Raspunderea patrimoniala

Raspunderea patrimoniala

§1. Raspunderea patrimoniala a angajatorului fata de salariat

Conform art. 269 din Codul muncii, aceasta este o forma de raspundere antrenata in conformitate cu normele si principiile raspunderii civile contractuale. Prin urmare, in baza art. 295 din Cod se vor aplica si dispozitiile legislatiei civile in masura in care nu sunt incompatibile cu specificul raspunderilor raporturilor de munca.

Regula este ca angajatorul este obligat sa-l despagubeasca pe salariat in situatia in care acesta din urma a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu serviciu.

Pentru a interveni raspunderea angajatorului trebuie sa fie intrunite in mod cumulativ urmatoarele conditii:

a.    sa existe fapta ilicita a patronului, o actiune sau o inactiune; acestea pot fi savarsite fie in mod direct daca patronul este persoana fizica, fie in mod indirect, in cazul angajatorului persoana juridica, prin organele sale de conducere sau de catre orice alt salariat care actioneaza in calitate de prepus al unitatii;

b.   salariatul sa fi suferit un prejudiciu in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul. Desi art. 269 se refera la prejudicii de natura materiala, nu trebuie sa se inteleaga ca legiuitorul a exclus prin aceasta posibilitatea repararii de catre angajator a unui prejudiciu moral. Prejudiciul cuprinde atat paguba efectiv produsa, cat si, eventual, foloasele nerealizate;

c.    trebuie sa existe raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita a patronului si prejudiciul suferit de salariat;

d.   de asemenea, trebuie sa existe vinovatia angajatorului, aceasta fiind prezumata in mod relativ.

Problema raspunderii patrimoniale a angajatorului apare, de regula, in urmatoarele situatii:

in caz de neplata a unor drepturi banesti datorate salariatului;

in cazul in care, ca urmare a unei plangeri penale facuta de angajator, salariatul este suspendat din functie, ulterior constatandu-se nevinovatia acestuia;

cand instanta, sesizata cu o contestatie impotriva unei decizii de concediere, constata ca masura dispusa de angajator este nelegala si/sau netemeinica, dispunand in consecinta anularea masurii, reintegrarea in munca si acordarea unor despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate, la care se adauga eventual alte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul (de la momentul comunicarii sau executarii deciziei de concediere si pana la momentul reintegrarii efective). Pentru aceasta situatie, pe langa raspunderea patrimoniala a angajatorului, ar putea fi antrenata, ca urmare a unei plangeri prealabile, conform art. 277 din Codul muncii, si raspunderea penala a celui in drept sa dispuna plata acestor despagubiri, daca acesta nu se conformeaza dispozitivului hotararii judecatoresti definitive in termen de 15 zile de la data comunicarii cererii de executare.

Angajatorul care a platit despagubirea isi poate recupera suma aferenta de la salariatul vinovat de producerea pagubei (cel care a dispus concedierea nelegala sau netemeinica) in baza regulilor raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator.

§2. Obligatia de restituire

Conform art. 272 din Codul muncii, salariatul  care a  incasat de la angajator o suma nedatorata este obligat sa restituie acea suma, iar daca  a  primit  bunuri  ce nu i  se cuveneau si care nu pot fi restituite in natura sau i-au fost  prestate servicii la care nu era indreptatit este obligat sa suporte contravaloarea lor, stabilita potrivit valorii acestora la data platii.

S-a apreciat ca raspunderea patrimoniala propriu-zisa  se intemeiaza pe o  fapta ilicita savarsita cu vinovatie, pe cand obligatia de restituire are la baza imbogatirea fara justa cauza. Prin urmare, persoanele care se fac vinovate de plata sumelor  nedatorate, de predarea fara drept a bunurilor ori de prestarea serviciilor necuvenite, vor raspunde in subsidiar pentru prejudiciul cauzat.

Trebuie precizat ca obligatia de restituire la care se refera art. 272 din Codul muncii priveste  exclusiv bunurile  predate  si serviciile  prestate de catre  angajator unui salariat al lui numai daca o atare predare, respectiv prestare, era in legatura cu munca acelui salariat (de exemplu, potrivit contractului de munca, unitatea s-a obligat, in afara platii salariului, sa predea salariatilor anumite  produse ori sa le presteze unele servicii gratuit). Daca nu exista nici o legatura cu munca, atunci nu mai este vorba de o raspundere patrimoniala in sensul dreptului muncii.

§3. Conditiile raspunderii patrimoniale a salariatului fata de angajator

Din analiza prevederilor art. 271 alin. 1 din Codul muncii, rezulta ca, pentru a se putea angaja raspunderea patrimoniala este necesar sa fie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

a) calitatea de salariat la angajatorul pagubit a celui ce a produs paguba;

b) fapta ilicita si personala a salariatului, savarsita in legatura cu munca sa;

c) prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului;

d) raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu;

e) vinovatia salariatului.

a. Calitatea de salariat la angajatorul pagubit

Pentru antrenarea raspunderii patrimoniale, este necesar ca persoana vinovata de producerea  pagubei sa se gaseasca intr-un raport juridic de munca chiar cu angajatorul prejudiciat (salariatii au obligatia sa repare prejudiciul cauzat angajatorului din vina si in legatura cu munca lor).

De la aceasta regula au fost evidentiate si unele exceptii: exista anumite categorii de persoane care, desi nu au calitatea de salariat, raspund patrimonial conform prevederilor Codului muncii (spre exemplu, in cazul in care paguba a fost descoperita dupa incetarea contractului individual de munca, adica dupa incetarea calitatii de salariat in unitatea pagubita).

Raspund patrimonial si ucenicii, care isi desfasoara  activitatea pe baza contractului de ucenicie la locul de munca, precum si salariatii care au incheiat cu angajatorul  contracte  de calificare profesionala sau de adaptare profesionala (art. 198-204 din Codul muncii).

S-a apreciat ca salariatul agentului de munca temporara nu raspunde patrimonial fata de utilizator pentru prejudiciul produs in timpul misiunii de munca temporara si in legatura cu aceasta. Utilizatorul poate formula actiune in despagubiri impotriva agentului de munca temporara (angajatorul salariatului vinovat), in baza contractului de punere la dispozitie (contract comercial). Agentul de munca temporara poate, subsecvent, regresa  impotriva propriului salariat, in conformitate cu art. 270 din Codul  muncii.

b. Fapta ilicita si personala a salariatului savarsita  in legatura cu munca sa

Pentru stabilirea raspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizeaza in raport cu obligatiile de serviciu decurgand din contractul individual de munca in continutul caruia sunt incluse, pe langa obligatiile concrete, specifice naturii, functiei, felului si locului muncii, toate celelalte indatoriri prevazute in legi si alte acte  normative.

Angajatorul trebuie sa dovedeasca ce sarcini de serviciu avea salariatul, sarcini a caror neindeplinire sau indeplinire necorespunzatoare ori cu intarziere a creat prejudiciul respectiv.

Potrivit art. 270 alin. 2 din Codului muncii, salariatii nu raspund  de pagubele  provocate in caz de forta majora si in situatia oricaror cauze neprevazute si care nu  puteau fi inlaturate si nici de pagubele care  se incadreaza in  riscul normal al serviciului.

Pentru a interveni  raspunderea patrimoniala, este necesar ca fapta care a produs paguba sa fie in legatura cu munca prestata. S-a apreciat ca notiunea de fapta savarsita "in legatura cu munca" este  mai larga decat aceea de fapta savarsita "in exercitarea muncii". Ea cuprinde si absentele de la locul de munca, daca sunt cauzatoare de daune, precum si orice alte fapte omisive fata de obligatiile de serviciu. Chiar daca fapta a fost savarsita "in timpul muncii" sau a fost posibila numai pentru ca autorul ei avea calitatea de salariat, ea nu antreneaza raspunderea patrimoniala, ci raspunderea civila propriu-zisa, ori de cate ori  nu are legatura  cu atributiile de serviciu.

Raspunderea patrimoniala este intotdeauna o raspundere personala, pentru fapta proprie. Raspunderea unor persoane cu functii de conducere alaturi de cei care au comis paguba sau in locul lor, in solidar sau in subsidiar, nu reprezinta exceptii de la principiul raspunderii personale. In aceste situatii persoanele in cauza nu raspund pentru faptele altora, ci pentru faptele lor proprii (spre exemplu, in cazul incadrarii unui gestionar fara respectarea dispozitiilor legale, darea unor dispozitii gresite, neexecutarea obligatiei de a constitui si retine de la gestionari garantiile legale, neasigurarea conditiilor de securitate sau a asistentei  tehnice solicitate in scris de gestionari etc.). De asemenea, cei care au adus prejudicii angajatorului prin efectuarea unor plati nelegale sau prin nevalorificarea in termenele legale a dreptului acestuia de a solicita despagubiri, raspund subsidiar (in masura in care creanta nu mai poate fi recuperata), dar tot pentru o fapta proprie (incalcarea  cu vinovatie a atributiilor de serviciu).

c. Prejudiciul.

Prejudiciul a fost definit ca o modificare negativa a patrimoniului realizata prin diminuarea activului ca urmare a savarsirii unor fapte ilicite (degradare, pierdere, rebuturi, consumuri nejustificate de materii prime, materiale, piese de schimb etc.) sau prin cresterea  pasivului (ca de exemplu, in cazul platii unor amenzi sau penalitati de care sunt vinovate persoanele incadrate in munca).

In continutul prejudiciului intra atat paguba efectiva, cat si beneficiul nerealizat.

In literatura de specialitate au fost subliniate conditiile pe care prejudiciul trebuie sa le intruneasca in mod cumulativ pentru a da nastere raspunderii.

Astfel, prejudiciul trebuie sa fie real si cert. Evaluarea pagubei trebuie sa se stabileasca pe baza unor date economice concrete, salariatul neputand fi tinut sa raspunda pentru inlocuirea valorilor efectiv pierdute din patrimoniul angajatorului.

In ceea ce priveste caracterul de certitudine al prejudiciului, acesta implica determinarea intinderii lui prin evaluarea  precisa intr-o suma de bani. Dovada certitudinii prejudiciului cade in sarcina angajatorului, fiind necesar ca din actele de constatare a pagubei sau din alte probe sa rezulte neindoielnic intinderea cuantumului pagubei.

Astfel, neintroducerea unei actiuni sau neexercitarea cailor legale de atac de catre jurisconsult nu atrage raspunderea sa patrimoniala decat in acele cazuri in care se face dovada ca pretentiile unitatii erau intemeiate.

Prejudiciul trebuie sa fie cauzat direct angajatorului. Prejudiciul poate fi produs in patrimoniul angajatorului direct, printr-o fapta ilicita in legatura cu executarea contractului de munca si indirect, cand in calitatea sa de comitent, angajatorul este chemat sa despagubeasca un tert pentru daunele produse acestuia de catre salariat printr-o fapta savarsita cu prilejul executarii atributiilor de serviciu.

Cand angajatorul este chemat sa raspunda fata de un tert pentru neindeplinirea unei obligatii contractuale, raspunderea salariatului se stabileste potrivit Codului muncii, cu exceptia cazului cand fapta care a determinat neexecutarea contractului constituie si infractiune. Tertul lezat nu are actiune direct impotriva salariatului decat in cazul  in care fapta ar constitui si infractiune.

Prejudiciul trebuie sa fie material. Aceasta conditie rezulta expres  din art. 270 alin. 1 al Codului muncii, conform caruia salariatii raspund patrimonial pentru  pagubele materiale produse angajatorului.

Deoarece raspunderea patrimoniala are loc "in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale", inseamna ca angajatorului i se cuvin, deosebit de creanta propriu-zisa, si dobanzi. De asemenea, se poate solicita actualizarea creantelor in functie de indicele de inflatie. Prin contracte colective si/sau individuale de munca se pot stabili clauze de exonerare sau de limitare a raspunderii.

d. Raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu

Prin raport de cauzalitate se intelege legatura necesara dintre doua fenomene, dintre care unul (cauza) il precede si determina pe celalalt (efectul). Acest raport trebuie sa existe pentru a se putea angaja raspunderea patrimoniala a salariatului.

e. Vinovatia.

Raspunderea patrimoniala presupune cu necesitate vinovatia autorului faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului. Legea nu prevede nici o exceptie de la acest principiu.

Vinovatia, ca element subiectiv al raspunderii, consta in atitudinea psihica a persoanei fizice fata de fapta sa cat si fata de consecintele ei pagubitoare.

Ca si  in  dreptul civil, raspunderea patrimoniala este angajata in egala masura pentru toate formele vinovatiei (intentie, directa sau indirecta, imprudenta sau neglijenta) si indiferent de gradul culpei (foarte usoara, usoara sau grava). Cu unele exceptii (spre exemplu, paguba cauzata de mai multi salariati - art. 271 din Codul muncii), pentru raspunderea patrimoniala, distinctia dintre formele si gradele vinovatiei nu produce efecte intrucat salariatul raspunde chiar si in cazul in care culpa sa a fost foarte usoara (culpa levissima).

Sarcina dovedirii culpei revine angajatorului potrivit unei dispozitii de ordin general aplicabila in raporturile de munca. De la aceasta regula exista unele exceptii, in cazurile in care se aplica prezumtia de vinovatie (spre exemplu, in cazul constatarii unor lipsuri in gestiune).

§4. Raspunderea conjuncta

In situatia in care prejudiciul este cauzat din vina mai multor salariati, faptuitorii au, de regula, o raspundere conjuncta. Conform art. 271 din Codul muncii, cand paguba a fost produsa de mai multi salariati, cuantumul raspunderii fiecaruia se stabileste in raport de masura in care a contribuit la producerea ei. Daca masura in care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinata, raspunderea fiecaruia se stabileste proportional cu salariul sau net de la data constatarii pagubei si, atunci cand este cazul, si in functie de timpul efectiv lucrat de la ultimul inventar.

Raspunderea conjuncta este tot o raspundere personala si reprezinta o multitudine de raspunderi individuale ale unor  persoane cu vinovatii concurente in  producerea  prejudiciului unic.

S-a apreciat in mod judicios ca masura in care  fiecare persoana  a contribuit la producerea  pagubei este determinata atat de fapta ilicita in sine (examinata sub aspectul legaturii de cauzalitate cu prejudiciul), cat si de gradul de vinovatie.

In cazul pagubelor constatate intr-o gestiune in care manipularea bunurilor se face colectiv sau in schimburi succesive, fara predare intre schimburi, despagubirea se repartizeaza proportional atat cu salariul, cat si cu timpul  lucrat de fiecare, de la ultima inventarie in gestiunea in care s-a produs paguba. Si aceasta raspundere, denumita uneori "colectiva", este o raspundere conjuncta care presupune ca trasatura particulara o prezumtie de participare culpabila a tuturor membrilor colectivului de gestionari la producerea pagubei (aceasta prezumtie este relativa).

§5. Procedura de stabilire si recuperare a  prejudiciilor

Principalele modalitati de stabilire si recuperare a prejudiciului produs angajatorului (atat in cazul  raspunderii patrimoniale, cat si in cazul obligatiei de restituire) sunt: prin acordul partilor; prin actiune in justitie.

a) Se apreciaza ca nimic nu impiedica cele doua parti ale contractului sa convina, prin buna invoiala, asupra intinderii despagubirii si modalitatilor de reparare a prejudiciului.

In favoarea acestei solutii s-au adus mai multe argumente:

- conform art. 295 alin. 1 teza a II-a din Codul muncii, dispozitiile sale se intregesc cu cele ale legislatiei civile (care permit plata prin buna invoiala);

- in aceasta materie opereaza  principiul  simetriei juridice (in  temeiul art. 269 alin. 2 din Codul muncii, salariatul se poate adresa instantelor judecatoresti atunci cand angajatorul refuza sa-l despagubeasca; refuzul presupune existenta unei oferte de a se plati de buna-voie, ca incercare de intelegere amiabila a partilor);

- din moment ce chiar efectele nulitatii contractului de munca se pot stabili si produce prin acordul partilor, tot astfel se poate ajunge si la acoperirea prejudiciului produs de o parte celeilalte.

Se considera ca din acordul partilor trebuie sa rezulte neindoielnic urmatoarele: recunoasterea salariatului ca a produs o paguba angajatorului prin fapta sa ilicita; descrierea pagubei; cuantumul acestei pagube si modul de stabilire; caile de recuperare a prejudiciului (acoperirea acestuia printr-o singura plata la o anumita data sau prin plata in rate la salariu ori la diferite alte date).

In acelasi timp, s-a aratat ca nu exista nici un impediment ca salariatul sa recunoasca in mod unilateral producerea pagubei si sa-si asume un angajament scris de plata (care insa nu constituie titlu executoriu). Pentru a fi valabila recunoasterea trebuie acceptata de angajator.

Trebuie avut in vedere ca nici invoiala partilor si nici angajamentul de plata nu constituie titluri executorii; drept urmare, in baza lor nu se pot face retineri in rate lunare din drepturile salariale (in sensul de poprire, ca modalitate de executare silita, fortata). Prin aceste modalitati, salariatul poate sa se oblige ca, de buna-voie, sa plateasca el direct, lunar, din salariu, sumele stabilite, pana la acoperirea integrala a pagubei. Procedandu-se in acest mod, se poate evita declansarea unor procese inutile.

b) In situatia in care partile nu se inteleg, cand salariatul nu recunoaste producerea pagubei ori nu este de acord cu intinderea acesteia, sau, incalcand invoiala partilor ori angajamentul asumat, refuza despagubirea, singura cale aflata la indemana angajatorului pagubit este aceea de a sesiza instanta competenta. Actiunea (care exprima un conflict de drepturi) este una in realizarea dreptului, deoarece angajatorul urmareste obligarea salariatului la repararea prejudiciului.

Termenul pentru sesizarea instantei este de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune.

§6. Executarea silita  a despagubirilor

In mod normal, salariatul raspunzator urmeaza sa acopere prejudiciul cauzat de buna voie, fara sa fie silit de angajatorul pagubit sau de executorul judecatoresc. In situatia contrara se poate apela la executarea silita. Calea obisnuita de executare o reprezinta  retinerile din drepturile salariale (o forma particulara de poprire). In mod exceptional se poate apela la urmarirea silita asupra bunurilor salariatului debitor.

Potrivit  art. 273 alin. 1 din Codul muncii, suma stabilita pentru acoperirea daunelor se retine in rate lunare din drepturile salariale care se cuvin persoanei in cauza din partea  angajatorului la care este incadrata in munca. Aceste retineri sunt posibile (conform art. 164 alin. 2 din Codul muncii) numai daca, datoria salariatului este scadenta, lichida si exigibila si a fost constatata ca atare printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila.

Ratele nu pot fi  mai mari de o treime din salariul lunar net, fara a  putea depasi, impreuna cu  eventuale alte retineri, jumatate din salariu (art. 278 alin. 2).

In cazul in care contractul individual de munca inceteaza inainte ca salariatul sa il fi despagubit pe angajator si cel in cauza se incadreaza la un alt angajator ori devine functionar public, retinerile din salariu se fac de catre noul angajator sau noua institutie ori autoritate  publica, dupa caz, pe baza titlului executoriu transmis in acest scop de catre angajatorul pagubit (art. 274 alin. 1).

Daca retinerile din drepturile salariale reprezinta regula pentru acoperirea pagubelor cauzate angajatorilor de catre salariati,  urmarirea silita a bunurilor reprezinta exceptia. Executarea silita asupra bunurilor salariatului poate interveni:

- cand, in urma incetarii contractului de munca, cel in cauza nu s-a incadrat la un alt angajator, ori nu a devenit functionar public (art. 274 alin. 2);

- cand acoperirea  prejudiciului  prin  retineri lunare din salariu nu se poate face intr-un termen de maximum 3 ani  de la data  la care s-a efectuat prima rata de retineri. In acest ultim caz, angajatorul se poate adresa executorului judecatoresc in conditiile Codului de procedura civila (art. 275 din Codul muncii).

In legatura cu art. 275 din Codul muncii, pe cale de interpretare se considera ca recurgerea la urmarirea silita prin executorul judecatoresc poate avea loc numai dupa indeplinirea termenului de 3 ani si nu de la inceput (chiar daca, procedandu-se la un simplu calcul matematic, ar rezulta ca nu apare posibila recuperarea integrala a creantei inauntrul termenului respectiv, avandu-se in vedere cuantumul debitului raportat la salariul net al salariatului obligat).