Verificarea garantiei materiale a creditului

Verificarea garantiei materiale a creditului

Garantarea materiala a creditului este, dupa cum s-a mai mentionat, unul din criteriile esentiale puse la baza organizarii procesului de creditare. Urmarile existentei garantiei materiale a creditului izvorasc, pe de o parte, din necesitatea asigurarii unei concordante depline intre stocurile de valori materiale si creditele acordate pentru constituirea lor, iar, pe de alta parte, din necesitatea efectuarii unui control riguros asupra modului de folosire a valorilor materiale si a miscarii acestora in economia nationala.

Obiectivele generale ale verificarii garantiei materiale a creditului sunt urmatoarele: reliefarea volumului, structurii si calitatii valorilor materiale procurate pe seama resurselor imprumutate; urmarirea conditiilor de pastrare a stocurilor si a modului de tinere a evidentei acestora; orientarea eforturilor agentilor economici si bancilor in vederea eliminarii cauzelor care au generat fenomene negative in procesul folosirii fondurilor materiale si banesti; realizarea unei concordante permanente intre creditele acordate si valorile materiale constituite pe seama lor de agentii economici; sanctionarea pe linie de credit a agentilor economici care incalca clauzele inscrise in contractele de imprumut.

Din punct de vedere al modalitatilor in care se realizeaza, verificarea garantiei creditului poate fi faptica, efectuata prin constatari la fata locului, si scriptica, efectuata pe baza bilantului contabil, balantei de verificare si altor date din evidenta economica. Fiecare din cele doua modalitati, in functie de momentul realizarii, poate fi prealabila, desfasurata cu prilejul negocierii contractelor de imprumut si acordarii creditelor si ulterioara, desfasurata dupa acordarea creditelor, in procesul de folosire a acestora.

Trasaturile specifice, care confera verificarii faptice o identitate proprie sunt: se desfasoara ori de cate ori bancile finantatoare considera ca este necesara, deci nu are o periodicitate anume stabilita; foloseste procedee specifice legate de numarare, cantarire, masurare, observare; se realizeaza, in cea mai mare masura, prin sondaj si priveste aspecte legate de formarea si conservarea anumitor stocuri de valori materiale; rezultatele sale sunt consemnate in acte de control numai in masura in care sunt constatate deficiente in gospodarirea valorilor materiale care garanteaza creditul; implica consecinte imediate pe linie de credite; nu stabileste volumul real al garantiei materiale, ci numai modul de respectare a unor conditii ce trebuie sa le indeplineasca stocurile creditate.

Obiectivele specifice ale verificarii faptice vizeaza, indeosebi, urmatoarele aspecte: confruntarea diferitelor evidente pe linia stocurilor de valori materiale si compararea stocurilor efective cu cele scriptice; urmarirea unor aspecte ce tin de existenta stocurilor referitoare la vechime, calitate, mod de pastrare; urmarirea necesitatii si miscarii stocurilor prin prisma consumului, incheierii fabricatiei, desfacerii; respectarea normelor legate de constituire, evidenta, folosire.

Verificarea scriptica prealabila vizeaza analiza, pe baza bilantului contabil, a structurii patrimoniului agentului economic asupra caruia se constituie dreptul de gaj al bancii, precum si veridicitatea eventualelor scrisori de garantie emise de banci sau institutii financiare si de credit din tara si din strainatate, respectiv a titlurilor de valoare gajate.

Verificarea scriptica ulterioara se desfasoara avand la baza instrumente specifice evidentei economice, in special a celei contabile. Se particularizeaza prin: presupune o anumita periodicitate in desfasurare; se realizeaza ulterior momentului pentru care sunt intocmite instrumentele contabile (balanta de verificare, bilantul contabil), din care motiv este necesara actualizarea datelor; rezultatele acestei verificari sunt reflectate in situatii specifice intocmite in acest prilej, indiferent de sensul acestora; are in vedere stocurile de valori materiale si cheltuielile de productie si circulatie in totalitatea lor.

Actiunea de verificare scriptica a garantiei creditului se poate realiza prin doua metode care, in functie de continutul operatiunilor pe care le presupune, sunt cunoscute sub denumirea de metoda bilantiera (directa) si metoda nebilantiera (indirecta).

Metoda bilantiera de verificare a garantiei creditelor este mai complexa, ea presupunand si o analiza a nivelului soldurilor conturilor de bilant si, in consecinta, raspunzand mai bine unor necesitati de informare suplimentara privind volumul si structura stocurilor de valori materiale si resurselor banesti care le acopera. In principiu, utilizarea acestei metode implica parcurgerea a trei etape distincte delimitate intre ele dupa natura operatiunilor pe care le cuprind.

Astfel, intr-o prima etapa, se stabilesc stocurile de valori materiale si soldurile de cheltuieli ce se iau in calculul garantiei, reflectate de conturile de bilant.

In etapa a doua se stabilesc o serie de scazaminte ce urmeaza sa se faca din stocurile si cheltuielile reflectate de conturile din bilant. Asemenea scazaminte se refera la: stocurile si cheltuielile acoperite pe seama resurselor proprii si atrase; posturile rectificative privind stocurile si cheltuielile, in vederea reflectarii acestora la preturi de creditare; stocurile si cheltuielile necreditabile, generate de o activitate necorespunzatoare a agentilor economici.

In cea de-a treia etapa se determina garantia disponibila pentru toate creditele acordate, cu care se acopera angajamentele de credite reflectate in conturile deschise la banca, stabilindu-se rezultatul verificarii, sub forma plusului sau minusului de garantie.

Metoda nebilantiera de verificare a garantiei creditelor simplifica mult actiunea de control bancar. Ea are la baza consecintele unei folosiri nerationale a valorilor materiale si banesti de catre agentii economici, concretizate in imobilizari de fonduri, urmarind ca in final sa puna de acord volumul creditelor nerambursate la scadenta cu volumul imobilizarilor existente.

Urmarind efectele procesului de gospodarire a fondurilor, metoda nebilantiera se foloseste de o serie de informatii obtinute, in cea mai mare parte, prin alte cai decat cele legate de bilantul contabil, cum ar fi: rezultatele controlului faptic al garantiei creditelor; raportarile statistice catre diferite nivele de decizie din intreprindere; evidentele operative si contabile analitice conduse pe linia stocurilor; concluziile organelor bancare privind situatia financiara a intreprinderilor, desprinse din analiza cererilor de credite. Toate aceste informatii servesc la actualizarea imobilizarilor pana in momentul verificarii garantiei.

De fapt, prin insasi esenta sa, metoda nebilantiera implica cuantificarea imobilizarilor actualizate, care servesc drept baza de comparatie a imobilizarilor reflectate in creditele nerambursate la scadenta. Imobilizarile actualizate se stabilesc pe baza urmatoarelor relatii:

, unde:

- imobilizarile actualizate la data verificarii garantiei;

- imobilizarile existente la sfarsitul perioadei pentru care se efectueaza verificarea garantiei;

- imobilizarile lichidate in perioada cuprinsa intre sfarsitul perioadei (lunii, trimestrului) pe care se efectueaza verificarea si momentul verificarii;

- imobilizarile formate in perioada mentionata.

Imobilizarile actualizate reprezinta stocuri de valori materiale si cheltuieli care nu indeplinesc conditiile de creditare. Cu prilejul verificarii garantiei, acestea se individualizeaza pe grupe mai importante, in functie de cauzele care le-au generat.

In final, verificarea garantiei creditelor urmareste sa reliefeze rezultatul acestei verificari. Acest rezultat se stabileste in mod diferentiat in functie de metoda de verificare folosita. Astfel, in cazul metodei bilantiere, rezultatul verificarii garantiei se stabileste prin compararea angajamentelor de credite (A) cu garantia disponibila pentru aceste credite (G), din comparatie putand rezulta:

un plus de garantie cand A<G;

un minus de garantie cand A>G.

In cazul metodei nebilantiere, rezultatul valorificarii garantiei se stabileste prin compararea imobilizarilor reflectate in credite nerambursate la scadenta () cu imobilizarile actualizate (), putand sa apara una din urmatoarele situatii:

un plus de garantie cand >;

un minus de garantie cand <.