-au format din structurile unor institutii financiare mai specializate, de genul Bancii de Investitii sau Bancii Agricole, etc. Un rol important in atragerea economiilor populatiei l-a avut o institutie specializata, care si-a mentinut un statut privilegiat. Serviciul postal si-a creat propria banca. Este evident acum ca in anii timpurii ai tranzitiei, acestor institutii le-a lipsit in mod semnificativ expertiza de a acorda credite intr-o economie descentralizata. Chiar si acum lipsa personalului calificat este principalul obstacol ce limiteaza dezvoltarea lor. In ultimii ani unele dintre aceste banci au fost privatizate (ex. BRD in 1997, Banca Agricola in 2001), in general prin vinzare unor binecunoscute banci straine. Au fost deschise si banci private, majoritatea cu capital strain. De asemenea unele banci internationale mari si-au deschis sucursale in Romania, majoritatea in Bucuresti, insa, pentru moment, activitatea lor de creditare este nesemnificativa, fiind concentrate mai mult pe activitati de gestionare a investitiilor de portofoliu. Cu toate ca numarul bancilor inregistrate creste in fiecare an (erau aproximativ 40 in 1999), numai citeva dintre ele dispun de o retea de distributie nationala. In plus, se manifesta o utilizare precara a instrumentelor de plata (cecuri, carduri, sa nu mentionam e-banking) iar mecanismule de plata sunt ]nca rudimentare (]nsa mult mai bun decit era acum zece ani). Asa cum reiese din aceste elemente, sectorul bancar romanesc este destul de subdezvoltat. Potrivit datelor UNECE, in 1999, proportia masei monetare in sens larg ]n PIB era de 20,7% in Romania comparativ cu 42% in Ungaria, 48% in Polonia si 71,7% in Cehia (aceasta proportie era de 49% in SUA si de peste 60% in Zona Euro). In 1999, creditul ca raport din PIB a reprezentat in Romania numai 12,6%, comparativ cu 22,9% in Ungaria, 25,9% in Polonia si 59% in Republica Ceha (UNECE,2001).

2 Banca Centrala

Banca Nationala a Romaniei (B.N.R.) raspunde de politica monetara si cea valutara. Statutul sau defineste ca principal obiectiv al BNR: "asigurarea stabilitatii monedei interne in vederea mentinerii stabilitatii preturilor" (Legea 101/1998; Legea 156/1999). In fiecare an guvernul stabileste o rata obiectiv a inflatiei, acord cu FMI. De exemplu, tinta oficiala a inflatiei pentru 2001 este de 25-27%. Din pacate, an dupa an, aceasta tinta a fost neindeplinita.

In timp ce leul este singura moneda permisa pentru tranzactii pe piata interna, agentii privati din Romania (persoane individuale si firme) pot detine depozite in valuta la bancile comerciale.

Cu toate ca o piata valutara a fost creata inca din 1992, abia in ianuarie 1997 ratele de schimb multiple au fost unificate. Aceasta unificare a redus posibilitatea guvernului de a acorda subventii implicite prin rata oficiala de schimb . In 1999 nu mai existau practic nici un fel de restrictii asupra influxurilor de capital; totusi, iesirile de capital efectuate de rezidenti trebuiau aprobate anterior de catre BNR.

O experienta neplacuta

La sfirsitul lui 1991, pe fundalul unei ierni grele, sectorul producator de energie (compus din firme de stat) a epuizat rezervele valutare necesare pentru a cumpara carbune si petrol, iar Guvernul si Banca Nationala au impus reglementarea potrivit careia depozitele in valuta ale companiilor erau convertite in depozite in lei la rata de schimb oficiala (supraevaluata). Aceasta operatiune a avut un efect extrem de negativ asupra increderii agentilor economici privati fata de sectorul bancar. Cu scopul de a contracara fuga de capital care urma unei asemenea masuri, un regim de retinere totala a valutei a fost instituit la jumatatea lui 1992. Controalele administative asupra ratei de schimb au fost mentinute pina la sfirsitul lui 1996, lucru ce a condus la existenta a trei rate de schimb: una oficiala pentru companii, care era fixata de catre Banca Nationala; o rata de schimb libera implicita, care era legata de tranzactiile de import si de export ale companiilor; si o a treia rata de schimb libera pentru persoanele fizice. In cea mai mare parte a acestei perioade rata de schimb oficiala a fost supraevaluata; energia ieftina a fost o modalitate indirecta de a subventiona sectoarele industriale energofage, fapt ce a contribuit insa la o deteriorare a contului curent.

La mijlocul anului 1999 tara s-a confruntat cu unele dificultati legate de rambursarea datoriei externe. Posibilitatea unei incapacitati de plata partiale a fost mentionata, dar criza a fost evitata sI situatia financiara a tarii s-a imbunatatit semnificativ dupa aceea. In mod ironic, criza a fost evitata si datorita subdezvoltarii pietelor financiare interne ( incluzind aici si absenta unui stoc substantial de titluri de stat detinute de catre investitorii straini, care poate fi explicata de nefuctionarea pietei secundare de titluri de stat). In primavara anului 2001, Standard&Poor a imbunatatit ratingul Romaniei de la B- la B. Dar au aparut alte dificultati, deoarece odata cu intrarile de capital exista riscul unei aprecieri reale excesive a monedei nationale care ar putea submina competitivitatea exporturilor. Vestea buna este ca banca centralaa fost capabila sa isi refaca rezervele valutare, ]nsa nu faro costuri importante.